Colecta la biserica…


2 Tesaloniceni 10:” şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11 Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună,

Ioan 39. “Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine.
40. Si nu vreti sa veniti la Mine ca sa aveti viata!
41. Eu nu umblu dupa slava care vine de la oameni.
42. Dar stiu ca n-aveti in voi dragoste de Dumnezeu.
43. Eu am venit in Numele Tatalui Meu, si nu Ma primiti; daca va veni un altul, in numele lui insusi, pe acela il veti primi.
44. Cum puteti crede voi care umblati dupa slava pe care v-o dati unii altora, si nu cautati slava care vine de la singurul Dumnezeu? “

Stricaciune reparata cu piroane!


A şters zapisul cu poruncile Lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:14)

Când vântul năprasnic îmi zboară tabla de pe şură, urc şi-o prind mai straşnic în cuie. Când vreun „binevoitor” de prin sat îmi zmulge o ulucă din gard, o bat apoi (tot) cu cuie. Când îmi cade uşa bibliotecii, mi se dărâmă raftul în cămară sau policioara de la fântână, folosesc cuie. Când copii mei şi-au stricat jucăriile, şi le-au reparat singuri, (evident) cu cuie!

Stricăciunile se repară cu cuie. Cu piroane. Cu şuruburi. Cu nituri. Cu capse… Cuiul, acum are rol de liant. El leagă strâns două obiecte. Le lipeşte. Iar dacă-s rupte, stricate, dacă sunt două şi de fapt a fost unul, cuiul le adună din nou, laolaltă. Le redă unitatea ce fusese întreruptă. Aduce comuniunea. Interferenţa. Unitatea.

Un băieţel şi-a rupt o jucărie. Cu lacrimi în ochi, copilul a alergat la tatăl să-l ajute. Acesta, ca reparator desăvârşit, a refăcut soldăţelul cu ajutorul unor… cuie. Marcat de trauma ruperii şi reparaţiei reuşite, puştiul s-a trezit noaptea agitat, şi a-ntrebat: „Mamă, iată că Dumnezeu ne-a creat fără să folosească nici un cui”.

Filosofia piciului de 8 ani (povestită de Adi Totan), cumva identică cu cea a pastorului Max Lucado („El a ales piroanele”), mi-au declaşat noi senzori cu privire la piroanele Lui Hristos: la cruce, ele au făcut o reparaţie genială!

În noaptea dinaintea răstignirii, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap, că un tâmplar din Nazaret a poposit în Ierusalim să repare lumea. El, Maestrul cioplitor de bârne, care a bătut atâtea cuie în bucăţi de scândură şlefuită, dându-le apoi o întrebuinţare mai utilă, a venit pe pământ să lege ce s-a rupt din Dumnezeu: omul!

Înaintea Golgotei, Iuda a ales arginţii. Ucenicii au ales să fugă. Evreii l-au ales pe Baraba. Pilat a ales să se spele pe mâini. Prin asta, ei s-au rupt de noi. Şi de cer. Tot atunci, Isus a ales piroanele! Ar fi putut să le respingă, dar ele l-au fixat nu numai pe cruce, ci şi de noi, de inimile noastre. Eficienţa Cerului a fost o mână de cuie. Fericirea Domnului a fost să se lase răstignit. Nu a putut să-L refuze pe Tatăl. Nu ar fi putut jubila când Dumnezeu ar fi găsit o altă alternativă, în afara Fiului Său.

Hristos a ales să repare lumea folosind piroanele. Şi găurile-n propriile-I mâini. Şi în coastă. „Din coasta Sa s-a născut Biserica, precum din coasta lui Adam, femeia” (Luigi Miţoi).

