IERTAT DE DOUĂ ORI (8 )


Celula condamnaţilor la moarte

În penitenciar deţinutul este un „nimeni”, dar poate primi un nume, pe baza faptelor comise, a muncii pe care o prestează sau a personalităţii sale.

Cel mai periculos om din Georgia State Penitentiary era poreclit Mad Dog (Câine Nebun). Era un fost boxer profesionist, cu un fizic impresionant şi foarte nestăpânit. Din fericire avea o părere bună despre mine. Am stat un timp în aceeaşi celulă şi ne-am împrietenit.

Cineva l-a pârât că l-a văzut primind marijuana de la prietena lui, în timpul unei vizite. Consecinţa a fost interzicerea vizitelor prietenei lui. Mad Dog a făcut o criză de isterie şi a jurat că-l va omorî pe trădător. Şi-a amintit că un deţinut pe nume Don „s-a uitat la ei” în timpul vizitei. Imediat a tras concluzia că trădătorul era Don care, din întâmplare, îmi era prieten.

Câteva zile mai târziu, doi prieteni ai lui Mad Dog au venit în celula noastră să vorbească cu el. Au discutat despre Don.

— Sunt sigur că el a fost, a spus Mad Dog. Hei, nu e prietenul tău?

— Mda, am răspuns.

— Crezi că el m-a trădat?

— Nu cred că e capabil de aşa ceva, i-am răspuns.

— Ştim că el a făcut-o. Trebuie să moară, a decis Mad Dog.

Au plănuit să-l omoare sâmbăta următoare în sala de spectacole. Unul dintre ei îl va ademeni pe Don acolo şi celălalt îl va omorî. Mad Dog îi va furniza criminalului arma necesară.

Nu puteam crede că Don l-a denunţat pe Mad Dog şi l-am anunţat că se află în pericol. Deşi dormea în altă clădire, l-am întâlnit la masă.

— Tu ai făcut-o? l-am întrebat.

— Să fac ce? m-a întrebat el nedumerit.

Eram convins că n-avea habar ce se întâmplase.

— Au de gând să te omoare sâmbătă dimineaţă, l-am avertizat. Nu te duce la sala de spectacole.

Temându-se că totuşi va fi omorât, Don a spus gardienilor despre complotul îndreptat împotriva sa. Gardienii l-au crezut pentru că ştiau că eu nu mint. Au năvălit în celula noastră şi au căutat arma lui Mad Dog. Nu era greu de înţeles cine a denunţat complotul, eu fiind singurul care ştiam de el. Mad Dog nici nu s-a mai uitat la mine.

Mad Dog n-a îndrăznit să se atingă de mine pentru că gardienii ştiau că eu l-am denunţat, dar a angajat pe alţii să mă asasineze. Când am auzit despre ameninţare, n-am ştiut ce să fac. Puteam să-mi cer mutarea la clădirile izolate, unde am stat la început, dar aceasta ar fi însemnat să-mi petrec toată viaţa singur, lucru insuportabil. Am trăit izolat doi ani, în închisoarea anterioară, şi opt săptămâni aici şi nu doream să repet experienţa. Am preferat să înfrunt ameninţarea cu moartea decât să trăiesc în izolare totală. M-am confruntat direct şi cu Mad Dog şi prietenii lui.

— Ascultaţi-mă puţin. Credeţi că sunt un trădător? Nu sunt. N-am făcut decât să salvez viaţa unui om nevinovat. Nu Don te-a denunţat că ai luat droguri. Nu vreau necazuri cu voi, dar nici n-am de gând să fug.

Au trecut trei săptămâni fără să se întâmple nimic şi am prins curaj, crezând că am scăpat. Într-o seară, ieşind de la duş, am simţit un imbold să mă uit în sus. Am observat un deţinut care se pregătea sa mă lovească cu o bară metalică. M-am ferit şi acea fracţiune de secundă mi-a salvat viaţa. Totuşi m-a atins la cap. L-am lovit pe atacator şi ne-am încăierat pe viaţă şi pe moarte până ne-au despărţit gardienii. Sângeram abundent de la rana de la cap şi de la o tăietură la braţ. Un deţinut mi-a închis rana de la cap cu 39 de copci. A doua zi am fost judecat de comisia de judecată a penitenciarului, sub acuzaţia de incitare la tulburări în dormitor.

Deţinutul care m-a atacat a fost condamnat la paisprezece zile de carceră şi apoi şi-a reluat munca anterioară. Sentinţa mea a fost tot de paisprezece zile de carceră, dar, după aceea, am fost trimis în clădirea condamnaţilor la moarte, unde urma să-mi petrec tot restul pedepsei. Cum aveam două condamnări pe viaţă, asta ar fi însemnat pentru totdeauna.

Aceste celule erau destinate doar condamnaţilor la moarte. Eu am fost ilegal închis acolo şi aş fi putut acuza comisia de abuz, dar nu-mi cunoşteam drepturile.

Directorul m-ar fi scos de acolo dacă ar fi ştiut. Adjunctul lui ştia, dar nu-i păsa. Am trecut pe lângă el când eram dus acolo şi i-am spus:

— Sunt trimis pentru totdeauna în celulele condamnaţilor la moarte.

Mi-a răspuns satisfăcut, cu o voce plină de ură împotriva puşcăriaşilor, acumulată de ani de zile:

— Totdeauna nu durează prea mult.

Condamnaţii la moarte nu speră nimic. Nu aşteaptă decât moartea. Când am fost dus în clădirea lor, erau aproape optzeci de deţinuţi.

Am privit în jur la noua mea „locuinţă”: o celulă de trei pe doi metri, un pat, o chiuvetă numai cu apă rece şi o toaletă prinsă solid în podea ca să reziste acceselor de nebunie ale deţinuţilor. Nu era loc suficient pentru exerciţii fizice şi nu se făcuse curat în celulă de cel puţin şase luni. Nu puteam ieşi decât o dată pe săptămână, pentru duş. Nu aveam decât un pantalon şi o cămaşă. Lenjeria, ciorapii şi curelele erau interzise pentru reducerea posibilităţilor de sinucidere prin spânzurătoare.

Mâncarea, de obicei rece, era împinsă pe o tavă pe sub uşă. Exista şi un televizor, dar era pe coridor şi numai gardienii aveau acces la el. Oricum, era foarte greu să urmăreşti emisiunile printre gratii. Zgomotul era permanent, iar tensiunea psihică indescriptibilă.

— Hei, tu ăla de dincolo, m-a strigat cineva prin zidul metalic care separa celulele noastre.

— Mda, am răspuns.

— Dacă ies de aici, te omor!

Un om pe care nu l-am văzut niciodată şi-a pus în gând să mă omoare! Nici infractorii nu mai doreau să trăiască alături de mine. Am ştiut din prima zi petrecută în clădirea condamnaţilor la moarte că sunt un om sfârşit.

Mai târziu am aflat că cel care m-a ameninţat era condamnat pentru crimă. După ce a intrat în penitenciar, a mai omorât un gardian şi un deţinut. A jurat că va ucide iarăşi, iar victima urma să fiu eu. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu ieşeam concomitent din celulă.

Deţinutul din dreapta mea era acuzat de uciderea a treisprezece oameni. Singur într-o celulă murdară, sandvici între doi criminali odioşi, am intrat în cea mai neagră perioadă a vieţii.

Lungit pe pat, am privit tavanul metalic al celulei. Era zgâriat un cuvânt: „Ajutor”. Luni de zile am privit ţintă la acest cuvânt. Aproape că-l vedeam pe cel care l-a scris. Îmi imaginam faţa lui când a auzit cuvintele fatidice: „Numărul şapte, tu urmezi pe scaunul electric”. Deznădăjduit, a scrijelit repede „Ajutor” şi a plecat spre moarte. Claritatea cu care îmi imaginam scena mă scotea din minţi.

Ce trebuie ca să zdrobeşti un om? Am supravieţuit violenţei din închisoare, care a culminat cu rana de la cap cusută cu treizeci şi nouă de copci. Am rezistat pedepselor şi şicanelor neîntrerupte ale gardienilor. Am făcut faţă singurătăţii, cinci ani, neprimind nici o scrisoare şi nici un vizitator, fiindcă îmi era ruşine să-mi înştiinţez familia; dar lipsa oricărei speranţe din celulele condamnaţilor la moarte m-a distrus psihic. După şase luni petrecute aici, am renunţat la viaţă.

Convins că nu voi ieşi niciodată din închisoare sau din celula condamnaţilor la moarte, m-am hotărât să-mi pun capăt zilelor. Experienţa muncii în spital m-a învăţat că o soluţie folosită la diagnosticarea diabeticilor este fatală, dacă o înghiţi. I-am cerut deţinutului care-mi aducea mâncarea să fure o mică cantitate din această soluţie şi să mi-o aducă. I-am promis că-i las tot ce posed, ceea ce nu însemna prea mult, doar pantofii şi câţiva bani în cont. Mi-a făgăduit că va încerca.

Nu doream să mor. Dar mi-am analizat viaţa şi alternativele şi n-am găsit nici un motiv ca să continui să trăiesc. Deşi fizic eram capabil să supravieţuiesc, nu râvneam la existenţa pe care o duceam de cinci ani încoace. I-am scris mamei.

„Te iubesc şi-mi pare rău de ruşinea ce o arunc asupra ta. Nu vreau să mor, dar nu mai pot trăi în aceste condiţii oribile. Ai fost o mamă extraordinară. Să nu crezi că este vina ta. Eu sunt de vină şi ţi-am înşelat aşteptările. Tu eşti singura rază de soare în existenţa mea. Te rog să mă ierţi. Îmi pare rău”.

Am trimis vorbă printr-un paznic, unui deţinut, Stuart, în care aveam încredere. Era doctor şi a fost condamnat pentru delicte sexuale şi droguri. Procesul lui a făcut vâlvă şi mulţi din închisoarea Fulton County au încercat să-l omoare. Aceasta a făcut din el un fel de paria al penitenciarului, motiv pentru care i-am luat apărarea. Am ajuns să ne cunoaştem mai bine şi el era unul dintre puţinii care ştiau că mama mea trăieşte.

Stuart era genul de om cu care puteai discuta şi am dorit să pot vorbi cu el despre planurile mele de sinucidere. Fiind doctor, se putea deplasa liber prin penitenciar şi a putut ajunge şi la mine, imediat după ce a primit mesajul meu.

I-am spus că m-am decis să-mi iau viaţa şi l-am rugat să trimită scrisoarea mamei mele, după moartea mea.

— Te rog să n-o faci, a stăruit el. Dacă aştepţi puţin, îi spun directorului. N-ar trebui să fii aici. Eşti nevinovat. Voi face tot ce pot să te scot de aici. Lasă-mă să încerc!

Deţinutul care-mi aducea mâncarea n-a putut fura soluţia cerută de mine. Ce absurditate! Un om aflat în celula condamnaţilor la moarte vrea să moară şi nu poate. Am plâns toată noaptea.

