O înţeleaptă folosire a metodelor de formare a caracterului !


Ce metode mult folositoare a întrebuinţat apostolul Pavel spre a ajuta pe fraţii din Filipi, copiii lui spirituali, să aibă un binecuvântat caracter creştin de o înaltă ţinută morală! Din verset se constată că el a folosit educaţia, dăruirea, vorbirea şi forţa exemplului. Cei din Filipi nu erau copii în formare, uşor de modelat, ci erau oameni maturi deprinşi la rele, cu multe obiceiuri şi năravuri vătămătoare înrădăcinate în firea lor. Totuşi pe aceştia i-a ajutat să se iubească (cap. 1:9), să fie uniţi, o simţire şi un gând (2:2), să fie altruişti (2:4), să fie ascultători (2:14), „fără vină în mijlocul unui neam ticălos şi stricat” unde ei străluceau ca nişte lumini în lume. Aş vrea ca toţi părinţii să poată proceda la fel.

Lucruri ce trebuie evitate

1. Îndoiala

Ca să faci această lucrare binecuvântată de formare a caracterului, mai întâi se cere să crezi că poţi face lucrul acesta. Orice îndoială trebuie înlăturată. Unii copii sunt răi, au un temperament neastâmpărat, inflamabil; sunt împotrivitori, încăpăţânaţi şi ţi se pare că n-ai să poţi face oameni din ei. La aceste porniri dinăuntrul lor, se mai adaugă influenţe rele din afară, alţi copii răi, care sunt surse de iritare şi pilde rele pentru copiii tăi.

Belinschi a scris: „O educaţie înţeleaptă îl face pe cel rău din fire mai puţin rău sau chiar bun, dezvoltă până la un anumit grad chiar şi cele mai limitate capacităţi şi, în măsura posibilităţilor, umanizează şi firea cea mai mărginită”.

Este bine să fii conştient de acestea şi totuşi să crezi că ceea ce tu pui în ei va aduce roadă. Adu-ţi aminte că ceea ce a pus în Moise mama lui, deşi după aceea a crescut în belşug la palatul lui Faraon şi a urmat cele mai înalte şcoli ale Egiptului, totuşi aceea a rămas. La fel, într-o vreme de mare decădere spirituală în Israel, când oamenii trăiau fără grijă în Sion, se desfătau, beau vin cu pahare lungi, se culcau pe paturi de fildeş, aiurau în sunetul alăutei, în timp ce fraţii lor sufereau în frigurile foamei; când bărbaţii, ca nişte cai bine hrăniţi, nechezau după nevasta aproapelui, când nici unuia nu-i plăcea dreptatea, când preoţii erau stricaţi, lacomi de câştig mârşav, când toţi înşelau; într-o vreme când poporul din ţara lui Iuda era deja sortit robiei (Amos 6:1-7), nişte părinţi anonimi (ai lui Daniel şi ai celorlalţi 3 tineri) au modelat în copiii lor un caracter care a devenit cu atât mai sclipitor cu cât condiţiile de viaţă au fost mai vitrege: răpiţi de la părinţi, duşi sute de kilometri pe jos ca prizonieri într-o ţară străină, fără o supraveghere a părinţilor şi cu cele mai ispititoare momeli ale Babilonului, puşi în şcoală şi trataţi cu cele mai bune mâncări şi băuturi, ei au ştiut şi au avut tăria de caracter să renunţe şi să rămână tari în ceea ce au învăţat acasă. Falnica cetate a Babilonului cu ziduri înalte şi cu 100 de porţi de aramă, cu o civilizaţie şi strălucire nemaivăzută de aceşti tineri, nu i-a putut totuşi clinti din convingerile lor, nu le-a putut perverti caracterul. Dacă aceia au putut, şi tu trebuie să crezi că poţi face din copiii tăi oameni de caracter, în ciuda stricăciunii mari din lumea de azi.

Doamne, ridică şi azi asemenea părinţi, care să dea copiilor lor o astfel de zestre pe care nimeni, nici chiar Fiara apocaliptică să nu le-o poată lua!

2. Severitate mare

Această lucrare se face cu multă dragoste şi răbdare, nu cu ciomagul. Medicul chirurg când face o operaţie, o face cu calm, cu atenţie şi cu multă gingăşie. Oare operaţia pe caracter nu este mult mai importantă? Bătaia stârneşte împotrivire, deci dă rezultate contrare. Copilul trebuie învăţat în starea de voioşie, de relaxare, nu de tensiune. Nu căuta să înăbuşi vioiciunea, bucuria şi râsul nevinovat, ci tocmai această stare bună, reală, foloseşte-o, căci ea este potrivită pentru lucrarea la caracterul lor. Severitatea nu este bună.

Pedagogul rus Belinschi spune în privinţa aceasta: „În ciudă legilor firii şi ale spiritului, în ciuda condiţiilor de dezvoltare a personalităţii umane, tatăl ar dori ca proprii lui copii să privească şi să considere lucrurile nu cu ochii lor, ci cu ochii săi; el prigoneşte şi ucide în ei orice independenţă a voinţei, socotindu-le ca o încălcare a respectului filial, ca o răzvrătire împotriva autorităţii părinteşti. Iar bieţii copii nu îndrăznesc să deschidă gura în faţa lui; energia, voinţa, caracterul, viaţa însăşi le sunt înăbuşite, ei devin nişte statui respectuoase, se molipsesc de viciile specifice robilor: devin şireţi, pătimaşi, ascunşi, mincinoşi, caută să înşele.” Dragostea raţională trebuie să constituie temelia relaţiilor dintre părinţi şi copii. „Iubirea presupune încredere reciprocă şi tatăl trebuie să fie în aceeaşi măsură şi tată şi prieten al fiului său. ” Este bine să înţelegem că severitatea prea mare nu este bună. Dezvoltarea caracterului nu se poate face într-o astfel de atmosferă; de aceea trebuie evitată.

3. Povestirile ireale

Să fie lăsate la o parte poveştile cu Făt-Frumos, cu zâne, cu zmei, cu strigoi, cu fantome, care produc groază şi în realitate sunt minciuni. Chiar şi fabulele este bine să fie evitate, căci curând copilul îşi va da seama că nu este ceva adevărat. La unele fabule i se poate explica copilului că furnica, dacă ar vorbi, cam aşa i-ar vorbi greierului leneş. De asemenea este bine ca noi, ca şi credincioşi, să nu ne înşelăm copiii cu povestea despre Moş Crăciun că aduce daruri, cu deghizarea unei persoane în Moş Crăciun cu barbă albă. Să nu minţim copiii nici chiar în glumă. Ei trebuie să ştie că tata şi mama nu spun minciuni, căci sărbătoarea este a Naşterii Domnului Isus, nu a lui Moş Crăciun, personaj mitologic inventat de oamenii necredincioşi, menit să schimbe tot sensul sărbătorii de la dovada că Dumnezeu ne-a iubit şi a trimis pe Fiul Său în lume ca să ne mântuiască, la un moş cu barba albă sau la un brad împodobit. Chiar şi cântările cu Moş Crăciun, deşi par frumoase, este bine să fie evitate. Noi trebuie să cântăm laude Domnului, care a avut milă de noi, nu zeului Moş Crăciun, care ştim că nu există. Terenul virgin al copilului nu trebuie însămânţat cu minciuni, ci cu adevăruri sfinte. Ştiu că nu este uşor să lupţi împotriva valului, dar trebuie. De ce, în loc să se bucure Domnul de noi, să râdă Diavolul?

4. Lipsa de acord între părinţi

De la început trebuie evitat orice frecuş între părinţi în privinţa creşterii copilului. Copiii foarte uşor sesizează aceasta şi dau peste cap toate străduinţele lor. Ba se întâmplă ceva şi mai rău: ce sădeşte unul, smulge celălalt. Nu este bine, fiţi conştienţi de adevărul acesta. Evitaţi orice neînţelegeri între copii. Acestea discutaţi-le în linişte în camera voastră şi rezolvaţi-le.

5. Nu lucruri abstracte

Copilul încă nu are capacitatea de a raţiona, de a înţelege cele ce nu se văd, dar ei au o imaginaţie vie, o afecţiune mare şi o sete de a cunoaşte cât mai mult lumea în care trăiesc. Pentru cei mici este mai greu să tragă concluzii, şi trebuie în chip simplu să li se dea „mură în gură”, potrivit cu vârsta lor. De aceea, la început rămâneţi la cele simple şi practice.