Reaparaţia Domnului costă. Ca să fim împreună, El a plătit un preţ mare. Crucificarea include răni, febră arşită, anghină pectorală, oprirea sângelui, vene supraîncărcate, atârnare în braţe până ce agonia culminează cu o inimă sfâşiată (Josh Mc Dowell & Bill Wilson). Durerea crucificării nu e dată de supraîntinderea braţelor pe „patibulum” (bârna traversală a crucii) şi lipsa posibilităţii să respiri, nici de suspendarea acesteia între cer şi pământ lăsând trupul apăsat în propria gravitaţie. Chinul, e generat de piroane! (Romanii foloseau piroane cu lungimi de 12-18 cm, cu vârfuri bine ascuţite. Ele erau bătute prin încheietura mâinii, la cca 2,5 cm de palmă. Încheietura era o poziţie sigură, care bloca mâinile. Dacă piroanele ar fi fost bătute în palme, cum susţine tradiţia populară, greutatea trupului ar fi provocat sfăşierea pielii şi prăbuşirea de pe cruce! Cuiul lung, traversa locul încheieturii chiar prin nervul median, cel mai lung nerv ce porneşte spre palmă. Atingerea sa declanşa o durere asemănătoare cu lovitura la cot, când instantaneu nervul cubital, îţi amorţeşte mâna întreagă). Pironirea aducea deci o durere insuportabilă, o atrocitate (până şi cuvântul atrocitate are o rădăcină ce provine literal din „ex cruciare”,adică „de pe cruce”!).

Ar trebui să învăţăm, că Biserica, fără piroanele legăturii Lui Hristos, e ruptă. Scindată. E o bucată de scândură modelată frumos, dar inutilă. Nu poate fi folosită. Nici de oameni, şi nici de Dumnezeu. E un altar incomplet, nefolositor, nici măcar pentru propriile-i jertfe. Neauzită la rugăciuni.

Domnul să ne ierte dacă, prea ades, întâlneşte biserici sau fraţi dezlegaţi de cruce. Rupţi de har. Egoişti. Liberi, nu numai la gură, dar şi la fapte. Critici – ei sunt barometrul predicilor. Judecători – ei sunt litera de lege. Bisericoşi, dar nu bisericeşti. Unii, nu participă la cină, alţii la sponsorizări, alţii la evanghelizări. Unii n-au contacte cu fraţii, alţii cu bisericile. Unii sunt izolaţi, alţii vor să izoleze lucrarea. „Religie de mere pădureţe” (Vladimir Pustan). „Vinovăţia asta se strecoară în labe de pisică şi ne fură orice bucurie care ne-ar fi pâlpâit în ochi” (Max Lucado). Încrederea e înlocuită de îndoială, iar sinceritatea de justificare. Dispare pacea. Vine frământarea. Vederea ne este limitată iar viaţa noastră este mioapă. „Pretindem că vedem sporii ferigii dar nu putem vedea elefantul la o distanţă de zece metri, în plină zi” (C.S. Lewis).

„Toţi să fie una”, a spus înainte de plecare la cer Împăratul. Una. Nu una în grupuri de două mii, ci una în Unul (M. Lucado). O Biserică. O credinţă. Un Domn. Un botez. Un Duh. Fără tradiţii, fără dogme, fără ierarhii. Doar creştini. Doar cu Hristos.

Piroanele Lui Hristos au făcut o reparaţie sfântă. Completă. Capitală. Au adus noul în loc de vechi. Au schimbat omul, au ucis firea. Au readus viaţa dinaintea căderii adamice. Au făcut ceea ce nu putea face toţi mieii jertfiţi. Au şters păcatele, nu pentru un an, ci pentru veşnicie. Piroanele au făcut ce nu putea face omul: l-a lipit de divinitate, i-a dat dreptul de-a vorbi cu El, de-al iubi şi de-a trăi cu Dumnezeu.

A plătit Dumnezeu să ne lipească vieţile ciuruite de păcat, credibilităţile ciobite de plăcere, dezbinările frăţeşti şi depărtarea de cele veşnice. Şi noi? Avem contopirea, avem unitatea? N-a plătit Hristos în zadar.„Nu varsă El harul degeaba. Nu există energie morală vărsată în zadar” (Constantin Brâncuşi).

