O înţeleaptă folosire a metodelor de formare a caracterului !


Ce metode mult folositoare a întrebuinţat apostolul Pavel spre a ajuta pe fraţii din Filipi, copiii lui spirituali, să aibă un binecuvântat caracter creştin de o înaltă ţinută morală! Din verset se constată că el a folosit educaţia, dăruirea, vorbirea şi forţa exemplului. Cei din Filipi nu erau copii în formare, uşor de modelat, ci erau oameni maturi deprinşi la rele, cu multe obiceiuri şi năravuri vătămătoare înrădăcinate în firea lor. Totuşi pe aceştia i-a ajutat să se iubească (cap. 1:9), să fie uniţi, o simţire şi un gând (2:2), să fie altruişti (2:4), să fie ascultători (2:14), „fără vină în mijlocul unui neam ticălos şi stricat” unde ei străluceau ca nişte lumini în lume. Aş vrea ca toţi părinţii să poată proceda la fel.

Lucruri ce trebuie evitate

1. Îndoiala

Ca să faci această lucrare binecuvântată de formare a caracterului, mai întâi se cere să crezi că poţi face lucrul acesta. Orice îndoială trebuie înlăturată. Unii copii sunt răi, au un temperament neastâmpărat, inflamabil; sunt împotrivitori, încăpăţânaţi şi ţi se pare că n-ai să poţi face oameni din ei. La aceste porniri dinăuntrul lor, se mai adaugă influenţe rele din afară, alţi copii răi, care sunt surse de iritare şi pilde rele pentru copiii tăi.

Belinschi a scris: „O educaţie înţeleaptă îl face pe cel rău din fire mai puţin rău sau chiar bun, dezvoltă până la un anumit grad chiar şi cele mai limitate capacităţi şi, în măsura posibilităţilor, umanizează şi firea cea mai mărginită”.

Este bine să fii conştient de acestea şi totuşi să crezi că ceea ce tu pui în ei va aduce roadă. Adu-ţi aminte că ceea ce a pus în Moise mama lui, deşi după aceea a crescut în belşug la palatul lui Faraon şi a urmat cele mai înalte şcoli ale Egiptului, totuşi aceea a rămas. La fel, într-o vreme de mare decădere spirituală în Israel, când oamenii trăiau fără grijă în Sion, se desfătau, beau vin cu pahare lungi, se culcau pe paturi de fildeş, aiurau în sunetul alăutei, în timp ce fraţii lor sufereau în frigurile foamei; când bărbaţii, ca nişte cai bine hrăniţi, nechezau după nevasta aproapelui, când nici unuia nu-i plăcea dreptatea, când preoţii erau stricaţi, lacomi de câştig mârşav, când toţi înşelau; într-o vreme când poporul din ţara lui Iuda era deja sortit robiei (Amos 6:1-7), nişte părinţi anonimi (ai lui Daniel şi ai celorlalţi 3 tineri) au modelat în copiii lor un caracter care a devenit cu atât mai sclipitor cu cât condiţiile de viaţă au fost mai vitrege: răpiţi de la părinţi, duşi sute de kilometri pe jos ca prizonieri într-o ţară străină, fără o supraveghere a părinţilor şi cu cele mai ispititoare momeli ale Babilonului, puşi în şcoală şi trataţi cu cele mai bune mâncări şi băuturi, ei au ştiut şi au avut tăria de caracter să renunţe şi să rămână tari în ceea ce au învăţat acasă. Falnica cetate a Babilonului cu ziduri înalte şi cu 100 de porţi de aramă, cu o civilizaţie şi strălucire nemaivăzută de aceşti tineri, nu i-a putut totuşi clinti din convingerile lor, nu le-a putut perverti caracterul. Dacă aceia au putut, şi tu trebuie să crezi că poţi face din copiii tăi oameni de caracter, în ciuda stricăciunii mari din lumea de azi.

Doamne, ridică şi azi asemenea părinţi, care să dea copiilor lor o astfel de zestre pe care nimeni, nici chiar Fiara apocaliptică să nu le-o poată lua!

2. Severitate mare

Această lucrare se face cu multă dragoste şi răbdare, nu cu ciomagul. Medicul chirurg când face o operaţie, o face cu calm, cu atenţie şi cu multă gingăşie. Oare operaţia pe caracter nu este mult mai importantă? Bătaia stârneşte împotrivire, deci dă rezultate contrare. Copilul trebuie învăţat în starea de voioşie, de relaxare, nu de tensiune. Nu căuta să înăbuşi vioiciunea, bucuria şi râsul nevinovat, ci tocmai această stare bună, reală, foloseşte-o, căci ea este potrivită pentru lucrarea la caracterul lor. Severitatea nu este bună.

Pedagogul rus Belinschi spune în privinţa aceasta: „În ciudă legilor firii şi ale spiritului, în ciuda condiţiilor de dezvoltare a personalităţii umane, tatăl ar dori ca proprii lui copii să privească şi să considere lucrurile nu cu ochii lor, ci cu ochii săi; el prigoneşte şi ucide în ei orice independenţă a voinţei, socotindu-le ca o încălcare a respectului filial, ca o răzvrătire împotriva autorităţii părinteşti. Iar bieţii copii nu îndrăznesc să deschidă gura în faţa lui; energia, voinţa, caracterul, viaţa însăşi le sunt înăbuşite, ei devin nişte statui respectuoase, se molipsesc de viciile specifice robilor: devin şireţi, pătimaşi, ascunşi, mincinoşi, caută să înşele.” Dragostea raţională trebuie să constituie temelia relaţiilor dintre părinţi şi copii. „Iubirea presupune încredere reciprocă şi tatăl trebuie să fie în aceeaşi măsură şi tată şi prieten al fiului său. ” Este bine să înţelegem că severitatea prea mare nu este bună. Dezvoltarea caracterului nu se poate face într-o astfel de atmosferă; de aceea trebuie evitată.

3. Povestirile ireale

Să fie lăsate la o parte poveştile cu Făt-Frumos, cu zâne, cu zmei, cu strigoi, cu fantome, care produc groază şi în realitate sunt minciuni. Chiar şi fabulele este bine să fie evitate, căci curând copilul îşi va da seama că nu este ceva adevărat. La unele fabule i se poate explica copilului că furnica, dacă ar vorbi, cam aşa i-ar vorbi greierului leneş. De asemenea este bine ca noi, ca şi credincioşi, să nu ne înşelăm copiii cu povestea despre Moş Crăciun că aduce daruri, cu deghizarea unei persoane în Moş Crăciun cu barbă albă. Să nu minţim copiii nici chiar în glumă. Ei trebuie să ştie că tata şi mama nu spun minciuni, căci sărbătoarea este a Naşterii Domnului Isus, nu a lui Moş Crăciun, personaj mitologic inventat de oamenii necredincioşi, menit să schimbe tot sensul sărbătorii de la dovada că Dumnezeu ne-a iubit şi a trimis pe Fiul Său în lume ca să ne mântuiască, la un moş cu barba albă sau la un brad împodobit. Chiar şi cântările cu Moş Crăciun, deşi par frumoase, este bine să fie evitate. Noi trebuie să cântăm laude Domnului, care a avut milă de noi, nu zeului Moş Crăciun, care ştim că nu există. Terenul virgin al copilului nu trebuie însămânţat cu minciuni, ci cu adevăruri sfinte. Ştiu că nu este uşor să lupţi împotriva valului, dar trebuie. De ce, în loc să se bucure Domnul de noi, să râdă Diavolul?

4. Lipsa de acord între părinţi

De la început trebuie evitat orice frecuş între părinţi în privinţa creşterii copilului. Copiii foarte uşor sesizează aceasta şi dau peste cap toate străduinţele lor. Ba se întâmplă ceva şi mai rău: ce sădeşte unul, smulge celălalt. Nu este bine, fiţi conştienţi de adevărul acesta. Evitaţi orice neînţelegeri între copii. Acestea discutaţi-le în linişte în camera voastră şi rezolvaţi-le.

5. Nu lucruri abstracte

Copilul încă nu are capacitatea de a raţiona, de a înţelege cele ce nu se văd, dar ei au o imaginaţie vie, o afecţiune mare şi o sete de a cunoaşte cât mai mult lumea în care trăiesc. Pentru cei mici este mai greu să tragă concluzii, şi trebuie în chip simplu să li se dea „mură în gură”, potrivit cu vârsta lor. De aceea, la început rămâneţi la cele simple şi practice.

6. Nu fi o pildă rea

Copiii sunt influenţaţi puternic nu de vorbe, ci de exemplul pe care tu îl dai, de ceea ce tu faci. Nu cere copilului să facă ceea ce tu nu faci şi nu-i spune să nu facă ceea ce tu faci. În zadar îl înveţi să nu mintă, când el ajunge să constate că tu minţi; dacă te întreabă cineva la telefon de soţul tău şi tu nu-i spui că doarme, ci spui că nu este acasă, şi fără să-ţi dai seama, când soţul se scoală şi îi spui că l-a căutat cutare, dar că tu i-ai spus că nu este acasă, copilul aude şi constată minciuna. Aşa va minţi şi el.

Cineva s-a gândit să pună adevărul acesta într-o formă mai izbitoare într-o fabulă cu racul şi puiul său. Tata-rac a fost nemulţumit că puiul mergea de-a-ndărătelea şi i-a cerut să nu mai meargă aşa, ci să înoate şi el înaintând, ca toate celelalte vieţuitoare acvatice. Atunci puiul i-a cerut să-i arate cum anume, iar când tata-rac a pornit să-i arate, mergea de-a-ndărătelea. Văzându-l, puiul îi zise că exact aşa merge şi el. Ţine minte: copiii calcă nu pe vorbele tale, ci pe urmele tale. Vechea zicală din bătrâni are mult adevăr: „Ori te poartă, cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul”. Să nu fie dizonanţă între vorbire şi trăire; evită aceasta, căci copiii foarte rapid observă.

Cu acestea în minte să trecem la ceea ce am scris în titlu:

O înţeleaptă folosire a metodelor de formare a caracterului

Este o muncă foarte grea şi de lungă durată, dar ai răspundere să o faci. Experienţa a mii şi milioane de persoane, în nenumărate generaţii, de-a lungul a mii de ani, a descoperit anumite metode bune, folositoare în a modela şi a dăltui adevărate capodopere în copii. Iată câteva din aceste metode:

1. Motivarea

Aici este vorba de pregătirea copilului să te asculte. După cum pentru orice construcţie întâi se face pregătirea terenului şi se sapă fundaţia, tot aşa este şi cu edificiul măreţ al caracterului copilului tău. Nu-i necesar să-i spui copilului că vrei să-i dezvolţi caracterul, căci el nu va înţelege ce îi spui, dar trebuie să stabileşti în chip tainic o bună relaţie a dragostei. El să ştie că tu îi vrei numai binele. Datorită acestei afecţiuni a dragostei, care este foarte dezvoltată la copii, el se va lăsa modelat de tine. Pe baza acestei dragoste, se va crea în el convingerea fermă că tu în toate îi vrei numai binele, nicidecum răul. Dragostea este cheia la inima copilului să te asculte. Am văzut copii care nu vor să ia medicamente, dar mama începe să plângă şi să-l roage cu lacrimi; atunci el deschide guriţa şi ia medicamentul, deşi se scutură de el. Dragostea îl biruie.

Când copilul este mai mărişor, îi spui că aşa este bine, aşa este frumos, aşa vrea Dumnezeu, că este spre binele lui să facă sau să nu facă un lucru. Sădirea trăsăturilor bune în caracterul lui şi smulgerea buruienilor, a trăsăturilor rele pe care voi, părinţii, le-aţi dat ca moştenire, să devină o plăcere pentru el, un fel de distracţie. Cele rele sunt ca spinul ce a intrat în picior: îl doare, dar trebuie scos şi atunci se simte uşurat. El ştie că tu îl iubeşti şi că îi vrei binele, de aceea se lasă în mâna ta.

Pe vremea când eram copil, nu erau dentişti la sat, ci bărbierul satului făcea pe dentistul; el avea o pereche de cleşti şi scotea dintele sau măseaua care te durea. Nici vorbă de injecţie pentru anestezie. Când a început să mi se mişte un dinte şi să mă doară, nu am vrut să merg la bărbier, dar cineva m-a învăţat să leg bine dintele cu o aţă tare, cele două capete de aţă să fie mai lungi şi să dau cuiva să mi-l scoată sau să deschid uşa, să leg cele două capete de clanţa uşii, apoi să izbesc uşa să se închidă şi dintele într-o clipită era afară. Astfel scoaterea dintelui care era ceva de groază a devenit o distracţie cu puţină durere. Aşa cum îi tai unghiile, deşi nu-i place, tot aşa trebuie să fie tăierea acelor trăsături rele ale temperamentului copilului care încep să se arate, ştiind că este spre binele lui, spre onoarea părinţilor şi spre slava Domnului.

2. Învăţarea

Este bine ca părinţii să stabilească pe cât posibil o sesiune zilnică de joacă şi învăţătură biblică. Pentru relaxare şi desprinderea de toate celelalte, este bine să cântaţi împreună o cântare sau două, să fie o atmosferă veselă, plăcută, un fel de distracţie. Copilul nici să nu ştie că tu faci lecţii cu el. Eu mi-aduc aminte că veneam cu părinţii seara de la munca câmpului, frânţi de oboseală, de la praşila porumbului sau de la seceriş, şi părinţii se aşezau cu noi afară pe prispa casei, cântau cu noi două-trei cântări şi ne spuneau câteva învăţături. Cântări ca: „Nu la fapte rele, rău să nu vorbeşti”; „Fugi, fugi de păcate tot mai departe”; „Ia, Părinte, inima mea”; „O, Păstorule bun, paşte sunetul meu”; „Isuse dulce, mult Te iubesc”; „Isus ştiu mă iubeşte” şi multe altele pot avea un impact binecuvântat asupra caracterului pentru toată viaţa. Atunci, între 8-12 ani, am învăţat cele mai multe cântări şi mi s-au format o seamă de convingeri de la care nimeni nu a reuşit să mă îndepărteze. Am preferat bătaia zdravănă din partea preotului Traian Putin, care, beat fiind, a vrut să mă facă ortodox cu forţa şi-mi cerea să fac semnul crucii, dar eu nu am vrut, căci ştiam din Biblie că nu trebuie să fac aşa ceva. Mi-a învineţit şi capul şi pieptul, dar n-am cedat. Sădirea convingerilor are mare valoare. Biblia spune: părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6:4). Învăţaţi-i ce este bine şi ce este rău. Aşa cum îi spuneţi să nu bage mâna în gură, şi aceasta o repetaţi de multe ori, aşa învăţaţi-l să evite anumite lucruri. Ajutaţi-l să i se dezvolte discernământul, să deosebească binele de rău.

Chiar de la o vârstă fragedă, copilul poate fi deprins să-i placă frumosul, să-l admire, să i se formeze gustul pentru frumos, pentru curăţie, pentru bună rânduială; să-şi aşeze frumos hainele, ciorapii, încălţămintea, cărţile la locul lor, jucăriile strânse în colţul sau în cutia lor, nu împrăştiate în toate părţile. Această deprindere trebuie să-i intre în sânge, să facă aceasta cu bucurie, fără să-i mai spui.

Apoi ia-l de mânuţă şi du-te cu el la plimbare, învaţă-l Calea Domnului, învaţă-l să iubească pe toţi oamenii, căci Dumnezeu îi iubeşte pe toţi. Învăţaţi-l să iubească natura, creaţia lui Dumnezeii. Să iubească un izvor, un câmp cu iarbă verde, o floare, o plantă, un pârâiaş ce clipoceşte printre pietre, să urmărească o furnică, un fluturaş, o păsărică. Să se bucure de ele, nu să le strivească, să le rupă. Apoi să înveţe respectul pentru alte persoane, pentru bunurile altuia, pentru jucăriile altuia. Să-l înveţi să fie altruist, să dea din jucăriile lui şi altui copil să se joace, sau din bomboanele lui. Când este mai mărişor, să-l înveţi să salute frumos, să vorbească drăguţ cu toţi, să nu rupă cărţile, să nu scrie pe garduri, să nu zgârie pereţii, să nu mâzgălească masa sau pătuţul, ci să le păstreze curate. Să nu verse laptele din ceaşca lui, să nu arunce biscuiţii. Sunt lecţii simple de bună rânduială, care pot avea urmări binefăcătoare toată viaţa.

Este bine ca învăţăturile să fie exemplificate prin povestiri, căci copiii sunt dornici de povestiri, şi ele se înregistrează bine în memoria lor. Dacă sunt şi ilustraţii li se întipăresc mult mai bine lecţiile. Memoria vizuală este mult mai puternică decât cea auditivă. Şi există deja o literatură ilustrată destul de bogată pentru copii. De exemplu: „Credinţa creştină pe înţelesul celor mici”; „Copiii din Biblie”; „Viaţa patriarhilor”; „Viaţa lui Moise”; „Judecătorii”; „Rut”; „David”; „Viaţa profetului Ilie”; „Viaţa profetului Elisei”; „Estera”; „Viaţa Domnului Isus” (două volume); „Pildele Domnului Isus”; „Hudson Taylor”; „Căci un Copil ni s-a născut”; „Pentru mine”; „Cristos a înviat”; „Cristos mi-a schimbat viaţa”; „Biblia copiilor”;” Biblia pentru ochişori micuţi”; „Cheiţe pentru copii” (4 volume), „Imagini şi o seamă de alte cărţi ilustrate pentru copii”. Când eu am fost copil, nu era nici o carte religioasă pentru copii, doar Harfa copiilor cu cântări speciale pentru cei mici.

Este bine ca părinţii să-şi dea seama ce temperament au copiii lor, pentru ca, în mod sistematic, să caute să le dezvolte trăsăturile bune înnăscute şi să le combată pe cele rele, să smulgă buruienile vătămătoare. Pe cele bune să le ia pe rând, să le ude cu aprecieri, să le cultive şi să rămână mai mult timp cu învăţătura la aceeaşi trăsătură, ca să devină deprindere, să facă de la sine, fără ca tu să-i spui, şi fără forţare, ci cu bucurie. Apoi să treacă la altă trăsătură. Nu căutaţi să faceţi multe deodată, nu vă grăbiţi, căci daţi peste cap toată lucrarea. Urmăriţi să vedeţi dacă copilul a prins sensul învăţăturii, întrebaţi-l de ce face sau nu face cutare sau cutare lucru. Copilul trebuie să ştie de ce face aşa. Totul trebuie să ţâşnească din convingerile sale.

Faceţi la fel cu trăsăturile sau caracteristicile rele înnăscute sau împrumutate, care trebuie plivite. Este bine şl se ia rând pe rând, nu multe odată. Să i se explice prin povestiri, de ce nu este bine să facă cutare sau cutare lucru, pe care alt copil îl face. De ce nu este bine să mintă, de ce nu este bine să înjure, să vorbească urât; de ce nu este bine să se enerveze, să se bată cu alţi copii; de ce nu este bine să fie neascultător de părinţi; de ce nu este bine să strice lucrurile, să rupă cărţile, să fure creionul sau jucăria altuia.

Pe lângă învăţătura dată în sensul acesta, este bine să se facă ironizarea minciunii, a mâniei, a beţiei. Aceasta îi va inspira dezgust faţă de astfel de vicii. Eu, când aveam 14 ani, am luat hotărârea să nu folosesc băuturi îmbătătoare, şi de atunci sunt 64 de ani şi, slavă Domnului, am respectat acea hotărâre. Nu cunosc gustul ţuicii, nici al berii, al şampaniei. Ceea ce m-a determinat să iau o aşa hotărâre nu au fost părinţii, ci un nepot al lui tata: îl chema Tănase. El n-a zis către mine să nu beau, căci lui îi plăcea băutura, era cu totul decăzut în patima beţiei. Venea rar pe la noi, era îmbrăcat în zdrenţe, cu faţa buhăită şi hainele pe care i le dădea tata azi, el mâine mergea şi le dădea pe băutură. El m-a făcut să nu iau în gura mea băutură îmbătătoare, afară de vinul de la Cina Domnului. Scârba de o asemenea viaţă m-a făcut să mă plec înaintea Domnului şi să mă rog să mă ajute să n-ajung într-o astfel de stare.

Abraham Lincoln, fost preşedinte al Statelor Unite ale Americii, călătorea într-o zi într-o caleaşcă cu un colonel din Kentucky. Acesta, pe dram, a scos din buzunar o sticlă cu lichior şi i-a oferit-o preşedintelui, dar Lincoln a refuzat să bea. După puţin timp, a scos tabachera şi i-a oferit ţigări preşedintelui, dar şi de astă dată preşedintele a dat din cap şi a zis: „Mulţumesc, colonele, dar eu nu fumez. Şi să-ţi istorisesc acum de ce. Într-o zi, când eram abia de 9 ani, mama mea bolna vă m-a chemat la patul ei şi mi-a zis: „Abe, doctorul mi-a spus că nu mai este speranţă să mă fac bine, dar doresc ca tu să fii un băiat bun şi aş vrea să-mi promiţi acum, înainte de plecarea mea din lumea aceasta, că nu vei bea niciodată alcool şi că nu vei fuma toată viaţa ta”. Atunci am promis mamei mele şi niciodată până astăzi nu mi-am călcat acea promisiune. Oare vrei tu ca acum eu să-mi calc acel cuvânt dat mamei mele?” „O, nu – zise colonelul – şi eu dacă aş fi făcut o promisiune de felul acesta, aş fi fost mult mai fericit decât sunt”.

Au mare importanţa învăţăturile mamei şi ale tatălui! Ele îl ajută şi la adânci bătrâneţi să se împotrivească ispitelor şi sa rămână ferm în hotărârile luate. Există scăpare şi din patima beţiei, dar este mult mai bine să nu cazi în ea.

3. Repetarea

Învăţătura trebuie repetată. Repetiţia este mama învăţăturii. Ea trebuie predată viu, cald, cu imaginaţie vie încât repetarea să fie dorită de copil. El să zică: „Mai spune-mi povestea cu…” Dacă cere repetarea, înseamnă că i-a plăcut lecţia şi a prins ceva din ea. Altfel se plictiseşte, devine obositoare.

Prin anii 1956-57, eram păstorul Bisericii Baptiste din Timişoara şi mă ocupam îndeaproape şi de copii. Într-o zi din săptămână aveam după masă o întrunire cu ei în camera anexă a Bisericii. Erau mulţi, dar erau cuminţi şi mă ascultau.

Lecţiile erau o plăcere pentru ei, căci reuşisem să găsesc la consignaţie un mic aparat de proiecţie cu nişte diapozitive pe sticlă. O lecţie era ascultarea copiilor de părinţi. Pe diapozitive era redată povestea unei fetiţe neascultătoare de mămica ei şi păţania sa. Fetiţei îi plăcea mierea – de fapt cărui copil nu-i place mierea? Mama, ca să ferească fetiţa de ispită, a pus-o într-un borcan mare, acoperit cu o carte, sus pe dulap. Odată când mama a trebuit să fugă la Alimentara după nişte cumpărături, a spus fetiţei să fie cuminte, dar abia a plecat mama şi fetiţei i-a venit pofta de miere. A venit, s-a uitat la borcan, dar era prea sus; a stat puţin şi s-a gândit ce ar putea face să ajungă la borcan. Şi i-a venit ideea să aducă un scaun. Repede a fugit în bucătărie, a luat un scaun, l-a dus lângă dulap, s-a urcat pe el, dar încă nu ajungea bine. S-a ridicat în vârful degetelor şi cu mânuţa ei a ajuns la partea de jos a borcanului. Borcanul era mare şi greu şi nu putea să-l ridice. S-a uitat iar la el şi mierea parcă îi făcea cu ochiul. S-a ridicat din nou în vârful degetelor, şi-a întins mult mânuţa în partea de jos şi a început să-l mişte. Bucuria ei. L-a mai mişcat odată înspre ea şi iată aproape un sfert se vedea că l-a tras. Iar s-a ridicat în vârful degetelor, din nou a pus mâna pe după borcan, acum era ceva mai aproape şi a tras, a tras şi vedea că borcanul se apropie. S-a mai opintit odată şi borcanul s-a răsturnat în capul ei. Cartea sărise cât colo, iar mierea îi curgea şi pe păr, şi pe faţă, şi pe haine. Tocmai în clipa aceea a sosit şi mama. Să o fi văzut cum arăta, toată unsă cu miere! Parcă ar fi fost sub un duş de miere. Ce pedeapsă o fi primit sărăcuţa pentru neascultarea ei! Această lecţie le-a plăcut atât de mult, încât de nenumărate ori Sanda Gongola şi alte fete mă rugau să le arăt fetiţa cu borcanul de miere. Au povestit şi acasă părinţilor lecţia învăţată. După mai bine de 35 de ani, când sora Sanda ne-a vizitat la Sacramento, încă îşi aducea aminte de acele lecţii, deşi atunci ea avea doar 4-5 anişori. Repetarea înscrie lecţia adânc în mintea copilului şi unele lecţii, care sunt plăcute, nu se uită toată viaţa.

Greutatea repetiţiei este uneori la părinte, nu la copil. Unii copii memorează mai greu decât alţii un cuvânt de aur sau o poezioară. Dar părinţii trebuie să fie înţelegători, să aibă răbdare, să repete cu ei şi vor reuşi. Mama lui John Wesley avea 20 de copii. Pe vremea aceea nu erau şcoli în fiecare sat. Mama lui Wesley a fost învăţătoarea copiilor lor. Unul din copii a fost mai greu de cap. Într-o zi, soţul, care era predicator, a asistat la o lecţie şi a văzut că ea -a trebuit să repete cu copilul acelaşi verset de aur de 20 de ori. El i-a zis: „E prea mult să repeţi de 20 de ori!” „Dacă mă opream la a nouăsprezecea oară” – a zis ea – „toată munca mi-ar fi fost zadarnică, dar la a douăzecea repetare a prins, deci am reuşit”.