6. Nu fi o pildă rea

Copiii sunt influenţaţi puternic nu de vorbe, ci de exemplul pe care tu îl dai, de ceea ce tu faci. Nu cere copilului să facă ceea ce tu nu faci şi nu-i spune să nu facă ceea ce tu faci. În zadar îl înveţi să nu mintă, când el ajunge să constate că tu minţi; dacă te întreabă cineva la telefon de soţul tău şi tu nu-i spui că doarme, ci spui că nu este acasă, şi fără să-ţi dai seama, când soţul se scoală şi îi spui că l-a căutat cutare, dar că tu i-ai spus că nu este acasă, copilul aude şi constată minciuna. Aşa va minţi şi el.

Cineva s-a gândit să pună adevărul acesta într-o formă mai izbitoare într-o fabulă cu racul şi puiul său. Tata-rac a fost nemulţumit că puiul mergea de-a-ndărătelea şi i-a cerut să nu mai meargă aşa, ci să înoate şi el înaintând, ca toate celelalte vieţuitoare acvatice. Atunci puiul i-a cerut să-i arate cum anume, iar când tata-rac a pornit să-i arate, mergea de-a-ndărătelea. Văzându-l, puiul îi zise că exact aşa merge şi el. Ţine minte: copiii calcă nu pe vorbele tale, ci pe urmele tale. Vechea zicală din bătrâni are mult adevăr: „Ori te poartă, cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul”. Să nu fie dizonanţă între vorbire şi trăire; evită aceasta, căci copiii foarte rapid observă.

Cu acestea în minte să trecem la ceea ce am scris în titlu:

O înţeleaptă folosire a metodelor de formare a caracterului

Este o muncă foarte grea şi de lungă durată, dar ai răspundere să o faci. Experienţa a mii şi milioane de persoane, în nenumărate generaţii, de-a lungul a mii de ani, a descoperit anumite metode bune, folositoare în a modela şi a dăltui adevărate capodopere în copii. Iată câteva din aceste metode:

1. Motivarea

Aici este vorba de pregătirea copilului să te asculte. După cum pentru orice construcţie întâi se face pregătirea terenului şi se sapă fundaţia, tot aşa este şi cu edificiul măreţ al caracterului copilului tău. Nu-i necesar să-i spui copilului că vrei să-i dezvolţi caracterul, căci el nu va înţelege ce îi spui, dar trebuie să stabileşti în chip tainic o bună relaţie a dragostei. El să ştie că tu îi vrei numai binele. Datorită acestei afecţiuni a dragostei, care este foarte dezvoltată la copii, el se va lăsa modelat de tine. Pe baza acestei dragoste, se va crea în el convingerea fermă că tu în toate îi vrei numai binele, nicidecum răul. Dragostea este cheia la inima copilului să te asculte. Am văzut copii care nu vor să ia medicamente, dar mama începe să plângă şi să-l roage cu lacrimi; atunci el deschide guriţa şi ia medicamentul, deşi se scutură de el. Dragostea îl biruie.

Când copilul este mai mărişor, îi spui că aşa este bine, aşa este frumos, aşa vrea Dumnezeu, că este spre binele lui să facă sau să nu facă un lucru. Sădirea trăsăturilor bune în caracterul lui şi smulgerea buruienilor, a trăsăturilor rele pe care voi, părinţii, le-aţi dat ca moştenire, să devină o plăcere pentru el, un fel de distracţie. Cele rele sunt ca spinul ce a intrat în picior: îl doare, dar trebuie scos şi atunci se simte uşurat. El ştie că tu îl iubeşti şi că îi vrei binele, de aceea se lasă în mâna ta.

Pe vremea când eram copil, nu erau dentişti la sat, ci bărbierul satului făcea pe dentistul; el avea o pereche de cleşti şi scotea dintele sau măseaua care te durea. Nici vorbă de injecţie pentru anestezie. Când a început să mi se mişte un dinte şi să mă doară, nu am vrut să merg la bărbier, dar cineva m-a învăţat să leg bine dintele cu o aţă tare, cele două capete de aţă să fie mai lungi şi să dau cuiva să mi-l scoată sau să deschid uşa, să leg cele două capete de clanţa uşii, apoi să izbesc uşa să se închidă şi dintele într-o clipită era afară. Astfel scoaterea dintelui care era ceva de groază a devenit o distracţie cu puţină durere. Aşa cum îi tai unghiile, deşi nu-i place, tot aşa trebuie să fie tăierea acelor trăsături rele ale temperamentului copilului care încep să se arate, ştiind că este spre binele lui, spre onoarea părinţilor şi spre slava Domnului.

2. Învăţarea

Este bine ca părinţii să stabilească pe cât posibil o sesiune zilnică de joacă şi învăţătură biblică. Pentru relaxare şi desprinderea de toate celelalte, este bine să cântaţi împreună o cântare sau două, să fie o atmosferă veselă, plăcută, un fel de distracţie. Copilul nici să nu ştie că tu faci lecţii cu el. Eu mi-aduc aminte că veneam cu părinţii seara de la munca câmpului, frânţi de oboseală, de la praşila porumbului sau de la seceriş, şi părinţii se aşezau cu noi afară pe prispa casei, cântau cu noi două-trei cântări şi ne spuneau câteva învăţături. Cântări ca: „Nu la fapte rele, rău să nu vorbeşti”; „Fugi, fugi de păcate tot mai departe”; „Ia, Părinte, inima mea”; „O, Păstorule bun, paşte sunetul meu”; „Isuse dulce, mult Te iubesc”; „Isus ştiu mă iubeşte” şi multe altele pot avea un impact binecuvântat asupra caracterului pentru toată viaţa. Atunci, între 8-12 ani, am învăţat cele mai multe cântări şi mi s-au format o seamă de convingeri de la care nimeni nu a reuşit să mă îndepărteze. Am preferat bătaia zdravănă din partea preotului Traian Putin, care, beat fiind, a vrut să mă facă ortodox cu forţa şi-mi cerea să fac semnul crucii, dar eu nu am vrut, căci ştiam din Biblie că nu trebuie să fac aşa ceva. Mi-a învineţit şi capul şi pieptul, dar n-am cedat. Sădirea convingerilor are mare valoare. Biblia spune: părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6:4). Învăţaţi-i ce este bine şi ce este rău. Aşa cum îi spuneţi să nu bage mâna în gură, şi aceasta o repetaţi de multe ori, aşa învăţaţi-l să evite anumite lucruri. Ajutaţi-l să i se dezvolte discernământul, să deosebească binele de rău.

Chiar de la o vârstă fragedă, copilul poate fi deprins să-i placă frumosul, să-l admire, să i se formeze gustul pentru frumos, pentru curăţie, pentru bună rânduială; să-şi aşeze frumos hainele, ciorapii, încălţămintea, cărţile la locul lor, jucăriile strânse în colţul sau în cutia lor, nu împrăştiate în toate părţile. Această deprindere trebuie să-i intre în sânge, să facă aceasta cu bucurie, fără să-i mai spui.

Apoi ia-l de mânuţă şi du-te cu el la plimbare, învaţă-l Calea Domnului, învaţă-l să iubească pe toţi oamenii, căci Dumnezeu îi iubeşte pe toţi. Învăţaţi-l să iubească natura, creaţia lui Dumnezeii. Să iubească un izvor, un câmp cu iarbă verde, o floare, o plantă, un pârâiaş ce clipoceşte printre pietre, să urmărească o furnică, un fluturaş, o păsărică. Să se bucure de ele, nu să le strivească, să le rupă. Apoi să înveţe respectul pentru alte persoane, pentru bunurile altuia, pentru jucăriile altuia. Să-l înveţi să fie altruist, să dea din jucăriile lui şi altui copil să se joace, sau din bomboanele lui. Când este mai mărişor, să-l înveţi să salute frumos, să vorbească drăguţ cu toţi, să nu rupă cărţile, să nu scrie pe garduri, să nu zgârie pereţii, să nu mâzgălească masa sau pătuţul, ci să le păstreze curate. Să nu verse laptele din ceaşca lui, să nu arunce biscuiţii. Sunt lecţii simple de bună rânduială, care pot avea urmări binefăcătoare toată viaţa.

