Ce este caracterul??

La originea cuvântului „caracter” era semnul sau litera făcută în piatră sau metal de dalta sau priboiul gravorului; deci caracterul nu se ştergea, ci rămânea uneori şi peste veacuri. La fel stau lucrurile cu oamenii. Caracterul este o înscriere înăuntrul omului, înscriere care rămâne şi îi direcţionează gândurile, gusturile, năzuinţele, acţiunile şi întreg comportamentul omului.

Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat, Cartea Românească, dă următoarea definiţie la cuvântul „caracter”: „Însuşire proprie, calitate distinctivă, fire… trăsături esenţiale”.

Dicţionarul Limbii Române Moderne spune: „Particularitate fundamentală a unei persoane, care se manifestă în orientarea, unitatea şi consecvenţa ideilor şi acţiunilor sale… Însuşire morală care se manifestă prin perseverenţă, voinţă fermă şi corectitudine. Om de caracter: individualitate prezentând trăsături psihice complexe”.

Micul Dicţionar Enciclopedic spune: „Ansamblu de însuşiri psihice esenţiale şi stabile ale unei persoane (ex. curajul, hărnicia, fermitatea sau laşitatea, lenea), care îşi pun amprenta pe felul său de a se comporta şi dobândesc o apreciere morală pozitivă său negativă. Personalitate morală fermă. Ansamblu de însuşiri morale manifestate prin corectitudine fermă, integritate”.

În Dicţionarul Enciclopedic Român, găsim următoarea definiţie: „Ansamblul însuşirilor fundamentale psihico-morale ale omului, care se manifestă în modul de comportare şi în acţiunile sale, în atitudinea sa faţă de societate, faţă de muncă, de oameni şi de propria sa persoană. Caracterul este dobândit în cursul vieţii individuale şi depinde de relaţiile istorico-sociale, de apartenenţa la o anumită clasă, de şcoală, de familie şi, în genere, de condiţiile în care se formează omul”.

Biblia nu dă definiţii, ci prezintă caractere şi face referiri la caracter când vorbeşte despre „omul dinăuntru”. Omul dinafară reprezintă persoana; omul dinăuntru reprezintă personalitatea, adevăratul Eu. Omul de afară îmbătrâneşte, omul dinăuntru nu îmbătrâneşte, nu este supus entropiei. În 2 Corinteni 4:16 citim: „Noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi”. Personalitatea are adevărata valoare. „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut” (2 Corinteni 4:7). Nu vasul de lut are valoare, ci comoara din vas. Unii caută să împodobească vasul de lut, omul de afară, dar apostolul Petru a scris: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur (bijuterii) sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:3, 4). Şi aici se arată că valoarea mare o are nu omul de afară, ci omul dinăuntru. O persoană poate avea o faţă frumoasă, dar dacă nu are caracter, nu are valoare. Frumuseţea de afară nu-i mai adâncă decât pielea şi este atât de trecătoare! Frumuseţea lăuntrică este aceea care fericeşte viaţa şi care are valoare, şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Ce valoare are o fată frumoasă la faţă, dacă ea este lipsită de caracter, dacă este uşuratică?

Caracterul trebuie format, dezvoltat. Tim La Haye a scris: „Caracterul nu se naşte odată cu persoana. El se formează prin dragostea şi grija părinţilor, care vor stabili în viaţa sa acele principii pe care Dumnezeu le-a instalat înăuntrul lor”.

Voind să arate importanţa mare a celui ce se ocupă de dezvoltarea caracterului, renumitul Ioan Gură-de-Aur a scris: „Mai presus de orice pictor, mai presus de orice sculptor sau oricare alt nrtist, eu îl preţuiesc pe cel ce este dibaci în arta formării sunetului copilului”. Iar distinsul predicator S. D. Gordon a scris: „Instruirea unui copil este cea mai înaltă, cea mai sfântă şi cea mai fascinantă ocupaţie”.

Cu mult înainte de Cristos, Domnul, oamenii înţelepţi au acordat o mare importanţă cunoaşterii de sine. Astfel, Pittacus din Mitilene (652-569 î.Cr. ), considerat unul din cei şapte înţelepţi ai lumii antice, avea dictonul: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, care a fost săpat cu litere de aur în Templul lui Apolo din Delphi. Mai târziu a fost preluat de înţeleptul Socrate ca principiu fundamental al filozofiei sale. Această cunoaştere nu se referă la omul de afară, la fizicul lui, ci la omul dinăuntru. Odată Socrate a zis: „Caracterul omului este ca umbra care îl însoţeşte pe om pretutindeni; câteodată merge înapoia lui, altădată merge înaintea lui; uneori este mai lungă, alteori este mai scurtă. “

Caracterul ne arată mereu tuturor cine suntem. De aceea trebuie să acordăm o mare atenţie formării lui. Stanley C. Baldwin a scris: „Noi întrebăm ce ar trebui să facem, nu ce ar trebui să fim. Noi întrebăm cum am putea schimba mediul înconjurător, şi nu cum ar trebui să ne schimbăm caracterul nostru”. Ceea ce suntem are valoare, de aceea trebuie să ne formăm un caracter bun. Johann Amos Comenius a scris: „Omul trebuie format ca să devină om. ” Omul se naşte cu un mare potenţial de aptitudini, dar trebuie format, altfel creşte diformat. Fiecare om ar trebui să-şi dea seama de acest mare adevăr şi să-şi cunoască caracterul său.

