Sufletul!


După Ada Negri

Era puternic. – Dumnezeu din ceruri
A revărsat pe fruntea lui lumină.
Un cântăreţ al dorurilor multe,
Poet supus visării fără nume,
Era frumos, în pacea lui senină,
Şi vieţuia neînţeles de lume.

Lui îi spuneau într-aripate şoapte,
Şi stelele şi lucrurile toate,
Cu glas vrăjit de mută armonie,
Cu-atâta slavă cerul i-a fost darnic;
Dar pentr-un vis din zări îndepărtate
O biruinţă el cerşea zadarnic.

Aşa s-a stins cel mare-n întuneric…
Singurătatea-i străjuie mormântul,
Şi pe movilă soarele-i coboară,
Peste podoaba teilor în floare.
Tremurător, un cântec poartă vântul
Asemeni unei păsări călătoare.

Azi, lutul mort în groapă se desface,
La sânu-i rodnic îl primeşte glia
Şi se-nfrăţeşte cu pământul tată…

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Eu te întreb, drumeţ oprit în cale,
Ce-ai ocrotit pe strune poezia:
Ce-a mai rămas din cântecele tale?

*

Tu, numai tu, cel îmbătat de soare
Şi de lumina sfânt-a dimineţii,
Tu, chinuit de nemplinite doruri,
Ce ţi-au zdrobit şi inima şi struna,
Tu,-nsângerat, dar neînvins al vieţii,
Tu, suflete, trăi-vei totdeauna!

Când pacea dulce-mbrăţişează bolta
Şi florile cu roua se sărută,
Şi când extazul dragostei curate
Va tremura în adâncimi de zare,
Se va-mpleti în el, nepricepută,
Viaţa ta şi sfânta ta visare.

Furtunile când zbuciumă văzduhul
Şi vifore-n păgână răzvrătire
Aprind temutul fulgerelor caier,
Când îngenunche pocăita minte,
Tu gemi atunci, cu îngrozita fire,
Cutremurat de-aducerile-aminte.

Când limpede va legăna amurgul
În lumi de stele-un cântec de fecioare,
Un cântec care-şi flutură sfiala,
Şi-aprins, văpaia patimii răsfrânge,
Atunci, topit în ruga-i arzătoare,
Tu, suflete, cu jalea lui vei plânge…

*

Dar, câtă vreme lunci vor fi în floare
Şi-un trandafir va mai trăi în fire,
Cât buzele vor cere sărutare
Şi florile vor cere stropi de rouă,
Şi câtă vreme, tainică iubire,
Scânteia ta vei mai aprinde, nouă;

Când crini nuntesc în razele de soare
Şi mândri ţin alaiul strălucirii,
În vifore şi în adânc de mare,
În stelele ce râd în împrejururi,
Pierzându-te în taina sfânt-a firii,
Vei dăinui tu, suflete, de-a pururi…

Moştenire!


de Octavian Goga

Într-un amurg primăvăratic,
Într-un amurg cu flori de tei,
Tu mi-ai trimis întâia rază
Din ochii mari şi farisei…

Eu nu ştiam unde ţi-e calea
Şi nu ştiam de unde vii,
Solie mândră rătăcită
La pragul unei curţi pustii.

O clipă te-am simţit aproape
Ca strălucirea unui fulg.
Te-ai dus apoi – şi eu zadarnic
Aş vrea din minte să te smulg.

Dar cu fiorul clipei mute,
De-atunci eu sufletu-mi alint,
Ea-mi ţese zbuciumul de-aievea
Şi-mi ţese visele ce mint.

Mă-ntreb: ce soartă rea mă face
Un rob de-a pururi să-ţi rămân,
Să-şi ard-o veşnicie-n mine
Făclia dorului păgân?

Pesemne noi odinioară
În alte lumi ne-am cunoscut
Şi-n noua întrupare-aducem
Un strop din vechiul nostru lut.

Tu vii cu vechea stăpânire
În fulgerul unei priviri,
Pe când pe mine mă supune
Blestemul tristei moşteniri.

Cântecele mele!


de Octavian Goga (1881 – 1938)

Eu vă chem din visuri,
Vă cobor din stele,
Vă alint în taină,
Cântecele mele –
Ca-ntr-un cuib, v-adorm în suflet, cântecele mele!

Ciripiţi acolo,
Păsăruici golaşe,
Ciripiţi şi creşteţi
Ca un prunc în faşe –
Plângeţi şi zâmbiţi la sânu-mi, ca un prunc în faşe.

Pe deasupra voastră
Împletesc cunună
Razele de soare,
Razele de lună –
Câte nu vă spun, şirete, razele de lună?

Într-o zi vă-nşală
Zările albastre,
Vă despart de mine
Aripile voastre –
Cine-mi poate spune drumul aripilor voastre?

Rătăciţi departe,
Paseri călătoare,
Nu vă ştie cuibul –
Îl mai ştiţi voi oare?
Pribegind în lumea largă, mă mai ştiţi voi oare?

Bate-n streşini ploaia,
Cuibul vechi vă cheamă,
Părăsit şi singur,
Cuibul se destramă –
Fără ciripitul vostru, cuibul se destramă!

Cuvinte…şoapte…tăceri…


Departe (sau… aproape) există un loc în care se întâlnesc toate visele oamenilor.
Acolo există o mână magică peste care se depun toate visele umanităţii.Nu este nevoie de o a doua mână. Se descurcă singură să ţină greutatea fiecărui vis. Din degetele ei se naşte un soi straniu de magie ce lipeşte un vis de un altul: două vise asemănătoare devin unul singur. Unul singur în căutare de un alt vis singuratic, în dorinţa de uniune pură, de scânteie ademenitoare, de abis alb.
La finele acestui spectacol celest mâna se scutură şi aruncă-n lume cele câteva vise rămase din împreunarea tuturor viselor umanităţii. Ele simbolizează profunzimea şi totodată strălucirea existenţei umane.
Sunt scrise în pagini de aur, în frânturi de cuvinte, lipsesc litere, silabe, uneori lipsesc tăceri sau semne de întrebare. Sunt împrăştiate prin lume; haotic, sub aripa vânturilor colindă: invadează, răscolesc, iubesc, părăsesc. Nu ajungi vreodată să citeşti totul.
Viaţa e o ghicitoare…. Răspunsul e undeva în umbra sufletului tău. Nu…umbra sufletului tău nu este ca o umbră de copac. Este o nemărginită lumină pulsând viaţa.

În viaţă nu le poţi avea pe toate căci nu ai mai fi om. Nu ar mai fi farmecul paginii rupte din cartea existenţei tale. Farmecul sau tortura sunt totuna, se unesc ca petalele rozei cu spinii ce prind rădăcină şi prin aceeaşi tulpină respiră suflul vieţii.
În viaţă poţi avea frânturi azi, mâine pagini întregi să te copleşească de prea mult noroc: un noroc absurd ce nu te lasă să vezi albastrul cerului. Franturi…pentru că tu eşti o frântură de viaţă. Păstrează-ti frântura sortită, găsită, răstălmacită. Nu o citi! S-ar putea să nu înţelegi la început, priveşte-i strălucirea numai! Las-o pe ea să te citească, ai atâtea cuvinte lipite de suflet.
A avea poate deveni a fi oricând priveşti în ochi farmecul elementului lipsă.