Este bine ca învăţăturile să fie exemplificate prin povestiri, căci copiii sunt dornici de povestiri, şi ele se înregistrează bine în memoria lor. Dacă sunt şi ilustraţii li se întipăresc mult mai bine lecţiile. Memoria vizuală este mult mai puternică decât cea auditivă. Şi există deja o literatură ilustrată destul de bogată pentru copii. De exemplu: „Credinţa creştină pe înţelesul celor mici”; „Copiii din Biblie”; „Viaţa patriarhilor”; „Viaţa lui Moise”; „Judecătorii”; „Rut”; „David”; „Viaţa profetului Ilie”; „Viaţa profetului Elisei”; „Estera”; „Viaţa Domnului Isus” (două volume); „Pildele Domnului Isus”; „Hudson Taylor”; „Căci un Copil ni s-a născut”; „Pentru mine”; „Cristos a înviat”; „Cristos mi-a schimbat viaţa”; „Biblia copiilor”;” Biblia pentru ochişori micuţi”; „Cheiţe pentru copii” (4 volume), „Imagini şi o seamă de alte cărţi ilustrate pentru copii”. Când eu am fost copil, nu era nici o carte religioasă pentru copii, doar Harfa copiilor cu cântări speciale pentru cei mici.

Este bine ca părinţii să-şi dea seama ce temperament au copiii lor, pentru ca, în mod sistematic, să caute să le dezvolte trăsăturile bune înnăscute şi să le combată pe cele rele, să smulgă buruienile vătămătoare. Pe cele bune să le ia pe rând, să le ude cu aprecieri, să le cultive şi să rămână mai mult timp cu învăţătura la aceeaşi trăsătură, ca să devină deprindere, să facă de la sine, fără ca tu să-i spui, şi fără forţare, ci cu bucurie. Apoi să treacă la altă trăsătură. Nu căutaţi să faceţi multe deodată, nu vă grăbiţi, căci daţi peste cap toată lucrarea. Urmăriţi să vedeţi dacă copilul a prins sensul învăţăturii, întrebaţi-l de ce face sau nu face cutare sau cutare lucru. Copilul trebuie să ştie de ce face aşa. Totul trebuie să ţâşnească din convingerile sale.

Faceţi la fel cu trăsăturile sau caracteristicile rele înnăscute sau împrumutate, care trebuie plivite. Este bine şl se ia rând pe rând, nu multe odată. Să i se explice prin povestiri, de ce nu este bine să facă cutare sau cutare lucru, pe care alt copil îl face. De ce nu este bine să mintă, de ce nu este bine să înjure, să vorbească urât; de ce nu este bine să se enerveze, să se bată cu alţi copii; de ce nu este bine să fie neascultător de părinţi; de ce nu este bine să strice lucrurile, să rupă cărţile, să fure creionul sau jucăria altuia.

Pe lângă învăţătura dată în sensul acesta, este bine să se facă ironizarea minciunii, a mâniei, a beţiei. Aceasta îi va inspira dezgust faţă de astfel de vicii. Eu, când aveam 14 ani, am luat hotărârea să nu folosesc băuturi îmbătătoare, şi de atunci sunt 64 de ani şi, slavă Domnului, am respectat acea hotărâre. Nu cunosc gustul ţuicii, nici al berii, al şampaniei. Ceea ce m-a determinat să iau o aşa hotărâre nu au fost părinţii, ci un nepot al lui tata: îl chema Tănase. El n-a zis către mine să nu beau, căci lui îi plăcea băutura, era cu totul decăzut în patima beţiei. Venea rar pe la noi, era îmbrăcat în zdrenţe, cu faţa buhăită şi hainele pe care i le dădea tata azi, el mâine mergea şi le dădea pe băutură. El m-a făcut să nu iau în gura mea băutură îmbătătoare, afară de vinul de la Cina Domnului. Scârba de o asemenea viaţă m-a făcut să mă plec înaintea Domnului şi să mă rog să mă ajute să n-ajung într-o astfel de stare.

Abraham Lincoln, fost preşedinte al Statelor Unite ale Americii, călătorea într-o zi într-o caleaşcă cu un colonel din Kentucky. Acesta, pe dram, a scos din buzunar o sticlă cu lichior şi i-a oferit-o preşedintelui, dar Lincoln a refuzat să bea. După puţin timp, a scos tabachera şi i-a oferit ţigări preşedintelui, dar şi de astă dată preşedintele a dat din cap şi a zis: „Mulţumesc, colonele, dar eu nu fumez. Şi să-ţi istorisesc acum de ce. Într-o zi, când eram abia de 9 ani, mama mea bolna vă m-a chemat la patul ei şi mi-a zis: „Abe, doctorul mi-a spus că nu mai este speranţă să mă fac bine, dar doresc ca tu să fii un băiat bun şi aş vrea să-mi promiţi acum, înainte de plecarea mea din lumea aceasta, că nu vei bea niciodată alcool şi că nu vei fuma toată viaţa ta”. Atunci am promis mamei mele şi niciodată până astăzi nu mi-am călcat acea promisiune. Oare vrei tu ca acum eu să-mi calc acel cuvânt dat mamei mele?” „O, nu – zise colonelul – şi eu dacă aş fi făcut o promisiune de felul acesta, aş fi fost mult mai fericit decât sunt”.

Au mare importanţa învăţăturile mamei şi ale tatălui! Ele îl ajută şi la adânci bătrâneţi să se împotrivească ispitelor şi sa rămână ferm în hotărârile luate. Există scăpare şi din patima beţiei, dar este mult mai bine să nu cazi în ea.

3. Repetarea

Învăţătura trebuie repetată. Repetiţia este mama învăţăturii. Ea trebuie predată viu, cald, cu imaginaţie vie încât repetarea să fie dorită de copil. El să zică: „Mai spune-mi povestea cu…” Dacă cere repetarea, înseamnă că i-a plăcut lecţia şi a prins ceva din ea. Altfel se plictiseşte, devine obositoare.

Prin anii 1956-57, eram păstorul Bisericii Baptiste din Timişoara şi mă ocupam îndeaproape şi de copii. Într-o zi din săptămână aveam după masă o întrunire cu ei în camera anexă a Bisericii. Erau mulţi, dar erau cuminţi şi mă ascultau.

Lecţiile erau o plăcere pentru ei, căci reuşisem să găsesc la consignaţie un mic aparat de proiecţie cu nişte diapozitive pe sticlă. O lecţie era ascultarea copiilor de părinţi. Pe diapozitive era redată povestea unei fetiţe neascultătoare de mămica ei şi păţania sa. Fetiţei îi plăcea mierea – de fapt cărui copil nu-i place mierea? Mama, ca să ferească fetiţa de ispită, a pus-o într-un borcan mare, acoperit cu o carte, sus pe dulap. Odată când mama a trebuit să fugă la Alimentara după nişte cumpărături, a spus fetiţei să fie cuminte, dar abia a plecat mama şi fetiţei i-a venit pofta de miere. A venit, s-a uitat la borcan, dar era prea sus; a stat puţin şi s-a gândit ce ar putea face să ajungă la borcan. Şi i-a venit ideea să aducă un scaun. Repede a fugit în bucătărie, a luat un scaun, l-a dus lângă dulap, s-a urcat pe el, dar încă nu ajungea bine. S-a ridicat în vârful degetelor şi cu mânuţa ei a ajuns la partea de jos a borcanului. Borcanul era mare şi greu şi nu putea să-l ridice. S-a uitat iar la el şi mierea parcă îi făcea cu ochiul. S-a ridicat din nou în vârful degetelor, şi-a întins mult mânuţa în partea de jos şi a început să-l mişte. Bucuria ei. L-a mai mişcat odată înspre ea şi iată aproape un sfert se vedea că l-a tras. Iar s-a ridicat în vârful degetelor, din nou a pus mâna pe după borcan, acum era ceva mai aproape şi a tras, a tras şi vedea că borcanul se apropie. S-a mai opintit odată şi borcanul s-a răsturnat în capul ei. Cartea sărise cât colo, iar mierea îi curgea şi pe păr, şi pe faţă, şi pe haine. Tocmai în clipa aceea a sosit şi mama. Să o fi văzut cum arăta, toată unsă cu miere! Parcă ar fi fost sub un duş de miere. Ce pedeapsă o fi primit sărăcuţa pentru neascultarea ei! Această lecţie le-a plăcut atât de mult, încât de nenumărate ori Sanda Gongola şi alte fete mă rugau să le arăt fetiţa cu borcanul de miere. Au povestit şi acasă părinţilor lecţia învăţată. După mai bine de 35 de ani, când sora Sanda ne-a vizitat la Sacramento, încă îşi aducea aminte de acele lecţii, deşi atunci ea avea doar 4-5 anişori. Repetarea înscrie lecţia adânc în mintea copilului şi unele lecţii, care sunt plăcute, nu se uită toată viaţa.