Părinţi, învăţaţi să nu vă daţi bătuţi, ci să repetaţi; să nu vă opriţi nici la a douăzecea oară, dacă trebuie, şi veţi avea succes. Cu atât mai mult cu cât ştiţi că lecţiile pentru caracter sunt pentru toată viaţa. Ca să aveţi această răbdare, ar trebui să intraţi într-un atelier de sculptură, ca să vedeţi cu câtă răbdare fasonează sculptorul faţa unei statui de marmoră. Uneori lucrează săptămâni sau luni ca să-i dea anumite trăsături. Şi este numai o statuie moartă, care nu face nici rău, nici bine altora. Dar tu lucrezi la statui vii pentru viaţa aceasta şi pentru veşnicie. Merită să repeţi, dacă trebuie, săptămâni şi luni, ca să dai odorului tău drag o trăsătură de caracter, care sa fie binecuvântată pentru el şi pentru alţii, sute sau mii. Ce puţin au ştiut mama şi tata când m-au învăţat şi au repetat unele adevăruri, că eu voi ajunge, cu ajutorul Domnului, să le împărtăşesc acele adevăruri prin radio la două-trei milioane de suflete, după estimarea postului de radio Monte Carlo, şi la mult mai mulţi prin Radio Europa Liberă!

Repetarea nu este muncă zadarnică, ci este binecuvântată. Folosiţi din plin metoda aceasta, căci şi apostolul Petru a folosit-o. El a scris: „De aceea voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi şi sunteţi tari în adevărul pe care-l aveţi. Dar socotesc că este drept, cât voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducându-vă aminte” (2 Petru 1:12-13). În aceste cuvinte, se constată că el repeta adevăruri pe care fraţii credincioşi în Cristos Domnul le ştiau deja, dar el voia să-i ţină treji, să aibă mereu în vedere acele lucruri.

Apostolul Pavel a repetat către fraţii din părţile Galatiei, unde se părea că unii învăţători falşi, cu învăţături străine au făcut să falimenteze lucrarea lui acolo. Dar el nu s-a dat bătut, nu a renunţat la ei, ci le-a repetat în scris adevărul că mântuirea este numai prin Cristos Domnul, nu prin Legea lui Moise. El oftează pentru ei în cuvintele: „Copilaşii mei, pentru care simt iarăşi durerile naşterii, până ce va lua Cristos chip în voi!” (Galateni 4:19). Domnul să vă dea răbdare să repetaţi adevărurile sfinte cu copiii voştri!

4. Verificarea

Părinţii au răspunderea să controleze, să verifice dacă învăţătura lor se aplică în viaţa copilului, aşa cum zidarul cu firul cu plumb mereu îşi verifică zidul pe care-l construieşte, ca nu cumva să fie strâmb. Ei trebuie să supravegheze îndeaproape comportarea copilului să vadă cum se dezvoltă caracterul lui, să observe dacă ceea ce l-au învăţat a devenit o deprindere, precum şi dacă a scăpat de trăsătura rea pe care au combătut-o.

Uneori verificarea îţi produce bucurii deosebite, o înaltă stare de mulţumire lăuntrică, văzând cum ceea ce ai sădit în caracterul odraslei tale scumpe a prins rădăcini şi creşte. Dacă ai o grădină şi semeni legume, nu-i aşa că te bucuri când vezi că răsar şi cresc? Cu mult mai mult te bucuri când vezi dezvoltarea caracterului celui scump în ochii tăi. Munca nu ţi-a fost degeaba, îţi creşte inima şi cu mult mai mult avânt te apuci de muncă mai departe. Mai este mult de plivit şi mult de sădit. Merită să munceşti nu numai pentru hainele şi pentru mâncarea copilului, ci cu mult mai mult pentru ceea ce are el mai scump. Verifică-ţi însă mereu munca. Ea îţi arată ce ai făcut şi cât mai ai de lucrat.

Câteodată verificarea îţi dă dureri de cap, căci constaţi falimente la fiul sau fiica ta. Ceea ce ai clădit, s-a strâmbat. Aceasta îţi frânge inima şi ţi se pare că toată munca ta a fost în zadar, că nu poţi face nimic. Dar nu este aşa. Adu-ţi aminte că şi în grădină ai plivit buruienile şi ai săpat stratul de ceapă sau morcovi, şi totuşi iar au dat buruienile şi trebuie să sapi din nou. În munca aceasta se cere multă perseverenţă. Lipsa de perseverenţă este păgubitoare şi ţie şi copilului, pe când stăruinţa produce mare câştig.

Cazul de mai jos ilustrează perfect lucrul acesta. George Harrison a prospectat terenurile sale din Africa de Sud. În bazinul Witwatersand a găsit straturi cu aur, dar nu a săpat să le exploateze. În 1886, el a fost atât de sărac încât a vândut tot terenul pentru 50 $. După 46 de ani de la descoperirea zăcământului de aur, alţii doi, Emanuel Jacobson şi Allan Roberts au forat terenul până la o adâncime de 1.330 m, dar au terminat banii şi au renunţat la aur. În 1950, alţii au continuat prospecţiunea în acel loc şi după ce au coborât încă vreo 120 m, au găsit cele mai bogate zăcăminte de aur. De acolo se scoate acum 70% din producţia mondială de aur a lumii. Allan Roberts, dacă ar fi stăruit, ar fi devenit cel mai mare bogătaş din lume, dar a ajuns atât de sărac încât alţii au trebuit să-i plătească cheltuielile de înmormântare.

Dacă copilul tău este rău, ambiţios, se trânteşte cu burta de pământ şi pe măsură ce creşte este tot mai rău şi caută să-şi impună voinţa lui, totuşi nu renunţa la modelarea lui. Ştii tu ce poate deveni el în viaţă? Ce sursă de bogăţie şi binecuvântări spirituale poate fi pentru mii sau milioane de suflete? Nu renunţa, ci schimbă metoda şi intensifică-ţi munca. Şi eu am fost rău. Nu odată a spus tata: „Pitt nu se va pocăi niciodată”. Tata a încercat cu bătaia să mă facă ascultător, dar nici dacă m-ar fi tăiat bucăţi nu aş fi vrut să merg cu castraveţii la popa din bbscut. Nu-mi plăcea să am de-a face eu cei mari. Dar acea încăpăţânare Domnul a biruit-o prin dragoste, şi, după ce m-am predat Domnului, ea s-a transformat într-o tărie de voinţă pe care Dumnezeu a folosit-o în chip binecuvântat în greaua lucrare la care m-a folosit El şi în încercările prin care m-a trecut. Nu uita că diamantul este cel mai dur element, dar şi el este prelucrat şi atunci devine cel mai scump.

Nu renunţa, ci începe din nou. Ajută-l cu multă gingăşie pe copil să-şi recunoască falimentele. Nu ţipa la el, căci aceasta îl poate face să-şi închidă inima şi să devină un răzvrătit faţă de părinţi. Mai degrabă spune-i cât te-a îndurerat pe tine ceea ce ai văzut sau ai auzit despre el. Ajută-l să-i pară rău de ceea ce a făcut, să-şi dea seama că nu este bine să se poarte aşa şi fă-l să dorească să nu mai facă aşa. Căci şi noi cei mari nu scăpăm decât de păcatele de care ne pare rău, ne doare şi ne pocăim cu adevărat (Psalmii 38:18).

Caută să înţelegi care este partea lui slabă sau cărui fapt se datoreste falimentul lui – cum l-a biruit ispita – apoi învaţă-l cum să fie el biruitor altădată când va fi din nou confruntat cu o situaţie asemănătoare. Tu ştii că, dacă vaca vecinului a intrat în grădina ta, nu este de ajuns să scoţi vacă afară din grădină, ci trebuie să repari gardul ca să nu mai intre. Fă aşa şi cu caracterul copilului tău, aducându-ţi aminte că şi tu ai avut de multe ori falimente. Lincoln a avut nouă înfrângeri, dar a perseverat şi a ajuns preşedinte al Statelor Unite.

Dragostea îl poate ajuta să devină mai hotărât în a te asculta, ca să nu te mai îndurereze. Aceasta este o formă superioară de îndreptare mult mai puternică decât frica de pedeapsă. Şi faţă de Dumnezeu există o pocăinţă determinată de teama de pedeapsa veşnică în iad, dar există o pocăinţă determinată de dragoste, care îţi spune: „Cum am putut eu să-L îndurerez pe Cel ce m-a iubit atât de mult!?” Natural, aceasta este numai în inima în care s-a cultivat dragostea pentru Dumnezeu. De fapt, această dragoste se transformă într-o forţă protectoare împotriva oricărui păcat. Un astfel de suflet când vine ispita nu zice: „Cum să păcătuiesc faţă de Dumnezeu, că mă trimite în iad!”, ci zice: „Cum aş putea să întristez inima atotiubitoare a Tatălui meu?!” De aceea, cum am spus la punctul întâi, dezvoltaţi dragostea, stăruiţi mereu în privinţa aceasta, şi veţi motiva asigurarea biruinţei, a succesului.

5. Înduplecarea

Sunt copii la care învăţătura nu prea ţine şi nici metoda de a da ordine nu reuşeşte. Copilul nu se supune. Atunci stai şi te întrebi cum poţi modela un astfel de caracter? Este tare ca oţelul. Nu te speria, şi oţelul cel mai dur se prelucrează şi are valoare cu atât mai mare. Nu încerca să-l îndoi, că se frânge, dar nu se îndoaie după voia ta. Aici trebuie folosită o altă metodă decât loviturile ciocanului sau ale barosului. Cunosc o fată care la 18-19 ani a fost bătută de tatăl ei cu un ştreang ud: ca să asculte de el, a învineţit-o în bătăi, dar nu a putut s-o facă să asculte.

Înduplecarea nu se face prin forţă, ci prin vorbă bună. Aceasta dă rezultate. Sunt firi nărăvaşe. Mi-aduc aminte că odată tata a cumpărat un cal frumos de la târg. După ce l-a adus acasă, Alexa şi cu mine am plecat cu căruţa, dar abia am ieşit din sat şi calul s-a oprit, şi nu a mai vrut să pornească. Eram amândoi tineri: 13 şi 16 ani. Ne-am uitat unul la altul şi nu ştiam ce să facem. A încercat Alexa cu bătaia, dar el juca din picioare, însă nu se mişca, nu voia să plece. Ne-am chinuit o vreme cu el, dar nici strigătele, nici biciul nu l-au putut face să pornească. În sfârşit, a trecut cineva pe acolo, a văzut necazul nostru, a coborât din căruţă, a venit lângă nărăvaşul nostru, l-a mângâiat puţin pe cap, l-a bătut uşor cu palma pe gât, i-a vorbit frumos să se liniştească, apoi l-a apucat de frâu şi i-a zis: „Hai!” şi calul a plecat. Este bine din toate să învăţăm câte ceva.

Înduplecarea se face prin dragoste, care reuşeşte şi la cele mai oţelite firi. Ca să poţi folosi metoda aceasta se cere însă multă rugăciune. Oţelul nu se îndoaie sub lovituri, dar se vâră în foc şi apoi îi poţi da forma dorită. Dragostea este foc dumnezeiesc şi înduplecă şi pe cel mai înrăit copil pe care bătaia nu l-a îndoit, ci l-a îndârjit. Faţă de asemenea copii, părinţii trebuie să-şi dubleze dragostea şi să apeleze la sentimentul lor. Aici şi copiii şi cei mari sunt sensibili. Ia-I de o parte şi vorbeşte-i frumos. Spune-i cât te îndurerează purtarea lui, plângi dacă trebuie, apoi întreabă-l: „Mă mă iubeşti?” Răspunsul are să fie afirmativ, căci te iubeşte. Spune-i că nu vrei să-l baţi, dar că îl rogi să te ajute să faci lucrul cutare şi vei constata că este un adevăr în zicala populară: „Vorba dulce mult aduce”.

Evanghelistul Moody în copilărie a fost cam poznaş şi pentru poznele sale căpăta plată dublă, întâi de la învăţător la şcoală, apoi de la mama acasă, căci se spunea că băiatul care primeşte bătaie la şcoală este din pricină că nu l-a bătut mama acasă. Odată, la începerea anului şcolar, s-au pomenit cu o nouă învăţătoare, care a introdus o nouă ordine în şcoală. Ea începu prelegerile cu rugăciune, lucru care i-a impresionat pe copii. Apoi ea a anunţat că are să folosească o alta metodă de pedepsire. Nu a trecut mult şi Moody, cu firea lui neastâmpărată, calcă una din regulile şcolii şi fu invitat ca, după terminarea cursurilor, să rămână în urmă în clasă. Spre surprinderea lui, însă, în loc să primească pedeapsa, învăţătoarea începu să-i vorbească cu blândeţe şi să-i arate câtă întristare i-a produs comportarea lui. Acest tratament a fost mai greu ca loviturile cu nuiaua. După ce i-a spus cât a îndurerat-o, învăţătoarea a adăugat: „Mi-am pus de gând ca, dacă nu voi putea conduce şcoala prin dragoste, să plec de aici. Nu vreau să pedepsesc pe nimeni. Dacă tu mă iubeşti, caută să nu calci regulile şcolii. Ajută-mă în privinţa aceasta!” Un asemenea tratament a fost ceva prea mult pentru el şi acolo unde n-a izbutit porunca – harul, dragostea au câştigat o biruinţă deplină. El îi răspunse: „N-o să mai aveţi nici un necaz din partea mea, şi primului şcolar care are să vă supere, am să-i trag o bătaie să mă ţină minte”. Şi bătaia făgăduită o dădu chiar a doua zi unui alt neastâmpărat, spre surpriza colegilor şi îngrijorarea învăţătoarei. Vorba ei blândă însă l-a ajutat să se corecteze în multe privinţe, căci nu voia s-o întristeze. Ea l-a cucerit şi, prin dragoste, s-a lăsat înduplecat să fie supus şi foarte ascultător, încearcă şi tu metoda aceasta.

Înduplecarea se face uşor, oferindu-i copilului ceea ce îi place mult. Atunci el cedează şi te ascultă. Odată, filozoful Ralph Waldo Emerson a plecat să petreacă un concediu la ferma lor la ţară. Acolo, într-o zi, au dat drumul viţelului din grajd în curte ca să zburde. După ce au văzut că viţelul obosise de atâta zburdat, au mers să-l ducă în grajd. Dar ei s-au gândit numai la ceea ce ei voiau, greşeală pe care o fac cei mai mulţi, nu şi la ceea ce dorea viţelul. Tatăl l-a apucat de urechi, iar fiul îl împingea de la spate. Viţelul a mers până la uşa grajdului, dar acolo s-a opintit şi n-a vrut să intre. Şi s-au chinuit, au transpirat, dar n-au reuşit să înduplece viţelul să intre. Servitoarea a ieşit în pragul bucătăriei şi râdea că filozoful şi fiul nu pot vârî un viţel în grajd. Într-un târziu a venit la ei şi le-a cerut voie să ducă ea viţelul în grajd. Servitoarea l-a apucat pe după gât, i-a vorbit frumos, l-a liniştit, apoi i-a vârât un deget în gură şi el a început să sugă degetul ei; astfel ea a trecut înainte şi viţelul a mers frumos după ea în grajd. Şi filozoful mai avea de învăţat de la o servitoare că poţi îndupleca pe unii să facă ceea ce tu vrei, dându-le ceea ce le place. Învăţaţi adevărul că trebuie să ţineţi seama nu numai de voia voastră, ci şi de a copilului vostru. Este o artă să ştii să îndupleci copiii şi oamenii.

Şi mai este o înduplecare pe calea raţiunii. Când copilul este mai mare şi poate să judece, îi poţi dovedi că este mult mai bine să asculte de părinţi decât să se răzvrătească. Îi poţi da o seamă de cazuri. Dacă ascultă, al lui este câştigul. Dale Carnegie a închiriat odată de la un hotel o sală mare pentru conferinţe pe timp de 20 de zile. Când s-a apropiat timpul să înceapă lecturile sale, a primit de la managerul hotelului o scrisoare în care îi spunea că preţul a crescut aproape de trei ori. El tipărise şi distribuise anunţurile. Scrisoarea l-a înfuriat. Ce era să facă? Să meargă la manager şi să-i vorbească de pierderile sale? Ce-l interesa pe acela de pierderile lui? Managerul urmărea câştigul hotelului.

Astfel, el se hotărî să meargă şi să vorbească cu managerul nu de pierderile sale, ci de pierderile pe care le va avea hotelul, dacă el renunţa la sală. După câteva zile, când i-a trecut furia, s-a dus la managerul hotelului, i-a spus că a primit scrisoarea, dar că el nu poate plăti acea sumă. În timpul discuţiei, el a luat de pe birou o coală de hârtie, a împărţit-o în două şi a scris pe o coloană avantaje, iar pe cealaltă parte dezavantaje. La avantaje a scris că el poate închiria sala pe un preţ mai mare. La dezavantaje a scris că în loc să aibă câştig, hotelul va avea pierdere. Lecturile lui atrag o mulţime de oameni educaţi, care vor închiria camere ale hotelului pentru acea perioadă de 20 de zile. Şi hotelul chiar dacă ar plăti 5.000 $ pe anunţuri în ziare, ei nu vor putea aduce atâta popor la hotel. Apoi i-a dat hârtia şi a plecat. După câteva zile a primit o altă scrisoare în care arăta că majorarea va fi numai cu 50%, nu cu 300%. În acest caz, înduplecarea s-a făcut pe cale raţională.

La alţii înduplecarea se face uşor prin flatare, prin laudă. Disraeli, fost prim-ministru al Angliei, a spus că regina Victoria a Angliei era vulnerabilă la flatare şi că el putea, cu puţină flatare, să obţină orice din partea reginei. Sunt lucruri mărunte, dar care pot ajuta pe mulţi în înduplecarea copiilor lor. Deci, întrebuinţaţi înţelepţeşte şi metoda aceasta.

Este indicat pentru părinţi să înduplece copilul să-şi fixeze anumite limite peste care să nu treacă. Una din limitele pe care eu mi le-am impus a fost să nu fumez, nici chiar pe ascuns, cum făceau alţi copii, şi să nu merg să cumpăr ţigări pentru altul. Nici tata, nici mama nu au discutat cu mine în privinţa aceasta, ci a fost o hotărâre personală. Şi n-a trecut mult şi a venit ispita. Eram de vreo 10-11 ani. Joia după masă nu aveam şcoală şi primăvara mai mulţi copii am căzut de acord să mergem după măcriş prin livezi. Ilie Tulescu, un băiat de prin vecini, ai cărui părinţi ţineau prăvălia satului, a venit cu buzunarul plin de ţigări. Desigur le şterpelise din prăvălie, fără să ştie părinţii, şi acolo în livezi a împărţit fiecăruia ţigări. Eu nu am vrut să primesc. Atunci, fiindcă se temeau că am să-i dau de gol, au vrut să mă silească să iau, dar n-au reuşit. Mai târziu m-am hotărât şi să nu beau.

Sunt necesare anumite limite, anumite reguli de viaţă care se cer a nu fi încălcate niciodată. Unii le iau în copilărie, alţii le iau mai târziu. George Washington a fost crescut în familie de credincioşi. Odată, când a trebuit să ducă un mesaj din partea guvernatorului statului Virginia către comandantul armatelor franceze aflate la Filadelfia, mama lui i-a zis: „Fiul meu, nu neglija rugăciunea secretă”. La vârsta de 27 de ani, pe când era sub autoritatea guvernatorului statului Virginia ca şef al poliţiei acelui stat, şi-a stabilit câteva reguli de viaţă:

1. să ader în mod absolut la adevăr;
2. să practic, în toate lucrurile, cinstea;
3. să-mi fac datoria pe deplin;
4. să depun toate eforturile spre a menţine curtoazia;
5. mai presus de toate, să tratez totul în mod just.

Trăind aşa, nu este de mirare că a ajuns general şi preşedinte al Statelor Unite.

Este bine ca copilul să promită părinţilor anumite lucruri şi să se ţină de promisiune. Istoria spune că, în primul război mondial, soldaţii români la Mărăşti au trasat un cerc în jurul poziţiei lor şi au zis: „Aici murim sau învingem!” Luptele au fost cumplite, dar nu au cedat poziţia şi au ieşit biruitori. Astfel de limite trebuie să se înrădăcineze adânc în caracter. Când copilul face asemenea promisiuni pentru viaţă, este bine să îngenunchezi cu el şi să făgăduiască înaintea lui Dumnezeu, apoi să vă rugaţi să fie ajutat în împlinirea promisiunii, să nu-şi calce niciodată cuvântul dat. Aceasta are mare importanţă. Este un moment solemn care se înregistrează bine în memorie. De multe ori, noi cântăm o cântare fără să ne gândim că ea se potriveşte şi în relaţiile noastre cu copiii noştri:

„Cu bucurie vor secera aceia
Cei ce cu lacrimi depun sămânţa lor,
Numai dacă de la Domnul au sămânţa.
Căci de snopi numa-atunci bucura-se-vor”.

Şi acum un cuvânt, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii şi o mărturisire personală. Dumnezeu însuşi, pentru unii dintre noi, foloseşte metoda aceasta a înduplecării. Proorocul Ieremia a scris: „M-ai înduplecat, Doamne, şi m-am lăsat înduplecat; ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit” (Ieremia 20:7). Vă aduceţi aminte că aceeaşi metodă a folosit-o Domnul cu proorocul Iona? El n-a vrut să asculte, şi, în loc să plece spre răsărit, el a luat-o spre apus; în loc să meargă liniştit pe uscat, el a plătit pentru o croazieră pe mare, dar, vai, ce a păţit! Când Domnul i-a vorbit a doua oară să meargă la Ninive, Iona s-a sculat şi a plecat imediat. De ce? Fiindcă Domnul l-a tratat cu dragoste, l-a înduplecat, i-a salvat viaţa. Ferice de cei ce se lasă înduplecaţi! Apostolul Pavel pe drumul Damascului nu a fost forţat să devină urmaş al lui Cristos Domnul, ci înduplecat. El prigonea pe Domnul Isus şi trântitura de pe cal putea fi mortală, dar nu a murit; putea să rămână orb pe toată viaţa, dacă ar fi dat cu piciorul înapoi în ţepuş, dar s-a lăsat înduplecat şi a devenit în totul ascultător de Domnul până la moartea de martir.

Şi eu am trecut prin şcoala înduplecării. Încă de tinerel Domnul m-a învăţat că eu nu pot nimic, dar că El poate totul. Eu eram sensibil, firav, dar El m-a condus printr-o seamă de experienţe să învăţ să nu atârn de oameni, ci în totul totului tot numai de El (Deuteronom 18:13). După opt ani de păstorire la biserica Arad-Pârneava, El m-a mutat la Timişoara. Nu aş fi vrut, căci cunoşteam unele persoane, dar m-am lăsat înduplecat şi am plecat. Împuternicitul cultelor pe regiune, Popescu Sever, a pus pe cererea mea aviz negativ. Pe de altă parte, Timişoara era oraş închis. Vreo lună am făcut naveta, dar într-o zi am încărcat camionul cu mobila şi am plecat la Timişoara, fără să ştiu unde descarc. Am oprit camionul în Piaţa Unirii şi m-am dus la fr. Daniel Bogdan şi Sima Lupescu; ambii lucrau la IGOT şi le-am spus că am sosit cu mobila, şi i-am întrebat unde pot s-o descarc. Ei s-au uitat unul la altul şi au strâns din umeri. Dar în acea vreme critică, Domnul ne-a dat o locuinţă în plin centrul oraşului. Este mare lucru să atârni de El. În 1953 Biserica I avea doar 172 de membri, dar Domnul m-a folosit în chip binecuvântat şi Biserica a devenit dinamică şi în 14 ani a ajuns la peste 500 de membri. Toţi m-au iubit şi eu i-am iubit pe toţi; şi, deşi vremurile au fost foarte critice, Biserica devenise o forţă spirituală.

Acea perioadă a fost pentru noi o epocă de aur. Este adevărat însă că din afară s-a stârnit furtuna împotriva noastră cu hărţuieli, ameninţări, cu interogări ale studenţilor din Biserică şi exmatriculări, dar Duhul Domnului a lucrat cu putere şi ne-a făcut mai uniţi. Eu aveam cetăţenia americană, prin naştere, dar nu m-am gândit să plec în America. Mă simţeam aşa de bine cu fraţii mei şi cu lucrarea. Dar Domnul a îngăduit ca autorităţile comuniste să-mi ia carnetul de păstor. Timp de patru ani şi jumătate nu mi s-a îngăduit să predic. Atunci am înţeles că trebuie să plec în America. Nu ştiam bine de ce, dar am depus formele. Când i-am spus fratelui meu Alexa, el a zis că nu pleacă. El era directorul Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti şi păstor al Bisericii Baptiste Sfânta Treime din Bucureşti şi era legat de lucrarea de acolo. Nu a trecut însă mult şi Dumnezeu l-a înduplecat şi pe el. Este foarte curios cum uneori Dumnezeu îi foloseşte tocmai pe duşmanii Lui să-I împlinească planul Său minunat.

La sosirea în America, eram săraci lipiţi pământului şi cu o datorie de 2.500 $, reprezentând costul biletelor de avion. Nu ştiam ce vom putea face, căci nu erau decât trei Biserici baptiste române: Detroit, Akron şi Cleveland. Aici Domnul l-a pregătit pe fr. Petru Truţa cu gândul să formeze Societatea Misionară Română pentru transmiterea de programe religioase prin radio pentru România, dar nu avea cu cine. Când am sosit, s-a bucurat, şi la începutul anului 1968 s-a fondat Societatea Misionară Română cu patru predicatori români şi alţi opt membri. Imediat am pus la punct studioul de radio şi am început să transmitem emisiunea „Glasul Adevărului”, care a fost. o binecuvântare pentru mulţi. Noi nu am fi putut face nimic, dar ne-am lăsat înduplecaţi şi El a făcut totul. A fost un mare har să ne lăsăm înduplecaţi de Domnul!

6. Stimularea

Aceasta este o altă metodă cu mare efect. Când copilul a facut ceva bun, este bine să fie apreciat, să-i spui că te bucuri de progresul lui la şcoală, de un succes pe care l-a avut sau de aplicarea învăţăturilor pentru formarea caracterului său. Aceasta îi va încălzi inima. Copiii, chiar şi cei mari, sunt sensibili la aprecieri. În unele cazuri, este bine chiar să-i faci o atenţie, un cadou. Desigur, aceasta nu în mod regulat, ci din când în când. Sistemul notelor la şcoală nu este altceva decât o apreciere a felului cum a învăţat elevul sau studentul.

