Nu vreau să înţeleg!


Nu vreau să înţeleg viaţa şi drumul ei sinuos. Nu vreau să înţeleg de ce…
Misterul e farmecul existenţei, floarea mirifică ce nu se ofileşte, floarea pe care nu o pot privi în timp ce respir. Parfumul ei mă poartă pe drumurile vieţii. Undeva sus, mi-e scris ceva. Câteva cuvinte, prea simple, scrise chiar de mine într-un episod ce astăzi nu mi-l amintesc.
Nu vreau să înţeleg ,,de ce,,-ul încolţit în multe din întrebările mele.
Nu vreau să înţeleg misterul. Nu mă doare dacă dincolo de el, sensurile lipsesc.
Dar nu pot nega că viaţa doare, pur si simplu, întâmplarea de a fi şi a respira fiecare clipă ştiind că încet, dar sigur, cade o frunză din tine şi nimic nu o poate lipi înapoi. Viaţa doare, într-un fel dulce-amar ce te face să o iubeşti oricum ar fi pentru că ea este o fereastră pentru sufletul meu…
Nu vreau să înţeleg de ce iubirea e singura putere adevărată a sufletului de a prinde aripi. De ce iubirea topeşte, striveşte, ucide, renaşte fiinţa şi-i dă o altă pereche de ochi să vadă cealaltă culoare a luminii.
Nu vreau să înţeleg de ce lucrurile nu pot fi schimbate, de ce timpul nu se mai întoarce şi de ce amintirile nu pot fi şterse.
Cândva, un ochi străin din mine, a privit o petală de floare….
Astăzi, vreau să uit culoarea ei, nu vreau să înţeleg nimic…
Şi din acest nimic să pot deschide ochii larg spre curcubeul existenţei.

Psalmul 137


În momentele de criză ale vieţii, pe lângă confuzie şi dezamăgire, vine şi un moment de evaluare, claritate şi discernământ. Sunt momente în care laşi totul baltă şi nu mai ai chef de nimic. Îţi aduci aminte de zilele bune, de clipele frumoase, de bucuriile trăite şi de succesele trecute, însă comparând lucrurile îţi spui că gloria de odinioară nu va mai fi atinsă, bucuria de altădată nu va mai fi trăită şi succesul din trecut nu se va mai arăta. Prezentul nu te entuziasmează, nu mai vezi nicio cale de ieşire, parcă totul s-a prăbuşit şi nu ţi-a mai rămas nimic…, nimic de făcut, nimic de spus, nimic de apărat, nimic de dat. Este un timp al pângerii şi al tânguielii, un timp al durerii şi al pocăinţei, un timp al meditării la ceea ce a fost, la ceea ce este şi la ceea ce nu va mai fi.
Chiar în aceste momente se vor trezi oameni care să îţi dea sfaturi, să îţi spună ce să faci şi cum să te simţi. Aceştia nu vor reuşţi să aline durerea, ci doar să o amplifice şi mai mult. Sugestia e clară; ei îţi vor oferi o alternativă să ieşi din impas şi să uiţi de sursa necazului tău, dar alternativa propusă de ei presupune renunţarea la valorile tale, la ceea ce te defineşte, la ceea ce eşti tu cu adevărat. Ei îţi oferă o soluţie temporată, un narcotic social, un compromis nedemn.

„Dacă voi renunţa la ceea ce este preţios, atunci îmi merit soarta, cuvintele mele nu mai au greutate, viaţa mea nu îşi îndeplineşte scopul, acţiunile mele vor fi fără finalitate, pentru că totul are sens atâta timp cât nu îmi pierd siguranţa dată de identitatea mea spirituală, atâta timp cât nu îmi pierd idealul.
Chiar dacă datele actuale ale problemei mă arată înfrânt, eu am o speranţă de care să mă agăţ, promisiunea lui Dumnezeu, dreptatea Lui şi judecata pe care el o va face acelor persoane care s-au bucurat de căderea mea. Martorul căderii mele va fi şi martorul ridicării mele în timpul căderii lui. Se va întoarce roata. Intrumentul judecăţii va fi judecat cu o judecată care durează.
Iată de ce îmi amestec lacrimile cu nădejde, tristeţea cu rugăciune. Sunt atacat, dar nu doborât, sunt prigonit, dar nu părăsit, sunt în grea cumpănă, dar nu desnădăjduit, sunt lovit, dar nu omorât.
Dumnezeu mai are de spus un cuvânt în viaţa mea.

Iertare…, Izbăvire…, Restaurare…, Viitor…, Nădejde…, Vindecare…

Declaraţie de dragoste pentru Tine!!


Nimeni, dar nimeni nu mă iubeşte aşa cum o faci Tu! Când cad, mă iei în braţe, mă ridici şi mă restaurezi. Atunci când plâng, îmi ştergi lacrimile cu o mână invizibilă şi pui pe buzele mele dorinţa de a zâmbi. Când inima îmi este frântă, iei cu grijă fiecare bucăţică şi o lipeşti la loc pentru a forma din nou un întreg. Majoritatea iubesc condiţionat, dar Tu o faci necondiţionat. Oamenii când îmi dau ceva, o fac cu un scop. Tu îmi dai totul doar pentru că mă iubeşti. Tu nu vorbeşti mult şi fără rost aşa cum o face majoritatea ci,  ştii când să spui şi ce să spui la momentul potrivit. Am început prin a Te iubi, dar am ajuns prin a fi dependentă de Tine. Nu pot să fac nici un pas fără să ştiu că Tu eşti lângă mine şi mă susţii. Dacă de multe ori am fost dezamăgită, am fost de oameni dar, niciodată de Tine. Atunci când alţii Te vorbesc de rău sau urzesc planuri  rele împotriva Ta, sângele clocoteşte în mine pentru că nu pot înţelege cum nu poate cineva să Te iubească.
Îmi pare rău pentru că de multe ori Te-am dezamăgit 😦 Sunt om, greşesc. Păcatul este lipit de mine. Îmi pare şi mai rău când uit să-Ţi mulţumesc pentru fiecare binecuvântare din viaţa mea. Este de neimaginat cum Mă susţii şi Mă întăreşti în fiecare lucru. Privirea Ta plină de iubire mă urmăreşte oriunde. Atunci când simt nevoia să mă ascund, mă ascund în Tine…  Atunci când simt nevoia să plâng, plâng în faţa tronului Tău. Atunci când râd, o fac datorită ţie. Fiecare celulă, fiecare fir de păr şi fiecare părticică din corpul meu a fost contruit de Tine. Dacă se merită să-mi dau viaţa pentru cineva, pentru Tine mi-aş dori să mor. Te iubesc şi totuşi niciodată nu am să ajung să Te iubesc atât de mult cum o faci Tu. Te iubesc!!!:* 🙂 >:D< :*