Este imperios să înţelegem în 2011, de sărbătoarea Învierii, că piroanele nu aparţin numai Domnului Isus. El le-a scos victorios din mâini şi le-a înmânat ucenicilor, martirilor, sfinţilor, nouă. Ca să trăim simbioza creştină la care ne-a chemat, trebuie să apelăm la „piroane pentru răstignirea de sine” (Sf. Alexie). Ne sunt incomode? Ne plac? Le avem? Ne este frică? Nepironiţi nu putem fi reparaţi. Rămânem mai departe în stricăciune. Păcatul ne ţine departe de Dumnezeu, piroanele Lui Hristos ne leagă de El. “Calea spre Dumnezeu, cu siguranţă, este simplă şi directă, cu o singură condiţie: să nu ajungem dezorientaţi în faţa Judecăţii. Şi azi, vedem atâta dezorientare-n lume” (Eugen Ionesco). Totuşi, Lui Dumnezeu i-a reuşit reparaţia. Dar dacă lumea e încă stricată, ghici, cine e de vină?

David Wilkerson: Triumf prin tragedie


“În timpul anilor 80, când economia a alunecat într-o depresiune, locuiam împreună cu soția mea, Joyce, în Dallas / Ft. Worth. Am reușit, împreună cu partenerul meu, să punem pe picioare o afacere în domeniul construcțiilor, iar după ce i-am vândut partea mea din companie am intrat pe deplin în domeniul dezvoltării averii imobiliare. Aveam alte interese de afaceri și, pe deasupra, ne bucuram de roadele succesului.

Eram la birou când m-a sunat soția: “Roger, vino repede la casa lui Rick și a lui Jamie. Rick a murit!” Fără să spun un cuvânt cuiva, am ieșit repede pe ușa din spate, am luat mașina și am mers repede ca să-mi văd cumnata. Ce s-o fi întâmplat? Mintea mea a luat-o razna încercând să pună laolaltă toate elementele trecutului apropiat, pentru a înțelege ce făcea Dumnezeu.

Dumnezeu tocmai mă ajutase pe mine și pe asociatul meu să refinanțăm niște polițe, așa că jubilam cu privire la modul în care El a lucrat pentru noi. Știam că Rick tocmai contractase o gripă, dar am crezut că și-a revenit. La urma urmei, avea doar 30 de ani și era într-o condiție fizică excelentă. Mai târziu am aflat că fusese diagnosticat greșit la urgențe. În loc de gripă avea meningită bacteriană. A căzut pe podeaua dormitorului, unde l-a și găsit Jamie.

Întreaga noastră familie a fost șocată, iar șocul a făcut valuri în toată comunitatea. Rick fusese o stâncă pentru toți prietenii săi datorită tăriei sale în Domnul. A mers împreună cu mine la studii biblice pentru bărbați și a crescut în umblarea sa spirituală.

Înainte ca această tragedie să lovească familia noastră, avusesem probleme cu sănătatea din cauza stresului. După înmormântarea lui Rick, viziunea mea asupra călăuzirii lui Dumnezeu s-a încețoșat, iar eu am început să merg în jos, atât psihic, cât și emoțional. Venitul meu a scăzut aproape peste noapte de la o sumă sănătoasă cu șase cifre la aproape zero, așa că a trebuit să-mi declar falimentul. Am trăit din economiile noastre până când s-au epuizat, moment în care stresul m-a copleșit. Eram extaziat [epuizat?, nota mea] tot timpul și nici unul dintre profesioniștii la care am mers nu a reușit să-mi pună un diagnostic. Doar după mai mulți ani am fost diagnosticat cu virusul Epstein-Barr, cel mai frecvent cunoscut ca sindromul oboselii cronice. După ce am fost diagnosticat, mama mi-a spus: “Roger, sînt cu adevărat bucuroasă să știu că ceva nu este în regulă cu tine.” Uneori am crezut că-mi voi pierde mințile și cu siguranță și alții s-au gândit la fel.