Caracterul este o carte de vizită nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul fiinţei tale, care te arată oriunde, oricând şi oricui cine eşti. Este o prezentare chiar fără cuvinte din partea ta, dar se exprimă prin felul cum te îmbraci, cum te comporţi în familie, în biserică, în societate, prin felul cum conduci bicicleta, căruţa sau maşina; prin felul cum îţi alegi prietenii, căci, nu uita vorba din bătrâni: „Păsările de aceleaşi pene zboară împreună” sau: „Spune-mi cu cine te însoţeşti, şi-ţi voi spune cine eşti. ” Toate adeveresc, fără grai, ce fel de caracter ai. Faptul că îţi ţii cuvântul sau ţi-l calci, că eşti punctual sau că întârzii mereu, că eşti ordonat sau dezordonat, că priveşti lucrurile în fond sau doar la suprafaţă, că iubeşti curăţia sau te complaci în murdărie, că eşti aprins sau blând, că eşti certăreţ său paşnic, că eşti mândru sau smerit, că găseşti plăcere în lucrurile uşuratice sau îţi plac lucrurile serioase, toate, absolut toate, arată ce caracter avem. Nu putem să ni-l ascundem. Toate vorbele, toate mişcările, toate faptele ne trădează: chiar fără să vrem, spun în gura mare ce fel de caracter avem. Cum ar mai trebui să ne străduim, pentru noi şi pentru copiii noştri, să avem un caracter bun!

Caracterul este o forţă care îţi dă superioritate şi îţi garantează succesul în acţiunile întreprinse. Şi aceasta fără mult efort din partea ta. Cuvântul tău, chiar cu greşeli de exprimare, va avea efect asupra celor ce te ascultă, căci ei nu se vor opri la greşeli, ci vor avea în vedere scopul pe care îl urmăreşti.

Benjamin Franklin şi-a atribuit succesul său, cum de la treapta de jos a ajuns în vârf ca un bărbat de stat, nu atât de mult talentelor sau elocvenţei sale, căci a fost slab în aceste privinţe, ci integrităţii caracterului său. „Asta – a zis el – a făcut să am greutate în faţa concetăţenilor mei. Am fost un vorbitor slab, nu am fost niciodată elocvent, eram supus multor ezitări în alegerea cuvintelor, n-am fost în totul corect în limbajul meu; şi totuşi mi-am atins scopul”.

Caracterul ajunge să fie cunoscut până în mari depărtări şi îţi asigură o protecţie mai bună decât îmbrăcămintea de zale a cavalerilor de altădată sau decât paza multor gardieni. Este ceva divin în această protecţie.

Se istoriseşte despre Michael E. Montaigne (1533-1592), un eseist moralist francez, că, în timpul războaielor, el a fost singurul om din toată naţiunea franceză, care nu-şi avea porţile castelului barate şi păzite de o gardă. Despre caracterul lui, se spunea că era o forţă mai mare decât un regiment de cavalerie. Felul lui de a fi se impunea şi prietenilor şi duşmanilor lui.

Caracterul este o forţă lăuntrică ce nu poate fi învinsă. Duşmanii îţi pot răpi bunurile, îţi pot răpi drepturile, libertatea, te pot îmbrăca în zdrenţe sau în straie de batjocură cu demoni zugrăviţi pe ele, ca pe vremea Inchiziţiei, dar cu atât mai mult va străluci caracterul omului dinăuntru; ei pot prin bătăi şi torturi să-ţi strivească trupul, dar nu-ţi pot zdrobi caracterul, căci el este invincibil.

Un caz din istorie ne dă lumină în privinţa aceasta. Bernard de Palisy e olarul care a redescoperit taina smalţului de pe oalele de pământ din vechiul Egipt, care se pierduse în scurgerea vremii. El a fost un simplu olar, dar datorită smalţului, a ajuns cunoscut chiar şi de regele Henric al III-lea al Franţei. Dar Palisy era credincios hughenot. Regele l-a ocrotit pentru o vreme de prigoana Inchiziţiei, însă, în final, regele a spus că îi este milă, dar este forţat să-l lase în mâinile persecutorilor. La aceasta, Palisy a răspuns: „Sire, adeseori mi-ai spus că ţi-e milă de mine, dar în ce mă priveşte pe mine, ţin să îţi spun că mi-e milă de tine ca rege că a trebuit să spui că eşti forţat. Acestea nu sunt cuvinte potrivite în gura unui rege, şi eu îţi spun în cuvinte regeşti că nici dinastia Guise, nici tot poporul tău, nici tu însuţi nu vei fi în stare să forţezi pe un biet olar să-şi plece genunchiul în faţa statuilor tale de sfinţi. ” Caracterul lui Palisy nu a putut fi înfrânt. El a cinstit pe Dumnezeu printr-o moarte de martir. Caracterul dă statornicie în crez, indiferent de situaţiile prin care trebuie să treci.

În lumea necredinţei de azi şi-n necazurile care vor urma este nevoie de credincioşi cu caracter de oţel. Oameni care să fie mai mult ca biruitori.

O, Doamne, fă ca în generaţia tânără să fie mulţi cu un asemenea caracter!

Advertisement