A doua zi de dimineaţă eram complet zdrobit. Din câte îmi aminteam, refuzasem cu încăpăţânare să cred în Dumnezeu. O dată am ridicat pumnul spre cer şi l-am sfidat deschis. Altă dată, pe terenul de baschet al penitenciarului, am strigat către fulgerele şi tunetele care ne-au stricat partida: „Dumnezeule, nu cred în Tine. Dacă exişti, omoară-mă pe loc!” Nici un răspuns, deci nici un Dumnezeu. Dacă El exista, cum a permis atâtea tragedii în viaţa mea?

Nu-L dispreţuiam numai pe Dumnezeul în care nu credeam, dar i-am persecutat şi pe cei care credeau în El. Într-o zi a intrat în celula mea un om care mi-a vorbit despre Isus Cristos. Am aruncat apa murdară din toaletă pe el.

Acum iată-mă în celula condamnaţilor la moarte, fără speranţă, incapabil să trăiesc, incapabil să mor. Pentru prima oară în viaţă am îngenuncheat şi m-am rugat:

„Doamne Dumnezeule, dacă exişti, omoară-mă, sau eliberează-mă de-aici! Nu mai pot suporta”.

Două săptămâni mai târziu am fost transferat la clădirile „sigure”, cel mai bun loc la care poate aspira un deţinut. Uitasem deja de rugăciunea făcută şi nu credeam că Îi datoram acest loc lui Dumnezeu.

Statutul de „sigur” (deţinuţi care aveau privilegii speciale datorită comportării bune) era rareori atins de un condamnat pe viaţă. Dar, după cum am aflat ulterior, directorul a aflat de la Stuart de abuzul comis împotriva mea şi a dispus să fiu mutat la clădirile „sigurilor”. Nedreptatea a cărei victimă fusesem i-ar fi putut aduce sancţiuni, de aceea şi-a asumat riscul de a mă trimite acolo. I-am promis că nu voi evada, dar am minţit.

Cinci ani de zile m-am străduit să ajung într-o postură în care puteam evada. Transferarea mea la clădirile „sigure” era şansa pe care o aşteptasem. Cei 450 de deţinuţi care locuiau aici, la marginea penitenciarului, erau consideraţi oameni de încredere şi aveau privilegii speciale. Uşile celulelor erau încuiate doar noaptea, ceea ce ne conferea mai multă libertate decât celorlalţi deţinuţi. În week-end-uri aveam voie să ieşim la orice oră, înainte de ora 18:00, în curte, deşi tot eram număraţi la fiecare două ore.

După ce am ajuns aici, l-am convins pe director să asigure instruirea deţinuţilor ce stăteau aici, deoarece mulţi dintre ci erau analfabeţi. Având ceva şcoală, am fost ales, alături de alţi deţinuţi, să-i ajut pe profesorii care veneau la penitenciar. La colegiu am învăţat limba spaniolă şi în penitenciar am urmat un curs de spaniolă prin corespondenţă, aşa că stăpâneam un vocabular de aproape 1.500 de cuvinte. Am predat lecţii de spaniolă unui profesor, unui gardian şi unui deţinut.

Interesul meu pentru limba spaniolă era să-mi pregătesc calea pentru evadare. Demult m-am convins că nu voi fi niciodată eliberat pe cale oficială. Evadarea era singura mea speranţă. Planul meu era să fug într-o ţară din America Latină şi să lucrez la o schelă petrolieră.

Am practicat sportul de când am intrat la închisoare, dar cele şase luni din celula condamnaţilor la moarte m-au slăbit foarte mult. Am început să fac alergări ca să-mi îmbunătăţesc condiţia fizică şi l-am convins pe director să-mi permită să organizez o echipă a penitenciarului.

Într-o zi, pe la sfârşitul sezonului sportiv, am văzut un băiat care stătea pe bancă şi urmărea meciul. Am pornit spre el, dar un gardian m-a oprit. Datorită unor tulburări recente, măsurile de securitate s-au înăsprit. Data viitoare, când a venit la meci, gardianul m-a lăsat să mă aşez pe bancă lângă ci. Purta un tricou pe care era scris „Jesus First!” („Isus pe primul loc!”).

Mi-a spus că îl cheamă Cliff Miller şi avea doisprezece ani. Tatăl său lucra în armată, iar mama era infirmieră la penitenciar. Locuia aproape de penitenciar. Mi-a arătat casa albă în care se născuse şi pe care o observasem înainte.

— Ştii că sunt puşcăriaş? l-am întrebat eu.

— Nu mă tem de tine, mi-a răspuns.

Băiatul a venit la toate meciurile şi am devenit prieteni la cataramă. Era curios să afle povestea vieţii mele şi mi-a pus o mulţime de întrebări. Clădirea „sigurilor” era lângă gardul penitenciarului, în faţa casei lui şi venea în fiecare zi să mă vadă. Aproape întotdeauna purta un tricou cu o inscripţie despre Isus. De exemplu: „Mă simt bine pentru că Isus este de partea mea”. Sau un alt tricou avea un atlet care-şi încorda muşchii şi spunea: „Pot totul în Cristos care mă întăreşte”. Am râs de tricouri, dar nu şi de seriozitatea cu care îmi vorbea despre Cristos. De multe ori mi-a spus că am nevoie de Isus.

Cliff avea întotdeauna o minge de baschet cu el. Dorinţa lui era să devină cel mai bun baschetbalist al lumii. Avea talent sportiv. Pasam mingea de o parte a gardului în cealaltă. Fiind un fost jucător de baschet, i-am sugerat că trebuie să-şi îmbunătăţească jocul de picioare şi driblingul. Îl urmăream cum se antrena pe drum şi în jurul clădirii gardienilor, conducând mingea când cu dreapta, când cu stânga şi trecând-o printre picioare.

Deşi eram separaţi de un gard din sârmă ghimpată, între noi s-a dezvoltat o prietenie solidă. Eu îl învăţam tainele baschetului, iar el îmi vorbea despre Isus. Cliff era singurul meu contact cu lumea exterioară. Aceasta până în ziua când un gardian m-a anunţat:

— Ai un vizitator.

— Nu merg, am răspuns, gândindu-mă că este un deţinut din altă clădire, vreun avocat cu acte ce trebuiau semnate sau chiar vreun consilier din cadrul penitenciarului care venise să mă anunţe că mi s-a schimbat locul de muncă. Acestea erau singurele vizite pe care le-am avut în cei cinci ani de puşcărie. Nimeni din afară n-a venit să mă vadă. N-am trimis şi n-am primit scrisori şi n-am vorbit la telefon.

— Dacă nu mergi, mi-a replicat gardianul, te trimit la carceră.

Nu eram prost să risc, aşa că m-am dus.

În holul penitenciarului mă aştepta fratele meu, Carl. Nici o femeie nu mi s-a părut mai frumoasă decât el în acea zi. Ne-am îmbrăţişat şi imediat am simţit dragostea pe care Dumnezeu o vrea între oameni.

— Cum ai putut să faci una ca asta? m-a întrebat Carl. De ce nu ne-ai spus? Noi te iubim.

Când Carl mi-a spus că mama mă iubeşte, am izbucnit în plâns. Apoi mi-a explicat cum a aflat de mine. O vecină din Georgetown a citit, în timp ce se afla la coafor, o revistă veche de cinci ani. Acolo a văzut poza mea şi condamnarea pe care am primit-o.

— L-am găsit, s-a grăbit ea să-i spună lui Carl.

Carl mi-a dat de urmă la Georgia State Penitentiary.

— Carl, crede-mă, am spus eu într-un târziu, nu l-am omorât pe acel om.

— Ştiu, Harold.

Nu pot descrie ce mult a însemnat pentru mine faptul că familia mea mă iubea şi mă accepta, chiar dacă eram închis. Nu mai eram singur. Aceasta îmi dădea speranţe.

Carl a stat toată ziua cu mine şi, când a plecat, m-am cufundat în tristeţe. În acea noapte am meditat din nou la evenimentele care m-au împins în penitenciar. Îmi era clar acum că totul se datora faptului că am început să beau şi să mă înhăitez cu cine nu trebuia. Apoi au urmat drogurile şi prietenii de chefuri care s-au transformat în tâlharii şi criminalii din închisoare. Cine umblă cu lupii începe să urle ca ei. Aşa mi s-a întâmplat şi mie.

În acea lungă noapte a amintirilor mi-am dat seama cum mi-a ruinat mândria viaţa, la fel ca în cazul lui Adam şi al Evei şi al milioane de oameni după ei. Omul mândru priveşte arogant la oameni şi la viaţă şi nu poate vedea pe Cel ce este deasupra lui, pe Dumnezeul Cerului. Mândria m-a împiedicat s-o caut pe scumpa mea mamă, în cei mai solitari ani ai vieţii mele, ceea ce a mărit durerea inexprimabilă pe care o simţeam.

Dar acum aveam din nou o speranţă, puteam anticipa ceva bun. După câteva zile, mi s-a permis să vorbesc cinci minute cu mama la telefon. De ani de zile nu-i mai auzisem vocea şi eram nervos în timp ce telefonul suna.

— Mamă, te iubesc! am plâns când i-am auzit glasul. Te rog să mă ierţi!

— Fiule, te iubesc şi sunt mândră de tine, mi-a răspuns ea.

„Mândră de mine. Cum putea să fie mândră de mine?”, mă întrebam. Am aşteptat cu nerăbdare următoarea zi de vizită. Pe geamul celulei mele aflate la etajul doi vedeam parcarea penitenciarului. Am văzut cum familia mea o aducea pe acea femeie dragă cu părul cărunt, care mergea cu capul sus.

Toţi vizitatorii sunt controlaţi şi, dacă gardienii o cer, ei trebuie să se supună şi percheziţiei corporale. Nu suportam gândul să o supun pe mama mea iubită acestei umilinţe. De ce să sufere una dintre cele mai bune fiinţe de pe pământ, dacă nu era vinovată de nimic altceva decât de aducerea mea pe lume? Am suferit cumplit pentru că trecea prin aşa ceva, din cauza mea.

Când mi-am cerut din nou iertare, m-a privit direct în ochi şi mi-a repetat acelaşi lucru:

— Harold, sunt mândră de tine ca şi de oricare alt copil al meu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tine.

Cuvintele ei au adus vindecare sufletului meu pentru că mi-am dat seama că eram valoros în ochii ei. Chiar dacă comportarea mea a lăsat mult de dorit, ea totuşi mă iubea.

Când am spus familiei mele despre planurile mele de evadare, toţi m-au implorat să le dau o şansă să încerce eliberarea mea pe cale legală. La insistenţele lor, am renunţat la planurile mele şi am început o lungă aşteptare.