Greutatea repetiţiei este uneori la părinte, nu la copil. Unii copii memorează mai greu decât alţii un cuvânt de aur sau o poezioară. Dar părinţii trebuie să fie înţelegători, să aibă răbdare, să repete cu ei şi vor reuşi. Mama lui John Wesley avea 20 de copii. Pe vremea aceea nu erau şcoli în fiecare sat. Mama lui Wesley a fost învăţătoarea copiilor lor. Unul din copii a fost mai greu de cap. Într-o zi, soţul, care era predicator, a asistat la o lecţie şi a văzut că ea -a trebuit să repete cu copilul acelaşi verset de aur de 20 de ori. El i-a zis: „E prea mult să repeţi de 20 de ori!” „Dacă mă opream la a nouăsprezecea oară” – a zis ea – „toată munca mi-ar fi fost zadarnică, dar la a douăzecea repetare a prins, deci am reuşit”.

Părinţi, învăţaţi să nu vă daţi bătuţi, ci să repetaţi; să nu vă opriţi nici la a douăzecea oară, dacă trebuie, şi veţi avea succes. Cu atât mai mult cu cât ştiţi că lecţiile pentru caracter sunt pentru toată viaţa. Ca să aveţi această răbdare, ar trebui să intraţi într-un atelier de sculptură, ca să vedeţi cu câtă răbdare fasonează sculptorul faţa unei statui de marmoră. Uneori lucrează săptămâni sau luni ca să-i dea anumite trăsături. Şi este numai o statuie moartă, care nu face nici rău, nici bine altora. Dar tu lucrezi la statui vii pentru viaţa aceasta şi pentru veşnicie. Merită să repeţi, dacă trebuie, săptămâni şi luni, ca să dai odorului tău drag o trăsătură de caracter, care sa fie binecuvântată pentru el şi pentru alţii, sute sau mii. Ce puţin au ştiut mama şi tata când m-au învăţat şi au repetat unele adevăruri, că eu voi ajunge, cu ajutorul Domnului, să le împărtăşesc acele adevăruri prin radio la două-trei milioane de suflete, după estimarea postului de radio Monte Carlo, şi la mult mai mulţi prin Radio Europa Liberă!

Repetarea nu este muncă zadarnică, ci este binecuvântată. Folosiţi din plin metoda aceasta, căci şi apostolul Petru a folosit-o. El a scris: „De aceea voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi şi sunteţi tari în adevărul pe care-l aveţi. Dar socotesc că este drept, cât voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducându-vă aminte” (2 Petru 1:12-13). În aceste cuvinte, se constată că el repeta adevăruri pe care fraţii credincioşi în Cristos Domnul le ştiau deja, dar el voia să-i ţină treji, să aibă mereu în vedere acele lucruri.

Apostolul Pavel a repetat către fraţii din părţile Galatiei, unde se părea că unii învăţători falşi, cu învăţături străine au făcut să falimenteze lucrarea lui acolo. Dar el nu s-a dat bătut, nu a renunţat la ei, ci le-a repetat în scris adevărul că mântuirea este numai prin Cristos Domnul, nu prin Legea lui Moise. El oftează pentru ei în cuvintele: „Copilaşii mei, pentru care simt iarăşi durerile naşterii, până ce va lua Cristos chip în voi!” (Galateni 4:19). Domnul să vă dea răbdare să repetaţi adevărurile sfinte cu copiii voştri!

4. Verificarea

Părinţii au răspunderea să controleze, să verifice dacă învăţătura lor se aplică în viaţa copilului, aşa cum zidarul cu firul cu plumb mereu îşi verifică zidul pe care-l construieşte, ca nu cumva să fie strâmb. Ei trebuie să supravegheze îndeaproape comportarea copilului să vadă cum se dezvoltă caracterul lui, să observe dacă ceea ce l-au învăţat a devenit o deprindere, precum şi dacă a scăpat de trăsătura rea pe care au combătut-o.

Uneori verificarea îţi produce bucurii deosebite, o înaltă stare de mulţumire lăuntrică, văzând cum ceea ce ai sădit în caracterul odraslei tale scumpe a prins rădăcini şi creşte. Dacă ai o grădină şi semeni legume, nu-i aşa că te bucuri când vezi că răsar şi cresc? Cu mult mai mult te bucuri când vezi dezvoltarea caracterului celui scump în ochii tăi. Munca nu ţi-a fost degeaba, îţi creşte inima şi cu mult mai mult avânt te apuci de muncă mai departe. Mai este mult de plivit şi mult de sădit. Merită să munceşti nu numai pentru hainele şi pentru mâncarea copilului, ci cu mult mai mult pentru ceea ce are el mai scump. Verifică-ţi însă mereu munca. Ea îţi arată ce ai făcut şi cât mai ai de lucrat.

Câteodată verificarea îţi dă dureri de cap, căci constaţi falimente la fiul sau fiica ta. Ceea ce ai clădit, s-a strâmbat. Aceasta îţi frânge inima şi ţi se pare că toată munca ta a fost în zadar, că nu poţi face nimic. Dar nu este aşa. Adu-ţi aminte că şi în grădină ai plivit buruienile şi ai săpat stratul de ceapă sau morcovi, şi totuşi iar au dat buruienile şi trebuie să sapi din nou. În munca aceasta se cere multă perseverenţă. Lipsa de perseverenţă este păgubitoare şi ţie şi copilului, pe când stăruinţa produce mare câştig.

Cazul de mai jos ilustrează perfect lucrul acesta. George Harrison a prospectat terenurile sale din Africa de Sud. În bazinul Witwatersand a găsit straturi cu aur, dar nu a săpat să le exploateze. În 1886, el a fost atât de sărac încât a vândut tot terenul pentru 50 $. După 46 de ani de la descoperirea zăcământului de aur, alţii doi, Emanuel Jacobson şi Allan Roberts au forat terenul până la o adâncime de 1.330 m, dar au terminat banii şi au renunţat la aur. În 1950, alţii au continuat prospecţiunea în acel loc şi după ce au coborât încă vreo 120 m, au găsit cele mai bogate zăcăminte de aur. De acolo se scoate acum 70% din producţia mondială de aur a lumii. Allan Roberts, dacă ar fi stăruit, ar fi devenit cel mai mare bogătaş din lume, dar a ajuns atât de sărac încât alţii au trebuit să-i plătească cheltuielile de înmormântare.

Dacă copilul tău este rău, ambiţios, se trânteşte cu burta de pământ şi pe măsură ce creşte este tot mai rău şi caută să-şi impună voinţa lui, totuşi nu renunţa la modelarea lui. Ştii tu ce poate deveni el în viaţă? Ce sursă de bogăţie şi binecuvântări spirituale poate fi pentru mii sau milioane de suflete? Nu renunţa, ci schimbă metoda şi intensifică-ţi munca. Şi eu am fost rău. Nu odată a spus tata: „Pitt nu se va pocăi niciodată”. Tata a încercat cu bătaia să mă facă ascultător, dar nici dacă m-ar fi tăiat bucăţi nu aş fi vrut să merg cu castraveţii la popa din bbscut. Nu-mi plăcea să am de-a face eu cei mari. Dar acea încăpăţânare Domnul a biruit-o prin dragoste, şi, după ce m-am predat Domnului, ea s-a transformat într-o tărie de voinţă pe care Dumnezeu a folosit-o în chip binecuvântat în greaua lucrare la care m-a folosit El şi în încercările prin care m-a trecut. Nu uita că diamantul este cel mai dur element, dar şi el este prelucrat şi atunci devine cel mai scump.

Nu renunţa, ci începe din nou. Ajută-l cu multă gingăşie pe copil să-şi recunoască falimentele. Nu ţipa la el, căci aceasta îl poate face să-şi închidă inima şi să devină un răzvrătit faţă de părinţi. Mai degrabă spune-i cât te-a îndurerat pe tine ceea ce ai văzut sau ai auzit despre el. Ajută-l să-i pară rău de ceea ce a făcut, să-şi dea seama că nu este bine să se poarte aşa şi fă-l să dorească să nu mai facă aşa. Căci şi noi cei mari nu scăpăm decât de păcatele de care ne pare rău, ne doare şi ne pocăim cu adevărat (Psalmii 38:18).