În anumite cazuri, este bine să i se promită copilului o recompensă condiţionată. Când am fost păstor la Biserica din aria Los Angeles, am promis un premiu la sfârşitul anului celor ce vor şti să spună toate cuvintele de aur de la Şcoala Duminicală din cursul anului şi mereu am avut copii care spuneau pe dinafară cele 52 de versete biblice. În 1989, mi se pare, ginerele nostru Ghiţă a promis fiicei sale Alina, nepoata noastră, că, dacă ea va avea numai note bune în cursul anului, îi plăteşte o vacanţă la New York. Alina, deşi altădată a avut şi unele note mai slabe, acum s-a străduit şi a obţinut numai note bune şi a primit vacanţa la New York. Deci şi unele recompense făgăduite copilului îl pot îndupleca să facă ce îi ceri. Folosiţi şi metoda aceasta spre a reuşi în munca voastră pentru formarea caracterului copiilor voştri. Iar când sunt mai mari, convingeţi-i ca marea recompensă stă în însuşi caracterul lor, de o valoare inestimabilă.

David Livingstone a fost un tânăr sărac, dar cu un caracter nobil. El era predat Domnului şi s-a dus ca misionar în Africa. Acolo a trăit o viaţă modestă, dar binecuvântată de Domnul, ajutând pe africani să iasă din întunecimea lor.

A pătruns în triburi de canibali, fără să le cunoască limba, doar cu limbajul dragostei, iar la moartea sa, datorită caracterului său şi slujirii făcute, a fost înmormântat în catedrala Westminster, alături de regii Angliei. În timp ce era pe catafalc şi se făcea slujba de înmormântare, un beţivan îmbrăcat în zdrenţe se străduia să-şi croiască drum ca să ajungă la sicriu. Mulţimea nu era dispusă să-i facă loc, dar el a zis: „Eu am cel mai mare drept, căci am copilărit împreună şi am fost la aceeaşi Şcoală Duminicală. El a ajuns să-L slujească pe Cristos; eu am ales să fiu împotriva lui Cristos.” Livingstone primise recompensa ca trupul său să fie aşezat la locul de cea mai mare cinste, să fie împreună cu regii; celălalt primise zdrenţele şi viaţa nenorocită. Dar diferenţa mare în recompensă va fi încă mult mai mare în Ziua Judecăţii, când fiecare va trebui să dea socoteala de tot ce a făcut.

7. Sancţionarea

Pedeapsa, de asemenea, joacă un rol însemnat în procesul educaţiei. Unii vor să o excludă. Liberaliştilor de azi nu le plac sancţiunile. Ei spun că nu sunt folositoare şi nu sunt umane. Dar ce s-ar alege de lumea aceasta, dacă n-ar fi lege, tribunale şi sancţiuni, care să pedepsească pe răufăcători? Ce ar fi cu circulaţia, dacă nu ar fi sancţiuni cu amenzi şi chiar suspendarea carnetului de conducere? Pedeapsa este ruptă din rai. Biblia spune: „Pedepseşte-ţi fiul, căci tot mai este nădejde, dar nu dori să-l omori” (Proverbe 19:18). James Dobson, un predicator şi bun conferenţiar în ce priveşte viaţa de familie, autor al mai multor cărţi în sensul acesta, a scris: „În pofida psihologiei, atât recompensele cât şi pedeapsa joacă un rol important în modelarea comportamentului uman şi nu trebuie niciodată neglijate.”

Prima fază în pedepsire este mustrarea, dojenirea. Ai auzit că fiul său fiica ta a făcut ceva rău, este bine să stai de vorbă cu el şi să-i atragi atenţia că ceea ce a făcut nu este bine şi că acum îl ierţi, dar dacă se mai repetă va fi pedepsit. Nu este bine să treci cu vederea şi să zici: „Lasă-l, că-i copil”. Mustrarea este izvorâtă din dragoste. Biblia spune: „Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care îl iubeşte” (Proverbe 3:12). Mustrarea are ca scop îndreptarea copilului.

Altă fază este pedepsirea cu nuieluşa. Solomon a scris: „Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată” (Proverbe 13:24). „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri. Lovindu-l cu nuiaua îi scoţi sufletul din Locuinţa morţilor” (Proverbe 23:13,14). Nu este bine să baţi copilul când eşti nervos şi cu atât mai puţin în faţa celorlalţi ai casei, ci să-l iei de o parte. Când aplici bătaia este bine să fii liniştit. Să-i arăţi ce rău a făcut şi el să-şi recunoască vina; să-i spui că te-a îndurerat, fiindcă tu l-ai învăţat altfel; că nu îl baţi ca să-ţi descarci nervii, ci deoarece comportarea lui – ceea ce a vorbit, ceea ce a făcut sau ceea ce trebuia să facă şi nu a făcut – cere pedeapsa. Nu este bine să-l loveşti peste cap, ci aplică nuieluşa la palmă sau la spate. Dobson spune în privinţa aceasta: „Există un loc în corpul uman parcă anume pregătit pentru calmarea acestor accese de sfidare şi ar fi bine dacă „experţii” în domeniul disciplinei nu ar mai fi atât de confuzi în legătură cu utilitatea ei”. Şi întotdeauna, după pedeapsă, îngenuncheaţi şi vă rugaţi. Copilul să ceară iertare Domnului, iar tu să te rogi să-l ajute sa nu mai cadă în neascultare.

Spurgeon spune în legătură cu pedepsirea copiilor: „Dacă tatăl lasă frâul din mână, carul căsniciei va da curând în şanţ. Se cere un amestec bine cumpănit de dragoste şi tărie, dar nici severitatea singură, nici blândeţea singură nu vor fine casa în bună rânduială. Casa în care copiii nu sunt ascultători, nu este un cămin şi este mai curând durere decât o bucurie să fii în ea… Dacă n-ai o nuia pentru copiii tăi, vor ajunge ei o nuia pentru tine; dar, dacă vrei să le cruţi durerea, ia seama să nu-ţi faci singur durere. Solomon zice: „Pedepseşte-ţi fiul şi el îţi va da odihnă şi îţi va aduce desfătare sufletului”. Nu ştiu dacă în vremea noastră trăieşte cineva mai înţelept ca Solomon, deşi unii îşi închipuie că sunt. Mânzul trebui strunit, altfel ajunge cal nărăvaş… Când Dumnezeu ne ajută să ţinem bine frâul calului, fără să-i vătămăm gura, totul este bine. Când casa este cârmuită după Cuvântul lui Dumnezeu, putem pofti în ea şi pe îngeri să găzduiască o noapte, şi ei nu s-ar simţi stingheriţi.”

Uneori pedeapsa poate fi aplicată prin interzicerea de a merge la joacă o zi sau două, la prieteni sau pierderea unei mese, însărcinarea să facă o lucrare oarecare. Nu uita: este mai bine să-l pedepseşti tu când este mic, decât să-l pedepsească Tribunalul când este mare.

Pedagogul de renume Johann Amos Comenius în privinţa disciplinei, a scris: „Este bine ca educatorul să cunoască scopul, materia şi forma disciplinei, ca să ştie bine de ce, când şi cum să întrebuinţeze severitatea după legile artei. Mai întâi toţi sunt de acord, cred eu, că disciplina trebuie aplicată împotriva celor care comit abateri. Totuşi nu fiindcă cineva s-a abătut, ci ca să nu comită abateri în viitor. Ea trebuie să se aplice, deci, fără patimă, mânie, ură şi cu astfel de curăţie şi sinceritate, încât cel pedepsit să recunoască el însuşi că disciplina s-a întrebuinţat spre binele lui.”

8. Rugăciunea

Am spus că este bine să vă faceţi timp, pe cât se poate zilnic, să staţi de vorbă cu copilul sau copiii voştri, să vă împărtăşească păţaniile lor, gândurile lor, să vă jucaţi cu ei, şi uneori chiar în acest timp de destindere să le transmiteţi învăţătura pe care o aveţi în gând său s-o repetaţi pe cea dată ieri. Apoi să-i puneţi pe ei să spună istorioara pe care le-aţi povestit-o. Şi oricât aţi fi de grăbiţi, întotdeauna încheiaţi pe genunchi în rugăciune. Rezidiţi altarul familiei. Aceasta va duce la bune relaţii în cămin şi copiii vor fi mult mai ataşaţi părinţilor. Copiii să fie deprinşi să vină în faţa Domnului, cu toate ale lor, în chip sincer, nu cu rugăciuni formale învăţate pe de rost. Să mulţumească Domnului pentru ce au, iar ceea ce nu au, să ceară Domnului. Să se roage pentru luminarea minţii, să iubească binele, adevărul şi să urască orice cale a minciunii. Ceea ce este ploaia pentru seminţele şi legumele care le-ai plantei în grădină, aceea este rugăciunea care uneşte părinţi şi copii. Folosiţi-o şi veţi avea bucurii şi binecuvântări din plin. În mod deosebit, după orice pedeapsă este necesar să îngenuncheaţi şi să vă rugaţi numai cu el, nu cu toţi ai casei. Aceasta îl va ajuta să nu mai repete acea greşeală. Ţineţi seama de îndemnul lui Ieremia: „Ridică-ţi mâinile spre El pentru viaţa copiilor tăi…” (Plângerile lui Ieremia 2:19).

Şi credeţi în totul ceea ce a spus Iacov: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16). Părinţii mei s-au rugat mult pentru mine. Deseori, retras în camera din faţă, auzeam pe tata rugându-se cu voce tare, uneori plângând pentru noi. Nu a fost uşor. În Firiteaz, părinţii au fost primii pocăiţi. După multe persecuţii, zile de post, şi noi, copiii, posteam şi ne rugam ca alţii să fie mântuiţi. Câteva persoane au început să vină să asculte predicarea Evangheliei şi unii s-au întors la Dumnezeu. În vreo 14 ani, am trecut de 30 de membri ai am construit o casă de rugăciune, dar nu am avut alţi tineri. Părinţii erau îngrijoraţi să nu fim atraşi de tinerii lumii, mai ales că hora satului era la câţiva paşi de casa noastră. Pot însă să spun că nu am luat parte niciodată la dans şi nici la vreo nuntă de nepocăiţi. Aceasta nu din pricină că ne-ar fi interzis părinţii, ci fiindcă ştiam că în Biblie este scris: „Nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le” (Efeseni 4:11).

Rugăciunea a fost armă cu care am biruit. Atracţia lumii nu a avut efect asupra noastră. Domnul ne-a păstrat în harul Său. El merită toată slava. De aceea rugaţi-vă şi voi pentru copiii voştri şi rugaţi-vă cu copiii voştri. Rugaţi-vă chiar dacă vi se pare că nu mai este nici o speranţă, căci Dumnezeu poate face minuni. Aduceţi-vă aminte de stăruinţa femeii siro-feniciene care, prin stăruinţă, a primit ceea ce a dorit.

Nu sunt specialist în psihologie, mulţi mă pot critica, dar eu am scris acestea din lunga experienţă a vieţii mele, cu dorinţa de a fi folositor multor, părinţi şi multor tineri din generaţia actuală, folosiţi aceste metode pentru formarea caracterului celor dragi şi scumpi vouă, şi Domnul îi va binecuvânta pe ei prin voi şi pe voi prin ei. Nu uitaţi: EL POATE TOTUL. Glorie Lui!

Rugăciunea părinţilor:

Doamne, Dumnezeule Atotputernic şi Atotînţelept, dă-ne, Te rugăm, şi nouă înţelepciunea de care avem nevoie pentru creşterea copiilor noştri şi formarea caracterului lor! Trăim într-o lume plină de crime şi violenţe, într-o lume stricată şi decăzută cu totul în păcat, iar noi am vrea să-i creştem buni, curaţi, respectuoşi, ordonaţi, supuşi şi cu dragoste faţă de toţi oamenii şi faţă de Tine. Ajută-ne să putem sădi în caracterul lor aceste virtuţi de valoare. Colegii, societatea în care trăiesc şi anumite trăsături din firea lor sunt potrivnice la aceasta. Ne dăm seama că trebuie să purtăm o luptă grea în privinţa educaţiei morale, de aceea îţi cerem ajutorul Tău. Noi suntem mult prea slabi şi neştiutori; dă-ne lumină ce să le spunem şi cum să le spunem. Fă ca vorbele noastre să se înrădăcineze bine în memoria lor, iar vieţuirea noastră curată, în pace şi îmbibată cu dragostea Ta să devină motiv determinant să trăiască şi ei aşa. Înzestrează-i cu înţelepciune să-şi poată însuşi pentru ei ceea ce este bun şi de folos şi să refuze, să renunţe la tot ce nu este după voia Ta, la tot ce nu foloseşte sufletului lor, care este mai scump decât toată lumea. Ajută-ne, prin Duhul Sfânt, să folosim metodele cele mai bune, ca rezultatul să fie spre fericirea lor, spre bucuria noastră, spre binecuvântarea multora şi spre lauda, slavei Tale. Ascultă cererea noastră, căci Te rugăm în binecuvântatul Nume al Domnului Isus. Amin.

Rugăciunea copiilor:

O, Doamne, Tatăl nostru cel ceresc, noi Te rugăm să binecuvântezi pe părinţii noştri pentru ca să ştie ce să ne înveţe şi cum să ne înveţe ca să putem avea o purtare frumoasă, să fim spre bucuria lor. Nu am vrea să-i întristăm niciodată, căci îi iubim, dar ştim că fără să ne dăm seama, uneori, facem ceea ce nu este bine. De aceea, Te rugăm ajută-ne ca şi atunci când ei ne mustră sau ne pedepsesc, noi să ne dăm seama că ei ne iubesc şi doresc binele nostru; de aceea să fim gata să le cererii iertare şi să nu mai facem ceea ce nu este bine. Ajută-ne să creştem după voia Ta şi pentru slava Ta! Amin.

Dezvoltarea minţii!


Psalmistul îi cerea Domnului în rugăciune să-l înveţe ca să aibă înţelegere şi pricepere. Este o rugăciune pe care o poate face orice părinte şi orice tânăr în legătură cu dezvoltarea minţii. Înţelegerea este facultatea de a găsi o idee, de a prinde sensul unui cuvânt, al unui lucru, al unui fenomen, de a vedea cauza şi efectul, scopul şi consecinţele lui. Priceperea este capacitatea de a pătrunde cu mintea, de a distinge lucrurile, de a deosebi valorile, de a găsi soluţii la probleme. Dezvoltarea minţii este un fel de pregătire a terenului pentru însămânţare. Părinţii poartă răspunderea şi pentru dezvoltarea minţii.

Copilul are înţelegerea şi priceperea ca potenţial, dar nu ca realizare. Aceasta se petrece pe măsura creşterii şi dezvoltării fizice prin observare şi învăţătură. Există o foarte strânsă corelaţie între dezvoltarea mintală şi formarea caracterului. Este bine ca părinţii să cunoască acest lucru şi să folosească din plin posibilităţile de pricepere ale copilului, spre a-l forma să devină o valoare pentru societatea în care va trăi. După cum i se dă copilului hrana potrivit cu vârsta sa, tot aşa părinţii au răspunderea să lucreze la dezvoltarea caracterului său pe măsura înţelegerii sale.

Educatorii au constatat mai multe stagii de dezvoltare mintală la copii. Cunoscând aceste stagii, părinţii, învăţătorii de Şcoală Duminicală, păstorii pot pregăti şi da copilului învăţătura corespunzătoare nivelului său de pricepere. Robert J. Havighurst şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale ca şef al unui grup de cercetători axaţi pe studierea diferitelor stagii de dezvoltare mintală a copiilor. El a stabilit trei stagii:

Primul stagiu este de la naştere până la 6 ani – anii de explorare fizică a realităţii. Copiii încep să observe şi să înţeleagă ceva cu privire la lumea înconjurătoare.

Al doilea stagiu este de la 7 ani la 11 ani – anii de explorare mentală a faptelor concrete. Copiii pun o seamă de întrebări: De ce? Cum? Mintea lor vrea să înţeleagă faptele.

Al treilea stagiu este de la 12 ani în sus – anii de dezvoltare a gândirii abstracte,

În ce priveşte tipul de gândire potrivit firii copilului, David Russel afirmă că se pot observa patru tipuri majore de gândire:

1. Gândire pentru formarea conceptelor. Mintea, prin observare sau experienţă, face anumite generalizări despre sentimente: dragoste, frică; despre virtuţi: bunătate, răbdare, curăţie, blândeţe; despre realităţi abstracte: Dumnezeu, îngeri, demoni, rai, iad.

2. Gândire pentru rezolvarea problemelor. O problemă este ceva ce copilul nu înţelege încă, dar pentru care caută un răspuns, o soluţie. Rezolvarea este pentru el un adevărat proces prin care urcă din treaptă în treaptă, până găseşte soluţia potrivită. Pentru un tânăr poate fi o problemă dacă este bine sau nu să bea o bere. El trebuie să cugete la rezultatele imediate şi la rezultatele mai îndepărtate: ce câştigă dacă bea şi ce pierde? Cum este mai bine: să bea sau să nu bea? Printr-o gândire de felul acesta, tânărul ajunge să aibă un bun discernământ, o deosebire a lucrurilor, o justă preţuire a ceea ce vede sau aude. Aceştia pot fi buni meseriaşi, buni şefi de serviciu, ingineri, medici, inventatori sau păstori. Ei îşi pot forma bune principii de bază pentru viaţa lor.

3. Gândire creativă. Cei cu gândirea creativă au o înzestrare specială, sunt talentaţi. Ei sunt buni pentru desen, pictură, sculptură, muzică, artă dramatică, construcţii, activităţi ştiinţifice; unii ajung scriitori, poeţi sau inventatori.

4. Gândirea critică. Mintea acestora observă imediat dacă un lucru, un obiect este sau nu conform standardelor cunoscute de ei. Acest tip posedă o minte ascuţită, analitică. Ei sunt buni critici în toate domeniile.

Cineva a zis: „Mintea copilului este un apel mut după cel mai iubitor şi bun învăţător care să contribuie la dezvoltarea ei. Mintea şi inima copilului sunt ca o foaie albă, care aşteaptă o mână gingaşă să scrie ceva frumos şi să nu se mai şteargă, ci să ne gravat adânc în caracterul său. Ceea ce se scrie îi va direcţiona drumul în sus spre culmi sau în jos spre prăpăstii.” Câteodată vezi un copilaş atât de drăguţ şi bun şi te uiţi la părinţi că sunt nişte epave. Atunci te întrebi: cum se poate aşa ceva? Răspunsul este simplu: copilul se află în punctul de unde au pornit părinţii lui, dar ei au apucat calea în jos, spre prăbuşire. De aceea, Biblia spune: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie să umble”. Phillip Brooks a scris: „Un popor se mişcă în sus sau în jos pe picioruşele copilaşilor”.

Învăţătura este mijlocul prin care are loc dezvoltarea minţii, luminarea ei. Ea este ca ferestrele la o casă. Fără ferestre, casa este în întuneric. Cum anume învăţătura dă lumină? De exemplu: învăţarea alfabetului, a scrisului, dă lumină copilului să poata pătrunde la bogăţia cărţilor, la comorile bibliotecilor. Un analfabet care are o carte în faţa sa este ca un orb: nu are lumina să înţeleagă ce este scris în ea. Învăţarea unei limbi străine te ajută să-i înţelegi pe cei ce vorbesc acea limbă, învăţătura Bibliei îţi dă lumină cu privire la Dumnezeu, suflet, mântuire, la trăirea cu folos în viaţa aceasta şi la fericire în viaţa veşnică.

Solomon cel înţelept a scris: „Ascultaţi, fiilor, învăţătura unui tată şi luaţi aminte ca să pricepeţi; căci eu vă dau sfaturi bune: nu lepădaţi învăţătura mea. Căci când eram încă fiu la tatăl meu, şi fiu gingaş şi singur la mama mea, el mă învăţa atunci şi-mi zicea: «Păstrează bine în inima ta cuvintele mele, păzeşte învăţăturile mele şi vei trăi. Dobândeşte înţelepciune, dobândeşte pricepere; nu uita cuvintele gurii mele şi nu te abate de la ele. N-o părăsi şi ea te va păzi; iubeşte-o, şi te va ocroti»” (Proverbe 4:1-6).

O minte luminată, dezvoltată, este mai de preţ decât aurul. În Proverbe 16:16, Solomon precizează adevărul acesta în cuvintele: „Cu cât mai mult face câştigarea înţelepciunii decât a aurului! Cu cât este mai de dorit. câştigarea priceperii decât a argintului!” Aurul sau argintul este o bogăţie în afară care poate fi furată sau pierdută; înţelepciunea, priceperea sunt bogăţii mult mai scumpe şi sunt înăuntru, pe care le porţi cu tine pretutindeni, chiar şi la închisoare. Înţelepciunea poate câştiga aur, dar aurul nu poate da înţelepciune. De aceea părinţii trebuie să-şi facă timp şi să dea învăţătură copilului spre a deveni înţelept şi priceput, iar copilul trebuie să primească învăţătura părinţilor, căci ei doresc binele şi fericirea lui.

Mintea copilului se va dezvolta într-o mare măsură conform cu învăţătura care i se dă prin viu grai şi cu atmosfera de gingăşie sau brutalitate, de acceptare sau împotrivire, de închinăciune său blesteme în care va creşte.

O fetiţă de 4 ani a consimţit să doarmă la o altă familie. Seara, când i s-a făcut patul să se culce, ea a îngenuncheat lângă pat, ca acasă, aşa cum a fost învăţată de mama ei, dar ea a uitat cum să se roage. A aşteptat puţin, dar nici prietena părinţilor ei n-a putut s-o ajute să se roage, în sfârşit, fetiţa a zis: „Doamne, Te rog, iartă-mă că nu-mi aduc aminte de rugăciunile mele şi sunt aici cu această tanti care nu ştie nici ea să se roage. Amin”. O altă fetiţă se ruga: „Doamne, fă-i pe toţi oamenii buni, iar pe cei buni, fă-i mai buni!”

Mediul în care se dezvoltă mintea copilului are o mare influenţă asupra vieţii lui de mai târziu. Judecătorul Sam David Tatum de la Judecătoria Juvenilă din Nashville, Tennessee a dat odată următorul raport: „Din 4.800 de cazuri de copii aduşi la judecată, numai 29 au luat parte la Şcoala Duminicală. Dar nu am avut nici un caz unde părinţii, tata sau mama să fi frecventat Şcoala Duminicală sau Biserica”. Aceasta arată marele impact pe care-l are Biblia asupra copiilor.

Şi încă un caz. Un judecător din Canada a întrebat pe un băiat de 17 ani, care săvârşise o crimă şi urma să fie condamnat la moarte, dacă are ceva de spus. Tânărul a zis „Da, domnule judecător, am ceva. Sunt eu singur vinovat de crima pe care am comis-o? Tatăl meu mi-a pus în mână prima sticlă de lichior. Părinţii m-au învăţat că religia nu are nici o valoare. Nu am văzut nici o Bilbie în casa noastră şi nu am văzut, nici auzit pe părinţii mei să se roage vreodată. O, Dumnezeu să aibă milă de sufletul meu şi de sufletul lor!”

Dezvoltarea minţii se face într-o mare măsură şi prin exerciţiul şi lărgirea memoriei. Părinţii au menirea să contribuie, şi în această privinţă, învăţându-i încă de la vârsta de 3 ani să spună pe dinafară texte biblice şi mici poezioare. În Biserica noastră din Sacramento, fetiţa Cristina Mich recită bine poezii, cu intonaţie, de la 3 anişori. Acum are 5 anişori, şi într-o duminică a recitat poezia „Despărţire”, de C. Ioanid, poezie care are 22 de strofe. Un alt băiat, Beni Sârb de 12 ani, ştie pe dinafară 48 de psalmi, plus Isaia 53 şi capitolul 13 din 1 Corinteni. După cum exerciţiile fizice ajută la dezvoltarea muşchilor, tot aşa exerciţiul mental întăreşte mult memoria.

Cu vreo 45 de ani în urmă, pe când eram la Arad, împuternicitul regional Ioan Câmpianu, care anterior fusese, vreme îndelungată, director de şcoală în mai multe localităţi de pe Valea Crişului Alb, unde sunt mulţi baptişti, m-a întrebat: „Care este secretul că, în general, copiii baptiştilor sunt primii la învăţătură?” Am stat puţin şi am cugetat, căci niciodată nu am fost confruntat cu o aşa întrebare, apoi i-am dat răspunsul: „Domnule, nu este nici o taină. În Bisericile noastre copiii sunt antrenaţi de mici să înveţe texte biblice şi poezii. Astfel, când merg la şcoală, memoria lor având antrenament la învăţătură, ei o iau înaintea celorlalţi”. El a dat din cap şi a zis: „Acum pricep”.

Tată şi mamă, rugaţi-vă ca psalmistul: „Învaţă-mă, ca să am înţelegere şi pricepere” şi ajutaţi-vă copiii să fie primii la învăţătura, şi vor putea mult mai uşor să prindă învăţăturile pentru formarea caracterului. Nimic nu este în zadar. Dumnezeu binecuvintează munca, şi o minte dezvoltată va fi un teren pregătit pentru toate bunele învăţături ce le veţi da. În felul acesta, binecuvântarea copilului va fi dublă: o minte luminată şi un caracter nobil. Minunată zestre!

O mare responsabilitate…


I. Părinţii sunt responsabili în faţa lui Dumnezeu de dezvoltarea caracterului copiilor lor

În Judecători 13:12 avem ruga lui Manoah, tatăl lui Samson, către îngerul care venise să-i anunţe că vor avea un copilaş. El a zis: „Acum, dacă se va împlini cuvântul Tău, ce va trebui să păzim cu privire la copil, şi ce va fi de făcut?” Manoah când a auzit vestea că vor avea un copil dăruit de Dumnezeu, pentru slujba lui Dumnezeu, şi-a dat seama că are nevoie de instruire din partea lui Dumnezeu, de înţelepciune de la Dumnezeu, spre-a creşte un astfel de copil. În el s-a trezit simţul răspunderii, îşi dădea seama de înalta chemare pe care o au părinţii: să crească un copil deosebit, închinat Domnului. Era o mare onoare şi o mare răspundere. De aceea s-a rugat. Oare câţi viitori părinţi se roagă pentru ei şi pentru copilul ce se va naşte? Câţi se pregătesc pe ei înşişi pentru aceasta? Avem şcoli pentru toate profesiuni şi meserii, dar nu avem şcoli, nici o înaltă academie în care părinţii să înveţe cum să modeleze şi să dezvolte caracterul copiilor lor, ca să devină adevărate valori în societate. Şi nici din partea părinţilor nu este dorinţa de a se pregăti pentru o atât de înaltă menire.