Iubire Divină…


Picăturile nopţii vin din acelaşi Izvor care aduce roua dimineţii… Prin prezenţa Ta strălucitoare faci să se “ umple de veselie răsăritul şi apusul soarelui” ( Psalmul 65: 8)… 

O făgăduinţă în zori şi un cuvânt sigur în apus încununează fruntea zilei cu lumină şi îi încalţă picioarele cu Iubire…

Tu eşti Iubirea Divină ce îmi închide pleoapele obosite, atunci somnul îmi este mai dulce…

Dar, ca să ai parte de o asemenea odihnă, preaiubita Mea, trebuie să te apropii de Tron şi să- ţi laşi povara din suflet înaintea Marelui Păstrător, Tatăl tau, Dumnezeu… Îmi doresc să intri în strălucirea prezenţei lui Iehova pe calea Sângelui Ispăşitor, aceasta fiind cea mai sigură metodă de a te curăţi de arama pământească şi de a- ţi reînnoi  sufletul după o slujbă obositoare…

Draga Mea, trebuie să ştii că citirea Cuvântului şi rugăciunea sunt porţi  din pietre scumpe, prin care poţi intra în prezenţa Maiestăţii Sale… şi binecuvântată vei fi dacă vei deschide aceste porţi în balamalele lor de safir!…

Şi atunci când stelele se descoperă şi toată oştirea cerului, păşeşti în glorie aurie, atunci este timpul în care se deschide Templul Ceresc, şi tu eşti invitată să intri…

                                                                                                                             

Cu dragoste veşnică şi inestimabilă, Mirele Tău…

Hillsong – Stronger – With Subtitles/Lyrics

IERTAT DE DOUĂ ORI (7 )


Jocurile condamnaţilor

Viaţa din închisoare este imprevizibilă şi niciodată nu ştii ce se va întâmpla. Munca pe care o prestam mi-a fost schimbată de mai multe ori, fără să ştiu de ce. După un an de secretariat la spital am fost îndepărtat în urma unui incident cu un gardian. Mi-a ordonat să deschid un sertar unde nu aveam voie să umblu şi, când am refuzat, m-a înjurat. M-am repezit la el şi m-a raportat directorului. Cu toată pledoaria doctorului în favoarea mea, mi-am pierdut postul. Am fost trimis să lucrez la spălătorie, alături de homosexuali.

De multe ori am fost lovit în viaţă, dar întotdeauna spiritul meu combativ mă scotea la suprafaţă. Când antrenorii din liceu mă penalizau, munceam mult şi recuperam terenul pierdut. În închisoare am făcut la fel. Simţul umorului m-a ajutat să trec prin cele mai grele clipe.

O dată, l-am întrebat pe un deţinut:

— Cât ţi-au dat?

— Douăzeci de ani, mi-a răspuns el.

— Grozav. Te rog pune la poştă scrisoarea mea când ieşi.

Un deţinut care lucra la bucătăria gardienilor era dependent de droguri. Trăia numai ca să consume droguri. L-am auzit spunând:

— Dacă mi-ar da toate drogurile pe care mi le doresc timp de doi ani, i-aş lăsa apoi să mă omoare. Aş da în scris.

Într-o sâmbătă, în timpul programului de vizite, mi-a spus:

— Aş da orice pe lume pentru nişte droguri. Îl cunoşti pe Roger. Prietena lui îl vizitează. Vezi dacă nu are droguri. Îţi dau ce vrei dacă mă ajuţi.

Roger şi-a petrecut toată viaţa între condamnări uşoare pentru micile tâlhării care-l ajutau să-şi procure drogul. I-am spus ce vrea bucătarul şi a întrebat-o pe prietena lui.

— Nu am decât pilule anticoncepţionale, a răspuns ea.

— Dă-mi una, am rugat-o.

Am plecat şi i-am făcut semn cu mâna bucătarului.

— Am reuşit, dar greu. Trebuie să o înghiţi repede. Nu vreau să am necazuri.

A înghiţit-o imediat şi după jumătate de oră m-a căutat:

— A fost cel mai formidabil drog pe care l-am luat vreodată. E o dinamită! Dacă îmi mai faci rost de unul, îţi dau un cartuş întreg de ţigări.

— Cred şi eu, i-am răspuns, în plus, nu vei rămâne gravid niciodată. Era o pilulă anticoncepţională.

A fugit după mine o jumătate de oră.

Unul din jocurile la modă în lumea de afară era strecurarea pe neobservate, dezbrăcat, în cele mai neobişnuite locuri. Televizorul ne ţinea la curent cu ce se întâmplă prin lume. Acest joc era la modă mai ales în campusurile universitare. Într-o zi am pariat cu un alt deţinut că nu putea să se strecoare dezbrăcat afară din dormitor, să fugă neobservat până la ghereta gardienilor, să o înconjoare şi să revină înapoi fără să fie prins.

— Fac pariu cu tine pe un cartuş de ţigări, i-am propus.

— Fac orice pentru ţigări, s-a învoit el.

A ieşit tiptil din dormitor, a înconjurat camera gardienilor şi a fugit înapoi spre dormitor. Dar înainte să ajungă, i-am trântit uşa în nas şi l-am încuiat afară. A rămas acolo dezbrăcat, înfuriat şi ameninţând că mă omoară. Toţi au râs, chiar şi gardienii, care l-au dus la carceră pentru paisprezece zile. Mai târziu, gândindu-mă la umilinţele prin care a trecut, mi-a fost ruşine de mine şi m-am hotărât să renunţ la glume stupide.

Dar nu am renunţat total. Nimic nu mă înveselea mai mult decât să fac haz pe socoteala gardienilor.

Trei ani am lucrat la biroul central al închisorii. Când un gardian, Smith, a început să se poarte rău cu mine, l-am ameninţat:

— Poartă-te bine cu mine, altfel aranjez să fii mutat la Turn]ul Şase.

Turnul Şase era locul cel mai neplăcut pentru gardieni şi era utilizat ca măsură disciplinară pentru ei. Printr-o pură coincidenţă, când Smith s-a prezentat la lucru a doua zi, a fost trimis la Turnul Şase. Bineînţeles, nu aveam nici un amestec. Mi-a trimis un bilet printr-un deţinut de încredere: „Te rog scoate-mă de la Turnul Şase. N-am crezut să trăiesc ziua când deţinuţii conduc închisoarea”.

I-am răspuns: „Mă voi gândi”.

Ziua următoare, Smith s-a întors la postul său obişnuit. Din nou nu aveam nici un amestec, dar nu m-am ostenit să-i spun şi lui.

— Apreciez gestul tău, mi-a spus. Îţi voi face şi eu un serviciu. După incident Smith era gata să facă orice pentru mine. Într-o zi m-a prins furând carne de pui. În loc să mă ducă la carceră, mi-a cerut să împart cu el. Când unul dintre colegii mei de celulă a comis o infracţiune, l-am rugat să intervină că să se renunţe la acuzaţie.

Un alt gardian mi-a spus că dorea postul lui Smith şi plănuia să determine mutarea lui. L-am prevenit pe Smith că postul îi era în pericol.

— Nu voi uita niciodată, mi-a mulţumit el. M-ai salvat.

Deşi tactica pe care am folosit-o cu acest gardian nu era tocmai onorabilă, am putut ajuta mulţi deţinuţi. Şi-a schimbat atitudinea faţă de ei, a încetat să-i mai persecute şi să-i pedepsească fără motiv. N-am abuzat de relaţia mea cu el, ci am folosit-o în mod pozitiv.

O altă slujbă ce mi s-a dat a fost într-un magazin de la marginea închisorii. Se vindeau acolo, pentru cei de afară, obiecte din piele confecţionate manual de deţinuţi. Banii erau viraţi în contul lor şi îşi puteau cumpăra ţigări, dulciuri şi sucuri. Deşi eu nu primeam nimic din încasări, am câştigat prestigiu pentru că aveam contacte cu cei din afara închisorii (deşi eram îmbrăcat în hainele de deţinut). În fiecare zi un paznic mă ducea cu maşina de la dormitorul meu până la magazin.

— Cum ai obţinut postul ăsta? m-a întrebat un gardian bătrân, incult şi care se supăra foc când găsea deţinuţi mai inteligenţi decât el.

— Cum, nu ştii? am aruncat momeala.

— Să ştiu ce?

— Îmi promiţi că nu spui nimănui?

— Promit.

— Sunt frate cu directorul.

A stat puţin pe gânduri.

— Bine, dar numele lui este Bradley, iar al tău, Morris.

— Oh, ăsta e numele lui dinainte de căsătorie, i-am explicat eu.

— A, da. Acum înţeleg.

Am râs toată ziua de el, ştiind că le va spune celorlalţi gardieni:

— Fiţi atenţi cum vă purtaţi cu Morris. Este fratele directorului. Bradley este numele dinainte de căsătorie al şefului.

A doua zi dimineaţă era palid la faţă.

— Faci pe deşteptu’. Te prind eu. Te arunc la carceră, m-a ameninţat.

Ştiam că sunt în siguranţă. Dacă mă acuza trebuia să spună ce s-a întâmplat.

Un alt gardian a venit într-o zi la magazin.

— Hei, puşcăriaş, vreau cel mai frumos portofel de piele pe care-l ai, a cerut el.

Am luat cel mai frumos portofel pe care-l aveam în magazin. Era lucrat de mână, dintr-o piele de foarte bună calitate. I l-am întins.

— Hei, îţi baţi joc de mine. Crezi că sunt prostănac? Ţi-am cerut cel mai frumos portofel pe care-l ai!

Portofelul pe care i-l arătasem era cel mai frumos, dar nu am încercat să-l conving.

— Îmi pare rău, domnule. Ar fi trebuit să-mi dau seama că sunteţi cunoscător în obiecte de piele. Am exact ce vă trebuie.

Am ales un portofel făcut din resturi de piele. Era făcut la o maşină, nu manual.

— Ăsta da portofel, mi-a spus el. Cât costă?

Preţul era de 1,25 dolari, iar cine cumpăra mai multe plătea 12 dolari pe doisprezece portofele. Ştiam bine că materialul costa 67 de cenţi. I-am spus gardianului:

— Pentru dumneavoastră 6 dolari. Dar, deoarece văd că sunteţi mare amator de obiecte din piele, vă ofer o afacere mai bună. Dacă luaţi trei duzini, vi le vând cu 40 de dolari. Ce ziceţi? Se apropie Crăciunul şi o să aveţi daruri frumoase şi ieftine pentru toţi.

— Cerule! a exclamat el bucuros. Le iau pe toate. În timp ce-şi număra banii, mi-a venit o altă idee.

— Daţi-mi voie să vă mai arăt ceva. Un portofel deosebit, unic, am ridicat eu miza.

Era un portofel vechi, nevândut dinainte de a veni eu la magazin. Deţinutul dinaintea mea mi-a prezis că nu voi scăpa niciodată de el, chiar dacă-l dau pe gratis. Încercasem de câteva ori, dar fără succes.

— Păcat că nu puteţi avea unul ca acesta, l-am momit pe gardian. Curios, a vrut să afle mai multe.

— Din nefericire, nu e de vânzare, m-am grăbit să-l informez. Când un deţinut spune unui gardian că ceva nu se poate, declanşează reacţia: „Eu-am pistolul-şi-puterea”.

— Cum adică, nu-i de vânzare? m-a întrebat.

— Este unic. Nu se mai face altul ca el, i-am explicat. (Nu minţeam pentru că era atât de nereuşit încât era greu de imitat).