Cum lucrurile mergeau din rău în mai rău, mi-am mărit timpul pentru lectură și rugăciune. Citeam ceva aproape în orice moment din zi. Am început dimineața cu Scriptura și continuam cu cărți despre caracterul lui Dumnezeu și despre cum poți afla voia Lui. Timp de zece ani am devorat câte două sau trei cărți pe săptămână.

În tot acest timp am făcut două lucruri semnificative: în primul rând, am jurat lui Dumnezeu că mă voi lăsa de băut dacă mă scoate din starea mizerabilă în care mă aflam. Nu aveam realmente o problemă cu băutura, dar era ceva ce-mi plăcea și m-am gândit să fac un târg cu Dumnezeu.

În al doilea rând, m-am înscris la seminar. Este cam neobișnuit pentru un om de afaceri, de succes, ca la vârsta de 40 de ani să renunțe la totul și să meargă la seminar. Majoritatea prietenilor mei au crezut că treceam printr-o criză majoră a vârstei mijlocii așa că așteptau să mă întorc la realitate – dar nu am făcut-o. Nu m-am întors la realitatea lor. Îmi plăcea să studiez Biblia, așa că m-am cufundat în explorarea Cuvântului.

Nu după mult timp ni s-au terminat banii, așa că a trebuit să mă întorc la muncă. Înainte ca să am probleme financiare am fost un dependent de muncă, dar acum nu puteam da atât de mult timp unui serviciu datorită studiilor mele. Am găsit o slujbă bună, bine plătită, care se potrivea cu orarul meu, deci Dumnezeu mă binecuvîntase. Împreună cu Joyce am vrut să facem ce trebuia, așa că ne-am vândut casa visurilor noastre de vizavi de clubul country și am scăpat de mult din lucrurile noastre “de valoare”.

Este dificil să exprim impactul pe care îl are asupra cuiva colapsul financiar și pierderea personală. Am pierdut prieteni (cel puțin am crezut că ne erau prieteni), am pierdut statutul social și se pare că ne-am pierdut scopul și direcția în viață. A trebuit să dăm drumul trecutului pentru a câștiga un viitor cu o promisiune veșnică. Nici unul dintre noi nu știam încotro mergem, dar astfel viața de călătorie a lui Avraam a devenit atât de vie pentru noi. Parcă o auzeam pe Sara întrebându-l pe Avraam: “Avraame, încotro mergem? Cine ți-a spus asta? Dumnezeu? O, serios? Ei bine, când crezi că-ți va spune exact unde mergem? Și ce-o să facem când o să ajungem acolo?”

Un alt frate de-al meu a murit dintr-o dată la vârsta de 42 de ani, dar această pierdere nu m-a doborât ca prima. Aparent mă maturizasem de la moartea lui Rick. Cu toate că mi-e groază de acele telefoane urgente, Dumnezeu m-a învățat cum să merg mai departe.

Eu și Joyce ne-am mutat departe de locul unde trăisem înainte acea “viață bună”, iar acum păstorim și împărtășim ceea ce Dumnezeu ne-a învățat. Am aflat că mulți oameni au trecut prin suferințe mai mari decât ale noastre., dar lucrurile prin care am trecut au fost doar atât cât puteam noi duce. Căsătoria noastră aproape că a eșuat și doar prin Isus am supraviețuit și să ne întărim. Sănătatea mi-a revenit încet și acum ne vindecăm de traumele emoționale prin care am trecut.