Caută să înţelegi care este partea lui slabă sau cărui fapt se datoreste falimentul lui – cum l-a biruit ispita – apoi învaţă-l cum să fie el biruitor altădată când va fi din nou confruntat cu o situaţie asemănătoare. Tu ştii că, dacă vaca vecinului a intrat în grădina ta, nu este de ajuns să scoţi vacă afară din grădină, ci trebuie să repari gardul ca să nu mai intre. Fă aşa şi cu caracterul copilului tău, aducându-ţi aminte că şi tu ai avut de multe ori falimente. Lincoln a avut nouă înfrângeri, dar a perseverat şi a ajuns preşedinte al Statelor Unite.

Dragostea îl poate ajuta să devină mai hotărât în a te asculta, ca să nu te mai îndurereze. Aceasta este o formă superioară de îndreptare mult mai puternică decât frica de pedeapsă. Şi faţă de Dumnezeu există o pocăinţă determinată de teama de pedeapsa veşnică în iad, dar există o pocăinţă determinată de dragoste, care îţi spune: „Cum am putut eu să-L îndurerez pe Cel ce m-a iubit atât de mult!?” Natural, aceasta este numai în inima în care s-a cultivat dragostea pentru Dumnezeu. De fapt, această dragoste se transformă într-o forţă protectoare împotriva oricărui păcat. Un astfel de suflet când vine ispita nu zice: „Cum să păcătuiesc faţă de Dumnezeu, că mă trimite în iad!”, ci zice: „Cum aş putea să întristez inima atotiubitoare a Tatălui meu?!” De aceea, cum am spus la punctul întâi, dezvoltaţi dragostea, stăruiţi mereu în privinţa aceasta, şi veţi motiva asigurarea biruinţei, a succesului.

5. Înduplecarea

Sunt copii la care învăţătura nu prea ţine şi nici metoda de a da ordine nu reuşeşte. Copilul nu se supune. Atunci stai şi te întrebi cum poţi modela un astfel de caracter? Este tare ca oţelul. Nu te speria, şi oţelul cel mai dur se prelucrează şi are valoare cu atât mai mare. Nu încerca să-l îndoi, că se frânge, dar nu se îndoaie după voia ta. Aici trebuie folosită o altă metodă decât loviturile ciocanului sau ale barosului. Cunosc o fată care la 18-19 ani a fost bătută de tatăl ei cu un ştreang ud: ca să asculte de el, a învineţit-o în bătăi, dar nu a putut s-o facă să asculte.

Înduplecarea nu se face prin forţă, ci prin vorbă bună. Aceasta dă rezultate. Sunt firi nărăvaşe. Mi-aduc aminte că odată tata a cumpărat un cal frumos de la târg. După ce l-a adus acasă, Alexa şi cu mine am plecat cu căruţa, dar abia am ieşit din sat şi calul s-a oprit, şi nu a mai vrut să pornească. Eram amândoi tineri: 13 şi 16 ani. Ne-am uitat unul la altul şi nu ştiam ce să facem. A încercat Alexa cu bătaia, dar el juca din picioare, însă nu se mişca, nu voia să plece. Ne-am chinuit o vreme cu el, dar nici strigătele, nici biciul nu l-au putut face să pornească. În sfârşit, a trecut cineva pe acolo, a văzut necazul nostru, a coborât din căruţă, a venit lângă nărăvaşul nostru, l-a mângâiat puţin pe cap, l-a bătut uşor cu palma pe gât, i-a vorbit frumos să se liniştească, apoi l-a apucat de frâu şi i-a zis: „Hai!” şi calul a plecat. Este bine din toate să învăţăm câte ceva.

Înduplecarea se face prin dragoste, care reuşeşte şi la cele mai oţelite firi. Ca să poţi folosi metoda aceasta se cere însă multă rugăciune. Oţelul nu se îndoaie sub lovituri, dar se vâră în foc şi apoi îi poţi da forma dorită. Dragostea este foc dumnezeiesc şi înduplecă şi pe cel mai înrăit copil pe care bătaia nu l-a îndoit, ci l-a îndârjit. Faţă de asemenea copii, părinţii trebuie să-şi dubleze dragostea şi să apeleze la sentimentul lor. Aici şi copiii şi cei mari sunt sensibili. Ia-I de o parte şi vorbeşte-i frumos. Spune-i cât te îndurerează purtarea lui, plângi dacă trebuie, apoi întreabă-l: „Mă mă iubeşti?” Răspunsul are să fie afirmativ, căci te iubeşte. Spune-i că nu vrei să-l baţi, dar că îl rogi să te ajute să faci lucrul cutare şi vei constata că este un adevăr în zicala populară: „Vorba dulce mult aduce”.

Evanghelistul Moody în copilărie a fost cam poznaş şi pentru poznele sale căpăta plată dublă, întâi de la învăţător la şcoală, apoi de la mama acasă, căci se spunea că băiatul care primeşte bătaie la şcoală este din pricină că nu l-a bătut mama acasă. Odată, la începerea anului şcolar, s-au pomenit cu o nouă învăţătoare, care a introdus o nouă ordine în şcoală. Ea începu prelegerile cu rugăciune, lucru care i-a impresionat pe copii. Apoi ea a anunţat că are să folosească o alta metodă de pedepsire. Nu a trecut mult şi Moody, cu firea lui neastâmpărată, calcă una din regulile şcolii şi fu invitat ca, după terminarea cursurilor, să rămână în urmă în clasă. Spre surprinderea lui, însă, în loc să primească pedeapsa, învăţătoarea începu să-i vorbească cu blândeţe şi să-i arate câtă întristare i-a produs comportarea lui. Acest tratament a fost mai greu ca loviturile cu nuiaua. După ce i-a spus cât a îndurerat-o, învăţătoarea a adăugat: „Mi-am pus de gând ca, dacă nu voi putea conduce şcoala prin dragoste, să plec de aici. Nu vreau să pedepsesc pe nimeni. Dacă tu mă iubeşti, caută să nu calci regulile şcolii. Ajută-mă în privinţa aceasta!” Un asemenea tratament a fost ceva prea mult pentru el şi acolo unde n-a izbutit porunca – harul, dragostea au câştigat o biruinţă deplină. El îi răspunse: „N-o să mai aveţi nici un necaz din partea mea, şi primului şcolar care are să vă supere, am să-i trag o bătaie să mă ţină minte”. Şi bătaia făgăduită o dădu chiar a doua zi unui alt neastâmpărat, spre surpriza colegilor şi îngrijorarea învăţătoarei. Vorba ei blândă însă l-a ajutat să se corecteze în multe privinţe, căci nu voia s-o întristeze. Ea l-a cucerit şi, prin dragoste, s-a lăsat înduplecat să fie supus şi foarte ascultător, încearcă şi tu metoda aceasta.

Înduplecarea se face uşor, oferindu-i copilului ceea ce îi place mult. Atunci el cedează şi te ascultă. Odată, filozoful Ralph Waldo Emerson a plecat să petreacă un concediu la ferma lor la ţară. Acolo, într-o zi, au dat drumul viţelului din grajd în curte ca să zburde. După ce au văzut că viţelul obosise de atâta zburdat, au mers să-l ducă în grajd. Dar ei s-au gândit numai la ceea ce ei voiau, greşeală pe care o fac cei mai mulţi, nu şi la ceea ce dorea viţelul. Tatăl l-a apucat de urechi, iar fiul îl împingea de la spate. Viţelul a mers până la uşa grajdului, dar acolo s-a opintit şi n-a vrut să intre. Şi s-au chinuit, au transpirat, dar n-au reuşit să înduplece viţelul să intre. Servitoarea a ieşit în pragul bucătăriei şi râdea că filozoful şi fiul nu pot vârî un viţel în grajd. Într-un târziu a venit la ei şi le-a cerut voie să ducă ea viţelul în grajd. Servitoarea l-a apucat pe după gât, i-a vorbit frumos, l-a liniştit, apoi i-a vârât un deget în gură şi el a început să sugă degetul ei; astfel ea a trecut înainte şi viţelul a mers frumos după ea în grajd. Şi filozoful mai avea de învăţat de la o servitoare că poţi îndupleca pe unii să facă ceea ce tu vrei, dându-le ceea ce le place. Învăţaţi adevărul că trebuie să ţineţi seama nu numai de voia voastră, ci şi de a copilului vostru. Este o artă să ştii să îndupleci copiii şi oamenii.