— Cum aşa? Era decis să scoată totul de la mine.

— Pielea este de la un soi special de aligatori, i-am răspuns.

— Ce fel de aligatori?

— Aligatori aduşi special din Australia. Dar pentru că nu s-au împerecheat cu aligatorii de la noi (nu mă întrebaţi de ce pentru că nu ştiu, dar aşa este), specia s-a stins. Asta e, am declarat eu misterios, ţinând portofelul în mână.

— Îl vreau! a insistat el.

— Domnule, sunteţi gardian şi nu vă pot refuza. Daţi-mi 25 de dolari şi e al dumneavoastră.

Mi-a numărat repede banii şi a plecat mândru. Parcă-l auzeam cum se lăuda în faţa colegilor săi:

— Portofel ca ăsta nu mai există. Este din piele de aligator adus din Australia, aici în sudul Georgiei. Umilinţa care a suferit-o cred că l-a obligat să-şi dea demisia.

Îmi plăcea să mă amuz în astfel de jocuri, dar nu eram singurul care încerca să-i păcălească pe gardieni. Andy avea şi el pasiunea de a se distra pe seama lor. În ciuda tragediilor care i-au lovit viaţa, şi-a păstrat simţul umorului. Andy a fost închis într-o şcoală de corecţie la vârsta de treisprezece ani pentru furtul unui automobil, dar a fugit de acolo furând maşina unuia dintre paznici. Pentru această infracţiune a fost trimis la închisoare.

Înalt şi slab, suferea de diabet. Fumatul l-a ruinat. Era atât de slab încât îl puteam înghesui în micul dulap din celula noastră şi să spunem apoi paznicilor că Andy a evadat.

Am aranjat patul lui Andy şi m-am întins pe al meu, prefăcându-mă că dorm, când a venit gardianul să ne numere.

— Unul, a spus el uimit, în timp ce eu sforăiam de zor.

Ştiam că îşi va da seama, când va face totalul, că lipseşte un deţinut. Nu peste mult timp, l-am auzit venind împreună cu căpitanul lui, discutând aprins.

— Nici să numeri nu ştii, îl mustră căpitanul.

— Jur că era doar unul, domnule căpitan, a insistat gardianul.

Până când să ajungă ei la celulă, l-am scos pe Andy din dulap şi i-am pregătit patul pentru culcare. Andy se prefăcea că doarme adânc.

— Idiotule, sunt doi! a strigat enervat căpitanul.

— Vă asigur că era doar unul.

— Gata, m-am săturat de tine. De mâine vei fi mutat la Turnul Şase, i-a promis căpitanul în timp ce se depărta mormăind şi înjurând. Eu şi Andy ne-am prăpădit de râs. Când gardianul a venit peste două ore să ne numere iarăşi, i-am mai jucat o dată festa.

Dar închisoarea este închisoare şi, mai devreme sau mai târziu, râsul încetează. Pentru Andy a încetat când l-au mutat într-o altă celulă, unde a fost atacat sexual de ceilalţi. Curând după aceea s-a spânzurat. Soarta lui m-a întristat, dar nu m-a surprins. Primul act violent pe care l-am văzut când am intrat în Georgia State Penitentiary a fost violarea brutală a unui tânăr deţinut de către unul mai bătrân. A fost cea mai umilitoare scenă pe care am văzut-o în viaţa mea şi n-am putut face nimic s-o opresc. Când s-a încheiat, m-am dus la toaletă şi am vomitat.

Deşi pedeapsa pentru homosexualitate era carcera, aceasta era practicată pe scară largă de deţinuţi. Mulţi deţinuţi mai în vârsta se „căsătoreau” cu mai tinerele lor victime. Dacă vreunul pierdea bani mulţi la poker, vindea trupul băiatului său pentru achitarea datoriei. În timpul nopţii, homosexualii legau cearceafuri în jurul patului şi numeau locul lor privat „trăsură acoperită”.

În închisoare, sau accepţi homosexualitatea, sau ajungi s-o urăşti. Cu toate că mulţi o dispreţuiau, trebuiau să-i accepte prezenţa ca parte a vieţii din temniţă. De exemplu, un deţinut ura homosexualitatea şi timp de unsprezece ani îi ataca pe toţi cei ce o practicau. Odată, pe când era drogat, a săvârşit un act homosexual şi de atunci a rămas adeptul acestui mod de viaţă. A fost un moment trist al existenţei sale.

Un alt deţinut avea o condamnare pe viaţă. Avea o soţie foarte frumoasă, care-l vizita în fiecare sâmbătă. Într-o zi i-a spus soţiei să nu mai vină. Când ea a început să plângă şi să-i ceară o explicaţie, el i-a răspuns că a găsit pe cineva în închisoare pe care-l iubeşte mai mult decât pe ea. Până la urmă a divorţat de frumoasa lui soţie.

Sunt convins că problemele care distrug viaţa deţinuţilor în închisoare, drogurile şi homosexualitatea, ar putea fi rezolvate. Părerea mea este că optzeci şi cinci la sută din bărbaţii închişi practică homosexualitatea şi cred că în închisorile de femei situaţia este similară. O deţinută a estimat că şaptezeci la sută din condamnate sunt lesbiene. Am fost dezgustat şi am simţit o repulsie profundă faţă de cei care practică homosexualitatea, dar am învăţat în copilărie, de la tatăl meu, o lecţie foarte valoroasă (probabil singurul lucru util pe care mi l-a lăsat tata). El m-a învăţat arta comunicării la toate nivelele. În închisoare supravieţuirea depinde în mare măsură de capacitatea de a înţelege şi a comunica. Ştiam să vorbesc cu tineri şi bătrâni, cu oameni duri şi oameni slabi şi am fost nevoit să mă adaptez şi homosexualilor. Am decis să nu adopt stilul lor de viaţă şi să nu mă amestec în treburile lor.

Omul are nevoie de un scop şi de un sens în viaţă. După ce i-am analizat pe ceilalţi deţinuţi, am ajuns la concluzia că cei care au rezistat, printre aceştia numărându-mă şi eu, erau cei care şi-a stabilit scopuri pe care s-au străduit să le atingă. Aveau un plan şi planul le dădea speranţă. Planul meu era simplu: să fiu întotdeauna cu un pas înaintea gardienilor şi a celorlalţi deţinuţi. Scopul meu era să-i determin să vadă lucrurile cum le vedeam şi eu şi să le accepte. Eu nu trăiam după regulile lor; nu urmam codul de legi al deţinutului.

Într-o zi mi-am abandonat propriile reguli de supravieţuire. Am intervenit într-un complot ce urmărea omorârea unui deţinut.

IERTAT DE DOUĂ ORI (6 )


 

Onoarea hoţilor

Lucrând la spitalul închisorii, eu şi ceilalţi deţinuţi trebuia să muncim uneori peste program pentru a-i ajuta pe doctori la urgenţe. Aşa l-am cunoscut pe Adams, unul dintre paznicii de noapte. Era un sexagenar blând, care niciodată n-a ridicat vocea şi n-a pedepsit vreun condamnat. Avea o atitudine părintească şi mă lua noaptea de-o parte să vorbim. În afară de un deţinut, un fost doctor, nimeni nu ştia că mama mea trăieşte. Am avut încredere să mă destăinui acestui om în vârstă fiindcă îi considera pe deţinuţi fiinţe umane.

— Harold, te rog spune-i maniei tale unde te afli, mă îndemna el. Ea este îngrijorată de soarta ta. De ce nu-i scrii ca să-i spui că o iubeşti?

— Nu pot, am dat din cap, nu pot să-i spun cât de jos am ajuns. Nu merită asta.

Adams a oftat şi am citit milă în ochii săi, o calitate rară în zilele noastre.

— Harold, mai gândeşte-te, nu ceda el. Nimic nu e mai rău pentru un părinte decât să nu ştie unde se află copilul lui.

Eram în închisoare de trei ani şi jumătate. Mama nu mai primise veşti de la mine de şapte ani. Pentru ea eu eram mort. Deşi doream mult să aflu veşti despre familie şi prieteni, teama că mă vor respinge mă împiedica să iau legătura cu ei.

Adams a continuat să fie bun cu mine. Deşi mă încuraja frecvent să-i scriu mamei, nu mă presa s-o fac şi niciodată nu m-a judecat pentru că eram în închisoare. M-am gândit deseori cât de mult mi-am dorit ca şi tatăl meu să fi fost la fel de înţelegător cu mine.

Într-o noapte, pe când vorbeam cu el, Adams m-a apucat de mâna stângă, încercând cu disperare să răsufle. Brusc a căzut şi câţiva deţinuţi s-au repezit să-l ajute. L-am dus în sala de operaţie, dar nu era nici un doctor de serviciu. Un deţinut a început să-i facă respiraţie gură la gură, dar a fost zadarnic. Adams murise.

Am rămas câteva clipe acolo, apoi m-am dus în celula mea. Anii petrecuţi în închisoare m-au făcut insensibil, dar am regretat profund moartea acestui om pe care l-am considerat prieten. Am stat pe pat şi am plâns. După ce mi-am revenit, m-am întors la spital.

Soţia şi fiica lui Adams n-au primit permisiunea de a urca la etajul unde lucram noi. Un gardian ne-a spus că văduva era foarte supărată. În timp ce trupul lui Adams era luat, deţinuţii vorbeau despre bunătatea sa. Unul mi-a spus:

— A fost unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut.

— Adevărat? l-am întrebat neîncrezător.

— Sigur că da, mi-a replicat el.

— Atunci să-i scriem o scrisoare soţiei sale.

M-am aşezat la maşină şi-am scris părerea fiecăruia, apoi câteva cuvinte din partea tuturor: „Poate că aceste cuvinte nu înseamnă mult pentru dumneavoastră deoarece sunt ale unor deţinuţi, dar să ştiţi că domnul Adams a fost unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut. Am ţinut la el. Pierderea lui ne afectează şi pe noi ca şi pe dumneavoastră”. L-am rugat pe un gardian să-i înmâneze scrisoarea.

A doua zi, doamna Adams a revenit la închisoare şi i-a cerut directorului să-l vadă pe cel care a scris scrisoarea. Când un gardian m-a adus, ea a exclamat:

— Deci tu ai scris biletul! Crezând că este supărată, i-am explicat grăbit:

— Da, doamnă, dar din partea tuturor.

Mă aşteptam să-mi răspundă: „Ce tupeu ai, tu, un deţinut, să-mi scrii mie!” În loc de aceasta, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:

— Tinere, nici nu ştii ce mult a însemnat scrisoarea voastră. Am fost căsătorită cu un om foarte bun, unul dintre cei mai buni de pe pământ. Nu voi uita asta niciodată.

A intervenit pe lângă director ca noi, cei care i-am scris, să participăm la funeralii. Fiecare dintre noi avea cel puţin o condamnare pe viaţă şi chiar dacă am fi avut un camion întreg cu bomfaiere, tot n-am fi putut evada din închisoare. Dar doamna Adams i-a cerut directorului să ne permită să participăm la înmormântare, într-un sat aflat la câţiva kilometri de instituţia ce ne găzduia.