Renumitul predicator James Dobson, specialist în problemele de familie, a scris: „Sarcina de a învăţa pe copiii noştri este, cred, cea moi importantă slujbă pe care ne-o dă Dumnezeu”.

Pentru ca cineva să devină olar, învaţă cum să modeleze şi să înfrumuseţeze lutul. Pentru ca cineva să ajungă fierar, să ştie cum să moaie fierul spre a putea fi prelucrat, învaţă meseria aceasta: nu capătă, peste noapte toată cunoaşterea acestei meserii. Pentru ca cineva să devină sculptor, să scoată îngeri din piatră, trebuie să înveţe teoretic şi practic cum să dăltuiască piatra; şi piatra, deşi este tare, cu instrumente potrivite, se lasă modelată de mâna omului. La fel bijutierul, care lucrează cu argint, aur sau pietre scumpe, întâi învaţă cum le va putea prelucra, pentru a scoate din ele ceva de mare preţ.

Zilele trecute citeam într-un ziar despre un diamant care valoarează 3.200.000 $. Oare dacă tu ai avea un asemenea diamant, l-ai da pe mâna oricui să-i prelucreze faţetele? Dar un copil este mult mai scump decât un diamant, iar pentru prelucrarea lui nu suntem gata să ne străduim să învăţăm ceva, şi nu suntem gata nici să ne rugăm ca şi Manoah! De aceea suntem în criză în ceea ce priveşte caracterul.

O, Doamne, trezeşte în mulţi părinţi şi viitori părinţi dorinţa lui Manoah! Fă-i să-şi recunoască ignoranţa în această privinţă, să-şi dea seama de marea lor răspundere şi să apeleze la ajutorul Tău!

1. Când trebuie să începem formarea caracterului?

Unii sunt de părere că în firea unui copil se înscriu toate comportările mamei în timpul sarcinii. Dacă mama este tot nervoasă, va transmite copilului starea de nervozitate. Trebuie ca soţii să fie cu mare grijă la comportamentul lor în perioada aceea. Azi se aud tot mai multe voci care afirmă că, după naştere, are mare influenţă asupra copilului să fie alăptat la pieptul mamei, nu să i se dea cu biberonul. Sunt stări afective, stări psihice, sentimente de dragoste deosebită din partea mamei ce se transmit şi se înscriu în firea copilului în timp ce îl alăptează. Stările de tensiune, certurile, strigătele, de asemenea se înscriu, şi acesta va fi un copil tensionat, un copil nervos. Un tată al cărui fiu devenise criminal condamnat la moarte, îmi mărturisea în plâns nestăpânit că el este vinovat în mare măsură de temperamentul nervos al fiului, căci în perioada sarcinii, în familie au avut mereu certuri. Copilul s-a născut nervos, a devenit neascultător şi la urmă criminal. Este bine să ţinem seama de toate acestea. Părinţii în devenire este bine să vorbească frumos unul cu celălalt, să cânte împreună, ca să înscrie în odrasla lor stări frumoase de afecţiune. Încă înainte de a veni pe lume, noi începem să înscriem anumite trăsături în fătul plăpând şi foarte sensibil.

Apoi, după ce s-a născut, noi purtăm marea răspundere faţă de noua viaţă. Încă din primii ani, părinţii au menirea să-i asigure copilului nu numai hrana şi îmbrăcămintea, dar şi să-l înveţe să deosebească binele de rău, să-i formeze deprinderi bune, să-i cultive virtuţile şi să înlăture năravurile care deja încep să se arate. El se poate asemăna cu un strat proaspăt săpat în grădină, care trebuie însămânţat cu ceea ce este bun şi de folos şi de unde trebuie plivite buruienile şi spinii, care cresc nesemănate. Preotul Iosif Trifa, întemeietorul „Oastei Domnului”, a scris în privinţa aceasta: „Inima copilului este ca un ogor nesemănat. A părinţilor este cea mai mare răspundere pentru felul cum au însămânţat acest ogor sufletesc, şi tot a lor este răspunderea pentru felul în care creşte şi se dezvoltă sămânţa semănată.”

Privitor la timpul când să se înceapă formarea caracterului, pedagogul Comenius a scris: „Cultivarea virtuţilor să înceapă din cea mai fragedă copilărie, mai înainte ca spiritul să cadă pradă viciului. Căci dacă nu se seamănă pe un ogor sămânţa bună, atunci el va produce în adevăr plante, însă ce fel de plante? Neghină şi buruieni.”

În Proverbe 22:6 este scris: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea”. Biblia le cere părinţilor să facă lucrul acesta din primii ani. Deci, trebuie ca întâi părinţii să cunoască bine Calea Domnului ca apoi să-l poată învăţa pe copil. Aşa cum îl învaţă să umble în picioare, tot aşa să-l înveţe şi pe ce cale să umble în viaţă. Faţă de copil aceasta trebuie să fie prioritatea nr.1. Tulpina şi ramurile unui pom pot fi dirijate numai câtă vreme el este un copăcel; pe unul mai bătrân nu-l mai îndrepţi. Este de mare importanţă să înveţi pe copil cum să fie. „A fi vine” întâi, apoi urmează „a face”. Căci fiind ceea ce trebuie să fie, va ajunge să facă ceea ce trebui să facă. „Educaţia – zice Belinschi – nu-l face, ci îl ajută pe om să devină bun sau rău”.

Învăţătura are menirea să lumineze mintea copilului, care este gata să înregistreze, iar instruirea are de-a face cu voinţa, adică îl influenţează să pună în practică ce a învăţat; îl motivează, îl determină să umble pe calea indicată.

2. O mare îndatorire

Caracterul unui copil este ca lutul în mâinile olarului. Părinţii trebuie să-şi ia timp să modeleze, să dea formă frumoasă, să facă din el un vas de mare valoare. Desigur aceasta cere înţelepciune. Biblia spune: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iacov 1:5). Este bine să recunoaştem această nevoie de înţelepciune şi s-o cerem. Nu ştim cum să formăm, cum să modelăm ceea ce are cea mai mare valoare pentru copii, pentru noi şi pentru societate. Şi trebuie să ne facem timp pentru această muncă. Olarul îşi ia timp pentru bucata de lut, o frământă, o curăţă de pietricele sau alte gunoaie, ca să poată scoate din acel lut un vas ales. Nu se pripeşte, nu face lucrarea în fugă, cu toate că vasul lui valorează doar câţiva lei. O, cum ar trebui să ne trimită Domnul şi pe noi în atelierul olarului, ca pe Ieremia, să vedem atenţia lui, străduinţa lui şi cum îşi cheltuieşte timpul, ca să facă un vas frumos şi folositor!

Azi părinţii se consideră prea ocupaţi, nu au timp să se ocupe de dezvoltarea caracterului copilului lor. Au timp pentru prieteni, pentru informaţiile sportive şi ziare, pentru televizor, dar nu pentru copii. Realitatea este că nu ne dăm seama de răspunderea mare pe care o avem pentru ei în faţa societăţii şi în faţa lui Dumnezeu. Un fragment dintr-o poezioară a iubitului frate George Mladin sună aşa:

„Cum ni-ţi creşte-aşa vom fi
până vom îmbătrâni”.

Cineva a pus întrebarea: „De ce noi, părinţii, nu influenţăm pe copiii noştri în facerea alegerilor, în luarea hotărârilor? Îi influenţează ziarele, revistele, cărţile, radioul, televizorul, vecinii, dar nu noi, părinţii lor?” Persoana întrebată a dat răspunsul: „Fiindcă părinţii se interesează de slujbă, de sport, de flori, de grădină, de prieteni, de televizor, dar nu de copii. Pe ei îi neglijează”. Oare tu cheltuieşti cel puţin tot atâta timp pentru copii, cât acorzi televizorului şi ziarului? Un sondaj făcut între copii a dat la iveală că cei mai mulţi părinţi vorbesc cu copiii lor doar câteva minute pe zi. Să fie de mirare că aceşti copii devin hoinari, pricină de mari necazuri pentru ei şi pentru părinţi, că se prăbuşesc în toate păcatele şi sunt un blestem pentru societate? Copilul tău poate deveni un sfânt sau un demon:, depinde cum îi îndrepţi paşii. Voi, tată şi mamă, aveţi o mare răspundere. Cum vă împliniţi dar această răspundere? Ziarul Chicago Tribune anunţa cumpărarea unui diamant de 69,42 carate, în valoare de l.050.000 $ pentru artista M.T. Diamantul a fost dat în prelucrare bijutierului Carter din New York. Acesta, timp de o lună, l-a studiat cu lupa, ca să-i cunoască bine toată structura, apoi cu multă răbdare şi-a luat timp ca să-l prelucreze, să-l taie în forma dorită şi să-i şlefuiască faţetele cu modele excelente. Era prea scump ca să se pripească, să-l lucreze în grabă. Avea în mâinile lui o mare valoare şi aceasta îi atrăgea o mare răspundere. Nu ne umileşte aceasta, nu face de ruşine pe atâţia părinţi care nu au timp pentru modelarea caracterului copiilor lor? Dumnezeu a pus în mâinile noastre tre-murânde diamante mult mai preţioase decât diamantul de 530, 20 carate numit „Marea stelă a Africii”, care se află în coroana britanică, diamante ce trebuie prelucrate pentru timp şi eternitate şi de care vom răspunde în faţa lui Dumnezeu.

3. Un înalt privilegiu

Lucrarea de modelare a caracterului nu este numai o îndatorire sfântă, ci şi un înalt privilegiu. În mâinile tale slabe se află, poate, în devenire o persoană care va schimba faţa lumii. Îţi priveşti tu copilul în felul acesta? Optica ta în această privinţă are o mare importanţă. Ce vezi tu în copilul tău? El poate deveni un Moise, un Petru, un Napoleon, un Spurgeon, un mare misionar ca Livingstone sau???

Mi-aduc aminte că pe când eram prin clasa a II-a, am avut o lecţie la citire despre Cornelia, mama fraţilor Gracchi, în care se spunea că într-o zi au vizitat-o două matroane romane, prietene ale ei, care, la un moment dat, au început să se laude cu bijuteriile lor. Ea a trecut în camera copiilor şi a venit cu Tiberius şi Caius, cei doi fii ai ei, şi le-a zis: „Acestea sunt bijuteriile mele.” Nu este de mirare că fraţii Gracchus au devenit bărbaţi de valoare şi au rămas înscrişi în istoria Romei.

Dacă ai fi un geniu în sculptură şi ţi s-ar cere să participi la un concurs internaţional, nu ai considera aceasta ca o mare oportunitate, şi nu te-ai strădui să lucrezi cea mai măreaţă statuie, ca să câştigi tu concursul? Nu ai sacrifica până şi din timpul cuvenit somnului spre a realiza o capodoperă? Prin copil, Dumnezeu ne oferă cel mai înalt privilegiu de a prezenta lumii şi lui Dumnezeu, nu o statuie moartă, ci o statuie vie, măreaţă, folositoare, şi mult mai de valoare decât orice altă statuie, o statuie care nu poate fi preţuită în bani. Să ne împlinim bine acest înalt privilegiu.

Este un mare privilegiu să ai în mâinile tale potenţialul caracterului unui copil, care întrece cu mult orice calcul, o adevărată comoară ce nu poate fi evaluată, dar care trebuie să fie dezgropată şi pusă în folosinţă. Nu este uşoară scoaterea la suprafaţă a valorilor ascunse într-un copil, dar merită orice osteneală, orice sacrificiu. E investiţia cea mai preţioasă şi care aduce cel mai mare câştig. Această muncă de prelucrare a caracterului poate aduce părinţilor o bucurie mai mare decât dacă ar avea toate bogăţiile pământului. Este adevărat, ea cere multă muncă, răbdare, tact, stăruinţă şi mai ales multă rugăciune.

Eli era un prooroc al Domnului, dar nu s-a achitat corespunzător de răspunderea pe care o avea pentru copiii lui. De aceea, Domnul i-a spus lui Samuel: „Iată că voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea, voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit împotriva casei lui; voi începe şi voi isprăvi. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoştinţă şi prin care fiii lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit” (1 Samuel 3:11-13). Eli nu a căutat să plivească buruienile din caracterul copiilor săi. Aşa se explică faptul că, de multe ori, din părinţi buni şi credincioşi, ies copii foarte răi. Tatăl s-a ocupat numai de alţii, nu de ai săi. Ce durere şi câtă ocară pe Numele Domnului din pricina copiilor!

Părinţii trebuie să identifice trăsăturile rele din firea copilului încă pe când acesta este mic şi să-l ajute să le biruie, să fie stăpân pe ele. Eli nu a făcut aceasta şi de aceea Domnul l-a pedepsit şi pe el şi pe copiii lui, căci au murit toţi în aceeaşi zi. Fie ca acest exemplu rău să ne facă să ne dăm seama mai bine de răspunderea mare pe care o avem, să ne cutremurăm, să nu fim uşuratici, ci prin educaţie, prin învăţătură, prin exemplu, prin stimulare, prin disciplină să căutăm să-i modelăm ca să devină caractere nobile, mari valori în lumea în care trăiesc.

O, Doamne, oare vor putea rândurile acestea să-i trezească pe mulţi părinţi, care şi-au neglijat copiii, să-Ţi ceară iertare şi să caute de acum să-şi împlinească, cu scumpătate, răspunderea lor? Fă aceasta prin Duhul Sfânt!

II. Copilul este şi el răspunzător de formarea caracterului său

Biblia spune: „Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările mamei tale” (Proverbe 1:8). „Fiule ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele” (Proverbe 4:20-27). Aici este arătată răspunderea copilului. Ea trebuie să se arate în ascultare deplină de părinţi şi de Domnul. Nici un părinte nu doreşte răul copilului său. Este foarte greşit când copilul, umflat de mândrie, nu mai vrea să asculte de tatăl său, motivând că are mai multă cunoştinţă decât el. Dar chiar dacă ar avea două doctorate, el nu are şcoala vieţii, experienţa pe care o are tatăl său. De aceea este bine să aibă capul plecat şi să fie gata să mai înveţe. La fel, Domnul prin Cuvântul Său, vrea numai binele şi fericirea noastră, dar noi trebuie să acceptăm voia Lui cea bună, plăcută şi desăvârşită. Pe copil trebuie să-l intereseze chiar mai mult decât pe părinţi să aibă un caracter bun.

După cum părinţii l-au învăţat pe copil ca dimineaţa să-şi spele faţa, să se uite în oglindă şi să-şi pieptene părul ca să arate frumos, tot aşa trebuie zilnic să se deprindă să-şi dezvolte caracterul său. Aceasta-i cea mai bine răsplătită muncă şi priveşte viaţa întreagă. Viaţa este frumoasă, plină de voioşie, cu adevărat fericită, şi fericeşti şi pe alţii când ai un caracter bun. Îţi dai seama că merită să o trăieşti. De aceea nu socoti nimic prea mult sau prea greu să-ţi însuşeşti un caracter nobil, ales. Dumnezeu este gata să te ajute la aceasta.

Sunt părinţi care au neglijat complet formarea caracterului copilului. Odată vorbeam cu doi fraţi despre această neglijare, iar unul din ei a zis: „Cum să poată forma caracterul copilului când părinţii nu au nici ei înşişi un caracter bine format?” Şi el avea dreptate.

Copiii de la 10-12 ani pot să-şi dea seama de anumite trăsături rele şi să caute, în mod conştient, să le combată, să scape de ele. Dacă un copil este dezordonat, să caute să devină ordonat; dacă este molatic, să sară imediat ce mama sau tata îi spune ceva; dacă este mincinos, să nu mai spună minciuni niciodată. Cu cât mai repede, cu atât e mai uşor să scape de ele. O ramură rea lăsată să crească, va fi mult mai greu să o tai când s-a îngroşat de-a binelea.

De asemenea, să caute să-şi dezvolte trăsăturile bune: să devină altruist, să fie drăguţ cu toţi, să fie harnic, să-şi facă lecţiile, să ajute pe părinţi la treburi, să fie atent cu toţi, să fie mulţumitor, etc. Asupra acestora voi reveni mai târziu, dar aici vreau să accentuez îndatorirea sa personală în formarea caracterului. Aceasta-i de mai mare importanţă decât toate diplomele, decât cariera, decât averea. Aceasta este o avere pe care nimeni nu ţi-o poate lua, o diplomă vie care te arată cine eşti în faţa tuturor. Ea nu-i scrisă pe hârtie, ci în inimă, în personalitatea ta şi se manifestă în tot comportamentul tău. Este bine să-ţi dai seama de valoarea nespus de mare a unui caracter nobil şi să-ţi propui să nu te laşi până când nu l-ai dobândit.

1. Este necesar să doreşti aceasta. Dorinţa este cauza care motivează acţiunile noastre. Dorinţa o primeşti citind biografiile unor bărbaţi deosebiţi, a unor bărbaţi de care S-a folosit Dumnezeu într-un mod special, şi ajungi să vezi cum din starea cea mai de jos, unii au ajuns la cea mai înaltă treaptă în societate.

De asemenea, o primeşti citind Biblia. În ea Dumnezeu îţi arată cum vrea El să fii. Ce trăsături rele trebuie să înlături şi ce trăsături de valoare trebui să te străduieşti să le dobândeşti. Ea trezeşte dorinţa să devii plăcut Domnului şi vei fi plăcut şi oamenilor. Despre Domnul Isus, evanghelistul Luca spune: „Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:52). După ce o mamă i-a citit din Biblie copilului ei despre naşterea şi copilăria Domnului Isus, seara la rugăciune, copilul a zis: „Doamne Isuse, fă-mă aşa cum Tu ai fost la cinci ani!” În el s-a trezit dorinţa să fie ca Domnul Isus. Nu ai vrea şi tu să fii aşa?

Apoi în Biblie apar o seamă de biografii. Ce frumoasă a fost copilăria lui Samuel şi ce bărbat de seamă a devenit el în istoria lui Israel! Dar când era doar copil, Samuel a răspuns la chemarea lui Dumnezeu cu cuvintele: „Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă!” În Biblie găseşti biografia lui David, care din mic ciobănaş ce păştea cele câteva oiţe ale tatălui său pe islazul Betleemului, a ajuns împărat pe tronul lui Israel. Tu nu ştii ce vei deveni în viaţă, dar trebuie să te pregăteşti bine pe tine însuţi pentru slujirea care îţi va fi hărăzită de Dumnezeu în viitor. Daniel ca băiat a fost luat prizonier de oştirea Babilonului. Nu a fost uşor pentru el să fie despărţit de părinţii lui, să fie legat cu frânghie la gât de alţi băieţi şi toţi aceştia duşi pe jos sute de kilometri, mânaţi cu biciul de la spate, ca vitele, dar fiindcă a avut un caracter bun, Dumnezeu l-a ajutat ca mai târziu să devină prim-ministru, al treilea în conducerea împărăţiei Babilonului.

2. Este necesar să te străduieşti să-ţi clădeşti un caracter bun. Dorinţa este necesară, dar ea trebuie să pună în acţiune voinţa ta. Un zid nu se clădeşte singur, ci sunt necesare mâini care să pună cărămidă cu cărămidă şi numai aşa se vede că zidul se clădeşte. Se cere muncă, osteneală şi se ajunge la rezultat. Iuda a scris: „Zidiţi-vă sufleteşte”. Roagă-te mult pentru aceasta, aşa cum ştii tu, în cuvintele tale.

3. Fixează-ţi ca ţel anumite trăsături bune şi caută să le dobândeşti, să le introduci în caracterul tău. Uită-te la lista cu trăsături bune şi alege pentru început una său două trăsături. De exemplu, să fii drăguţ cu alţii, şi începe cu cei din familie, cu vecinii, cu colegii de la şcoală, să-i saluţi frumos, să le zâmbeşti, să le spui o vorbă bună. Să-ţi fixezi aceasta în minte şi toată ziua, toată săptămâna, toată luna să urmăreşti să fii drăguţ cu toţi. Să nu fii acru, încruntat, posac sau indiferent. La zâmbetul tău, alţii vor răspunde cu zâmbet. Are mare importanţă să faci din aceasta un exerciţiu zilnic, ca ea să devină o deprindere a ta. La început, ţi se va părea ceva puţin forţat, dar trebuie să-ţi impui voinţei tale să faci aceasta, şi, după un timp, când se va forma deprinderea aceasta, vei face totul cu multă uşurinţă, aproape automat. Este bine să observi că aceasta este o lucrare dublă: este o detronare a trăsăturii rele din firea ta, a tendinţei de a fi urâcios sau indiferent faţă de alţii, şi de întronare a binelui, să ai o comportare frumoasă faţă de toţi.

Când ai reuşit să-ţi întipăreşti o trăsătură bună în caracterul tău, ia o altă trăsătură. Câteodată, combaterea trăsăturii rele şi întronarea celei bune este mai grea, dar trebuie să birui. Acesta este un exerciţiu pe care îl poţi face oriunde şi oricând; un exerciţiu ce trebuie să-ţi stăpânească gândirea şi trăirea ta. Fii perseverent şi ferm în munca de formare a caracterului tău.

4. Vei avea şi falimente. Adu-ţi aminte cum, pe când erai copil şi clădeai un turn din cuburi şi din nebăgare de seamă chiar tu sau un alt copil atingea turnul şi se dărâma, tu te apucai şi îl clădeai din nou cu mai multă grijă. Aşa se întâmplă şi cu clădirea caracterului, dar nu te da bătut. Stăruind, vei avea biruinţă.

Când pleci cu maşina din Sacramento spre răsărit, la două ore de mers, ajungi la Munţii Siera Nevada cu lacul Tahoe, unde sunt pârtii speciale pentru schiat. Nu este de ajuns să-ţi cumperi schiurile şi gata ai devenit schior, ci trebuie să înveţi sportul acesta frumos. Şi ţine minte: chiar schiorii care au primit medalia de aur la Olimpiada, nu s-au născut schiori, ci au învăţat. Vai, de câte ori au căzut la început! Dar după mult exerciţiu, au ajuns să stăpânească bine sportul acesta, să aibă viteză, să ocolească reglementar steguleţele, să facă salturi reuşite şi numai după aceea au primit premiu. De aceea, nu descuraja dacă s-a întâmplat să ai un faliment. Caută să înveţi şi din falimente şi avântă-te din nou.

Când eram copil de vreo 7-8 ani la Firiteaz, părinţii au învăţat găinile să doarmă vara într-un dud înalt din curtea casei. O cloşcă, după ce puii au fost mai mărişori, nu a mai vrut să doarmă în coteţul lor, ci a urcat şi ea pe o scară în dud. Puişorii au urcat şi ei după ea. Unul când a ajuns în vârful scării nu a putut face saltul pe creangă şi a căzut. Copil fiind, l-am urmărit cu privirea şi puiul, după fiecare cădere, urca din nou. După vreo 6-7 căderi, când eu credeam că este obosit şi renunţă, l-am văzut că a urcat din nou. Când a ajuns la ultima treaptă din vârful scării, s-a oprit, s-a odihnit puţin, a privit spre creanga pe care trebuia să sară, a dat de câteva ori din cap, apoi a făcut saltul şi a reuşit. Ceea ce a făcut puiul mi-a fost o bună, lecţie în viaţă: să nu mă dau bătut, învaţă şi tu aceasta.

Este bine să urmăreşti cu grijă realizarea ţelului tău şi seara să te verifici. Despre Benjamin Franklin, marele bărbat de stat al Americii, se spune că avea obiceiul ca seara să ia o foaie de hârtie, s-o împartă în două şi pe o coloană să scrie înfrângerile suferite în acea zi, iar pe cealaltă să noteze succesele. A doua zi, cu mai multă grijă căuta să evite acele falimente. Cu vremea, a ajuns ca la partea înfrângeri să nu mai aibă ce să scrie, având numai succese. Şi clădirea caracterului este bine să fie verificată mereu. Apostolul Pavel spune că Biblia este „dreptarul învăţăturilor sănătoase” (2 Timotei 1:13). Zidarii, când clădesc, mereu verifică zidul cu un dreptar, ca nu cumva zidul să fie strâmb şi să se prăbuşească. Iacov spune că Biblia este ca o oglindă (Iacov 1:23, 24). După cum îţi priveşti în fiecare dimineaţă faţa în oglindă, ca să arăţi bine, să nu râdă alţii de tine, aşa trebuie să-ţi priveşti caracterul în oglinda Cuvântului sfânt, şi orice murdărie pe care o mai observi, să o cureţi, să o înlături.

Nevoia naşterii din nou

Este necesar aici să mă repet şi să fac o clarificare de mare importanţă, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. Nu este de ajuns educaţia, adică să ştii cum trebuie să fii, nu este de ajuns voinţa şi străduinţa pentru realizarea unui caracter plăcut lui Dumnezeu, ci este necesară naşterea din nou. Atât Marx cât şi Stalin au primit educaţie religioasă. Marx a făcut chiar şi un comentariu la Evanghelia după Ioan capitolul 15, iar Stalin a fost dat la Seminarul Ortodox din Tiflis, Georgia, spre a deveni preot. Unii susţin că a terminat studiile la Seminar, alţi istorici susţin că a fost dat afară. Chestiunea este că au avut o educaţie religioasă, dar aceasta nu le-a folosit la nimic. Spre a avea însuşirile spirituale, este absolut necesar să experimentezi lucrarea minunată a naşterii din nou pe care o face Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Domnul Isus Cristos a zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3:7).

Cu voinţa şi stăruinţa se poate ajunge la combaterea unor caracteristici rele şi însuşirea unor caracteristici sau deprinderi bune, ca: să fii punctual, să fii drăguţ, sociabil, să fii ascultător, etc., dar nu se poate ajunge la însuşirile spirituale ale caracterului ca roadă a Duhului Sfânt.