Şi mai este o înduplecare pe calea raţiunii. Când copilul este mai mare şi poate să judece, îi poţi dovedi că este mult mai bine să asculte de părinţi decât să se răzvrătească. Îi poţi da o seamă de cazuri. Dacă ascultă, al lui este câştigul. Dale Carnegie a închiriat odată de la un hotel o sală mare pentru conferinţe pe timp de 20 de zile. Când s-a apropiat timpul să înceapă lecturile sale, a primit de la managerul hotelului o scrisoare în care îi spunea că preţul a crescut aproape de trei ori. El tipărise şi distribuise anunţurile. Scrisoarea l-a înfuriat. Ce era să facă? Să meargă la manager şi să-i vorbească de pierderile sale? Ce-l interesa pe acela de pierderile lui? Managerul urmărea câştigul hotelului.

Astfel, el se hotărî să meargă şi să vorbească cu managerul nu de pierderile sale, ci de pierderile pe care le va avea hotelul, dacă el renunţa la sală. După câteva zile, când i-a trecut furia, s-a dus la managerul hotelului, i-a spus că a primit scrisoarea, dar că el nu poate plăti acea sumă. În timpul discuţiei, el a luat de pe birou o coală de hârtie, a împărţit-o în două şi a scris pe o coloană avantaje, iar pe cealaltă parte dezavantaje. La avantaje a scris că el poate închiria sala pe un preţ mai mare. La dezavantaje a scris că în loc să aibă câştig, hotelul va avea pierdere. Lecturile lui atrag o mulţime de oameni educaţi, care vor închiria camere ale hotelului pentru acea perioadă de 20 de zile. Şi hotelul chiar dacă ar plăti 5.000 $ pe anunţuri în ziare, ei nu vor putea aduce atâta popor la hotel. Apoi i-a dat hârtia şi a plecat. După câteva zile a primit o altă scrisoare în care arăta că majorarea va fi numai cu 50%, nu cu 300%. În acest caz, înduplecarea s-a făcut pe cale raţională.

La alţii înduplecarea se face uşor prin flatare, prin laudă. Disraeli, fost prim-ministru al Angliei, a spus că regina Victoria a Angliei era vulnerabilă la flatare şi că el putea, cu puţină flatare, să obţină orice din partea reginei. Sunt lucruri mărunte, dar care pot ajuta pe mulţi în înduplecarea copiilor lor. Deci, întrebuinţaţi înţelepţeşte şi metoda aceasta.

Este indicat pentru părinţi să înduplece copilul să-şi fixeze anumite limite peste care să nu treacă. Una din limitele pe care eu mi le-am impus a fost să nu fumez, nici chiar pe ascuns, cum făceau alţi copii, şi să nu merg să cumpăr ţigări pentru altul. Nici tata, nici mama nu au discutat cu mine în privinţa aceasta, ci a fost o hotărâre personală. Şi n-a trecut mult şi a venit ispita. Eram de vreo 10-11 ani. Joia după masă nu aveam şcoală şi primăvara mai mulţi copii am căzut de acord să mergem după măcriş prin livezi. Ilie Tulescu, un băiat de prin vecini, ai cărui părinţi ţineau prăvălia satului, a venit cu buzunarul plin de ţigări. Desigur le şterpelise din prăvălie, fără să ştie părinţii, şi acolo în livezi a împărţit fiecăruia ţigări. Eu nu am vrut să primesc. Atunci, fiindcă se temeau că am să-i dau de gol, au vrut să mă silească să iau, dar n-au reuşit. Mai târziu m-am hotărât şi să nu beau.

Sunt necesare anumite limite, anumite reguli de viaţă care se cer a nu fi încălcate niciodată. Unii le iau în copilărie, alţii le iau mai târziu. George Washington a fost crescut în familie de credincioşi. Odată, când a trebuit să ducă un mesaj din partea guvernatorului statului Virginia către comandantul armatelor franceze aflate la Filadelfia, mama lui i-a zis: „Fiul meu, nu neglija rugăciunea secretă”. La vârsta de 27 de ani, pe când era sub autoritatea guvernatorului statului Virginia ca şef al poliţiei acelui stat, şi-a stabilit câteva reguli de viaţă:

1. să ader în mod absolut la adevăr;
2. să practic, în toate lucrurile, cinstea;
3. să-mi fac datoria pe deplin;
4. să depun toate eforturile spre a menţine curtoazia;
5. mai presus de toate, să tratez totul în mod just.

Trăind aşa, nu este de mirare că a ajuns general şi preşedinte al Statelor Unite.

Este bine ca copilul să promită părinţilor anumite lucruri şi să se ţină de promisiune. Istoria spune că, în primul război mondial, soldaţii români la Mărăşti au trasat un cerc în jurul poziţiei lor şi au zis: „Aici murim sau învingem!” Luptele au fost cumplite, dar nu au cedat poziţia şi au ieşit biruitori. Astfel de limite trebuie să se înrădăcineze adânc în caracter. Când copilul face asemenea promisiuni pentru viaţă, este bine să îngenunchezi cu el şi să făgăduiască înaintea lui Dumnezeu, apoi să vă rugaţi să fie ajutat în împlinirea promisiunii, să nu-şi calce niciodată cuvântul dat. Aceasta are mare importanţă. Este un moment solemn care se înregistrează bine în memorie. De multe ori, noi cântăm o cântare fără să ne gândim că ea se potriveşte şi în relaţiile noastre cu copiii noştri:

„Cu bucurie vor secera aceia
Cei ce cu lacrimi depun sămânţa lor,
Numai dacă de la Domnul au sămânţa.
Căci de snopi numa-atunci bucura-se-vor”.

Şi acum un cuvânt, atât pentru părinţi, cât şi pentru copii şi o mărturisire personală. Dumnezeu însuşi, pentru unii dintre noi, foloseşte metoda aceasta a înduplecării. Proorocul Ieremia a scris: „M-ai înduplecat, Doamne, şi m-am lăsat înduplecat; ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit” (Ieremia 20:7). Vă aduceţi aminte că aceeaşi metodă a folosit-o Domnul cu proorocul Iona? El n-a vrut să asculte, şi, în loc să plece spre răsărit, el a luat-o spre apus; în loc să meargă liniştit pe uscat, el a plătit pentru o croazieră pe mare, dar, vai, ce a păţit! Când Domnul i-a vorbit a doua oară să meargă la Ninive, Iona s-a sculat şi a plecat imediat. De ce? Fiindcă Domnul l-a tratat cu dragoste, l-a înduplecat, i-a salvat viaţa. Ferice de cei ce se lasă înduplecaţi! Apostolul Pavel pe drumul Damascului nu a fost forţat să devină urmaş al lui Cristos Domnul, ci înduplecat. El prigonea pe Domnul Isus şi trântitura de pe cal putea fi mortală, dar nu a murit; putea să rămână orb pe toată viaţa, dacă ar fi dat cu piciorul înapoi în ţepuş, dar s-a lăsat înduplecat şi a devenit în totul ascultător de Domnul până la moartea de martir.

Şi eu am trecut prin şcoala înduplecării. Încă de tinerel Domnul m-a învăţat că eu nu pot nimic, dar că El poate totul. Eu eram sensibil, firav, dar El m-a condus printr-o seamă de experienţe să învăţ să nu atârn de oameni, ci în totul totului tot numai de El (Deuteronom 18:13). După opt ani de păstorire la biserica Arad-Pârneava, El m-a mutat la Timişoara. Nu aş fi vrut, căci cunoşteam unele persoane, dar m-am lăsat înduplecat şi am plecat. Împuternicitul cultelor pe regiune, Popescu Sever, a pus pe cererea mea aviz negativ. Pe de altă parte, Timişoara era oraş închis. Vreo lună am făcut naveta, dar într-o zi am încărcat camionul cu mobila şi am plecat la Timişoara, fără să ştiu unde descarc. Am oprit camionul în Piaţa Unirii şi m-am dus la fr. Daniel Bogdan şi Sima Lupescu; ambii lucrau la IGOT şi le-am spus că am sosit cu mobila, şi i-am întrebat unde pot s-o descarc. Ei s-au uitat unul la altul şi au strâns din umeri. Dar în acea vreme critică, Domnul ne-a dat o locuinţă în plin centrul oraşului. Este mare lucru să atârni de El. În 1953 Biserica I avea doar 172 de membri, dar Domnul m-a folosit în chip binecuvântat şi Biserica a devenit dinamică şi în 14 ani a ajuns la peste 500 de membri. Toţi m-au iubit şi eu i-am iubit pe toţi; şi, deşi vremurile au fost foarte critice, Biserica devenise o forţă spirituală.