Doresc să împărtășesc câteva lucruri importante pe care le-am învățat:

1. Nu există situație sau circumstanță pe care Dumnezeu să n-o poată schimba sau folosi pentru gloria Sa. El poate descurca și reașeza cele mai dificile relații cu familia, prietenii și tovarășii de muncă. Nu există durere pe care să n-o poată vindeca, fie fizică, emoțională sau economică. Tot ceea ce cere El este o inimă disponibilă.

2. Libertatea aduce adesea mai multă durere datorită dificultății noastre de a da drumul anumitor lucruri. Suntem legați în lanțuri de către statutul nostru social (locul unde trăim, mașina pe care o conducem, cât de multe avem, munca pe care o facem). Și trecutul nostru în domeniul familiei și al prietenilor ne poate împiedica – întotdeauna trebuie să ne mulțumim cu ceea ce credem că suntem. Noi Îl vedem pe Dumnezeu prin propriile noastre percepții, care sunt invalide. Când ni se întâmplă niște schimbări majore, ne luptăm să păstrăm ceea ce avem. Schimbarea s-ar putea să fie de dorit, dar de multe ori metoda folosită de Dumnezeu pentru a produce schimbarea poate fi foarte dureroasă.

3. Dumnezeu ne poartă de grijă material. Cei bogați trebuie să învețe această lecție, de fapt cu toții trebuie să învățăm că Dumnezeu este cel ce ne poartă de grijă. “Vezi să nu zici în inima ta: «Tăria mea și puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății.» Ci adu-ți aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îți va da putere să le câștigi…” (Deuteronom 8:17,18) Mare parte dintre noi creștem cu mentalitatea că noi muncim și prin propriile noastre eforturi ne facem un viitor. Dumnezeu însă este cel ce ne poartă de grijă.” (p. 172-176).

NOI SLĂVIM NUMELE LUI ISUS CRISTOS DOMNUL NOSTRU!


Cineva care citeşte aceste rânduri are nevoie de atingerea lui Isus. Atunci
când Domnul a slujit aici pe pământ El a vindecat şi restabilit pe cei
chinuiţi doar atingându-Se de ei. Atunci când Isus s-a atins de mama lui
Petru, „au lăsat-o frigurile.” El a atins sicriul băiatului mort şi
acesta a revenit la viaţă. El a atins ochii orbilor şi aceştia au putut
vedea. El a atins urechea unui om surd care, dintr-odată, a putut auzi.
Părinţii şi-au adus copiii la Isus „ca să-Şi pună mâna peste ei.”
Atingerea Lui blândă a schimbat totul. Mulţimile au adus persoane bolnave
şi infirme şi Isus a găsit timp pentru a se atinge de ei toţi,
vindecându-i.

Dacă-L cunoşti, cu adevărat, pe Domnul în mod personal, ai cunoscut şi ai
simţit atingerea mâinii lui Isus. În vremuri de singurătate, de
descurajare, de confuzie, vremuri aşa de dureroase şi nesigure, ai strigat
din adâncul sufletului: „ Doamne Isuse, am nevoie de atingerea Ta. Am nevoie
să simt prezenţa Ta. Vino, Isus, şi atinge sufletul meu însetat.”

Unii au nevoie de atingerea lui Isus asupra minţii lor. Satan a venit cu
căpeteniile sale ticăloase pentru a hărţui şi împovăra mintea cu
gânduri diabolice – gânduri de necredinţă, gânduri îndepărtate de
Cristos, gânduri de frică, gânduri de nevrednicie, gânduri de nemulţumire
faţă de Dumnezeu. Credincioşii sinceri pot spune că au experimentat aceste
atacuri asupra minţii lor. Satan este hotărât să distrugă credinţa
noastră şi dependenţa noastră de Domnul.

În Scriptură, atingerea lui Isus venea ca şi răspuns la un strigăt. Nu
există nici o dovadă că El ar fi ignorat vreodată sau ar fi respins un
astfel de strigăt. Şi El nu se va întoarce de la strigătul tău, ci va
răspunde cu îndurare la nevoia ta. În Matei 8 citim despre un lepros care a
venit la El spunând: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.”
Isus şi-a întins mâna şi s-a atins de El, spunând: „Da, vreau, fii
curăţit!” Îndată a fost curăţit de lepra lui.”