Directorul n-a ştiut ce să facă. Se putea încrede în treisprezece bandiţi ca noi, fără nici o speranţă de eliberare? Ne-a adunat pe toţi într-o cameră de la spital şi ne-a spus:

— Aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Nu vă pot lăsa pentru că ştiu că unii din voi vor încerca să evadeze. Însă toată familia insistă să participaţi la funeralii, a adăugat el nehotărât. Dacă vă las să mergeţi, veţi încerca să evadaţi?

— Nu, domnule, nu vom evada, am răspuns eu. Nu voi crea niciodată probleme familiei Adams. Bătrânul a însemnat mult pentru mine. Oricât de mult aş dori să evadez, nu voi încerca nimic.

Toţi ceilalţi şi-au dat cuvântul.

— Voi face ce n-am mai făcut niciodată, a spus directorul. Voi avea încredere în voi. Îmi pot pierde serviciul, dar vă voi lăsa să mergeţi. Gardienii nu vor fi înarmaţi în biserică, aşa că, dacă încercaţi să evadaţi, va fi foarte penibil.

De la închisoare până la biserică erau cam 25 de kilometri. Noi am ajuns devreme. Eram îmbrăcaţi în hainele de prizonieri. Gardienii, neînarmaţi, ne-au condus în biserică şi ne-am aşezat în bănci. Treisprezece „desperados” aveau o ocazie fabuloasă să evadeze, dar stăteau cuminţi.

Biserica s-a umplut curând. A fost trist pentru noi. Când slujba s-a încheiat, am ieşit pe uşa din spate şi ne-am urcat în autobuz. Văduva, însoţită de unul dintre fiii ei, a venit la noi.

— Ne simţim onoraţi că aţi venit la înmormântare, ni s-a adresat băiatul. Tatăl meu ne vorbea despre voi şi nu vă dispreţuia. Vă mulţumim pentru comportarea voastră, ea înseamnă mult pentru familia noastră.

Toţi ne gândeam la acelaşi lucru în timpul întoarcerii la închisoare. Gândurile noastre au fost exprimate în cuvinte de un deţinut care era în închisoare de douăzeci şi unu de ani pentru uciderea unui poliţist:

— Dacă cineva mi-ar fi spus că mă voi afla într-o pădure ca asta şi nu voi încerca să fug, i-aş fi spus că e nebun. Dar n-am putut fugi, bătrânul a însemnat prea mult pentru mine.

Cu toţii ne-am simţit mândri în ziua aceea. Eram consideraţi animale, dar am dovedit că nu suntem. Am arătat nu numai că ne puteam comporta civilizat, dar şi că eram capabili de milă. L-am putut răsplăti pe un prieten pentru bunătatea sa.

După treizeci de minute eram din nou în celulele noastre. Deşi a fost una din cele mai triste zile din viaţa mea, am învăţat ceva despre mine însumi. Am plâns când a murit bătrânul, iar animalele nu plâng.

Un timp m-am întrebat dacă mai sunt sau nu uman. Lucrând zi de zi în spital, am văzut mulţi oameni murind, victime ale unei cruzimi inumane. Am măsurat rănile lăsate de cuţite pe cadavre şi am fotografiat victimele violurilor, ca dovezi pentru inculparea vinovaţilor. Nu puteam face mult pentru victime şi, de cele mai multe ori, nici nu mai încercam. Totuşi, era un lucru pe care-l puteam face.

În zilele de marţi, doctorul consulta deţinuţii de la carceră şi eu asistam. Ştiind că majoritatea erau trimişi acolo în mod nedrept şi primeau doar pâine şi apă, le duceam dulciuri şi tutun ascunse sub cămaşă. Priveam la un deţinut şi îi făceam semn cu capul să distragă atenţia gardianului. Acesta înscena o mică busculadă şi eu ascundeam repede bunătăţile. Mă priveau cu ochi disperaţi, care spuneau: „Mulţumesc”.

Doctorul a văzut însă ce făceam.

— Dacă te văd gardienii, vei fi alături de ceilalţi deţinuţi, m-a avertizat el.

Eu l-am ameninţat că îmi părăsesc serviciul dacă mă raportează.

De ce riscam să ajung la carceră pentru a ajuta oameni pe care nici măcar nu-i cunoşteam şi care, în alte circumstanţe, m-ar fi putut fura, viola sau omorî? Atunci nici eu nu înţelegeam motivul. Mulţi deţinuţi şi-au exprimat recunoştinţa şi aceasta mi-a dat un adânc sentiment de satisfacţie. Chiar dacă gestul meu nu însemna mult, totuşi arăta milă faţă de alţi oameni şi era o dovadă că n-am ajuns un animal. Eram încă o fiinţă umană.

Experienţa zilnică din închisoare dovedea cu prisosinţă că, dacă oamenii sunt trataţi ca animale, vor face tot ce este necesar să supravieţuiască. În consecinţă, violenţa era un mod de viaţă. Niciodată nu m-am obişnuit cu ea. Deşi eram solid, mi-am dat seama că forţa fizică nu înseamnă nimic pentru criminalii psihopaţi şi din acest motiv trăiam mereu sub teroare. Cei care omorau alţi deţinuţi ajungeau rar la proces şi, chiar şi atunci, pedepsele erau destul de uşoare şi se executau în paralel cu condamnarea anterioară. Sistemul nu era gândit pentru a-i descuraja pe criminali.

Violenţa din închisoare este, în cea mai mare parte, provocată de droguri. Negrul care dormea în patul vecin cu al meu era bănuit că a denunţat o afacere cu droguri şi astfel au fost descoperiţi doi traficanţi. Într-o noapte, aflaţi sub influenţa drogului, cei doi l-au prins pe negru şi l-au ţinut strâns până când un al treilea i-a scos ochii. A fost una din scenele cele mai oribile la care am asistat. A doua zi, după ce s-au trezit, cei doi şi-au regretat fapta:

— De ce am făcut-o? Era prietenul nostru.

Tragedia s-a amplificat când s-a aflat că negrul nu era vinovat de descoperirea tranzacţiei de droguri.

Unii deţinuţi reuşeau să introducă droguri, dar aceasta era doar ocazional. Nouăzeci şi cinci la sută din droguri erau introduse de gardieni. Un risc mic le aducea câştiguri de mii de dolari. Când era prins, paznicul demisiona şi i se dădea o scrisoare de recomandare ca să se poată angaja în altă parte. În fond, martorii erau doar nişte deţinuţi.

Gardienii tratau cu un deţinut în care puteau avea încredere, de obicei unul care era închis pe viaţă şi se purta destul de decent. M-au contactat şi pe mine de multe ori ca să fiu omul de legătură cu ceilalţi deţinuţi. Condamnaţii puteau obţine orice drog doreau, dacă aveau bani sau ţigări. O ţigară de marijuana de dimensiunea unui băţ de chibrit costa doi dolari şi un „black beauty” de la opt la doisprezece dolari.

Majoritatea deţinuţilor preferau droguri injectabile, deşi erau mai scumpe. Mulţi au sfârşit-o cu mâinile şi picioarele amputate datorită infecţiilor provocate de acele murdare. Alţii se îmbolnăveau de hepatită. Alţi toxicomani orbeau sau îşi pierdeau părul. Un deţinut tânăr a leşinat după ce a inhalat vapori de vopsea dintr-o pungă. După şase luni a murit şi, pentru că nimeni nu i-a cerut corpul, a fost îngropat în cimitirul închisorii.

Drogurile nu erau singurul catalizator al violenţei. Furia şi mânia, hrănite de convingerile rasiste cu care veneau condamnaţii în închisoare, ducea la o atmosferă rasială tensionată. Am învăţat repede că, dacă vreau să supravieţuiesc, nu trebuie să mă amestec în ostilităţi, după declanşarea lor. De multe ori stăteam în pat şi plângeam pentru că nu puteam ajuta victimele, unele pe moarte. Deoarece nici eu nu săream în ajutorul altora, nu mă puteam bizui pe alţii când viaţa mea era în joc. Când eu eram ameninţat, cine îmi lua apărarea trebuia să-şi apere şi propria viaţă.

Fiecare lupta pentru el, iar rezultatul era singurătatea. Ştiind aceasta, am învăţat să supravieţuiesc. Este adevărat că mulţi deţinuţi m-au ajutat, dar niciodată n-am contat pe sprijinul lor. Ştiam că îmi vor lua apărarea până la un punct. Venea momentul când depindeam numai de mine însumi. Am învăţat să nu depind de alţii.

Totuşi un portorican din celula mea s-a dovedit o excepţie de la această regulă. Într-o zi, câţiva deţinuţi negri au intrat în celulă, înarmaţi şi au tăbărât asupra mea şi a altui coleg de celulă. Noi nu eram înarmaţi. Portoricanul, care nu era respectat nici de albi, nici de negri, şi-a scos cuţitul de sub saltea şi a luat poziţie de apărare lângă mine.

— Eu lupt pentru Harold, a declarat el.

Atacatorii s-au retras. Nedumerit de intervenţia lui în favoarea mea, i-am spus:

— Nu voi uita niciodată gestul tău. Voi face orice pentru tine.

Zâmbind cu gura până la urechi, el mi-a răspuns:

— Tu, prieten meu. Prieten meu.

În pofida prieteniei mele cu portoricanul, nu mi-am învins prejudecăţile rasiale. Pe negri îi uram cel mai mult. Nu eram singurul. Prejudecăţile rasiale erau răspândite în toată închisoarea şi deseori conduceau la tulburări. De cele mai multe ori se încheiau fără vărsare de sânge. Deţinuţii îşi aruncau armele, fugeau în celulele lor şi trânteau uşile după ei. Dar, uneori, ele degenerau în adevărate băi de sânge. Într-o astfel de încăierare, în 1972, mai mulţi deţinuţi au fost ucişi. Un grup de albi a fost atacat de negri înarmaţi cu arme confecţionate de ei şi îngropate în terenul de sport. Sute de deţinuţi au luat parte la lupte. Combatanţii spărgeau băncile de lemn şi foloseau aşchiile pentru a-şi înjunghia adversarii. Am fugit ca să-mi scap viaţa. Teama de a fi împuşcat pentru tentativa de trecere a gardului nu m-a împiedicat să fug de o moarte oribilă.

Când bătălia s-a încheiat, terenul de sport arăta ca un câmp de luptă, plin cu trupuri sângerânde. Au fost chemate elicoptere de la o bază militară din apropiere pentru a transporta răniţii la spitalele din zonă. Ca prin minune am scăpat neatins, dar unul dintre colegii mei de celulă a fost înjunghiat în piept. Un alt prieten m-a ajutat să-l aşez pe o targa şi l-am dus la salvare. Am urcat cu el în maşină şi, în confuzia ce domnea pretutindeni, nimeni n-a observat că doi deţinuţi au ieşit din închisoare.

Celălalt deţinut avea o condamnare pe viaţă. Ştiind că amândoi vom muri în închisoare, doream să fugim. Dar aveam o datorie pe care trebuia să ne-o îndeplinim mai întâi: să ne salvăm prietenul.