Acea perioadă a fost pentru noi o epocă de aur. Este adevărat însă că din afară s-a stârnit furtuna împotriva noastră cu hărţuieli, ameninţări, cu interogări ale studenţilor din Biserică şi exmatriculări, dar Duhul Domnului a lucrat cu putere şi ne-a făcut mai uniţi. Eu aveam cetăţenia americană, prin naştere, dar nu m-am gândit să plec în America. Mă simţeam aşa de bine cu fraţii mei şi cu lucrarea. Dar Domnul a îngăduit ca autorităţile comuniste să-mi ia carnetul de păstor. Timp de patru ani şi jumătate nu mi s-a îngăduit să predic. Atunci am înţeles că trebuie să plec în America. Nu ştiam bine de ce, dar am depus formele. Când i-am spus fratelui meu Alexa, el a zis că nu pleacă. El era directorul Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti şi păstor al Bisericii Baptiste Sfânta Treime din Bucureşti şi era legat de lucrarea de acolo. Nu a trecut însă mult şi Dumnezeu l-a înduplecat şi pe el. Este foarte curios cum uneori Dumnezeu îi foloseşte tocmai pe duşmanii Lui să-I împlinească planul Său minunat.

La sosirea în America, eram săraci lipiţi pământului şi cu o datorie de 2.500 $, reprezentând costul biletelor de avion. Nu ştiam ce vom putea face, căci nu erau decât trei Biserici baptiste române: Detroit, Akron şi Cleveland. Aici Domnul l-a pregătit pe fr. Petru Truţa cu gândul să formeze Societatea Misionară Română pentru transmiterea de programe religioase prin radio pentru România, dar nu avea cu cine. Când am sosit, s-a bucurat, şi la începutul anului 1968 s-a fondat Societatea Misionară Română cu patru predicatori români şi alţi opt membri. Imediat am pus la punct studioul de radio şi am început să transmitem emisiunea „Glasul Adevărului”, care a fost. o binecuvântare pentru mulţi. Noi nu am fi putut face nimic, dar ne-am lăsat înduplecaţi şi El a făcut totul. A fost un mare har să ne lăsăm înduplecaţi de Domnul!

6. Stimularea

Aceasta este o altă metodă cu mare efect. Când copilul a facut ceva bun, este bine să fie apreciat, să-i spui că te bucuri de progresul lui la şcoală, de un succes pe care l-a avut sau de aplicarea învăţăturilor pentru formarea caracterului său. Aceasta îi va încălzi inima. Copiii, chiar şi cei mari, sunt sensibili la aprecieri. În unele cazuri, este bine chiar să-i faci o atenţie, un cadou. Desigur, aceasta nu în mod regulat, ci din când în când. Sistemul notelor la şcoală nu este altceva decât o apreciere a felului cum a învăţat elevul sau studentul.

În anumite cazuri, este bine să i se promită copilului o recompensă condiţionată. Când am fost păstor la Biserica din aria Los Angeles, am promis un premiu la sfârşitul anului celor ce vor şti să spună toate cuvintele de aur de la Şcoala Duminicală din cursul anului şi mereu am avut copii care spuneau pe dinafară cele 52 de versete biblice. În 1989, mi se pare, ginerele nostru Ghiţă a promis fiicei sale Alina, nepoata noastră, că, dacă ea va avea numai note bune în cursul anului, îi plăteşte o vacanţă la New York. Alina, deşi altădată a avut şi unele note mai slabe, acum s-a străduit şi a obţinut numai note bune şi a primit vacanţa la New York. Deci şi unele recompense făgăduite copilului îl pot îndupleca să facă ce îi ceri. Folosiţi şi metoda aceasta spre a reuşi în munca voastră pentru formarea caracterului copiilor voştri. Iar când sunt mai mari, convingeţi-i ca marea recompensă stă în însuşi caracterul lor, de o valoare inestimabilă.

David Livingstone a fost un tânăr sărac, dar cu un caracter nobil. El era predat Domnului şi s-a dus ca misionar în Africa. Acolo a trăit o viaţă modestă, dar binecuvântată de Domnul, ajutând pe africani să iasă din întunecimea lor.

A pătruns în triburi de canibali, fără să le cunoască limba, doar cu limbajul dragostei, iar la moartea sa, datorită caracterului său şi slujirii făcute, a fost înmormântat în catedrala Westminster, alături de regii Angliei. În timp ce era pe catafalc şi se făcea slujba de înmormântare, un beţivan îmbrăcat în zdrenţe se străduia să-şi croiască drum ca să ajungă la sicriu. Mulţimea nu era dispusă să-i facă loc, dar el a zis: „Eu am cel mai mare drept, căci am copilărit împreună şi am fost la aceeaşi Şcoală Duminicală. El a ajuns să-L slujească pe Cristos; eu am ales să fiu împotriva lui Cristos.” Livingstone primise recompensa ca trupul său să fie aşezat la locul de cea mai mare cinste, să fie împreună cu regii; celălalt primise zdrenţele şi viaţa nenorocită. Dar diferenţa mare în recompensă va fi încă mult mai mare în Ziua Judecăţii, când fiecare va trebui să dea socoteala de tot ce a făcut.

7. Sancţionarea

Pedeapsa, de asemenea, joacă un rol însemnat în procesul educaţiei. Unii vor să o excludă. Liberaliştilor de azi nu le plac sancţiunile. Ei spun că nu sunt folositoare şi nu sunt umane. Dar ce s-ar alege de lumea aceasta, dacă n-ar fi lege, tribunale şi sancţiuni, care să pedepsească pe răufăcători? Ce ar fi cu circulaţia, dacă nu ar fi sancţiuni cu amenzi şi chiar suspendarea carnetului de conducere? Pedeapsa este ruptă din rai. Biblia spune: „Pedepseşte-ţi fiul, căci tot mai este nădejde, dar nu dori să-l omori” (Proverbe 19:18). James Dobson, un predicator şi bun conferenţiar în ce priveşte viaţa de familie, autor al mai multor cărţi în sensul acesta, a scris: „În pofida psihologiei, atât recompensele cât şi pedeapsa joacă un rol important în modelarea comportamentului uman şi nu trebuie niciodată neglijate.”

Prima fază în pedepsire este mustrarea, dojenirea. Ai auzit că fiul său fiica ta a făcut ceva rău, este bine să stai de vorbă cu el şi să-i atragi atenţia că ceea ce a făcut nu este bine şi că acum îl ierţi, dar dacă se mai repetă va fi pedepsit. Nu este bine să treci cu vederea şi să zici: „Lasă-l, că-i copil”. Mustrarea este izvorâtă din dragoste. Biblia spune: „Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care îl iubeşte” (Proverbe 3:12). Mustrarea are ca scop îndreptarea copilului.

Altă fază este pedepsirea cu nuieluşa. Solomon a scris: „Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată” (Proverbe 13:24). „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri. Lovindu-l cu nuiaua îi scoţi sufletul din Locuinţa morţilor” (Proverbe 23:13,14). Nu este bine să baţi copilul când eşti nervos şi cu atât mai puţin în faţa celorlalţi ai casei, ci să-l iei de o parte. Când aplici bătaia este bine să fii liniştit. Să-i arăţi ce rău a făcut şi el să-şi recunoască vina; să-i spui că te-a îndurerat, fiindcă tu l-ai învăţat altfel; că nu îl baţi ca să-ţi descarci nervii, ci deoarece comportarea lui – ceea ce a vorbit, ceea ce a făcut sau ceea ce trebuia să facă şi nu a făcut – cere pedeapsa. Nu este bine să-l loveşti peste cap, ci aplică nuieluşa la palmă sau la spate. Dobson spune în privinţa aceasta: „Există un loc în corpul uman parcă anume pregătit pentru calmarea acestor accese de sfidare şi ar fi bine dacă „experţii” în domeniul disciplinei nu ar mai fi atât de confuzi în legătură cu utilitatea ei”. Şi întotdeauna, după pedeapsă, îngenuncheaţi şi vă rugaţi. Copilul să ceară iertare Domnului, iar tu să te rogi să-l ajute sa nu mai cadă în neascultare.