Spre a înţelege acest adevăr, folosesc din nou exemplul cu altoirea. Poţi să aduci părul pădureţ din pădure şi să-l plantezi în grădină, dar el tot pădureţ rămâne. Schimbarea locului nu îi schimbă firea. Poţi să-i tai ghimpii şi ramurile care au crescut în toate părţile şi să-i formezi o coroană frumoasă, să-i pui gunoi la rădăcină şi drept rezultat vei avea frunze mai bogate, dar roada va fi tot pere pădureţe. În zadar îi pretinzi să-ţi producă pere pergamute că nu poate. Firea lui, toate fibrele lui sunt pentru pere pădureţe: aceasta este o lege înscrisă în toată structura lui. Ca să poată produce pere pergamute, el trebuie tăiat şi altoit. Altoirea îi schimbă, firea, îi dă posibilitatea să rodească perele dorite de tine. Cristos Domnul a enunţat această lege în cuvintele: „Pomul bun nu poate face roade rele şi nici pomul rău nu poate face roade bune” (Matei 7:18)! Iar altădată a zis: „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun (referirea este la altoire), ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău, căci pomul se cunoaşte după rodul lui” (Matei 12:33).

La fel este cu firea noastră. Noi moştenim de la părinţi firea păcătoasă. Noi nu suntem păcătoşi pentru că facem păcate, ci facem păcate fiindcă suntem păcătoşi prin firea noastră: păcatul este doar roada pădureţului nostru. La naşterea din nou, care este ca altoirea, se produce o schimbare a vieţii, noi primim o fire nouă, divină, care are posibilitatea şi capacitatea să aducă roada bună, spirituală. Apostolul Pavel enumeră clar roada firii pământeşti şi roada Duhului în Epistola sa către Galateni, cap. 5:19-23.

Dacă tu încă nu eşti născut din nou, îngenunchează în faţa Domnului şi roagă-L să- facă această lucrare. Crede că El o poate face. Dă-I Lui viaţa ta păcătoasă să o schimbe, să o transforme: Schimbarea este lăuntrică. Atunci vei avea alte dorinţe, altă trăire. Marele scriitor rus Tolstoi, în cartea sa „Religia mea” vorbeşte despre această schimbare care s-a petrecut în viaţa lui. El spune: „Acum 5 ani am primit credinţa. Am crezut în doctrina lui Isus şi întreaga mea fiinţă a fost transformată radical. Ceea ce am dorit altădată, acum nu mai doresc şi am început să doresc ceea ce niciodată înainte nu am dorit. Ceea ce altădată îmi părea ca fiind bun, acum a devenit rău”. Această schimbare a vieţii este constată de tine şi este observată de alţii. Aici de fapt este începutul creştinismului. Până aici omul zice: „Aş vrea, dar nu pot”. După această experienţă de înnoire a vieţii, apostolul Pavel a scris: „Pot totul în Cristos care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).

O atenţionare

Precizez însă că şi cel născut din nou trebuie să urmărească creşterea sa spirituală, dezvoltarea caracterului, aducerea roadelor bune. Altoiul cere îngrijire, altfel firea veche existentă mai jos de altoi, dă lăstari ce produc pădureţe şi omoară altoiul, căci îi abosrb toată seva. Biblia spune: „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea” (Evrei 12:15).

În această lucrare de zidire a caracterului, trebuie să fie implicaţi toţi părinţii, toţi copiii, toţi tinerii, toţi vestitorii Evangheliei şi toţi membrii Bisericilor. Îndeosebi cei proaspăt convertiţi şi botezaţi au mare nevoie de ajutor în privinţa aceasta. Întotdeauna, după botez, urmează o perioadă de ispitiri; de aceea este necesar ca fraţii din comitet să-şi aleagă câte un suflet pentru care să fie doică, să-l ajute să se hrănească duhovniceşte, pentru ca să crească în har. Domnul Isus a zis: „Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:20).

Rugăciunea părinţilor:

Doamne, fiindcă suntem conştienţi că noi, ca părinţi, purtăm o mare răspundere, şi în faţa lumii şi în faţa Ta, de felul cum ne creştem copilul, de aceea Te rugăm învaţă-ne Tu în privinţa aceasta! Luminează-ne pe noi ca părinţi, ca apoi noi să-l luminăm pe el. Ajută-ne, Te rugăm, în tot ce facem să fim un bun exemplu pentru el! Dă-ne acea gingăşie a dragostei să-i putem modela caracterul lui, ca să se dezvolte frumos în tot ce este bun, scump şi folositor, atât pentru el, cât şi pentru noi şi pentru toţi.

Am vrea să ne achităm cu cinste de această uriaşă răspundere pentru care noi suntem prea mici şi slabi. De aceea apelăm la Tine: ajută-ne să avem multă răbdare în această prelucrare a caracterului copilului nostru, să ştim cum să facem această lucrare glorioasă, ca el să devină un vas ales, chiar frumos ornamentat, spre lauda slavei Tale. Ascultă-ne, căci Te rugăm în Numele preaiubitului Tău Fiu şi al nostru bun Mântuitor! Amin.

Rugăciunea tânărului:

Doamne Dumnezeule, am auzit că eşti bun: ajută-mă să cunosc şi eu bunătatea Ta, şi, prin Duhul Sfânt schimbă-mă, ca să devin şi eu bun cu toţi! Recunosc şi-mi pare rău că, de multe ori, nu sunt bun, nu ascult, nu sunt gata să fac ceea ce trebuie să fac. Te rog iartă-mă! Am în mine unele părţi rele, Tu le ştii mai bine decât mine; aş vrea să le înlătur din viaţa mea. Ajută-mă Tu, dă-mi şi înţelepciunea şi puterea de care am nevoie pentru aceasta! Ascultă-mă, Te rog! Amin.

Ce este caracterul??


La originea cuvântului „caracter” era semnul sau litera făcută în piatră sau metal de dalta sau priboiul gravorului; deci caracterul nu se ştergea, ci rămânea uneori şi peste veacuri. La fel stau lucrurile cu oamenii. Caracterul este o înscriere înăuntrul omului, înscriere care rămâne şi îi direcţionează gândurile, gusturile, năzuinţele, acţiunile şi întreg comportamentul omului.

Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat, Cartea Românească, dă următoarea definiţie la cuvântul „caracter”: „Însuşire proprie, calitate distinctivă, fire… trăsături esenţiale”.

Dicţionarul Limbii Române Moderne spune: „Particularitate fundamentală a unei persoane, care se manifestă în orientarea, unitatea şi consecvenţa ideilor şi acţiunilor sale… Însuşire morală care se manifestă prin perseverenţă, voinţă fermă şi corectitudine. Om de caracter: individualitate prezentând trăsături psihice complexe”.

Micul Dicţionar Enciclopedic spune: „Ansamblu de însuşiri psihice esenţiale şi stabile ale unei persoane (ex. curajul, hărnicia, fermitatea sau laşitatea, lenea), care îşi pun amprenta pe felul său de a se comporta şi dobândesc o apreciere morală pozitivă său negativă. Personalitate morală fermă. Ansamblu de însuşiri morale manifestate prin corectitudine fermă, integritate”.

În Dicţionarul Enciclopedic Român, găsim următoarea definiţie: „Ansamblul însuşirilor fundamentale psihico-morale ale omului, care se manifestă în modul de comportare şi în acţiunile sale, în atitudinea sa faţă de societate, faţă de muncă, de oameni şi de propria sa persoană. Caracterul este dobândit în cursul vieţii individuale şi depinde de relaţiile istorico-sociale, de apartenenţa la o anumită clasă, de şcoală, de familie şi, în genere, de condiţiile în care se formează omul”.

Biblia nu dă definiţii, ci prezintă caractere şi face referiri la caracter când vorbeşte despre „omul dinăuntru”. Omul dinafară reprezintă persoana; omul dinăuntru reprezintă personalitatea, adevăratul Eu. Omul de afară îmbătrâneşte, omul dinăuntru nu îmbătrâneşte, nu este supus entropiei. În 2 Corinteni 4:16 citim: „Noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi”. Personalitatea are adevărata valoare. „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut” (2 Corinteni 4:7). Nu vasul de lut are valoare, ci comoara din vas. Unii caută să împodobească vasul de lut, omul de afară, dar apostolul Petru a scris: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur (bijuterii) sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:3, 4). Şi aici se arată că valoarea mare o are nu omul de afară, ci omul dinăuntru. O persoană poate avea o faţă frumoasă, dar dacă nu are caracter, nu are valoare. Frumuseţea de afară nu-i mai adâncă decât pielea şi este atât de trecătoare! Frumuseţea lăuntrică este aceea care fericeşte viaţa şi care are valoare, şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Ce valoare are o fată frumoasă la faţă, dacă ea este lipsită de caracter, dacă este uşuratică?

Caracterul trebuie format, dezvoltat. Tim La Haye a scris: „Caracterul nu se naşte odată cu persoana. El se formează prin dragostea şi grija părinţilor, care vor stabili în viaţa sa acele principii pe care Dumnezeu le-a instalat înăuntrul lor”.

Voind să arate importanţa mare a celui ce se ocupă de dezvoltarea caracterului, renumitul Ioan Gură-de-Aur a scris: „Mai presus de orice pictor, mai presus de orice sculptor sau oricare alt nrtist, eu îl preţuiesc pe cel ce este dibaci în arta formării sunetului copilului”. Iar distinsul predicator S. D. Gordon a scris: „Instruirea unui copil este cea mai înaltă, cea mai sfântă şi cea mai fascinantă ocupaţie”.

Cu mult înainte de Cristos, Domnul, oamenii înţelepţi au acordat o mare importanţă cunoaşterii de sine. Astfel, Pittacus din Mitilene (652-569 î.Cr. ), considerat unul din cei şapte înţelepţi ai lumii antice, avea dictonul: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, care a fost săpat cu litere de aur în Templul lui Apolo din Delphi. Mai târziu a fost preluat de înţeleptul Socrate ca principiu fundamental al filozofiei sale. Această cunoaştere nu se referă la omul de afară, la fizicul lui, ci la omul dinăuntru. Odată Socrate a zis: „Caracterul omului este ca umbra care îl însoţeşte pe om pretutindeni; câteodată merge înapoia lui, altădată merge înaintea lui; uneori este mai lungă, alteori este mai scurtă. “

Caracterul ne arată mereu tuturor cine suntem. De aceea trebuie să acordăm o mare atenţie formării lui. Stanley C. Baldwin a scris: „Noi întrebăm ce ar trebui să facem, nu ce ar trebui să fim. Noi întrebăm cum am putea schimba mediul înconjurător, şi nu cum ar trebui să ne schimbăm caracterul nostru”. Ceea ce suntem are valoare, de aceea trebuie să ne formăm un caracter bun. Johann Amos Comenius a scris: „Omul trebuie format ca să devină om. ” Omul se naşte cu un mare potenţial de aptitudini, dar trebuie format, altfel creşte diformat. Fiecare om ar trebui să-şi dea seama de acest mare adevăr şi să-şi cunoască caracterul său.

Caracterul este o carte de vizită nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul fiinţei tale, care te arată oriunde, oricând şi oricui cine eşti. Este o prezentare chiar fără cuvinte din partea ta, dar se exprimă prin felul cum te îmbraci, cum te comporţi în familie, în biserică, în societate, prin felul cum conduci bicicleta, căruţa sau maşina; prin felul cum îţi alegi prietenii, căci, nu uita vorba din bătrâni: „Păsările de aceleaşi pene zboară împreună” sau: „Spune-mi cu cine te însoţeşti, şi-ţi voi spune cine eşti. ” Toate adeveresc, fără grai, ce fel de caracter ai. Faptul că îţi ţii cuvântul sau ţi-l calci, că eşti punctual sau că întârzii mereu, că eşti ordonat sau dezordonat, că priveşti lucrurile în fond sau doar la suprafaţă, că iubeşti curăţia sau te complaci în murdărie, că eşti aprins sau blând, că eşti certăreţ său paşnic, că eşti mândru sau smerit, că găseşti plăcere în lucrurile uşuratice sau îţi plac lucrurile serioase, toate, absolut toate, arată ce caracter avem. Nu putem să ni-l ascundem. Toate vorbele, toate mişcările, toate faptele ne trădează: chiar fără să vrem, spun în gura mare ce fel de caracter avem. Cum ar mai trebui să ne străduim, pentru noi şi pentru copiii noştri, să avem un caracter bun!

Caracterul este o forţă care îţi dă superioritate şi îţi garantează succesul în acţiunile întreprinse. Şi aceasta fără mult efort din partea ta. Cuvântul tău, chiar cu greşeli de exprimare, va avea efect asupra celor ce te ascultă, căci ei nu se vor opri la greşeli, ci vor avea în vedere scopul pe care îl urmăreşti.

Benjamin Franklin şi-a atribuit succesul său, cum de la treapta de jos a ajuns în vârf ca un bărbat de stat, nu atât de mult talentelor sau elocvenţei sale, căci a fost slab în aceste privinţe, ci integrităţii caracterului său. „Asta – a zis el – a făcut să am greutate în faţa concetăţenilor mei. Am fost un vorbitor slab, nu am fost niciodată elocvent, eram supus multor ezitări în alegerea cuvintelor, n-am fost în totul corect în limbajul meu; şi totuşi mi-am atins scopul”.

Caracterul ajunge să fie cunoscut până în mari depărtări şi îţi asigură o protecţie mai bună decât îmbrăcămintea de zale a cavalerilor de altădată sau decât paza multor gardieni. Este ceva divin în această protecţie.

Se istoriseşte despre Michael E. Montaigne (1533-1592), un eseist moralist francez, că, în timpul războaielor, el a fost singurul om din toată naţiunea franceză, care nu-şi avea porţile castelului barate şi păzite de o gardă. Despre caracterul lui, se spunea că era o forţă mai mare decât un regiment de cavalerie. Felul lui de a fi se impunea şi prietenilor şi duşmanilor lui.

Caracterul este o forţă lăuntrică ce nu poate fi învinsă. Duşmanii îţi pot răpi bunurile, îţi pot răpi drepturile, libertatea, te pot îmbrăca în zdrenţe sau în straie de batjocură cu demoni zugrăviţi pe ele, ca pe vremea Inchiziţiei, dar cu atât mai mult va străluci caracterul omului dinăuntru; ei pot prin bătăi şi torturi să-ţi strivească trupul, dar nu-ţi pot zdrobi caracterul, căci el este invincibil.

Un caz din istorie ne dă lumină în privinţa aceasta. Bernard de Palisy e olarul care a redescoperit taina smalţului de pe oalele de pământ din vechiul Egipt, care se pierduse în scurgerea vremii. El a fost un simplu olar, dar datorită smalţului, a ajuns cunoscut chiar şi de regele Henric al III-lea al Franţei. Dar Palisy era credincios hughenot. Regele l-a ocrotit pentru o vreme de prigoana Inchiziţiei, însă, în final, regele a spus că îi este milă, dar este forţat să-l lase în mâinile persecutorilor. La aceasta, Palisy a răspuns: „Sire, adeseori mi-ai spus că ţi-e milă de mine, dar în ce mă priveşte pe mine, ţin să îţi spun că mi-e milă de tine ca rege că a trebuit să spui că eşti forţat. Acestea nu sunt cuvinte potrivite în gura unui rege, şi eu îţi spun în cuvinte regeşti că nici dinastia Guise, nici tot poporul tău, nici tu însuţi nu vei fi în stare să forţezi pe un biet olar să-şi plece genunchiul în faţa statuilor tale de sfinţi. ” Caracterul lui Palisy nu a putut fi înfrânt. El a cinstit pe Dumnezeu printr-o moarte de martir. Caracterul dă statornicie în crez, indiferent de situaţiile prin care trebuie să treci.

În lumea necredinţei de azi şi-n necazurile care vor urma este nevoie de credincioşi cu caracter de oţel. Oameni care să fie mai mult ca biruitori.

O, Doamne, fă ca în generaţia tânără să fie mulţi cu un asemenea caracter!

6. Originea şi scopul vieţii…


Prin aceste povestiri vrem să arătăm că a crede în Dumnezeu nu este nici plictisitor şi nici retrograd. Cine crede, nu trebuie să renunţe nici la mintea lui şi nici la munca lui de cercetare. Dimpotrivă, multe lucruri se clarifică atunci când le priveşti prin prisma Bibliei. Aceasta poate avea efecte pozitive chiar şi în lucrările ştiinţifice.

Fiecare îşi pune cândva întrebarea referitoare la originea vieţii: “De unde? ”, atunci când este confruntat cu minunile ei. În principiu el nu îşi poate da decât două răspunsuri:

1. Întâmplarea, în reliefarea ei prin mutaţii şi selecţie, este originea vieţii. Totul s-a dezvoltat “de la sine”, de-a lungul a milioane de ani. Pentru scopul observat în domeniul vieţii nu se presupune nici o cauză, căci aceasta ar presupune existenţa unuia care planifică. Biochimis-tul Ernest Kahane rezumă concepţia lui despre lume în următoarea frază concisă: “Este absurd şi complet iraţional să crezi că o celulă vie a luat fiinţă de la sine; totuşi eu cred, căci altfel nu îmi pot imagina. ”

2. La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul şi toate fiinţele; şi El le garantează viaţa. Dacă este aşa, atunci există consecinţe pentru mine. Căci eu nu sunt produsul “întâmplării şi necesităţii” (Jaacques Monod), ci eu sunt făcut de un Creator care mă iubeşte în mod vizibil. Atunci există o speranţă şi o direcţie clară pentru viaţa mea şi nu este nevoie ca ea să eşueze într-o nebunie, aşa cum s-a plâns lipsit de speranţă Ernest Hemingway: “Viaţa mea este o cale neagră care nu duce nicăieri”.

La toate întrebările referitoare la originea acestei lumi şi a întregii vieţi, care ne frământă pe noi, Dumnezeu le-a răspuns clar în cuvântul Său. Despre crearea faunei, de care ne-am preocupat în mod deosebit în cadrul acestei cărţi, şi a omului Biblia ne relatează în raportul creaţiei:

A cincea zi a creaţiei: Crearea animalelor din apă şi din aer.

“Dumnezeu a zis: ‹Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului, pe întinderea cerului›. Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune. Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis: ‹Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ›. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua a cincea” (Geneza 1:20-23).

A şasea zi a creaţiei: Crearea animalelor terestre şi a omului.

“Dumnezeu a zis: ‹Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, reptile şi animale terestre, după soiul lor›. Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut animalele terestre după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate reptilele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune. Apoi Dumnezeu a zis: ‹Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate reptilele care se mişcă pe pământ›. Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: ‹Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Geneza 1:24-28).

Acest text ne arată clar: Noi am fost creaţi direct de Dumnezeu, noi suntem chiar asemenea Lui, după chipul Lui. Noi suntem lucrarea Lui; El a vrut ca noi să existăm. După ce a fost terminată creaţia, Dumnezeu a declarat cu privire la ea: “foarte bine!”

Lumea noastră de astăzi nu mai este însă foarte bună, căci există durere şi lacrimi, necaz şi cruzime, boală şi moarte. Cum au ajuns aceste fenomene negative în lume? Deşi Dumnezeu i-a avertizat pe oameni cu privire la consecinţele neascultării (Geneza 2:17), omul a abuzat de libertatea care îi fusese acordată şi s-a ajuns la un eveniment decisiv în timp şi spaţiu: căderea în păcat. De atunci încolo a fost aplicată legea păcatului – “Plata păcatului este moartea…” (Romani 6:23) – iar omul a trebuit să moară. Dacă rămânem în acest “tren al morţii”, după încheierea vieţii pământeşti suntem pierduţi veşnic. Însă Dumnezeu nu vrea aşa ceva, ci El ne-a deschis o cale care duce la o viaţă cu Dumnezeu, la viaţa veşnică.

O comunicare îmbucurătoare

Dumnezeu îi comunică omului: “Eu am un plan cu tine! Te iubesc! Nu mai fugi de Mine! Îţi ofer posibilitatea să Mă cunoşti personal şi Eu vreau să îţi ofer viaţa veşnică”.

Lucrul acesta nu este o promisiune goală. Pentru ca Dumnezeu să poată face oferta aceasta a trebuit ca El să-Şi jertfească pe propriul Său Fiu. A trebuit să-L dea pe mâna oamenilor de rând, care apoi L-au chinuit şi L-au răstignit pe o cruce de lemn. Isus Cristos a fost gata să aducă această jertfă mare, ştiind că El – şi numai El – putea să ne scape prin ea de pierzarea noastră veşnică. Dumnezeu a hotărât să-L pedepsească pe El pentru toate greşelile oamenilor, adică pentru indiferenţa lor faţă de El, pentru toate gândurile, planu-rile şi faptele lor rele.

Un Dumnezeu drept

Dumnezeu nu este gata să tolereze în tăcere toate josniciile. El nu trece totul cu vederea, fără a pedepsi! Vina este întotdeauna pedepsită: “…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” (Evrei 9:27). Aici trebuie deosebite două cazuri. Pentru cel care crede în Domnul Isus, Dumnezeu vede pedeapsa ca deja împlinită. Pentru cel care-L ignoră, pedeapsa îl aşteaptă.

Biblia spune: “Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răb-dare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9).

Ce trebuie să facem ca să nu fim pedepsiţi ne explică Biblia în alt loc: “Oricine crede în El [Isus] nu va fi dat de ruşine. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Romani 10:11,13). Conform cuvântului, toţi aceia care vin la Cristos, sunt scăpaţi de judecată: “Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).

O ofertă favorabilă

Te sfătuim să faci tocmai aceasta şi să primeşti oferta lui Dumnezeu. Cheamă Numele Domnului, adică roagă-te Domnului Isus Cristos. Poate vei spune: Cum să mă rog, dacă eu nu am vorbit niciodată cu El? Ca ajutor, vrem să îţi dăm un model de rugăciune liberă:

“Doamne Isuse Cristoase, am înţeles acum că nu pot sta cu vina vieţii mele înaintea Ta şi a Dumnezeului celui viu. Dar Tu ai venit în lumea aceasta spre a mântui pe cei păcătoşi. Moartea Ta pe cruce a fost preţul prin care eu am primit iertarea. Viaţa mea este înaintea Ta ca o carte deschisă. Tu îmi cunoşti toate greşelile, orice îndemn greşit al inimii şi indiferenţa mea totală faţă de Tine de până acum. Te rog, iartă-mi toată vina şi îndepărtează de la mine ceea ce nu-Ţi este plăcut Ţie. Îţi mulţumesc pentru că Tu faci lucrul acesta chiar acum. Tu eşti Adevărul în persoană, de aceea eu mă bazez pe promisiunile cuvântului Tău.

Te rog, Doamne, să intri în viaţa mea. Condu-mă pe calea pe care vrei să mi-o arăţi prin citirea cuvântului Tău şi prin călăuzirea în viaţă. Ştiu că m-am încredinţat Ţie, Păstorul cel Bun, care are numai gânduri bune faţă de mine. De aceea vreau să-Ţi încredinţez Ţie toate domeniile vieţii mele. Dă-mi putere să o rup cu comportarea mea păcătoasă de până acum. Iar dacă mai greşesc câteodată, fă-mă să văd că am greşit şi să-Ţi pot mărturisi Ţie imediat. Dăruieşte-mi deprinderi pe care Tu să le poţi binecuvânta. Schimbă gândul meu faţă de Tine şi faţă de oamenii cu care am de-a face zi de zi. Dă-mi o inimă ascultătoare de Tine şi deschide-mi Biblia spre a înţelege pe deplin cuvântul Tău. Vreau să Te recunosc pe Tine ca Domn şi să Te urmez. Amin”.

Dacă această rugăciune – sau aşa cum o formulezi tu singur – vine sincer din inima ta, atunci ai devenit un copil al lui Dumnezeu: “Dar tuturor celor care L-au primit [pe Isus Cristos], adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu…” (Ioan 1:12). Aşa începe viaţa din plin pe care ţi-a promis-o Dumnezeu. Şi ai parte şi de viaţa veşnică. Tot cerul se bucură împreună cu tine, pentru că te-ai întors la Isus Cristos, căci în Luca 15:10 se spune: “Tot aşa vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte”.

Tot aşa am procedat şi noi, şi am vrea să îţi dăm câteva sfaturi, ca să nu fii dezamăgit la începutul vieţii de credincios:

1. Începe să citeşti zilnic în Biblie, spre a afla voia lui Dumnezeu. Biblia este singura carte autorizată de Dumnezeu. Citirea acestui cuvânt este hrana necesară pentru viaţa ta nouă. Cel mai bine începi cu una din evanghelii, iar dintre ele cu cea după Ioan.

2. Vorbeşte zilnic cu Dumnezeu şi cu Isus Cristos în rugăciune. Prin aceasta vei câştiga multă putere şi rugăciunea te va schimba. Poţi să Îi spui Lui toate lucrurile vieţii zilnice – griji şi bucurii, planuri şi intenţii. Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate lucrurile pentru care ai un îndemn. Prin citirea Bibliei şi prin rugăciune se formează un “circuit spiritual” care este foarte important pentru viaţa de credinţă.

3. Caută şi întreţine conştient contactul cu alţi credincioşi. Un cărbune aprins, scos din foc se stinge foarte repede. Şi dragostea noastră pentru Isus se va răci, dacă focul ei nu este întreţinut prin părtăşia cu ceilalţi credincioşi. Frecventează de aceea o adunare care are ca bază Biblia; şi participă la lucrarea acesteia. O adunare bună, vie, unde se crede toată Biblia este o condiţie necesară pentru calea noastră de credinţă şi pentru o creştere sănătoasă în credinţă.

4. Prin citirea Bibliei vei găsi multe instrucţiuni aju-tătoare pentru toate domeniile vieţii, cât şi felul cum să te comporţi faţă de Dumnezeu. Practică tot ce ai înţeles din cuvântul lui Dumnezeu şi vei avea parte de o mare binecuvântare. Noi nu putem mărturisi mai bine dragostea noastră faţă de Domnul decât prin aceea că-I suntem ascultători: “Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5:3).