Când gardienii au descoperit că am plecat cu ambulanţa, s-a dat alarma. Când am sosit la spital, poliţişti înarmaţi au înconjurat maşina.

— O clipă vă rog, li s-a adresat şoferul. Oamenii aceştia puteau sări din maşină la stopurile la care am oprit. Ar fi putut să mă ia ostatic, dar n-au făcut-o. Nu vă purtaţi brutal cu ei!

Poliţiştii l-au ignorat, ne-au înlănţuit ca pe nişte animale şi ne-au dus înapoi.

Prietenul nostru şi-a revenit şi faptul că am preţuit mai mult viaţa lui decât propria libertate mă satisfăcea. Am dovedit iarăşi milă faţă de alt om aflat în nevoie, chiar dacă era un criminal.

De multe ori am regretat că n-am evadat în acea zi, deoarece a fost singura şansă pe care am avut-o în cinci ani. Dar o parte din mine se bucura că n-am fugit fiindcă am învăţat ceva: există un cod al onoarei, chiar şi între hoţi.

IERTAT DE DOUĂ ORI (4 )


Vise spulberate

 

Cu toate că mi-am ales un mod de viaţă uşuratic, nu eram mândru de mine. Am rupt orice legătură cu familia, ca să nu afle despre pasiunea mea pentru băutură şi femei. Nimeni din familia mea, nici chiar mama, nu ştia unde mă aflam. Eram mulţumit de ignoranţa lor, dar, gândindu-mă la familie, am fost inundat de amintiri vechi de ani de zile.

Georgetown este un orăşel liniştit, cu 15.000 de locuitori, din statul Carolina de Sud. Este aşezat pe coasta Atlanticului. Când eram copil, mă fascinau magazinele de pe Strada Principală şi ambarcaţiunile de pescuit care îşi descărcau peştele direct în depozitele magazinelor. Nu cred că există o viaţă mai frumoasă ca cea din Georgetown.

Tatăl meu lucra la International Paper Company, una dintre cele mai mari fabrici de acest gen din lume. Era văduv, cu şapte copii şi de vârstă mijlocie când s-a căsătorit cu mama mea, cu douăzeci şi unu de ani mai tânără decât el. După căsătorie, s-au mai născut patru copii. Eu eram penultimul.

Viaţa în Georgetown era grea când aveai atât de multe guri de hrănit şi tatăl meu îşi dorea să se întoarcă la o fermă pentru că a copilărit la ţară. Pe când eram în clasa a treia, tata s-a hotărât să-şi părăsească serviciul şi ne-am mulat la ţară. Ne-am instalat la o fermă din Pleasant Hills, la vreo şaizeci de kilometri de Georgetown. Puţini oameni locuiau prin împrejurimi şi cât puteai vedea cu ochiul erau numai terenuri arabile. Ritmul de viaţă era lent şi oamenii puţini.

Viaţa la fermă n-a fost uşoară şi era dificil să-ţi câştigi existenţa pe un pământ luat în arendă. Uneori nu ştiam dacă va mai urma o altă masă în ziua respectivă. Mama a început să lucreze şi ea la o secţie a companiei International Paper. Un vecin o ducea la serviciu cu maşina. Privind în urmă, nu ştiu cum a reuşit mama să se descurce cu împlinirea nevoilor celor unsprezece copii, cu munca de la fermă şi un serviciu aflat la 60 kilometri depărtare. Era neobosită şi întotdeauna am crezut că este cea mai extraordinară femeie din lume. O femeie blândă, liniştită, care scotea în relief numai părţile bune ale oamenilor, era iubită şi respectată de toţi. Stăpânită şi generoasă, nu întorcea niciodată spatele unui străin şi nimeni nu pleca de la noi fără o masă caldă. Exista ceva deosebit în ea, dar nu mi-am putut da seama ce anume.

În rarele ocazii când reuşea să se strecoare din casă, fără ştirea tatălui meu, mergea la biserică. Tatăl meu a însoţit-o o dată sau de două ori iar eu am mers cu ea de câteva ori ca să-mi văd prietenii, să întâlnesc fete sau pentru împlinirea nevoilor mele sociale. Nu doream decât să plec de la fermă şi să mă distrez.

Cu toate că tatăl meu nu frecventa biserica, era un om bun, care le cerea şi celorlalţi să fie buni. Era un om corect, care impunea corectitudinea şi celor din familia lui sau celor cu care lucra. Îi plăcea să spună poveşti picante şi prietenii mei veneau des la noi să-l asculte povestind întâmplări legale de copilăria lui sau basme inventate de el. Mai ştia şi o sumedenie de glume de prost gust. În ciuda limbajului său grosolan, personalitatea sa îi încânta pe toţi cei care-l cunoşteau.

Datorită bunului său simţ şi uşurinţei cu care vorbea, mulţi credeau despre el că este un om cult. Nimeni nu bănuia că nici numele nu ştia să şi-l scrie şi că n-a fost la şcoală nici o zi. Datorită corectitudinii sale, tata n-a încercat niciodată să-şi ascundă lipsa de pregătire. Eu însă, de câte ori venea vorba despre educaţie, schimbam subiectul; analfabetismul său mă umilea.

Dar şi eu uram şcoala şi nu m-aş fi dus nici o zi la şcoală dacă tatăl meu n-ar fi insistat.

— Străduieşte-te să obţii note bune, mă avertiza el, altfel ajungi ca mine.

Dorea cu înverşunare să învăţ cât mai bine dar, paradoxal, nu ştia cum să mă încurajeze. De multe ori nu mă lăsa să merg la şcoală datorită lucrărilor de la fermă. Dacă doream să joc baseball, trebuia să nu mă duc la şcoală dimineaţa pentru a-mi termina lucrul la fermă. Munca era întotdeauna pe primul plan.

În fiecare după-amiază, în fiecare sâmbătă şi în fiecare vacanţă, lucram până se întuneca. Uneori munca continua şi pe întuneric. Mă ocupam de cultura de tutun, de bumbac, hrăneam vacile. Aram cu plugul tras de catâri până ne-am putut cumpăra un tractor. În afară de munca de la fermă, nu mai aveam timp pentru alte activităţi.

Distracţiile erau puţine: câte o partidă de înot sau vizita anuală în oraşul Hemingway, în zi de bâlci. Nu ne puteam permite un televizor şi munca de la fermă ne răpea aproape tot timpul, aşa că nu prea aveam prieteni. Cel mai apropiat vecin locuia la un kilometru depărtare şi prietenul meu cel mai bun era Carl, fratele meu mai mare decât mine cu un an şi zece luni.

Un singur lucru îi plăcea tatălui meu în afara muncii de la fermă: vânătoarea. Eu uram nopţile petrecute la vânătoare, iar tatăl meu nu înţelegea cât de mult mă durea omorârea animalelor. Pur şi simplu nu eram în stare să ucid un animal. Când stăteam la pândă la cerbi, speram să nu apară nici unul. Nu puteam apăsa pe trăgaci. După ce am crescut, am refuzat să-l mai însoţesc pe tata la vânătoare.

Deseori, la vânătoare, tata bea vârtos şi de multe ori l-am văzut căzând jos de beat ce era. O dată s-a întors bolnav de la vânătoare. A jurat că nu mai pune băutură în gură. Din câte ştiu eu, şi-a respectat promisiunea.

Deşi hotărârea şi corectitudinea tatălui meu i-au câştigat respectul oamenilor, acestea l-au determinat să fie dur în propria familie. Era încăpăţânat şi nu ceda niciodată. L-am iubit profund, dar n-am ştiut cum să-mi exprim dragostea ce i-o purtam şi nici el nu s-a priceput mai bine decât mine să-şi exprime sentimentele. Incapacitatea noastră de a comunica era accentuată şi de diferenţa mare de vârstă, patruzeci şi opt de ani. Nu înţelegea de ce nu-mi place şcoala şi vânătoarea. Fiindcă nu ne-am înţeles prea bine unul pe celălalt, relaţia noastră a fost superficială.

Datorită caracterului său neînduplecat, tata pretindea întotdeauna ascultare deplină. Când nu ascultam, măsurile sale disciplinare erau prompte şi dure. Mă bătea cu o nuia sau cu cureaua şi îmi spunea înfuriat:

— Nu eşti bun de nimic. N-o să iasă nimic din tine.

Cuvintele sale îmi provocau mai multă durere decât loviturile. Încercam să mă conving că sunt doar cuvinte spuse la mânie, dar nu le puteam uita şi-mi răsunau mereu în urechi.

Tata nu era singurul care mă dojenea atât de aspru. Profesorii şi antrenorii îmi repetau acelaşi lucru:

— Morris, nu eşti bun de nimic. Nu vei reuşi în viaţă.

Nu doream să-i cred. Arogant şi agresiv, eram hotărât să le dovedesc tuturor că greşesc. Harold Morris va reuşi în viaţă. Singura cale posibilă pentru a-mi împlini scopul mi se părea sportul. Idolul meu sportiv era Mickey Mantle de la New York Yankees.

Şi fratele meu, Carl, era pasionat de baseball. Puternic şi atletic, era un aruncător stângaci redutabil. Ore întregi îmi arunca mingea şi acest antrenament m-a ajutat.

Cu toate că şcoala din Pleasant Hills era una dintre cele mai mici din tot statul, avea o echipă de baseball şi una de baschet. Majoritatea componenţilor echipei erau copii crescuţi la fermă şi muncile agricole aveau întotdeauna prioritate faţă de sport. Într-o zi, pe când eram în clasa a şaptea, antrenorul echipei de baseball m-a chemat afară din clasă. Prinzătorul echipei era plecat la recoltarea tutunului şi antrenorul m-a întrebat dacă nu vreau să-i ţin locul.

Echipamentul era mai greu decât mine, dar am prins o zi bună şi am făcut un meci mare. Ziarul local m-a lăudat şi m-a ales vedeta meciului. Din ziua aceea, în acel sezon şi în anul următor, am fost prinzătorul lui Carl, ori de câte ori îi venea rândul să arunce. Am devenit un prinzător experimentat.

În tot acel timp mi-am dorit să joc la o echipă mai bună. Zăream adesea, în timp ce aram, autobuzul echipei Big Red Winyah Gators ducând sportivii la întreceri. Liceul Winyah din Georgetown avea o mare tradiţie sportivă. Echipamentul era foarte frumos, în roşu şi alb, iar ziarul local scria des despre echipă. În 1954, echipa liceului Winyah a fost prima pe ţară.

Într-o zi de toamnă, am oprit tractorul şi am privit autobuzul care se depărta în zare. Soarele apunea printre copaci şi numai vântul şi pământul au fost martorii visului meu: „Aş da orice să pot juca la Big Red Winyah Gators, să mă îmbrac în echipamentul lor roşu-alb!”

Visul meu a început să prindă contur în ziua în care tata, nu ştiu din ce motive, s-a hotărât să ne întoarcem la Georgetown. Vânzarea utilajelor fermei a mai durat, dar tata mi-a permis să locuiesc la Georgetown, la unul din fraţii mei şi astfel am putut merge la liceul Winyah. Am fost încântat. Să mă mut de la fermă într-un oraş cu 15.000 de locuitori însemna pentru mine New York-ul.