Găseşte un loc în singurătate astăzi cu Isus şi spune-I ce a spus
leprosul: „Doamne, Tu poţi. Curăţeşte-mă.” Apoi aşteaptă ca Cel care
nu se uită la faţa omului, să te atingă şi să te vindece în mintea,
trupul, sufletul şi duhul tău. Mâna Domnului este întinsă spre tine, dar
El aşteaptă acel strigăt în nevoie, strigăt după ajutor, care este şi un
strigăt de aşteptare.

„Egiptenii ne-au chinuit, ne-au asuprit, şi ne-au supus la grea robie. Noi
am strigat către Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne-a auzit
glasul, şi a văzut asuprirea, chinurile şi necazurile noastre. Şi Domnul
ne-a scos din Egipt cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări
înfricoşătoare, cu semne şi minuni. El ne-a adus în locul acesta, şi ne-a
dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere” (Deuteronom 26:6-9).

by David Wilkerson

A GĂSI O NOUĂ PUTERE


by David Wilkerson

Cât de repede uităm noi de marile eliberări ale lui Dumnezeu în vieţile
noastre. Cât de uşor ne obişnuim cu minunile pe care El le-a făcut în
vieţile noastre. Cu toate acestea, Biblia ne spune din nou şi din nou:
„Amintiţi-vă de izbăvirea voastră.”

Atât de mult ne asemănăm cu ucenicii. Ei nu au înţeles minunile lui
Cristos atunci când El, în mod supranatural, a hrănit miile cu doar câţiva
peşti şi pâini. Isus a făcut această minune de două ori, hrănind o dată
5.000 de persoane, iar altă dată 4.000. Câteva zile mai târziu ucenicii au
uitat de aceste evenimente.

Aceasta s-a întâmplat când Isus i-a avertizat cu privire la aluatul
Fariseilor. Ucenicii credeau că el spunea acest lucru deoarece ei uitaseră
să aducă pâine pentru călătoria lor. Dar Cristos le-a răspuns: „Tot nu
înţelegeţi? Şi nici nu vă mai aduceţi aminte de cele cinci pâini pentru
cei cinci mii de oameni, şi câte coşuri aţi ridicat?” (Matei 16:9-10).

Conform lui Marcu, Cristos a fost copleşit de faptul cât de repede ucenicii
lui uitaseră. Isus a spus: „Tot nu pricepeţi şi tot nu înţelegeţi?
Aveţi inima împietrită? Aveţi ochi şi nu vedeţi? Aveţi urechi şi nu
auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc? Când am frânt cele cinci pâini la
cei cinci mii de bărbaţi, câte coşuri pline cu fărâmituri aţi ridicat?”
(Marcu 8:17-19).

Despre ce ne vorbesc aceste pasaje? Este clar că nici unul din ucenici nu s-a
oprit să ia în considerare ce se întâmpla de fapt atunci când aveau loc
acele minuni cu hrănirea miilor. Încercaţi să vă imaginaţi aceşti
bărbaţi mergând printre mulţime ducând coşurile lor, împărţind pâini
şi peşti care s-a înmulţit în mod miraculos în ochii lor. V-aţi gândi
că acei ucenici ar fi căzut pe genunchi strigând: „O, Isus, într-adevăr
eşti Domnul.” Îmi imaginez cum ei îi îndemnau pe oamenii cărora le
slujeau: „Poftim, bucuraţi-vă de hrana miraculoasă trimisă din slavă.
Isus ne-a dat-o.”