Spurgeon spune în legătură cu pedepsirea copiilor: „Dacă tatăl lasă frâul din mână, carul căsniciei va da curând în şanţ. Se cere un amestec bine cumpănit de dragoste şi tărie, dar nici severitatea singură, nici blândeţea singură nu vor fine casa în bună rânduială. Casa în care copiii nu sunt ascultători, nu este un cămin şi este mai curând durere decât o bucurie să fii în ea… Dacă n-ai o nuia pentru copiii tăi, vor ajunge ei o nuia pentru tine; dar, dacă vrei să le cruţi durerea, ia seama să nu-ţi faci singur durere. Solomon zice: „Pedepseşte-ţi fiul şi el îţi va da odihnă şi îţi va aduce desfătare sufletului”. Nu ştiu dacă în vremea noastră trăieşte cineva mai înţelept ca Solomon, deşi unii îşi închipuie că sunt. Mânzul trebui strunit, altfel ajunge cal nărăvaş… Când Dumnezeu ne ajută să ţinem bine frâul calului, fără să-i vătămăm gura, totul este bine. Când casa este cârmuită după Cuvântul lui Dumnezeu, putem pofti în ea şi pe îngeri să găzduiască o noapte, şi ei nu s-ar simţi stingheriţi.”

Uneori pedeapsa poate fi aplicată prin interzicerea de a merge la joacă o zi sau două, la prieteni sau pierderea unei mese, însărcinarea să facă o lucrare oarecare. Nu uita: este mai bine să-l pedepseşti tu când este mic, decât să-l pedepsească Tribunalul când este mare.

Pedagogul de renume Johann Amos Comenius în privinţa disciplinei, a scris: „Este bine ca educatorul să cunoască scopul, materia şi forma disciplinei, ca să ştie bine de ce, când şi cum să întrebuinţeze severitatea după legile artei. Mai întâi toţi sunt de acord, cred eu, că disciplina trebuie aplicată împotriva celor care comit abateri. Totuşi nu fiindcă cineva s-a abătut, ci ca să nu comită abateri în viitor. Ea trebuie să se aplice, deci, fără patimă, mânie, ură şi cu astfel de curăţie şi sinceritate, încât cel pedepsit să recunoască el însuşi că disciplina s-a întrebuinţat spre binele lui.”

8. Rugăciunea

Am spus că este bine să vă faceţi timp, pe cât se poate zilnic, să staţi de vorbă cu copilul sau copiii voştri, să vă împărtăşească păţaniile lor, gândurile lor, să vă jucaţi cu ei, şi uneori chiar în acest timp de destindere să le transmiteţi învăţătura pe care o aveţi în gând său s-o repetaţi pe cea dată ieri. Apoi să-i puneţi pe ei să spună istorioara pe care le-aţi povestit-o. Şi oricât aţi fi de grăbiţi, întotdeauna încheiaţi pe genunchi în rugăciune. Rezidiţi altarul familiei. Aceasta va duce la bune relaţii în cămin şi copiii vor fi mult mai ataşaţi părinţilor. Copiii să fie deprinşi să vină în faţa Domnului, cu toate ale lor, în chip sincer, nu cu rugăciuni formale învăţate pe de rost. Să mulţumească Domnului pentru ce au, iar ceea ce nu au, să ceară Domnului. Să se roage pentru luminarea minţii, să iubească binele, adevărul şi să urască orice cale a minciunii. Ceea ce este ploaia pentru seminţele şi legumele care le-ai plantei în grădină, aceea este rugăciunea care uneşte părinţi şi copii. Folosiţi-o şi veţi avea bucurii şi binecuvântări din plin. În mod deosebit, după orice pedeapsă este necesar să îngenuncheaţi şi să vă rugaţi numai cu el, nu cu toţi ai casei. Aceasta îl va ajuta să nu mai repete acea greşeală. Ţineţi seama de îndemnul lui Ieremia: „Ridică-ţi mâinile spre El pentru viaţa copiilor tăi…” (Plângerile lui Ieremia 2:19).

Şi credeţi în totul ceea ce a spus Iacov: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16). Părinţii mei s-au rugat mult pentru mine. Deseori, retras în camera din faţă, auzeam pe tata rugându-se cu voce tare, uneori plângând pentru noi. Nu a fost uşor. În Firiteaz, părinţii au fost primii pocăiţi. După multe persecuţii, zile de post, şi noi, copiii, posteam şi ne rugam ca alţii să fie mântuiţi. Câteva persoane au început să vină să asculte predicarea Evangheliei şi unii s-au întors la Dumnezeu. În vreo 14 ani, am trecut de 30 de membri ai am construit o casă de rugăciune, dar nu am avut alţi tineri. Părinţii erau îngrijoraţi să nu fim atraşi de tinerii lumii, mai ales că hora satului era la câţiva paşi de casa noastră. Pot însă să spun că nu am luat parte niciodată la dans şi nici la vreo nuntă de nepocăiţi. Aceasta nu din pricină că ne-ar fi interzis părinţii, ci fiindcă ştiam că în Biblie este scris: „Nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le” (Efeseni 4:11).

Rugăciunea a fost armă cu care am biruit. Atracţia lumii nu a avut efect asupra noastră. Domnul ne-a păstrat în harul Său. El merită toată slava. De aceea rugaţi-vă şi voi pentru copiii voştri şi rugaţi-vă cu copiii voştri. Rugaţi-vă chiar dacă vi se pare că nu mai este nici o speranţă, căci Dumnezeu poate face minuni. Aduceţi-vă aminte de stăruinţa femeii siro-feniciene care, prin stăruinţă, a primit ceea ce a dorit.

Nu sunt specialist în psihologie, mulţi mă pot critica, dar eu am scris acestea din lunga experienţă a vieţii mele, cu dorinţa de a fi folositor multor, părinţi şi multor tineri din generaţia actuală, folosiţi aceste metode pentru formarea caracterului celor dragi şi scumpi vouă, şi Domnul îi va binecuvânta pe ei prin voi şi pe voi prin ei. Nu uitaţi: EL POATE TOTUL. Glorie Lui!

Rugăciunea părinţilor:

Doamne, Dumnezeule Atotputernic şi Atotînţelept, dă-ne, Te rugăm, şi nouă înţelepciunea de care avem nevoie pentru creşterea copiilor noştri şi formarea caracterului lor! Trăim într-o lume plină de crime şi violenţe, într-o lume stricată şi decăzută cu totul în păcat, iar noi am vrea să-i creştem buni, curaţi, respectuoşi, ordonaţi, supuşi şi cu dragoste faţă de toţi oamenii şi faţă de Tine. Ajută-ne să putem sădi în caracterul lor aceste virtuţi de valoare. Colegii, societatea în care trăiesc şi anumite trăsături din firea lor sunt potrivnice la aceasta. Ne dăm seama că trebuie să purtăm o luptă grea în privinţa educaţiei morale, de aceea îţi cerem ajutorul Tău. Noi suntem mult prea slabi şi neştiutori; dă-ne lumină ce să le spunem şi cum să le spunem. Fă ca vorbele noastre să se înrădăcineze bine în memoria lor, iar vieţuirea noastră curată, în pace şi îmbibată cu dragostea Ta să devină motiv determinant să trăiască şi ei aşa. Înzestrează-i cu înţelepciune să-şi poată însuşi pentru ei ceea ce este bun şi de folos şi să refuze, să renunţe la tot ce nu este după voia Ta, la tot ce nu foloseşte sufletului lor, care este mai scump decât toată lumea. Ajută-ne, prin Duhul Sfânt, să folosim metodele cele mai bune, ca rezultatul să fie spre fericirea lor, spre bucuria noastră, spre binecuvântarea multora şi spre lauda, slavei Tale. Ascultă cererea noastră, căci Te rugăm în binecuvântatul Nume al Domnului Isus. Amin.

Rugăciunea copiilor:

O, Doamne, Tatăl nostru cel ceresc, noi Te rugăm să binecuvântezi pe părinţii noştri pentru ca să ştie ce să ne înveţe şi cum să ne înveţe ca să putem avea o purtare frumoasă, să fim spre bucuria lor. Nu am vrea să-i întristăm niciodată, căci îi iubim, dar ştim că fără să ne dăm seama, uneori, facem ceea ce nu este bine. De aceea, Te rugăm ajută-ne ca şi atunci când ei ne mustră sau ne pedepsesc, noi să ne dăm seama că ei ne iubesc şi doresc binele nostru; de aceea să fim gata să le cererii iertare şi să nu mai facem ceea ce nu este bine. Ajută-ne să creştem după voia Ta şi pentru slava Ta! Amin.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s