Chiar dacă îmi doream cu ardoare să învăţ la liceul Winyah, eram speriat de moarte. Era o şcoală mare şi eu eram un băiat timid de la ţară. Nu ştiam cum să „joc” şi simţeam o mare nevoie să fiu iubit şi acceptat. Ştiam că sunt nepregătit la aproape toate materiile, dar eram sigur că pot să-mi fac un nume în sport. Talentul meu sportiv înnăscut, cei aproape 1,90 metri şi cele 90 de kilograme îmi dădeau încredere şi avantaje pe teren. Prima oară în viaţă m-am simţit capabil de ceva important.

Meciurile de fotbal ale echipei Winyah erau evenimente majore în viaţa oraşului şi la primul dintre ele, la care am asistat, am rămas uimit. Am urmărit vrăjit cum mijlocaşul cu numărul 50 marca punct după punct. Galeria era în culmea extazului: strigăte, fluierături, aplauze, încurajări, ovaţii.

— Anul viitor voi juca şi eu, i-am spus unui prieten.

El a râs şi mi-a replicat:

— Nu ştii nimic despre fotbal.

— Ba da, ştiu, am minţit eu. Sunt bun la fotbal şi anul viitor voi fi şi eu în echipă.

Nu cunoşteam regulile, dar eram sigur pe un lucru: voi juca în echipa liceului şi voi purta numărul 50.

Când m-am prezentat prima dată la un antrenament, nu ştiam aproape nimic despre joc. Antrenorul m-a întrebat dacă am jucat fotbal înainte şi am recunoscut că nu.

— Oh, dar chiar că eşti de la ţară! a spus antrenorul.

Toţi au râs şi porecla „Ţăranul” m-a însoţit în tot timpul liceului şi câţiva ani după terminarea lui. Uram această poreclă.

La primul meci, antrenorul m-a pus fundaş, dar, după ce un jucător şi-a rupt mâna, am devenit mijlocaş. Tot restul meciului şi apoi întregul sezon, am jucat şi în apărare şi în atac, rareori ratând vreo situaţie bună.

Dar nu m-am mulţumit cu fotbalul şi am încercat şi la baschet. Când am vorbit cu antrenorul să mă primească în echipă, a râs, dar apoi mi-a spus:

— Bine. Antrenamentele încep abia peste o lună, dar câţiva băieţi vin seara la sală ca să-şi menţină forma. Poţi veni şi tu dacă vrei şi vom vedea.

Eram speriat: „Dar dacă totuşi nu reuşesc?” Deşi nu cunoşteam regulile jocului, ştiam să arunc la coş şi, pe ansamblu, am lăsat o impresie bună. Antrenorul m-a primit în echipă şi am jucat chiar din primul meci.

Fiind cel mai înalt din echipă, eram mulţumit că domin prin statura mea. Primul meci a fost împotriva echipei din Pleasant Hills şi am marcat treisprezece puncte. N-a fost doar o victorie a echipei, ci şi confirmarea mea ca sportiv, ceea ce a dus la acceptarea mea de către colegii de liceu. Această reuşită mi-a întărit încrederea în mine.

Iubeam sportul, iar baseball-ul era pe primul loc. Dar în primul an, datorită notelor proaste, mi-am pierdut postul în echipă şi în anul următor am fost suspendat trei meciuri datorită întârzierilor la ore. La unul din aceste meciuri, am fost căutat de un trimis al echipei profesioniste Cleveland Indians, dar când antrenorul meu i-a spus că sunt suspendat, acesta a renunţat să se mai intereseze de mine. Antrenorul mi-a spus mai târziu că am ratat o mare şansă. Mi-am dat seama că era greşeala mea fiindcă nu respectasem regulile. Am fost dărâmat. Aceasta mi s-a întâmplat de multe ori în viaţă. Întotdeauna scăpăm câte o şansă de reuşită.

Cu toate acestea, scopurile pe care mi le-am propus când am intrat la liceul Winyah s-au realizat. Am ajuns căpitanul echipelor de baseball, baschet şi fotbal. Am fost copleşit de un sentiment de împlinire când am fost numit cel mai bun sportiv al şcolii şi mă încânta atenţia pe care mi-o acordau fetele.

Una dintre ele, deosebit de frumoasă, Katie, m-a atras cel mai mult. Concursurile de frumuseţe pe care le-a câştigat confirmau calităţile ei fizice. Era singurul copil al unei familii bune şi înstărite. Katie era foarte sigură pe ea şi ştia cu precizie ce va face în viaţă. Elevă de nota zece, cu scopuri clar fixate, stabilă emoţional, era exact opusul meu şi am fost în al nouălea cer când a consimţit să fini prieteni apropiaţi. Cu toate că ne iubeam, am hotărât să ne despărţim când terminăm liceul şi ea va începe colegiul.

Îmi lipsea Katie, dar am încercat să-i suplinesc lipsa petrecând cu alte fete şi apropiindu-mă de un grup de băieţi mai vârstnici ca mine şi depravaţi. Aveam un prieten, un om de caracter, care mă influenţa pozitiv, dar mi-am ales prieteni cu care am început să beau. Am cedat repede sub presiunea socială a grupului de băieţi mai mari decât mine şi m-am supus standardelor lor pentru a fi acceptat.

Cu toate performanţele mele sportive şi acceptarea prietenilor, simţeam că-mi lipseşte ceva. Nu mă consideram un om împlinit. Poate că motivul acestei nemulţumiri era că persoana care avea cea mai mare importanţă pentru mine, tatăl meu, nu aproba cariera de sportiv la care visam.

— Îţi pierzi timpul, îmi spunea el. Cred că este mai bine să renunţi la sport şi să te apuci de ceva serios. Dacă nu o faci, o vei sfârşi ca un om de nimic.

Nefiind niciodată pasionat de sport, el nu-mi putea aprecia calităţile şi refuza cu încăpăţânare să vină să mă vadă la meci.

În ultimul an de liceu s-a organizat un meci special în care taţii jucătorilor erau introduşi în teren în repriza a doua şi jucau alături de fiii lor. L-am rugat insistent pe tatăl meu să vină la meci:

— Tată, este un meci deosebit. Toţi părinţii vor fi acolo. Eu sunt căpitanul echipei şi prezenţa ta va însemna enorm pentru mine.

Tata nu m-a văzut niciodată jucând, dar, în cele din urmă, a fost de acord să vină la meci. În timp ce mă echipam, nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie: „Astăzi tatăl meu va sta alături de părinţii celorlalţi jucători, gândeam eu. Va vedea cât de bine joc şi va fi mândru de mine”. În timpul încălzirii, fugeam prin faţa lui. Am prins foarte elegant o pasă, sperând că mă va observa. Am câştigat meciul şi eram nerăbdător să-i aud părerea, dar după meci nu l-am mai văzut. Când am ajuns acasă, tata mi-a spus că a plecat înainte de încheierea partidei. Cuvintele lui mi-au căzut foarte greu.

— Este cea mai mare prostie pe care am văzut-o vreodată, a comentat el. Să alergi pe teren îmbrăcat cu hainele alea caraghioase. Parcă eraţi de pe Marte. N-am recunoscut nici un jucător.

Nici măcar nu m-a recunoscut! Nu era mândru de mine. Mă simţeam ridicol, iar el a ieşit din cameră. Cu toate că-mi dădeam seama că nu înţelege jocul, nu puteam pricepe de ce n-a stat să mă încurajeze, să fie mândru de fiul său, să mă iubească.

Un fapt ce s-a petrecut mai târziu mi-a mărit izolarea. Am fost selecţionat să joc în echipa vedetelor de la Universitatea South Carolina. Toate biletele s-au vândut şi stadionul era arhiplin. Am jucat din primul minut şi am rămas în teren aproape tot timpul partidei.

După meci, părinţii îşi îmbrăţişau fiii şi le spuneau cât sunt de mândri de ei. Eu stăteam deoparte, neobservat de nimeni, pentru că nici un membru al familiei sau prieten nu era acolo. Aş fi dat oricât dacă cineva m-ar fi aplaudat şi pe mine.

Câţiva antrenori de fotbal de la diverse colegii m-au abordat şi mi-au oferit burse. Dar oricât de mult aş fi vrut să progresez în lumea sportului, rezultatele mele şcolare mi-au barat drumul. Am refuzat toate ofertele şi am plătit, din nou, un tribut greu încăpăţânării de a nu învăţa.

Ştiam că nu pot trăi toată viaţa din sport şi îmi doream din toată inima să realizez ceva. Problema era că nu ştiam cum. N-am fost educat să-mi fixez obiective, să mă străduiesc să le ating şi apoi să-mi fixez altele mai înalte. Nu mi-am făcut nici un plan pentru viaţa de după terminarea liceului, ci m-am complăcut în viaţa libertină în care m-am angrenat alături de prietenii mei mai în vârstă. Pe atunci credeam că băutura, fetele şi petrecerile cu cei mai în vârstă decât mine este un mod convenabil de viaţă şi o metodă de a câştiga aprobarea celor din jur. Viaţa mea ulterioară s-a desfăşurat după acest model.

După absolvirea liceului, în 1958, m-am angajat la Banca Naţională a statului Carolina, iar după un an mi-am schimbat serviciul plecând la International Paper Company. Katie, prietena mea din liceu, era în primul an la Universitatea South Carolina, unde studia tehnologia medicală. În vacanţa de Crăciun, m-am dus s-o văd. Mi-a spus că încă mă iubeşte şi că n-a iubit pe nimeni în afară de mine.

— Dovedeşte-mi că mă iubeşti, i-am replicat eu. Căsătoreşte-te cu mine.

Deşi Katie era creştină şi ştia că eu nu cred în Dumnezeu, a acceptat propunerea mea pripită, cu două condiţii: s-o duc la biserică şi să nu mai beau. Am fost de acord. Ne-am înţeles ca familiile noastre să nu afle până când va termina ea facultatea şi, peste o lună, ne-am căsătorit pe ascuns.

Katie s-a întors la facultate şi, în următoarele 19 săptămâni, mergeam în fiecare sâmbătă 150 de kilometri ca să-mi petrec week-end-ul cu soţia mea. Obiceiul nostru l-am întrerupt pentru şase luni, când mi-am făcut stagiul la Garda Naţională.

Sportul mi-a netezit cărările şi aici. Trimis la Servicii Speciale, am făcut parte din echipele de baschet şi fotbal, contribuind la câştigarea campionatului oraşului. Ca răsplată, jucătorii primeau învoiri în week-end-uri, dar, în loc să mă duc să mă întâlnesc cu Katie, petreceam timpul liber în compania băuturii.

În primăvara anului 1961, Katie a absolvit facultatea. Ne-am făcut publică căsătoria şi ne-am stabilit la Greensboro, în Carolina de Nord. Katie lucra la un spital şi şi-a continuat specializarea în domeniul tehnologiei medicale. La încurajările ei, am încercat să urmez şi eu un colegiu. Am fost acceptat doar de probă la Guilford College, datorită slabelor mele rezultate din liceu. Mi-am ales economia. Între ore, lucram acasă, dar uram această muncă.