Ucenicii au văzut aceste minuni cu ochii lor, cu toate acestea, într-un fel
oarecare, semnificaţia acestui lucru nu li s-a întipărit în minte. Ei nu au
înţeles minunile şi la fel ca şi ei, tu şi eu uităm de minunile lui
Dumnezeu în vieţile noastre. Izbăvirile de ieri sunt uşor uitate în
mijlocul crizelor de astăzi.

De-a lungul ambelor Testamente citim: „Aduceţi-vă aminte de mâna
puternică a Domnului care a făcut minuni pentru voi. Aduceţi-vă aminte de
toate izbăvirile voastre din trecut.” Luaţi în considerare îndemnul lui
Moise pentru Israel după minunea cu Marea Roşie: „Moise a zis poporului:
„Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa
robiei; căci cu mâna puternică v-a scos Domnul de acolo…” (Exod 13:3).

Eliberat din laba leului!


Este spre folosul nostru atunci când Dumnezeu ne spune să ţinem minte ceva.
Păstrând în memorie izbăvirile noastre din trecut ajută la creşterea
credinţei noastre pentru ceea prin ce avem de trecut în acest moment.

Aveţi de făcut faţă unei crize? Aveţi un gigant ameninţător al unei
probleme acasă, la serviciu sau în familia voastră? Singura cale de a face
faţă unui gigant este a face ceea ce a făcut David: aduceţi-vă aminte de
leul şi ursul. Anume astfel a fost în stare David să meargă împotriva lui
Goliat fără frică: amintindu-şi de credincioşia lui Dumnezeu faţă de el
în crizele lui din trecut.

Atunci când David s-a oferit ca voluntar pentru a lupta cu Goliat, „Saul a
zis lui David: „Nu poţi să te duci să te baţi cu Filisteanul acesta…”
David a zis lui Saul: „Robul tău păştea oile tatălui său. Şi când un
leu sau un urs venea să-i ia câte o oaie din turmă, alergam după el, îl
loveam, şi-i smulgeam oaia din gură… Aşa a doborât robul tău şi leul
şi ursul; şi cu Filisteanul acesta, cu acest netăiat împrejur, va fi ca şi
cu unul din ei” (1 Samuel 17:33-36).

David îşi dădea seama de pericolul de a merge împotriva lui Goliat. Nu era
un oarecare novice, un copil naiv plin bravadă în căutarea unei lupte. Nu,
David, pur şi simplu, ţinea minte izbăvirile sale din trecut. Iar în acel
moment el şi-a privit duşmanul în ochi şi a spus: „Domnul, care m-a
izbăvit din gura leului, şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna
acestui Filistean” (17:37).

O mulţime de copiii ai lui Dumnezeu au de făcut faţă astăzi giganţilor
din toate părţile. Cu toate acestea, mulţi se fac mici de frică. Te descrie
aceasta pe tine? Ai uitat timpul când erai atât de bolnav, încât erai
aproape de moarte, dar Domnul te-a ridicat? Îţi aminteşti de acel dezastru
financiar când te gândeai: „Gata, sunt terminat”, şi totuşi Domnul te-a
văzut în necazul tău şi te-a protejat până în ziua de azi?

Există multe lucruri pe care noi nu le înţelegem şi nu le vom înţelege
până când nu vom fi acasă cu Isus. Dar eu cred în mod absolut că Dumnezeu
poate vindeca şi că El are o cale de ieşire din orice situaţie. Întrebarea
pentru noi este, „Unde găsim noi credinţa, curajul pentru a ne ridica şi a
câştiga victoria în El?

Acestea vin numai atunci când ţinem minte leul şi ursul. Ele vin atunci
când eşti în stare să-ţi aduci aminte de credincioşia incredibilă a lui
Dumnezeu şi de victoriile din trecut pe care ţi le-a dat El. Nu poţi face
faţă unui gigant până când nu eşti în stare să vezi şi să înţelegi
maiestatea şi gloria lui Dumnezeu în viaţa ta.

by David Wilkerson