5. Spune şi altora ce importanţă a căpătat pentru tine Isus Cristos. Mulţi oameni nu au primit încă evanghelia salvatoare; ei au nevoie de modelul nostru de viaţă ca mărturie. Acum poţi fi şi tu un lucrător al lui Dumnezeu.

Mă bucur împreună cu tine, dacă te-ai întors conştient/ă la Isus Cristos şi astfel ai fost primit/ă de Dumnezeu.

5. Animalele care totuşi au vorbit…


Titlul cărţii este “Dacă animalele ar putea vorbi…” După câte ştim animalele nu vorbesc în limbi omeneşti. Există însă şi excepţii. Biblia numeşte două animale care au vorbit într-adevăr oamenilor – într-o limbă omenească ce a putut fi auzită şi înţeleasă şi cu un conţinut concret. Unul dintre animale – şarpele – a fost folosit de diavolul spre a amăgi pe oameni şi ai face să nu asculte de Dumnezeu. Dialogul dintre şarpe şi Eva îl găsim în cartea Genezei:

“Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: ‹Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină? › Femeia a răspuns şarpelui: ‹Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi› Atunci şarpele a zis femeii: ‹Hotărât, că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul›. Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei care era lângă ea; şi bărbatul a mâncat şi el” (Geneza 3:1-6).

Dumnezeu nu dăduse voie oamenilor să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului – iar prin aceea că s-au lăsat amăgiţi ca totuşi să ia din el, ei au căzut în neascultare. Dumnezeu a ştiut ce înseamnă această încălcare a poruncii Lui: Cel rău va distruge relaţia dintre El şi oamenii creaţi de El. Ei greşiseră prin aceea că ascultaseră de vocea falsă. S-a ajuns la căderea în păcat, evenimentul acela tragic din istoria omenirii sub care avem de suferit până astăzi. Nu se mai poate scăpa, nu se mai poate schimba nimic? Ba da, Dumnezeu însuşi a creat omului o posibilitate de scăpare… (vezi capitolul următor, “Originea şi scopul vieţii”).

Al doilea animal despre care relatează Biblia că a vorbit este măgăriţa lui Balaam. Cine a fost Balaam? Vestea despre darul lui de proroc cunoscut din Mesopotamia ajunsese până la Balac, regele Moabului. Balac se simţea ameninţat de israeliţii care, în drumul lor din Egipt spre ţara promisă, urmau să treacă peste pajiştile moabite. El s-a gândit să folosească pe Balaam spre ai slăbi pe israeliţi, blestemându-i.

Balaam porneşte la drum spre Moab, spre a discuta cu Balac planul cum vor proceda. Când el se afla în drum spre Moab, un înger al lui Dumnezeu îi stă în cale, iar el nu îl vede. Măgăriţa lui recunoaşte pericolul care îl aşteaptă pe Balaam prin întâlnirea cu îngerul. Ea refuză să meargă mai departe şi se culcă la pământ – prin aceasta salvându-i viaţa lui Balaam. Ca o minune a lui Dumnezeu, ea vorbeşte cu Balaam. Pentru noi este ceva nemaiauzit, un dialog într-o limbă omenească:

“Dumnezeu S-a aprins de mânie, pentru că plecase. Şi Îngerul Domnului S-a aşezat în drum ca să i se împotrivească. Balaam era călare pe măgăriţa lui, şi cei doi slujitori ai lui erau cu el. Domnul a deschis gura măgăriţei, şi ea a zis lui Balaam: ‹Ce ţi-am făcut, de m-ai bătut de trei ori? › Balaam a răspuns măgăriţei: ‹Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă aş avea o sabie în mână, te-aş ucide pe loc›. Măgăriţa a zis lui Balaam: ‹Nu sunt eu oare măgăriţa ta pe care ai călărit în tot timpul, până în ziua de azi? Am eu oare obicei să îţi fac aşa?› Şi el a răspuns: ‹Nu.›” (Numeri 4:22,28-30).

Ajuns în Moab la porunca lui Dumnezeu, spre groaza lui Balac, Balaam binecuvântează pe Israel, nu îl blestemă.

Două animale, două voci

Contrar capacităţilor lor naturale, animalele au vorbit; lucrul acesta fiind posibil prin porunca unei puteri mai înalte. Şarpele a fost instrumentul împotrivitorului lui Dumnezeu, a Diavolului; măgăriţa lui Balaam a fost un instrument în mâna lui Dumnezeu. Nu a fost vocea proprie a animalului pe care a auzit-o Eva (şi Adam), respectiv Balaam, ci vocea celui care se folosea de ele.

Oamenii aud astăzi multe voci, care pătrund în gândurile, sentimentele şi comportarea lor. Sunt două puteri care îşi fac cunoscut interesul lor faţă de oameni. O putere lucrează spre a distruge, spre rău; iar cealaltă este vocea lui Dumnezeu care vrea să dăruiască oamenilor viaţă veşnică şi ocrotire.

Ce putere decide în viaţa ta?

4. 150. 000 şi eu…


Râma

Nu-ţi plac? Hei, ia ascultă! Şi eu sunt tot aşa ca ti-ne, un original al Creatorului. Nu trebuie să mă priveşti de sus, aşa dispreţuitor. Şi eu sunt creat tot aşa de perfect ca şi tine, numai că eu am o altă misiune. De aceea Creatorul a trebuit să îmi dea o altă formă. – Iar în plus, eu sunt pentru tine mult mai important decât crezi tu! Dacă vrei să ai puţină răbdare spre a asculta, vei fi uimit, iar în viitor mă vei respecta mai mult.

Copilăria mea

Primul lucru de care îmi amintesc este o centură ab-dominală, închisă la ambele capete, în care am putut să mă dezvolt bine protejată. Totuşi am părăsit-o atunci când m-am crezut destul de puternică. Locuinţa mea este suprafaţa pământului pe care sunt sădite roşii şi castraveţi, se joacă fotbal şi se construiesc case. În el am săpat harnic. Domiciliul meu este situat destul de adânc – cam la o adâncime de 1,5 m de la suprafaţa pământului. Adâncimea aceasta este “medie”. După câte ştiu eu, recordul mondial deţinut de râme este de 8 m. Eu nu am nevoie de locuinţa mea decât de două ori pe an – în timpul iernii friguroase şi a verii toride. Acolo mă încolăcesc comodă şi aştept timpuri mai bune.

Numele meu

Cel mai bine mă simt când plouă. Atunci pământul este aşa de moale, iar eu îmi sap un canal până la suprafaţa pământului. Numele meu ştiinţific este “Lumbricus terestris”, care nu înseamnă altceva decât râmă terestră. Unii mă numesc râmă obişnuită, ordinară. Nu că aş fi fost surprinsă făcând ceva ordinar – eu nu aş face niciodată aşa ceva! Nu, “ordinar” înseamnă numai “obişnuit”. Într-adevăr eu sunt foarte obişnuită, dar totuşi o creatură minunată a lui Dumnezeu.

Unii dintre voi au probleme, deoarece ei se consideră oameni “obişnuiţi”. Se văd nebăgaţi în seamă, şi din această cauză Îl fac vinovat pe Dumnezeu. Dar ce crezi tu? De multe ori în ceva obişnuit sunt ascunse atâtea lucruri minunate, încât, după ce ai început să le observi, eşti complet surprins. Ba mai mult: Lucrarea lui Dumnezeu nu poate consta numai din lucruri neobişnuite; ea are nevoie şi de o mulţime de lucruri obişnuite, ca mine şi ca tine.

Tehnica mea de săpare

Apropo, te-ai gândit vreodată la tehnica mea de săpare? Poate că eşti surprins cum procedez eu. Căci eu nu posed o lopată de excavare cum are, spre exemplu, cârtiţa sau excavatorul. În acest scop folosesc numai capul meu ascuţit şi rezistent. El este astfel format, încât poate pătrunde în cea mai mică crăpătură. Îmi fixez capul în crăpătură, îmi încordez muşchii, cu care Creatorul m-a înzestrat din belşug, şi îndepărtez pământul ca şi cu o pană de spart lemne.

Te întrebi cum reuşesc eu aşa ceva, mai ales că eu nu am nici un schelet. Constructorul meu a inventat ceva deosebit. Spre a îmi putea contracta cum trebuie muşchi mei, am nevoie de o întăritură, ranforsare; căci este ştiut că acţiunea produce întotdeauna reacţiune. Aşa ai învăţat tu nu de mult la fizică. Astfel că Creatorul meu înţelept m-a înzestrat cu două perne pneumatice, pe care le-a aşezat în fiecare din multele segmente din care sunt eu formată (ai putea să le numeri!) şi care sunt dispuse în jurul colonului mijlociu. Oamenii de ştiinţă au măsurat că atunci când eu îmi încordez muşchii, în aceşti saci cu apă se formează o presiune de 1.560 pascali (= 1,54% din presiunea atmosferică normală). – Dar nu mai vreau să te plictisesc cu detalii complicate.

Deplasarea mea

Trebuie să ştii numai un lucru, ai văzut vreodată cum mă deplasez eu pe pământ? Ai observat că eu pot să îmi scurtez sau să îmi lungesc segmentele. Dar ceea ce cu siguranţă că nu ai văzut sunt cele două “ancore” pe care le “arunc” de fiecare dată de o parte şi de alta. Atunci când îmi contractez unele dintre segmente, împing în ambele părţi de fiecare dată câte două perechi de peri ţepoşi în pământul din jurul meu. Astfel “ancorată”, pot întinde segmentele din partea din faţă şi astfel mă împing mult înainte.

Dar nu cumva să crezi că perii sunt rudimente ale unei haine păroase ce am avut-o mai înainte. Toţi strămoşii mei au fost netezi ca mine, ei au fost construiţi pentru felul nostru special de viaţă. Ce să fac eu în pământ cu o haină de păr? Cei opt ţepi din fiecare segment nu mă deranjează, căci, atunci când nu am nevoie de ei, sunt ascunşi foarte practic în nişte buzunare din piele.

Crezi tu că toate acestea s-au dezvoltat de la sine? Doar nu crezi că ceasul tău de mână s-a construit şi s-a montat singur? Iar eu sunt mult mai complicată decât un ceas. Ce, nu este aşa?

În plus, ceasul tău nici nu se poate înmulţi – dar eu da! Principiul înmulţirii este aşa de încurcat, încât nu mai vreau să te “plictisesc” cu el.

“Umila mea persoană”

Acum este însă timpul să spun şi ceva referitor la persoana mea. Am aproape un an şi sunt lungă de 20 cm. Unele din familia mea pot ajunge chiar şi până la zece ani. Rudele noastre cele mai mari trăiesc în Australia. Ele pot avea un diametru de trei cm şi o lungime de trei metri. – Grozav, nu este aşa?

Creierul meu este situat deasupra gâtlejului. Deşi el este mai mic decât al tău, funcţionează însă tot după acelaşi principiu. Sau crezi tu că mie nu îmi trebuie creier? Atunci explică-mi cum îmi pot eu scurta şi îngroşa corpul în trei locuri în acelaşi timp, atunci când mă grăbesc!

Ochiul meu nu este decât un loc sensibil la lumină, situat la extremitatea mea anterioară. Creatorul meu a ştiut că eu nu am nevoie de mai mult. Ce aş fi putut face eu cu un ochi complex? Eu nu trebuie decât să observ când am ajuns la suprafaţa pământului şi când trebuie să mă îngrop iarăşi în pământ. Lumina soarelui este pentru mine periculoasă, ea mă poate chiar omorî. Totuşi eu suport o deshidratare de până la 70% din greutatea corpului meu şi supravieţuiesc chiar până la 100 de zile în apă. Imită-mă numai o dată, dacă poţi!

Duşmanii mei

Mai bine ar trebui să tac cu privire la duşmanii mei. Dar dacă vrei să mă înţelegi, trebuie să mai asculţi şi de data aceasta, căci este în legătură cu una dintre capacităţile mele extraordinare. Dacă rupi o bucată din mine, nu mă poţi omorî. În anumite condiţii eu pot să îmi refac anumite părţi ale corpului ce îmi lipsesc. Creatorul meu mi-a programat genele astfel încât, spre exemplu, dacă partea mea din spate este ruptă printr-un accident, ea creşte iarăşi. Dar ştii tu? Chiar şi capul meu, cu tot ce este în el, se poate forma din nou. – Să nu crezi că îţi spun poveşti! Aşa este! Din păcate ştiu lucrul acesta şi cârtiţele, duşmanii mei. Ele mă prind când ajung din greşeală în una din galeriile lor. Apoi îmi muşcă capul, împreună cu trei-patru segmente – fapt care mă face să nu mă mai pot mişca – şi mă lipesc de peretele cămării lor. Un biolog polonez a numărat odată 1.200 de râme într-o astfel de cameră de tortură. Dacă iarna reuşesc să scap de lăcomia cârtiţelor, atunci mai am o şansă de scăpare. Dacă între timp mi-a crescut iarăşi partea mea cefală, atunci pot să părăsesc repede locul acela periculos. Din păcate cârtiţa nu este singurul meu duşman. Ţi-aş mai putea povesti încă multe despre urmăriri şi chinuiri groaznice, la care şi tu… Însă politeţea mea de râmă mă obligă să tac.

Ştii tu că şi noi avem de suferit datorită căderii în păcat? Consecinţele păcatului strămoşilor tăi ne apasă şi pe noi. De aceea aşteptăm cu nerăbdare ca întreaga creaţie să fie eliberată de sub “robia stricăciunii”. Citeşte în Biblia ta, la Romani 8:19-23!

Hrana mea

Deocamdată am o misiune de împlinit în lumea aceasta. Creatorul meu mi-a poruncit să afânez şi să îngraş pământul. De aceea găurile mele străbat straturile de pământ de la suprafaţă în lung şi în lat. Dacă în vreun loc solul este tare, încât eu nu găsesc nici o crăpătură pe care s-o lărgesc, atunci “scuip” pur şi simplu pământul din faţa mea. Când acesta s-a înmuiat, îl înghit imediat. Aceasta este metoda mea principală prin care ajung în straturile de jos ale pământului. Pe această cale eu pot mânca frunziş şi alte substanţe organice. – Habar nu ai ce trece prin colonul meu. Resturile le vezi ca grămăjoare mici de excremente pe suprafaţa pământului. – Nu trebuie să ţi se facă scârbă de ele! Ele sunt cel mai bun humus.

Realizările mele

Oamenii de ştiinţă au calculat că într-un hectar de pământ bun, în timp de 24 de ore producem mai mult de 100 kg de humus. Într-un an sunt 40 de tone pe care le răspândim uniform pe suprafaţa pământului. Desigur, nu reuşesc să fac eu totul singură. În pământul de sub suprafaţa unui stadion trăiesc în jur de 150.000 de râme de tot felul. În pământul de sub o pajişte bogată pot fi mai multe milioane de râme. Dacă ai vrea să ne cântăreşti pe toate, ai avea mari greutăţi. Noi cântărim cel puţin 500 kg. Este tot atât câtă carne ar avea vitele pe care le-ai putea paşte pe această suprafaţă.

În orice caz, specialiştii ne laudă datorită “enormelor noastre realizări în ce priveşte prelucrarea şi transferarea straturilor de pământ”. Dacă ni s-ar lăsa ceva mai mult timp, să zicem 300 până la 400 de ani, poţi fi sigur că prin colonul nostru ar fi trecut un strat de 40 cm a întregii suprafeţe a pământului.

Aşa ne împlinim noi misiunea pe care ne-a dat-o Creatorul. Oricât de indiferentă ţi se pare existenţa noastră, ea slujeşte laudei Lui.


3. Micuţii chiriaşi ai casei lui Dumnezeu…


Tatăl meu a venit în zbor, având în ciocul lui hrană gustoasă. Prada îi atârna în ambele părţi ale ciocului. Imediat mi-am deschis ciocul cât am putut de mult. Dar nici prin gând nu i-a trecut să îmi dea din hrana adusă. Lacomă să ajung la pradă, am alunecat peste marginea cuibului. În această clipă el s-a retras, iar eu am căzut din cuib, ţipând. Pentru un moment încercasem să mă prind cu ghearele de el. Bătând din aripi disperată, mă prăbuşeam tot mai jos. Însă înaintea impactului cu pământul mi-am dat seama că pot să zbor. Cu un zbor nesigur, l-am urmat pe tatăl meu în pomul apropiat. După ce m-am odihnit puţin, m-am încumetat să sar singură jos. Acum zburam urmându-l pe el, imitam toate curbele, toate mişcările lui, în sus şi în jos. Mai târziu am încercat să ajung iarăşi în cuib, dar nu am reuşit de prima dată. Abia când mi-a ajutat tata am reuşit, şi gâfâind de oboseală, m-am târât în cuibul lipit de perete.

Numele meu

Eu sunt o rândunică (“Delichon urbica”). Numele l-am primit de la culoarea penelor din partea inferioară, care sunt de un alb imaculat, în contrast cu lăstunul, ruda mea. De el mă deosebesc şi prin coada mea, care arată mult mai frumos fără săgeţile alea lungi, nu este aşa? Eu îmi clădesc cuibul lipit de zidul caselor, sub streaşină, sau în grajdurile animalelor. Numele meu latin demonstrează că şi oamenii de ştiinţă sunt doar oameni. De fapt el vine din cuvântul grecesc “he chelidon” ce înseamnă simplu rândunică. Însă cineva a inversat literele şi din “chelidon” a făcut “delichon”, ceea ce nu are nici un înţeles. Pentru că eu trăiesc în apropierea oamenilor, documentează cuvântul “urbica”, ce înseamnă urban, aparţinând de oraş.

Muşchii mei pentru zbor

Ştii de fapt de ce putem zbura noi, păsările? Nu este aşa de simplu cum crezi. Întregul nostru organism a trebuit ajustat pentru aceasta de către Creator, fiindcă nu este destul să ai numai pene. Noi putem să mişcăm concomitent fără probleme ambele aripi, în sus şi în jos. Cei mai mulţi patrupezi îşi mişcă picioarele din faţă alternativ, înainte şi înapoi. Şi tu mişti braţele în acelaşi fel, fără să îţi dai seama. Desigur, o nimica toată, dar fără această concomitenţă instinctivă nu aş putea zbura nici un metru. În afară de aceasta trebuie să ne mişcăm “picioarele din faţă” înainte şi înapoi, mai repede decât orice alt animal. Recordul îl deţine colegul nostru cel mai mic, minusculul colibri, care măsoară doar 3 cm. El reuşeşte să bată din aripi de 80 de ori într-o secundă. Dacă vrei să produci aceeaşi putere, în relaţie cu greutatea ta, ar trebui să ridici greutatea a 28 saci de ciment de 50 kg la înălţimea de 1 m, în fiecare secundă. Vezi deci, pentru zbor ai nevoie de foarte multă putere. Muşchii mei de zbor – în relaţie cu greutatea corpului meu – sunt unii dintre cei mai puternici muşchi din lumea animalelor. Ei cântăresc o treime din greutatea corpului meu.

Oamenii de ştiinţă au calculat că vulturul produce o putere permanentă de o zecime de kilowatt. Recunosc, eu nu reuşesc aşa ceva. Dar eu sunt şi mult mai mică. Dar ghiceşte acum cât este de mare puterea continuă produsă de un om obişnuit! Ea este – nici mai mult nici mai puţin – egală cu cea a unui vultur obişnuit. Cu o asemenea putere mică nu ai putea rămâne într-un zbor de planare nici măcar un minut, ce să mai vorbim de vreo altă formă de zbor rapid.

Penele mele…

… ţi se par probabil foarte obişnuite. Dar priveşte la pielea ta cu cele câteva firicele de păr. Priveşte blana unui cobai, solzii unui crap, pielea rece a unei broaşte – nici una din ele nu întrec penajul nostru în complexitate, uşurinţă şi frumuseţe. Sigur că ai auzit de teoria după care penele noastre s-ar fi dezvoltat din solzii reptilelor. Eu nu pot să cred aşa ceva. Eu am aceeaşi mărturisire de credinţă ca şi tine, în care se spune: Cred că eu şi toate creaturile am fost creaţi de Dumnezeu.

Încearcă şi ia o pană de-a noastră şi priveşte-o cu o lupă puternică, sau mai bine la microscop, şi uită-te la structura ei. Vei găsi o duritate, o elasticitate şi o greutate proverbială “uşoară ca fulgul” – de neimitat de către constructorii de avioane.

De la tija chitinoasă a penei mele pornesc într-o parte şi în alta câteva sute de crenguţe paralele. La un cocor sunt în jur de 650. Le poţi vedea cu ochiul liber, şi eventual le poţi chiar număra. Iar din fiecare din aceste 650 de crenguţe se ramifică mai multe sute de “raze” în jos şi în sus; toate împreună fiind mai multe de un milion şi jumătate.

Pentru ca aerul să nu treacă fără rost printre aceste crenguţe, situate de o parte şi de alta a tijei, am avut nevoie de un dispozitiv care să lege elastic între ele aceste crenguţe. Creatorul meu l-a realizat sub forma unui fermoar foarte rafinat. Pe partea de jos a fiecărei crenguţe se găsesc sute de jgheaburi curbate, răsucite. La un cocor sunt 600. Şi de ele se agaţă cele 600 de cârlige de la crenguţa alăturată. Ceea ce este extraordinar, este faptul că cârligele au toleranţă în jgheaburi, putându-se deplasa încoace şi încolo; pana lăţindu-se sau îngustându-se vizibil. Aceasta este o calitate foarte importantă pentru zborul meu de planare.

Iar dacă unul din aceste fermoare minuscule se deschide vreodată, îl pot repara foarte uşor cu ciocul meu.

Nu am eu un Creator formidabil? !

Aripile mele

Pe o aripă portantă, care este înconjurată de curenţi de aer, acţionează puteri care o trag în sus. Pentru explicarea acestui fenomen există o teorie complicată, dar nu doresc să te plictisesc cu ea. Surprinzător este faptul că în comparaţie cu avioanele voastre, eu pot să îmi schimb profilul aripii, ridicând puful de pe muchia din faţă. Prin aceasta creşte şi mai mult forţa portantă.

Desigur, aceasta funcţionează numai când mă aflu în aer. Dacă penele ar fi ancorate rigid în aripi, aş putea bate cu ele în jos, ceea ce m-ar ridica puţin în aer, dar în momentul următor aş ateriza pe cioc, deoarece trebuie să ridic iarăşi aripile, prin aceasta fiind apăsată în jos. Creatorul meu mi-a purtat de grijă prin faptul că în momentul când ridic aripile, penele se răsucesc automat, fiind uşor întredeschise, ca lamelele unei jaluzele, lăsând să treacă aerul printre ele. Când bat cu aripile în jos, ele se închid din nou, şi astfel eu pot să mă ridic în aer. Iar pentru că aripile mele sunt uşor răsucite, ca elicea unui avion, fiecare bătaie a aripilor mă propulsează înainte.

Arta de a zbura

Ştii că Creatorul ne-a făcut zburătoare eminente. Unii ornitologi au presupus chiar că noi am înnopta în aer, deoarece sunt nopţi întregi când nu ne întoarcem în cuib. Într-adevăr, noi ne petrecem majoritatea vieţii în zbor. Noi trecem în zbor ca o săgeată. Iar dacă trebuie să ne salvăm viaţa, zburăm aşa de repede în sus, încât nici şoimii nu pot ţine “pasul” cu noi. Ca să ne putem adapta viteza de zbor la diferitele situaţii, nouă ni s-a dăruit capacitatea de a mări sau micşora suprafaţa aripilor.

Printr-un mecanism superb, Creatorul a perfecţionat şi mai mult posibilităţile penajului nostru. În apropierea penelor de zbor se găsesc în pielea noastră anumiţi nervi. Când penele sunt solicitate suplimentar prin curentul de aer, aceşti nervi transmit imediat informaţii creierului. El ordonă schimbarea corespunzătoare a poziţiei penelor. Totul se întâmplă în fracţiuni de se-cundă. Mai mult de 1.200 de nervi sunt fixaţi de rădăcina penelor. Mai poţi încă crede că penele s-au dezvoltat din solzii reptilelor?

Plămânii mei

Dacă urci scările unui turn de biserică vei gâfâi ca o locomotivă. Respiri mult mai repede decât de obicei. Nici la noi nu este altfel. În timp de repaus inspir şi expir de circa 26 de ori pe minut.

În timpul zborului o fac de 490 de ori pe minut! Îţi poţi imagina că un aparat pulmonar normal nu ar rezista la aşa ceva. De aceea Creatorul nostru s-a gândit şi pentru cazul acesta la ceva deosebit. În timpul zborului plămânul meu este susţinut de nenumărate foale. Acestea sunt saci de aer de mărimi diferite, ce sunt legaţi atât cu plămânii cât şi cu anumite cavităţi din interiorul oaselor. Prin contracţia şi extensia permanentă a muşchilor de zbor se face în acelaşi ritm comprimarea şi extensia acestor saci de aer. Presiunea vântului umple aceşti saci cu aer în timpul zborului. Prin această construcţie plămânul este aerisit de două ori în timpul unei respiraţii (când inspir şi când sunt comprimaţi sacii de aer). Sacii de aer folosesc ca sistem de răcire pentru muşchii de zbor suprasolicitaţi, dar şi ca tampon pentru organele interne. Aceasta este absolut necesar, altfel în timpul manevrelor de accelerare şi frânare intestinele noastre s-ar mişca permanent în toate direcţiile, şi ar trebui să vomităm.

Hrana mea

Eu găsesc hrana mea în aer, în adevăratul sens al cuvântului. În timp ce caut hrana pentru puii mei, vânez încolo şi încoace cel puţin 15 ore pe zi. Deoarece aripile noastre sunt subţiri şi ascuţite, suntem foarte flexibile, aşa încât putem prinde insectele necesare din zbor. Noi mâncăm muşte şi ţânţari, dar şi păduchi de plante şi fluturi – aproape tot ce găsim. Pentru aceasta putem să deschidem ciocul foarte mult. În Ungaria, câteva mii de rândunici am curăţat de păduchi negri un lan mare de porumb, în timp de două zile. Dar fiindcă iarna la voi nu zboară insecte, trebuie să plecăm în regiunile din sud. Noi zburăm în Orientul apropiat, sau până în adâncul Africii. În sudul Saharei găsim hrană destulă. Dar în aprilie sau mai ne întoarcem cu plăcere la cuiburile noastre vechi.

Supărarea mea

În absenţa noastră vrăbiile s-au făcut stăpâne pe cuibul nostru. Imaginează-ţi că te întorci din concediu, iar un străin ţi-ar fi ocupat casa. Cu siguranţă că ai chema imediat poliţia. Fiindcă la noi nu există poliţie, trebuie să le alungăm singure. Poţi să îţi dai seama că în asemenea situaţii nu ne purtăm prea fin. Câteodată lupta este aşa de încrâncenată, încât cuibul nostru este dărâmat. Iar odată, trebuie să recunosc spre ruşinea mea, am zidit intrarea cuibului în care se aflau vrăbiile, astfel că ele au murit de foame.

Casa mea

Desigur, ai văzut locuinţa mea – de fapt ea este un fel de locuinţă secundară. Eu locuiesc doar câteva luni aici. Ea este lipită de zidul exterior, într-un loc ferit de ploaie, fiind construită dintr-un lut moale. De obicei îmi ajută mai multe rândunici, astfel că am terminat-o în 10-14 zile.

Nu vreau să îţi ascund faptul că şi aici totul se petrece “omeneşte”. Dacă vecinii nu sunt atenţi, le furăm din ceea ce au lipit ei pe cuibul lor. Prin aceasta economisim câteva zboruri, în schimb avem la rândul nostru multe necazuri cu vecinii noştri, deoarece şi ei încearcă acelaşi lucru la noi.

Cuibului nostru îi lăsăm doar o deschizătură mică, prin care intrăm şi ieşim din el. El este căptuşit pe dinăuntru cu muşchi, iarbă, fulgi şi vată. La noi este întotdeauna ordine şi curăţenie, poţi fi convins de asta. Dacă nu este aşa, atunci sunt de vină vrăbiile care s-au instalat cu neruşinare în cuib.

Ştii că noi suntem amintite şi în Biblie? În Psalmul 84, în versetele 3 şi 4 citim:

“Până şi pasărea îşi găseşte o casă acolo
şi rândunica un cuib unde îşi pune puii:
altarele Tale, Doamne al oştirilor,
Împăratul meu şi Dumnezeul meu!
Ferice de cei care locuiesc în casa Ta!
Căci ei tot mai pot să Te laude”.

Într-adevăr, strămoşii noştri şi-au lipit şi ei cuibul de clădirile templului din Ierusalim. Acolo, în apropierea lui Dumnezeu, s-au simţit ei acasă. Ştiu că Dumnezeu este peste tot, de aceea şi în apropierea ta. Mă bucur că avem un Creator aşa de minunat. Vreau să Îl laud din toată inima, aşa cum scrie în Psalmul 84:2: “… inima mea şi carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu”.

Ai şi tu locuinţa ta la Dumnezeu?

2. Fântână arteziană în loc de amprente!


Noi, balenele, suntem superlatie vii. Te-ai fi aşteptat la aşa ceva din partea noastră? De aceea vreau să îţi explic cu ce capacităţi şi cu ce caracteristici speciale ne-a înzestrat Creatorul pe noi balenele, caracteristici care nu mai există nicăieri, în toată fauna. De exemplu, ştiai că:

– Există balene care pot mânca în timp ce înoată cu 10 km/h, se deplasează constant cu 35 km/h, şi pot accelera până la 65 km/h?

– Există balene care pornesc în fiecare an într-o călătorie de 10.000 km, ca păsările călătoare?

– Există balene care pot să compună?

– Există balene care expiră aerul la o înălţime de 15 m?

– Există balene care, cu 3.000 m adâncime, deţin recordul la scufundare?

– Există balene cu o capacitate motrică de 850 kW (autoturismul tău de categorie mijlocie are numai o zecime din ea)?

– Există balene cu un volum pulmonar de peste 3.000 l (plămânul vostru are o capacitate de 4 l, maximum 7 l)?

– Există balene care, cu 42% grăsime, deţin recordul de grăsime a laptelui de mamă (mama ta, cu 4,4%, ajunge la o zecime din această valoare)?

– Există balene a căror limbă este aşa de mare, cât doi cai maturi? – Există balene a căror aortă are un diametru de 50 cm, ceea ce corespunde unei conducte de canalizare?

De ce îţi povestesc toate acestea? Pe noi nu ne inte-resează dacă suntem trecute în cartea Guiness a recordurilor. Altceva este important pentru noi. Când ai citit despre crearea lumii, ai remarcat că noi suntem singurele animale care au fost numite pe nume: “Dumnezeu a făcut peştii cei mari [balenele] şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiul lor…” (Geneza 1:21). De ce oare? Oare S-a comportat Dumnezeu foarte atent când ne-a creat pe noi? Îşi găseşte El plăcerea în noi? Este adevărat, motivul adânc nu se recunoaşte imediat, dar imaginează-ţi: Am fost considerate valoroase, ca un semn ascuns al învierii lui Isus. Când cei care L-au criticat pe Isus au cerut un semn de la El, El le-a amintit de întâmplarea cu Iona: “Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului [balenei], tot aşa va sta Fiul omului trei zile şi trei nopţi în inima pământului” (Matei 12:40) [1]Cu aceasta Isus Cristos arată spre învierea Lui. Te-ai gândit vreodată ce animal al mării dispune de un stomac aşa de mare, ca să poată oferi loc unui om? Cercetând animalele mării, rămâne numai specia noastră. Deoarece în capitolele despre crearea lumii noi am fost remarcate în mod special, noi ne vedem ca un semn care arată spre învierea lui Isus şi este în acelaşi timp o mărturie a măreţiei lui Dumnezeu. De aceea vreau să îţi povestesc mai pe larg din viaţa noastră, cu multe detalii minunate, ca să poţi trage o concluzie fundamentată.

Cercetătorii voştri nu au folosit pentru catalogare mărimea diferită a corpurilor noastre, obiceiurile noastre sau metodele de pescuit în căutarea hranei. Noi am fost împărţite în două grupe (zool. subordin), după dantura noastră: mistacoceti (balene cu fanoane) şi odontoceti (balene cu dinţi). Subordinului balenelor cu fanoane îi aparţin trei familii: balenele din familia balenide – sau balenele netede (balena groenlandeză, balena polară, balena japoneză, balena australiană, balena albastră pitică), balenele cenuşii şi balenele brăzdate (balena albastră, balena albastră pitică, balena finlandeză, balena Bryde, balena cu cocoaşă). Subordinul balenelor cu dinţi este format din balenele uriaşe, balenele cu cioc (balenele negre, balenele nordice), delfinapteride, porcul de mare şi delfinii.

Spaţiul nostru în care trăim sunt oceanele, dar gândeşte-te: “Balenele nu sunt peşti, ci carne”. Noi suntem vivipare, adică naştem pui vii. Asta o face şi peştele roşu, dar nu există nici un peşte care să-şi alăpteze puii. Cu toate că trăim numai în mare, noi suntem de fapt mamifere şi respirăm cu ajutorul plămânilor. Temperatura corpului o menţinem constantă la 36,5° C – indiferent dacă ne aflăm în apele reci ale Antarcticii sau în zonele cu ape calde ale insulelor Azore sau Bermude. Îţi poţi imagina că aceste condiţii produc un număr mare de probleme, însă Creatorul nostru le-a rezolvat pe toate în mod formidabil.

Naşterea noastră şi timpul noilor născuţi

Noi, balenele, trăim într-o căsnicie monogamă. Fecundarea şi naşterea au loc în apă. O balenă naşte câte un pui la fiecare doi ani. Sarcina nu durează aşa de mult, cum s-ar putea presupune după mărimea noastră, numai zece-douăsprezece luni; dar eu – numele meu este caşalot – am nevoie de 16 luni. În comparaţie cu rinocerii (18 luni) şi elefanţii (22 luni), noi suntem surprinzător de rapide. Când se apropie timpul naşterii, ne căutăm un loc ferit de furtuni. Cele mai importante locuri de naştere sunt lagunele Californiei “Baja California” pentru balena cenuşie; Marea Cortez pentru balena albastră; coasta insulei Maui din arhipelagul Hawai şi insulele Bahama pentru balena cu cocoaşă; împrejurimile insulei Galapagos şi Azore şi coasta de vest din Sri Lanca pentru mine. În timp ce focile ies pe uscat pentru a naşte, noi rezolvăm totul în apă. Imaginează-ţi că puii noştri s-ar naşte cu capul înainte. La o naştere mai lungă ei ar fi obligaţi să respire prima dată sub apă, şi s-ar îneca. Creatorul nostru s-a gândit şi la aceasta, şi a rezolvat-o într-un mod unic, nemaiîntâlnit la nici un mamifer: Toate balenele au o naştere pelviană, adică puiul de balenă iese cu coada înainte. Prin aceasta el rămâne cât se poate de mult legat de cordonul ombilical vital, necesar pentru supravieţuire. Nu există peşteri ocrotitoare, nici refugii pentru noul născut, dar există atenţia plină de dragoste a mamei, precum şi ajutorul celorlalţi membrii ai turmei. Încă de la naştere noi suntem uriaşi. Puiul unei balene albastre are deja o lungime de 8 m şi cântăreşte 8 tone. Aceasta este 2.000 kg mai mult decât cântăreşte un elefant matur. Iar pentru a ajunge la lungimea unui pui de balenă, ar trebui să se încoloneze trei prea mult de balena albastră: elefanţi mari. Nici ceilalţi pui de balenă nu se deosebesc

– balena groenlandeză:  6,0 m
– balena nordică: 5,0 m 5,0 t
– balena cu cocoaşă:  4,5 m 2,5 t
– balena cenuşie: 4,5 m 1,5 t

Alăptatul sub apă ar fi putut crea anumite probleme, de aceea Creatorul a găsit o rezolvare minunată. Mama injectează laptele din mamelă direct în gura puiului. Aceasta cu o presiune aşa de mare, încât la suprafaţa apei s-ar forma o fântână arteziană cu o înălţime de 2 metri. “Ţâţele” ei sunt nişte buzunare ascunse, spre a nu deforma forma aerodinamică a corpului. Puiul trebuie să crească repede, pentru a putea rezista viitorului drum lung spre apele polare. De aceea laptele de balenă este cel mai hrănitor lapte; el conţine 42% grăsime şi 12% proteine (în comparaţie cu omul:4,4% grăsime şi 1% proteine), şi de aceea este mai vâscos şi cremos. Această bombă de calorii, care corespunde unei alimentaţii a 100 de oameni maturi, face ca puiul să crească uimitor de repede. În timp ce un copil necesită 180 de zile pentru a-şi dubla greutatea de la naştere, puiul de balenă are nevoie de mult mai puţin. În cele şapte luni de alăptare, un pui de balenă albastră consumă zilnic 90 kg de lapte. Zilnic creşte 3-4 cm şi îşi măreşte greutatea cu 80 kg. Aceasta înseamnă 3,3 kg pe oră! Timp de şapte luni de alăptare aceste 18-19 tone de lapte, cu un grad foarte ridicat de grăsime, duc la o creştere în greutate de 17 tone a puiului. Nu este acesta un randament senzaţional?

Uite, acolo înoată ruda mea, balena albastră. Despre uimitoarele ei proporţii ne povesteşte ea însăşi. Dacă iubeşti lucrurile senzaţionale, atunci ascult-o.

Balena albastră – uriaşul lumii animale

Eu sunt cea mai mare dintre cele 80 de specii de balene. Cu greutatea mea depăşesc de câteva ori greutatea mamuţilor legendari. Eu sunt cel mai mare animal care a existat vreodată pe pământ. Pentru a compensa greutatea mea de 140.000 kg (maximum 196.000 kg) ar fi nevoie de o turmă de 28 de elefanţi sau de 170 de boi. Dacă iei în comparaţie o adunare de oameni, ar fi nevoie de 2.000 de persoane. Dacă mă compari cu cel mai mic mamifer, cu un şoarece (Suncus etruscus), între greutatea lui şi a mea este un factor de 70 de milioane! Şi cu lungimea mea te pot uimi: cu 33 m sunt şi cea mai lungă creatură. Sunt mai lungă decât o coloană de 4 autobuze. Dacă îţi plac statisticile, îţi mai pot oferi câteva date marcante: scheletul meu cântăreşte 22 tone, iar stratul de grăsime (slănina) 25 tone. În afară de aceasta corpul meu mai constă şi din 50 tone de carne. Limba mea este tot aşa de grea cât un elefant. Inima mea, cu un diametru de 1,2 m, cântăreşte cât un cal şi pompează fără întrerupere în corpul meu cantitatea imensă de 10.000 l de sânge. Aorta mea este o conductă cu un diametru de peste 50 cm. Ficatul meu cântăreşte o tonă şi aceeaşi cantitate de hrană încape în stomacul meu. Rinichiul meu are greutatea respectabilă a unui bou.

Crezi că sunt un munte de carne şi grăsime care nu se mişcă deloc, nu este aşa? Nu judeca prea repede! Eu sunt totuşi un maestru al stăpânirii corpului: Pot să mă scufund fără efort până la 200 m adâncime şi să păstrez direcţia chiar dacă curenţii de apă sunt foarte puternici. Dacă înot la suprafaţă, mă deplasez cu o viteză de 28 km/h. Pentru aceasta trebuie să dezvolt o putere 864 kW (= 1.175 cai putere), cu un necesar de 20.000 l de oxigen pe minut. Dacă înot cu aceeaşi viteză sub apă, puterea necesară este doar de 124 kW (= 168 cai putere) şi am nevoie doar de 1.850 l de oxigen. Plămânul meu are un volum de 3.000 l, ceea ce corespunde cu volumul a 750 de baloane.

Motor cu randament ridicat: Vei fi fascinat şi de uri-aşa aripioară de la coadă. În comparaţie cu aripioarele peştilor, la noi aceasta este aşezată orizontal. Teoreticienii voştri evoluţionişti au presupus că aripioara noastră ar fi un rudiment al picioarelor din spate de la presupuşii noştri strămoşi care au trăit pe uscat. Trebuie să ştii însă că strămoşii noştri nu au avut niciodată picioare în urmă. Adevărata cauză este cu totul alta: Creatorul a aşezat aripioara noastră orizontal, întrucât, la desele scufundări, această poziţie este mult mai avantajoasă decât cea verticală. Când vreau să mă scufund, bat cu aripioara în jos, iar când ies la suprafaţă bat cu ea în sus. Aripioara are o suprafaţa de 10 m2. Materialul ei este prelucrat într-o formă foarte complicată, spre a îşi îndeplini cu uşurinţă funcţiile prevăzute. Cu ajutorul aripioarei mă deplasez, folosind-o ca stabilizator şi cârmă. Când mă deplasez, fac cu aripioara o mişcare de aproape 360 de grade, a cărei axă este în prelungirea coloanei vertebrale. Mişcarea nu este o rotaţie completă, ca la vapoare, ci ea se mişcă până la acelaşi unghi, la stânga şi la dreapta – randamentul este însă similar. În călătoriile mele prin lumea largă pot să păstrez uşor o viteză de deplasare de 35 km/h. Câteodată măresc viteza la 50 km/h. Forma corpului şi pielea sunt de aşa natură, încât ne putem deplasa cu cel mai mare randament. Dacă inginerii specialişti în curenţi maritimi ar construi un model al corpului nos-tru, cu aceeaşi capacitate motrică care este instalată la noi, noi am înota totuşi mult mai repede. Ca o măsură de economisire a energiei, Creatorul ne-a dăruit o piele specială, cu care reducem turbulenţele curentului de apă din jurul corpului nostru şi le transformăm într-un curent laminar, cu o rezistenţă redusă. Aceasta se produce mai ales prin flexibilitatea special adaptată a pielii, care preia o parte din energia turbulenţei apei şi realizează de-a lungul întregului corp o amortizare a curentului de apă din imediata lui apropiere.

Nu este aşa că în fiecare exemplar dintre noi Creatorul realizează o nouă minune? Şi noi am crescut tot dintr-un ou mic, microscopic, ca şoarecele sau ca tine.

După acest raport al balenei albastre vreau să mă prezint în continuare eu, caşalotul.

Caşalotul – deţinătorul recordului la scufundare

Adâncimi de scufundare de 350 m şi mai mult nu reprezintă nici o problemă pentru balenele brăzdate şi pentru delfini. Balena cu cioc se scufundă până la 500 m, iar foca chiar până la 600 m. Probabil că am fost numită balena monstru (caşalot) din cauza capului meu pătrat, care reprezintă o treime din lungimea mea. Ai remarcat că noi balenele ne deosebim destul de mult unele de altele? Cu o lungime de 20 m şi o greutate de 55.000 kg, eu sunt cea mai mare reprezentantă a balenelor cu dinţi. Dinţi am numai pe maxilarul de jos; pe maxilarul de sus am aproximativ 40 de găuri, în care intră dinţii, care au o lungime de 20 cm. Aceşti dinţi sunt toţi la fel de mari.

Însuşirea mea cea mai extraordinară este capacitatea de scufundare la adâncimi extrem de mari. 1.000 m adâncime nu sunt nici o problemă pentru mine. Câteodată mă scufund şi până la 3.000 m. De ce eşti aşa de gânditor? Aha, calculezi! Nu ai încredere în rezultatul tău? Şi totuşi este adevărat. Cu fiecare 10 m de adâncime, presiunea căreia îi sunt supusă creşte cu o atmosferă. La 100 m sunt 11 atmosfere. În timp ce mă scufund vertical, cu 7-8 km/h, asupra corpului meu acţionează presiuni diferite, cu o diferenţă mai mare de o atmosferă – deoarece între cap şi coadă măsor 15 m. La 1.000 m presiunea creşte la 101 atmosfere. Atunci pe fiecare cm2 al corpului meu apasă 101 kg. Aceasta este ca şi când ar trebui să suporţi greutatea unui atlet de categorie grea pe unghia unui deget. Te mai gândeşti şi la o altă problemă: Cum mă descurc cu boala scafandrului*? Nu te teme, nu mi se întâmplă nimic rău. Creatorul meu S-a gândit la toate şi m-a echipat adecvat. Despre aceasta vreau să îţi povestesc în continuare [2]

Pentru evitarea bolii scafandrului Creatorul a luat o serie de măsuri. Desigur, presupui că balenele care se scufundă la adâncimi mari, şi care pot rezista uşor sub apă o oră şi jumătate, au plămâni foarte mari. Nici vorbă de aşa ceva. În comparaţie cu corpul nostru, noi avem plămâni foarte mici. În timp ce volumul plămânului tău este 1,76% din volumul corpului, la elefant chiar 2,55%, la noi aceste valori sunt foarte mici. La mine 0,91%, la balena albastră 0,73%, iar la balena nordică 0,65%. Cu ajutorul unor mecanisme, noi, balenele, folosim aparatul respirator mult mai intens decât mamiferele terestre. Avem cu mult mai multe bronhiole. Sângele nostru conţine cu 50% mai multă hemoglobină decât sângele omului. Prin aceasta el are o capacitate mult mai mare de a transporta oxigenul. Tu foloseşti pentru metabolismul tău energetic doar 10-20% din aerul inhalat, pe când noi ajungem la 80-90%. Vezi deci, dacă noi inhalăm o dată, aceasta este aşa de efectiv, ca şi cum tu ai inspira şi expira de opt ori.

Înainte de scufundare noi ne putem pregăti cu totul altfel decât oricare mamifer. În plus, Creatorul ne-a înzestrat cu posibilitatea unică a muşchilor de a înmagazina oxigen. În spatele acestei capacităţi sunt ascunse structuri organice complexe şi echipări fiziologice speciale. Acum îţi poţi imagina cum mă pregătesc eu pentru o scufundare la mare adâncime. Fără grabă şi fără stres, inspir aer timp de zece minute şi îmi încarc astfel bateriile cu oxigen. Este uşor de reţinut: Pentru fiecare minut de scufundare mă pregătesc cu o respiraţie. Cu 60 de respiraţii pot să rămân 45 de minute la o adâncime de 1.000 m. Calculând un sfert de oră pentru scufundare şi revenirea la suprafaţă, îmi rămân lejer 45 de minute pentru a rămâne la adâncimea dorită. Mai trebuie să ţii seama de încă ceva: Când te scufunzi tu o dată, 34% din oxigenul necesar îl foloseşti din plămâni, 41% din sânge şi 25% din muşchi. La noi este cu totul diferit: Luăm din plămâni numai 9%, 41% din sânge şi 50% din muşchi şi ţesuturi. Sub apă plămânii noştri joacă un rol mai mic. Acum mai ai desigur o întrebare: Cum se comportă plămânii noştri când, la adâncimea aceea, sunt expuşi la o presiune aşa de mare? Nu se turtesc ca un sac ud şi nu sunt distruşi? La mamiferele terestre numai traheea şi bronhiile sunt prevăzute cu inele cartilaginoase, pentru a rămâne deschise în timpul inspiraţiei. Cunoşti întăriturile şi de la furtunul aspiratorului tău. La noi Creatorul a luat aceste măsuri până la ultima ramificare a arborelui bronhial. De aceea căile noastre respiratorii nu se turtesc. Această construcţie permite totodată şi o respiraţie rapidă.

Pentru a putea rămâne mult timp sub apă, Creatorul a planificat un program unic de economisire a energiei. Faţă de bătăile inimii de la suprafaţa apei, în timpul scufundării bătăile ei sunt reduse la jumătate. Zone sau circuite din corpul nostru, care nu au un rol aşa de important, sunt deconectate temporar de circulaţia sângelui. Printr-un sistem de muşchi obstructori, ca într-o reţea de străzi cu sens unic, venele se contractă şi dirijează altfel fluxul sanguin. În timpul scufundării sunt alimentate cu oxigen numai organele vitale, ca ini-ma, creierul şi măduva oaselor.

Un organ la care nu putem renunţa în tehnica noastră foarte specializată a scufundării este aşa-numita reţea minune (rete mirabile), pe care a instalat-o Creatorul doar la noi, balenele. Oamenii voştri de ştiinţă încă nu au descifrat toate funcţiile complexe, dar această reţea are un rol central în alimentarea cu oxigen şi la compensarea presiunii.

La ce îmi foloseşte acest echipament de scufundare excelent? De ce cobor în adâncimi unde nu pătrunde nici o rază de soare – în noaptea veşnică şi adâncul întunecat? Se spune că eu aş fi regina tuturor omnivorelor. Dar să fim sinceri, mâncarea mea preferată sunt sepiile, iar acestea trăiesc la adâncime mare. Eu înghit mii de sepii mici. În stomacul unei colege prinse de pescarii de balene s-au găsit odată 28.000 de bucăţi. Înghit şi duzini de exemplare mai mari. În adâncurile oceanelor se găsesc cele mai gustoase delicatese: caracatiţele uriaşe. Aceste animale fabuloase au lungimea corpului de până la 8 metri, iar tentaculele lor pot ajunge până la 15 metri. Astfel de exemplare le-am înghiţit dintr-o dată. De obicei, înainte ca acestea să ajungă în stomacul meu, are loc o luptă impresionantă – lupta uriaşilor. Cu sistemul meu sonar sensibil pot să localizez foarte exact prada. Eu emit sunete şi receptez ecoul lor. Chiar şi în noaptea cea mai întunecoasă, sis-temul meu sonar mă informează foarte exact cu privire la numărul şi mărimea prăzii.

Nasul nostru – nu în centrul feţei, ci în creştetul capului

Spre deosebire de toate mamiferele terestre, nasul nos-tru nu se află în centrul feţei, ci pe partea superioară a capului, în creştet. Creatorul a plasat nasul aici pentru ca în timp ce înotăm orizontal el să fie situat în partea superioară a corpului. Nasul nostru este mai mult decât un simplu tub prin care să fie transportat aerul caracteristică fiecărei specii de balene. La balenele netede ea este de 3-4 m, la balena finlandeză de 4-6 m, la balena albastră de 6 m, iar la mine de 5-8 m. La balena oblic, înainte. Şi aici contează: fiecare după specia în plămâni. Dacă nu respirăm, nasul este închis de un muşchi mare inelar. Împreună cu laringele, prelungit ca un cioc de gâscă, care are şi el un ventil ce se poate închide, se împiedică pătrunderea apei prin trahee în plămâni. Diferit de celelalte mamifere şi de om, nările noastre nu comunică cu cavitatea bucală. Aşa putem să ţinem gura deschisă sub apă, fără pericolul de a pătrunde apă în căile respiratorii. Nasul nostru este foarte complex şi, imaginează-ţi, fiecare specie de balene are structura ei nazală specifică. Dacă balenele cu fanoane au două nări, balenele cu dinţi au doar una. Poţi recunoaşte o balenă cu dinţi sau una cu fanoane fără ca să ne vezi, după fântâna noastră arteziană, aerul expirat de noi: sunt două fântâni arteziene sau un singur nor. În cărţile de copii suntem desenate cu un jet de apă frumos, ce ne iese din cap. Lucrul acesta creează o impresie greşită, fiindcă nasul nostru este un organ respirator şi nu un furtun de pompieri. Ceea ce vezi la fântâna noastră arteziană nu sunt altceva decât vapori de apă condensaţi; ceea ce tu cunoşti de la respiraţia ta din timpul iernii. Când expirăm, gazele trec cu presiune mare prin orificiul îngust, ceea ce duce la creşterea presiunii aerului. În aer liber aerul expirat se destinde (ceea ce cunoşti de la fizică): Cu cât un gaz se dilată mai mult, cu atât se răceşte mai repede, aburii condensându-se sub formă de stropi. De aceea, aceşti vapori de apă se pot vedea atât în apele unde sunt gheţari cât şi în regiunile calde. Această fântână arteziană este brăzdată fântână arteziană are forma unei pere. Eu suflu lui!

Urechea noastră – un seismograf stereo

Mult timp cercetătorii voştri ne-au considerat surde. Nici anatomiştii nu au putut zgudui această prejudecată, cu toate că ei au arătat cât de complicat este construită urechea interioară sau cât este de perfecţionat nervul auditiv. Exista principiul: Sub apă nu se vorbeşte nimic, de aceea nici nu se aude nimic. Urechile noastre erau considerate rămăşiţe fără rost (rudimente) ale aşa-zişilor strămoşi ai evoluţiei. Noroc că cercetătorii voştri au făcut în ultimii ani multe măsurători şi şi-au schimbat părerea. S-a afirmat chiar că noi ne-am trage din vaci, deoarece avem mai multe stomacuri. Nu te lăsa înşelat de teoriile evoluţiei. Ca şi tine, şi noi suntem un gând genial al lui Dumnezeu. De aceea vreau să îţi povestesc amănunţit despre noi. Dar acum ar trebui să mai asculţi ceva despre construcţia urechilor noastre.

Cea mai bună staţie de emisie pentru receptarea ecoului şi cele mai frumoase cântări ale noastre – de concertele melodioase îţi povesteşte imediat balena cu cocoaşă – nu fac însă din noi maeştrii ai comunicării sau ai locaţiei prin ecou, dacă nu există şi o staţie de recepţie adecvată. Pentru aceasta avem urechea noastră, cu detalii neobişnuite, care nu există la alte mamifere. Pentru a recepţiona sunetul din anumite direcţii, unele animale terestre au urechile ca nişte linguri sau pâlnii. Asemenea urechi externe laterale ne-ar incomoda însă în apă şi ne-ar strica forma aerodinamică. Oricare scafandru ţi-ar confirma că sub apă este foarte greu să se determine direcţia din care vine sunetul. Astfel, nu se poate spune din ce direcţie vine zgomotul unei bărci cu motor. Pe uscat creierul tău calculează direcţia de unde vine sunetul după timpul necesar pentru recepţia undelor sonore. În apă nu funcţionează aşa ceva, deoarece sunetul pătrunde în capul tău fără a fi deranjat de ceva. Deoarece urechile sunt parte a capului, toate oscilaţiile ajung odată, astfel că nu se pot calcula timpii diferiţi necesari pentru determinarea direcţiei.

Creatorul ne-a înzestrat cu un sistem genial, fără pereche în lumea animală, care ne permite o recepţie subacvatică stereo. Pentru determinarea direcţiei sunetului noi dispunem de un reglaj fin “high tech”, care nu are nici un bruiaj. Ca o măsură constructivă deosebită, urechea noastră este desprinsă de osul craniului. Oasele urechilor sunt fixate de craniu numai cu un ţesut conjunctiv, astfel că ele oscilează liber, fără a prelua undele sonore receptate de craniu. Tot sistemul ne aminteşte de un seismograf sensibil, cu care geologii voştri sunt capabili să înregistreze chiar şi undele unui cutremur foarte îndepărtat. Osciorul, ciocanul, nicovala şi scăriţa urechii au la noi o formă diferită. Pentru ecometru, balenele cu dinţi folosesc o frecvenţă înaltă, la care timpanul nu mai poate lucra efectiv; de aceea el lipseşte sau diferă foarte mult de al tău. Balenele cu fanoane nu au nevoie de reperare prin ecou, şi de aceea ele comunică în zona frecvenţelor joase (50 Hz şi mai jos). Frecvenţele acestea au avantajul că se pot auzi în apă la distanţe foarte mari. Comunicarea se poate realiza fără probleme pe distanţa de 100 km. Asta ar însemna să vorbeşti cu cineva de la Hamburg la Hanovra fără telefon. Îţi citesc deja de pe buze că vrei să ştii ce emitem pe aceste benzi de frecvenţă cu care ne-a înzes-trat Creatorul nostru. Această temă o cedez cu plăcere balenei cu cocoaşă, căci piesele ei (muzicale) se apropie de perfecţiunea unui concert.

Balena cu cocoaşă – maestrul cântăreţ al oceanelor

Compunere şi reproducere fără pian şi note: Noi nu suntem nicidecum mute, cum spuneţi voi despre peşti, dimpotrivă, avem voci deosebite. În afară de muzicienii voştri talentaţi, noi suntem singurele vieţuitoare cărora Dumnezeu le-a dat talentul de a compune. Cântecele noastre nu sunt numai variaţii ale aceleiaşi melodii, ci se deosebesc unul de altul ca piesele lui Beethoven de cele Beatles. Muzica noastră constă din înşiruirea notelor în mod ciclic. În timpul compoziţiei folosim mai multe duzini de reguli fixe de compoziţie. În fiecare an lansăm un nou “hit”. În nemărginitele oceane noi putem comunica cu aceste cântece peste 100 km. Deoarece cântecele noastre sunt cele mai impresionante şi înduioşătoare manifestări vocale din lumea animală, cercetători americani le-au înregistrat cu microfoane stereo subacvatice. Ei au între timp o arhivă bogată de benzi cu muzică de balenă. O selecţie din aceste cântece a fost recent înregistrată pe un disc (LP) de către o firmă americană. Noi, balenele cu cocoaşă, mai suntem cunoscute şi prin metoda noastră specifică de a vâna.

Metodă de vânare “cu cap”: Noi folosim o metodă foarte rafinată de pescuit. Înotăm de jos în sus, în formă de spirală, în jurul unui banc mare de plancton, suflând continuu aer pe nas cu o dozare exactă; acest aer încercuindu-l ca o plasă. Racii fug de bulele de aer şi se înghesuie în mijlocul cilindrului format. Când acest cerc al bulelor de aer a ajuns la suprafaţă, mă reped în sus cu gura larg deschisă. Polonicului meu uriaş nu îi scapă nimic. Înainte de a înghiţi, împing surplusul de apă afară printre fanoanele laterale. Prada rămâne în aparatul meu de filtrat – fanoane. În acest fel îmi filtrez eu tone de hrană din mare.

Fanoane – sită pentru plancton în format mare: Toate balenele cu fanoane au o astfel de vârşă. Fanoanele lor sunt o construcţie specială unică în tot regnul animal. La noi ele se compun din 270-400 plăcuţe din cartilagiu, cu un segment triunghiular, fixate în maxilarul superior. Marginea lor de jos are forma unei pene de pasăre. Balenele netede, al căror cap este 30% din lungimea corpului, dispun de un spaţiu de filtrare extrem de mare. Cu această sită de peşte enorm de mare balenele netede înoată prin mări pentru a îşi prinde hrana, ca smântâna de pe lapte. La balena groenlandeză cele 350 de fanoane au o lungime de până la 4,5 m. Din 10.000 m3 apă de mare, o balenă îşi filtrează aproximativ o tonă de plancton.

Trebuie însă să îţi prezint neapărat o altă rudă, căreia i se cuvine medalia de aur la maratonul de înot, fără nici o concurenţă. Ascultaţi ce o motivează la asemenea rezultate incomparabile.

Balenele cenuşii – “păsările călătoare” ale oceanelor

Dintre toate mamiferele, noi, balenele cenuşii, deţinem recordul absolut pe distanţe lungi – şi aceasta chiar înotând. Ca şi păsările călătoare, călătorim anual 10.000 km, din Marea Nordului, prin strâmtoarea Bering, de-a lungul insulelor Aleute, a Coastei pacifice americane, până la peninsula mexicană California de jos. Ajungem pe coasta oraşului californian San Diego odată cu sărbătorile Crăciunului. Nu zburăm în formă de V, ca păsările călătoare, dar grupul nostru de 40 de animale formează o armată reprezentabilă de balene cenuşii, care se îndreaptă neabătute spre ţinta lor, cu o viteză de 185 km pe zi.

De ce facem o călătorie aşa de lungă, de 20.000 km, inclusiv reîntoarcerea? Reţine, te rog: Aceasta este jumătate din lungimea ecuatorului, sau drumul parcurs anual cu maşina ta, dacă mergi des cu ea. Crezi că găsim în sud mai multă hrană în perioada aceasta? Nu, în nici un caz. Dimpotrivă, acolo de-abia găsim ceva de mâncare. Prin aceasta noi avem o perioadă de post foarte lungă, 6 luni. Asta o facem numai de dragul puilor noştri. La sfârşitul lui ianuarie se nasc puii noştri, şi până atunci trebuie să ajungem în lagunele de la San Ignacio, pe coasta Californiei de jos. Acum înţelegi de ce noi, balenele cenuşii, avem ziua de naştere aproape în aceeaşi zi. Cu toate că la naştere puii noştri au o lungime de 4,5 m şi o greutate de 1,5 t, ei nu au încă grăsimea necesară care îi apără de gerul Mării Nordului. Cu 200 l de lapte pe zi, puii noştri cresc în greutate cu 20 kg în 24 de ore. Ei se hrănesc 8 luni cu un lapte foarte hrănitor. Timp de două luni puiul este antrenat în “camera copilului” – laguna Baja – pentru a deveni un înotător capabil pentru drumul de întoarcere în nordul îndepărtat. Aceasta are loc în timpul cât mama posteşte. Şi taţii postesc tot la fel de mult. De ei avem nevoie pe de o parte ca să ne apere de atacurile balenelor ucigaşe (Orcinus orca) în drumul lung spre sud, iar pe de altă parte în sud avem un timp scurt pentru împerechere. După întoarcerea în marea polară avem o poftă de mâncare imensă, ceea ce este de înţeles după o perioadă de post aşa de lungă; acum mâncăm iarăşi tone de plancton, până ce avem iarăşi un strat de grăsime de mai mulţi decimetri. De el avem nevoie nu numai ca izolaţie împotriva frigului, ci el este rezerva de hrană în următoarea călătorie de post, pe care o vom face cu cea mai mare punctualitate.

Noi, balenele, suntem rezultatul evoluţiei sau suntem create direct?

Mulţi dintre cercetătorii voştri cred că noi ne-am reîntors în apă, după ce am fost mamifere terestre. Dar la o analiză mai amănunţită poţi observa că avem atâtea caracteristici constructive specifice şi dispunem de capacităţi pe care nu le găseşti la nici un mamifer terestru. Gândeşte-te numai la:

– naşterea pelviană,
– alăptarea sub apă,
– echipamentul nostru de scufundare,
– capacitatea noastră de a compune,
– construcţia urechilor,
– nasul nostru special,
– aparatul nostru de filtrat,
– călătoria noastră de post.

Nu, nu: Un echipament de scufundare terminat doar pe jumătate nu ne foloseşte la nimic. Fără aparatul de filtrat aş muri de foame, şi dacă aş fi avut o poziţie falsă la naştere, tu nu m-ai fi cunoscut niciodată. În ce mă priveşte pe mine – şi rămân la acest gând – eu am un Creator mare şi genial, care m-a făcut formidabilă: “Tu ai înmulţit, Doamne, Dumnezeul meu, lucrările tale minunate şi gândurile tale faţă de noi” (Psal. 40:5). La început ţi-am explicat de ce noi arătăm spre învierea lui Isus. Acum vreau să îţi spun că noi mai avem de-a face cu Isus în cu totul alt sens. Citeşte începutul evangheliei lui Ioan:

“La început era cuvântul şi cuvântul era cu Dumnezeu şi cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi fără El nu a fost făcut nimic din ce a fost făcut” (Ioan 1:1-3).

Dacă nimic, dar absolut nimic, nu este exclus din creaţia lui Dumnezeu, atunci nici noi balenele nu suntem excluse. Isus Cristos nu este doar Creatorul tău, ci şi al nostru.

NOTE

[1] În Noul Testament grecesc este folosit cuvântul “ihtios”, tradus prin peşte. Numai în Matei 12:40 citim “ketos”. Acest cuvânt este definit mai exact în alte traduceri: “peştele uriaş” (Schlachter), “monstrul mării” (Zürcher), “huge fish” (New International Version)

  Boala chesonului sau a scafandrului: Cu cât creşte adâncimea, creşte şi presiunea exercitată asupra corpului, iar drept consecinţă, în sânge se dizolvă tot mai mult din aerul din plămâni. Dacă scafandrul se ridică prea repede la suprafaţă, adică dacă presiunea scade brusc, atunci aerul dizolvat în sânge – mai ales azotul din el – nu are timpul necesar să se transforme iarăşi în starea iniţială de gaz şi să se întoarcă în plămâni. Ca şi la deschiderea bruscă a unei sticle de şampanie, se formează o mulţime de bule mici, care astupă vasele sanguine şi produc embolii mortale. Spre a se evita boala chesonului, scafandrul trebuie să revină treptat la suprafaţă şi să se adapteze iarăşi la presiunea normală, în camera de decomprimare controlată.

Dacă păsările ar vorbi…


1. Creier de vrabie?

Este adevărat, sunt multe vrăbii. Ciripitul nostru este disonant şi gălăgios. Se afirmă că noi vă mâncăm hrana. Nici măcar hainele noastre nu ne fac să fim iubite. Şi totuşi, vei constata că merită să îţi dai osteneala de a acorda puţină atenţie unei vrăbii îndrăzneţe. Nu are să îţi pară rău. Crezi că nu găseşti nimic deosebit la mine? Dar, ia ascultă: Voi sunteţi tot aşa de mulţi ca şi noi.

Crezi oare că tot ceea ce este aşa de comun, este ceva obişnuit? Atunci şi tu ar trebui să fii ceva obişnuit! – Scuză-mă, te rog, am fost cam obraznică acum!

De fapt, eu sunt o vrabie de câmp destul de bine crescută. În nici un caz nu vreau să fiu confundată cu verişoara mea, vrabia domestică, cea obraznică şi grasă. Pe mine mă poţi recunoaşte uşor după pieptul gri şi punctul negru de pe obraz. Aşa cum ne spune şi numele, noi păstrăm distanţa de casele voastre.

Creată pentru zbor

Creatorul meu m-a construit de la început ca pe un “avion”. Din această cauză şi cea mai mică parte din organismul meu este adaptată zborului. Eu nu pot să înţeleg cum oamenii au îndrăzneala să afirme că noi ne-am trage din reptile. Imaginează-ţi, crocodilul ar aparţine speciei noastre! Vor să mă convingă că prima vrabie ar fi trăit deja cu 50 de mil. de ani în urmă. Dar mie mi se pare că mulţimea anilor vrea numai să acopere caracterul de poveste al acestei teorii. Dar să lăsăm mai bine teoria şi să ne întoarcem la realitate. Atunci poţi judeca tu singur.

Corpul meu este construit din cele mai uşoare materiale posibile. Aproape toate oasele mele sunt goale în interior, de aceea ele pot înmagazina aer, sunt uşoare şi totuşi stabile. Scheletul unei rude mai îndepărtate de-ale mele, albatrosul, cântăreşte între 120 şi 150 g, la o lungime de peste un metru şi o deschidere a aripilor de trei metri. Greutatea penelor lui este mai mare decât greutatea oaselor.

Dacă oasele noastre ar fi umplute cu măduvă, ca la reptile, nu am putea zbura niciodată. În afară de aceasta, altfel decât la şopârle, bazinul nostru este unit cu coloana vertebrală. Numai aşa scheletul nostru este robust şi totodată elastic; condiţii necesare unui corp zburător.

O gaură remarcabilă

Şi gaura mică de la articulaţia osului braţului superior mi se pare mie demnă de amintit. Aceasta nu este un defect, ci prin ea trece tendonul care leagă muşchiul mic al pieptului cu partea superioară a articulaţiei umărului. Numai aşa pot eu să ridic aripile şi pot să zbor. Desigur, dacă eu mă trag din reptile, atunci mă întreb cine a făcut această gaură şi cine a trecut prin ea tendonul? Asemenea găuri cauţi degeaba la crocodil.

Fii curajoasă inimă!

Cip, cirip! Ajutor! Un uliu! Cip, cirip! Unde pot să mă ascund?… Ajutor!… Ah, am mai scăpat o dată! Of, ce periculos a fost! Acum a plecat. Ştiai că cel mai mare duşman al nostru este uliul? Dacă nu suntem atente, cu ghearele lui mari, el ne poate prinde şi în cel mai des tufiş. De fapt noi avem mulţi duşmani: corbi, coţofene, pisici, oameni. Nici noaptea nu avem linişte. Bufniţele ne atacă chiar şi în pomul unde dormim. Am păţit-o odată cu un huhurez, care la miezul nopţii a pătruns în cuibul nostru, l-a târât afară pe bărbatul meu şi l-a mâncat fără milă, din cap până-n picioare. A fost groaznic!

Cu toate acestea ştiu că Creatorul meu îmi poartă de grijă. În Biblie stă scris că nici o vrabie nu va fi uitată de Dumnezeu. Ce bine trebuie să o duci tu, care eşti mult mai preţios decât mine. Chiar şi părul capului tău îţi este numărat. Desigur, Dumnezeu îi iubeşte în mod deosebit pe oameni!

Ştii, Creatorul meu mi-a dat o inimă extraordinar de rezistentă. Ea este una dintre cele cu cel mai mare randament. Acum, când vorbesc cu tine, ea bate mai mult de şapte ori pe secundă, mai exact 460 de bătăi pe minut. Mai înainte, când am fugit de uliu, pulsul meu se ridicase la 760! Aşa trebuie să fie, pentru ca să pot zbura.

O unealtă superbă

Da, priveşte-mă mai atent. Vezi ciocul meu? Privit din exterior el pare o parte neînsemnată, nu este aşa? Dar el este o unealtă minunată creată de Creatorul meu; foarte uşor, şi totuşi corespunde celor mai ridicate cerinţe. S-a calculat că din osul ciocului meu s-ar putea fila un fir foarte lung. Dacă acesta s-ar fixa la un capăt, el s-ar rupe datorită greutăţii lui numai când lungimea lui ar ajunge la aproape 31 km (grad de fiabilitate). Materialul pe care îl folosesc oamenii în construcţia de avioane are gradul de fiabilitate.

O privire prin binoclu

Ai ştiut că greutatea celor două globuri oculare ale mele este mai mare decât craniul meu? Din această cauză nu trebuie să tragi concluzii răuvoitoare referitoare la creierul meu de vrabie. Ochii mei sunt mult mai buni decât ai tăi. Noi, păsările, avem de 7-8 ori mai multe celule vizuale pe mm2. Datorită acestui lucru în creierul nostru se formează o imagine mult mai exactă. Dacă vrei să recunoşti un obiect tot aşa de exact ca un şoim, atunci trebuie să foloseşti un binoclu care măreşte de 8 ori (cu o distanţă interfocală de 30 mm). Recunosc că ochii mei nu sunt chiar aşa de pătrunzători ca ai şoimului, dar ei îi întrec pe ai tăi. Un biolog scrie că ochiul nostru este o minune în construcţie, funcţionalitate şi capacitate. El aparţine celor mai perfecte organe optice din lumea vertebratelor. Aşa şi trebuie să fie, căci noi chiar în cel mai rapid zbor nu avem voie să scăpăm vreun detaliu important.

Alături de ochii pătrunzători, Dumnezeu ne-a dat şi un gât foarte flexibil. Cu ciocul nostru (o adevărată unealtă) putem atinge foarte uşor orice parte a corpului nostru. Crezi că este la voia întâmplării aşa? Încearcă, stând în picioare, să ajungi cu fruntea până la genunchi. Reuşeşti oare? – Nu, nu trebuie să demonstrezi. Dacă totuşi reuşeşti, vei auzi cum îţi trosnesc oasele. Pentru mine flexibilitatea aceasta este vitală.

Este nevoie şi de digestie

Ce ai zis? Dumnezeu m-a creat o mâncăcioasă nefolositoare? Nu putem tolera o asemenea jignire: nici Creatorul meu, nici eu. De fapt, ştii cumva ce mănânc eu? Mi-am dat seama că nu ştii. Cine habar nu are, se răţoieşte cel mai tare. Pardon, am fost iarăşi obraznică. Dar nici tu nu ai fost amabil!

În China, rudele mele au fost odată aproape stârpite, fiindcă unii oameni deştepţi crezuseră că noi, vrăbiile de câmp, mâncăm prea mult orez şi linte. Dar când specia noastră fusese aproape distrusă, ei au văzut că insectele parazite se înmulţeau pe câmp aşa de mult, încât paguba era mult mai mare decât înainte. Hrana noastră constă de fapt din vieţuitoare mici, pe care tu le numeşti dăunători, iar noi delicatese: cărăbuşi, furnici cu aripi, larve, moliile stejarului şi ale mărului, păduchi de plante, etc.

Dacă tot este vorba de mâncare, ştii tu de fapt cum funcţionează digestia noastră? Ea este propriu-zis o temă obişnuită. După cum ştii, la mine totul este conceput pentru zbor. Deoarece consum o hrană bogată în proteine, mie îmi este de ajuns un intestin foarte scurt; dar am nevoie de fermenţi concentraţi. Creatorul meu nu a vrut să mă încarce prea mult cu resturile digestiei, de aceea eu scap de ele cât mai repede, de multe ori chiar şi în zbor. Prin aceasta s-a întâmplat de multe ori să îţi “decorez” hainele. Oh, scuze!

Când m-a creat, Constructorul meu a mai făcut ceva genial la mine. A omis vezica urinară. Astfel corpul meu este mai aerodinamic în partea dorsală, iar greutatea lui mai mică. 80% din urina mea este concentrată în acid uric, care se cristalizează sub formă de o pastă albă în ultima parte a intestinului gros. Nu este aşa că totul este bine gândit? În afară de aceasta, apa necesară în procesul de eliminare este complet resorbită de organism. Drept urmare, eu trebuie să “alimentez” apă destul de rar.

Catapultă şi briceag

Mai ai puţină răbdare? Uită-te la picioarele mele! Nu pare nimic deosebit la ele, şi totuşi în ele se ascunde o construcţie destul de rafinată. Este adevărat, ce vezi tu aici sunt numai picioarele şi degetele. Restul – tibia, genunchii şi coapsa – se ascunde în interiorul corpului meu. Iar dacă ai impresia că eu stau în picioare, în realitate eu stau îngenuncheată. Pentru tine această poziţie este incomodă, dar pentru mine nu. Dacă îmi întind brusc genunchii, muşchii mă aruncă ca o catapultă, şi imediat încep să îmi folosesc aripile. În timpul zborului îmi retrag comod “şasiul” sub pene, şi îl folosesc iarăşi numai la aterizare. Şi aici se dovedeşte cât este de bună suspensia elastică.

Poate te-ai mirat cum pot să stau ore întregi pe o creangă, ba chiar şi să dorm în această poziţie. Lucrul acesta a fost realizat de Creatorul meu printr-un mecanism deosebit, care permite ca degetele de la picioare (ghearele) să cuprindă automat creanga şi să se prindă de ea. Un pachet întreg de tendoane face legătura între degete şi muşchiul coapsei. Când mă aşez pe o creangă, prin greutatea mea se întind tendoanele şi degetele de la picioare se contractă. Iar în plus, pe o anumită porţiune a tendonului se află câteva cârlige mici. Când mă aşez, acestea se fixează în dantura care se găseşte în teaca tendonului – şi iarăşi, nu la voia întâmplării. Astfel, fără nici un efort, tendoanele rămân întinse, iar eu nu cad din pom.

La păsările cu picioare lungi (picioroange), cum ar fi barza şi cocostârcul, care adesea trebuie să stea mult în picioare, construcţia este puţin altfel. Ele au la genunchi o articulaţie specială, care se închide ca un briceag. Astfel că ele pot sta ore întregi în picioare.

De ce ouăm noi

Ce crezi tu, de ce noi, păsările, nu naştem pui ca mamiferele? Nu ştii de ce? Imaginează-ţi, cum aş zbura eu ca pasăre gravidă, cu o burtă mare! Şi cu ce m-aş putea hrăni tot timpul acesta, dacă nu aş putea decât să mă târăsc? Problema cu ouăle este o soluţie ideală a Creatorului nostru. Datorită ei aproape că nu sunt deloc împiedicată la zbor. Eu depun ouăle unul după altul, la un interval mediu de 24 ore. Termin repede de ouat şi pot cloci toate ouăle odată. Astfel noi, păsările, putem da viaţă la mai mulţi pui deodată.

Arta clocirii

Crezi că a cloci este o ocupaţie foarte plictisitoare. Asta numai din cauză că habar nu ai de greutatea acestei munci. Crezi că ne aşezăm pe ouă şi aşteptăm ca să iasă puii din găoace? Ştii ce sensibili sunt puii noştri când cresc în ouă? Temperatura trebuie să fie constantă, umezeala la fel, şi trebuie să fie posibilă şi o aerisire nestânjenită. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, puii noştri mor înainte de a se naşte.

Creatorul nostru a avut însă o idee genială, pe care a realizat-o astfel: Încă înainte de a depune ouăle, îmi cade puful în două-trei locuri de pe piept, iar pielea de acolo se îngroaşă. Vasele sanguine care irigă regiunea aceasta se înmulţesc de şapte ori şi îşi măresc volumul de cinci ori. Totodată în celulele acestei “zone de clocit” se acumulează mult lichid. De ce toate acestea? Imediat ce ating ouăle cu această “zonă de clocit”, temperatura este transmisă creierului mic. De aici temperatura ouălor este fie dirijată direct la creier, fie eu îmi dau seama când şi pentru cât timp trebuie să întrerup clocitul, ca să pătrundă puţin aer, şi când este nevoie să întorc ouăle.

Oamenii voştri de ştiinţă habar nu au cum ajung aceste informaţii la creierul mic şi cum transmit eu cu ajutorul acestei “zone de clocit” informaţiile puilor. Cu toate acestea, mulţi spun că aceste adaptări s-ar fi format treptat. Aş vrea să îi întreb pe aceşti oameni: Cum au putut strămoşii mei să clocească ouăle, fără să observe dacă acestea sunt prea fierbinţi sau prea reci?

Ah, aş mai putea să îţi povestesc multe despre sistemul deosebit al plămânilor mei, de miracolul zborului, construcţia minunată a penelor, de instrumentele mele de navigaţie… Dar mai bine o las pe colega mea, rândunica, care o poate face mult mai bine.

Acum tare aş vrea să ştiu: Tot mai crezi că eu mă trag din cine ştie ce animal care se târăşte? Nu, pe Creatorul meu nu Îl cheamă “Întâmplare” şi nici “Timp îndelungat”. Creatorul meu este acela care a spus în a cincea zi ca păsările să zboare deasupra pământului, acela care le-a creat pe toate după specia lor. El este acela care ne-a binecuvântat şi care Se bucură de noi. Eu sunt o minune din mâna Lui. Tot aşa şi tu!

Nu trebuie oare să Îl lăudăm împreună pe Dumnezeu?