M-am înscris într-o echipă de baschet, ca să am parte şi de o distracţie. Dar Katie detesta sportul şi a refuzat să vină la meciuri. Când mi s-a oferit o bursă la colegiu, datorită meritelor mele sportive, ea m-a îndemnat s-o resping.

Căsătoria noastră n-a mers prea rău când locuiam separat. Acum, când eram tot timpul împreună, prezenţa ei a început să mă obosească şi iarba de dincolo de gard mi se părea mai verde. În loc să vorbesc deschis cu Katie despre dorinţele mele, am început să întârzii în compania foştilor colegi de şcoală. Mi-am reluat obiceiul de a bea şi am încetat să merg la biserică.

Katie i-a cerut pastorului să se întâlnească cu mine şi el m-a întrebat dacă beau. A deschis frigiderul să caute sticle de bere. Am fost ofensat şi am învinovăţit-o pe Katie. Dându-şi seama de gravitatea situaţiei căsătoriei noastre, Katie a încercat tot ce a putut ca s-o salveze. Şi-a călcat propriile principii. A fost de acord să bea şi să vină la petreceri cu mine.

La sfârşitul specializării, Katie a primit un serviciu la spital. Eu încă nu aveam un scop în viaţă şi am renunţat la colegiu. M-am angajat la o fabrică de haine. Când Katie a aflat, ne-am despărţit. Totuşi, Katie ţinea mult la mine şi a dorit să ne împăcăm. A făcut tot ce a putut pentru salvarea căsniciei noastre, dar eu n-am ajutat-o cu nimic.

Într-o zi, când Katie s-a întors de la servici, am anunţat-o:

— Mi-am încărcat lucrurile mele în maşină. Te părăsesc. Nu te mai iubesc.

Câteva momente a rămas înmărmurită. Când m-am întors spre uşă, a apucat câteva trofee sportive pe care le câştigasem şi le-a trântit de podea. M-am înfuriat.

— Acum te şi urăsc, i-am strigat, dând buzna pe uşă.

Katie a făcut demersurile juridice în legătură cu despărţirea noastră, când şi-a dat seama că nu mă mai întorc, apoi s-a mutat în California. Nu am văzut-o un an. În acel an tata a murit de cancer şi astfel s-a stins ultima speranţă că-i voi câştiga stima. Mi se părea că toţi m-au abandonat. Într-o seară eram beat şi i-am telefonat soţiei să mă reprimească.

— Harold, a fost răspunsul ei, dacă aş şti că eşti serios şi ai putea să te schimbi, aş fi de acord, dar tu nu te vei schimba niciodată.

N-am mai vorbit cu ea până în iulie, 1967, când m-a anunţat că s-a încheiat divorţul. I-am împrumutat maşina mea cât a stat în oraş.

După ce s-a pronunţat divorţul, a venit la mine acasă şi m-a rugat s-o duc la aeroport. M-a găsit cu o fetişcană de nouăsprezece ani, doar în bikini. Când le-am comparat, mi-am dat seama că fosta mea soţie era cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o în toată viaţa mea. Ea mi-a zâmbit şi mi-a spus:

— Acum eşti liber. Eşti mulţumit?

— Da, sunt, am minţit.

În drum spre aeroport, Katie mi-a mărturisit că încă mă iubeşte şi mă va iubi întotdeauna. Regreta eşecul căsniciei noastre. Mi-a repetat părerea ei despre mine:

— Dacă aş crede că te-ai putea schimba şi ai deveni omul care am crezut că eşti, m-aş recăsători cu tine. Dar situaţia ta este gravă. Nu te vei schimba niciodată. Harold, îmi pare rău.

Am urmărit-o urcând în avion. Amândoi plângeam. S-a întors spre mine, mi-a făcut cu mâna, apoi a dispărut în avion şi din viaţa mea pentru totdeauna.

N-am spus familiei despre divorţ şi din acel moment viaţa mea a alunecat repede pe panta dezastrului.

IERTAT DE DOUĂ ORI (5 )


Elefantul alb

„Bun venit la Georgia State Penitentiary”. Semnul de la poartă era o parodie de primire călduroasă. Am auzit întâmplări înspăimântătoare despre uriaşa închisoare, cu mii de deţinuţi, care au comis delicte inimaginabile. În sistemul corecţional era cunoscută sub numele de „elefantul alb” deoarece toate clădirile erau zugrăvite în alb. Undeva, în spatele zidurilor redutabile, se aflau celulele condamnaţilor la moarte. Clădirea principală semăna cu un motel uriaş cu patru etaje.

Dintr-un turn, un paznic înarmat cu o mitralieră ne-a indicat direcţia în care să ne îndreptăm. Legănându-mă ca o raţă datorită cătuşelor, m-am oprit o clipă imediat ce am trecut de poartă.

— Băiete, ce condamnare ai? m-a întrebat unul dintre paznicii care m-a escortat de la Chatham County Frison.

— Două, pe viaţă, i-am răspuns.

— De când eşti în închisoare? m-a chestionat gardianul în continuare.

— Sunt abia la început.

Am zărit o undă de simpatie pe faţa sa, iar vocea i-a devenit gravă:

— Băiete, uită-te bine la poarta închisorii pentru că vei muri aici. Nu vei mai fi liber niciodată.

Bătrânul paznic n-a încercat să-mi amărască viaţa. A afirmat pur şi simplu un fapt evident. Nu m-am îndoit de profeţia lui sumbră. Nu făcea altceva decât să repete cuvintele tatălui meu, ale profesorilor mei şi ale soţiei mele: „Nu eşti bun de nimic. Nu te vei schimba niciodată. Nu vei realiza nimic valoros în viaţă. Vei muri aici. Vei muri aici. Vei muri…”.

Stăteam la poarta închisorii şi am tras adânc aer în piept, încercând să-mi fixez în memorie frumuseţea pomilor şi a cerului. M-am întors şi am privit în urmă. Nimeni nu era acolo să-mi spună: „Te iubesc”. Nimeni nu era acolo să-mi spună: „Ţin la tine”. Era prima zi a celor mai oribili ani ai vieţii mele.

Ultima fărâmă de demnitate s-a spulberat o dată cu raderea părului de pe cap şi curăţarea de păduchi, proceduri normale la intrarea în închisoare. Am primit o salopetă şi un număr: 62345.

Am mai primit şi haine de schimb: trei perechi de ciorapi albi, confecţionaţi în închisoare, trei schimburi de lenjerie care purta numerele unor foşti deţinuţi, o pereche de bocanci şi alte trei salopete vărgate, alb şi albastru. „State Prison” era imprimat cu litere negre pe pantaloni şi pe spatele cămăşii, lângă număr.

Ca să-mi umple paharul umilinţei, deţinutul care mi-a împărţit hainele mi-a dat lenjerie numărul patruzeci (eu port treizeci şi trei) şi un tricou uriaş. Toţi au râs de „prospătura” care a apărut.

Nou-sosiţii erau ţinuţi între şase săptămâni şi trei luni în carantină pentru a se observa capacitatea lor de a se adapta vieţii din detenţie. Erau trei rânduri de câte douăzeci de celule, în fiecare fiind câte un om. Tot în acest loc erau aduşi deţinuţii a căror viaţă era ameninţată de ceilalţi. Unii deţinuţi, care erau trimişi des la carceră, rămâneau aici pe tot timpul condamnării. Am întâlnit oameni care au petrecut ani de zile aici, dar pentru mine izolarea era de nesuportat. Ieşeam din celulă o dată pe săptămână să fac un duş, iar hrana era împinsă pe sub uşă.

După opt săptămâni, am fost repartizat la dormitorul G-3, unde împărţeam două toalete şi un duş cu alţi 114 oameni. Mizeria era insuportabilă. Dormeam pe nişte paturi aşezate pe trei nivele. Repartizarea paturilor o făcea îngrijitorul, un deţinut pe nume Latcheye (Ochi-închis) deoarece a rămas cu un ochi pe jumătate închis în urma unei încăierări cu cuţitele.

— Dacă ai ceva bani, îţi dau un pat de jos. Dacă nu, vei dormi sus, m-a anunţat Latcheye.

Nu-mi venea să-mi cred urechilor: un om cu două sentinţe pe viaţă, condamnat să moară în închisoare, trebuie să-şi plătească patul.

— Eşti nebun, i-am răspuns. Nu-ţi plătesc nimic.

— Bine, atunci urcă pe patul de sus, mi-a spus el satisfăcut. Trecuse mult de când nu mă spălasem şi nu mă bărbierisem, aşa că abia îmi suportam propria putoare. I-am cerut lui Latcheye un prosop şi o lamă.

— Nu-ţi dau nimic, a lătrat Latcheye.

Nu departe de noi, un bătrân lustruia portofele de piele. A privit spre mine şi mi-a spus:

— Băiete, poţi împrumuta prosopul şi lama mea.

Surprins de bunătatea lui, m-am întors spre el şi i-am spus:

— Mulţumesc. Apreciez ce faci pentru mine. Te voi răsplăti.

— Hei, nu te încurca cu oameni ca el, m-a întrerupt Latcheye. Bătrânul ăsta a violat copii. Este o lepădătură.

— Nu cred că te cunosc, i-am spus lui Latcheye.

— Nu, dar eu te cunosc. Ţi-am văzut cazierul. Eşti cineva. Eşti un criminal.

Eram năucit. Oamenii mă respectau pentru că am omorât pe cineva! Închisoarea îşi avea propria ierarhie a valorilor, iar criminalii erau mai „respectaţi” decât borfaşii de rând. Trei mii două sute de criminali, hoţi, violatori şi homosexuali (din cei 16.000 câţi erau în tot statul) erau aruncaţi în această puşcărie mizerabilă. Unul şi-a ucis întreaga familie. Altul a îngropat o fată de vie. Alt deţinut era acuzat de violarea a 150 de femei. Cei mai de jos în acest sistem de caste erau „violatorii de copii”. Curând am aflat că, dacă vrei să fii tare, trebuia să nu ai încredere în violatorii de copii, spărgătorii de bănci şi criminali.

Eram convins că presupusa crimă pe care am comis-o nu-mi va asigura protecţia necesară în penitenciar. Deţinuţii luptau pentru putere şi supravieţuirea era o obsesie zilnică. Nu mă îndoiam că voi fi ucis. Nu eram destul de tare sau de viclean ca să rămân în viaţă. Disperat şi înfricoşat, am stat cât am putut de retras, lăsând impresia că sunt un dur, când, de fapt, eram terorizat de spaimă. A fost un mod de viaţă solitar.

Treptat, m-am adaptat rigorilor vieţii din penitenciar şi am învăţat codul nescris de legi care guvernau comportarea din spatele gratiilor. Deţinutul care călca acest cod era hărţuit de ceilalţi deţinuţi şi de gardieni.

Închisoarea era condusă de un grup restrâns de deţinuţi, numiţi „grangurii”, care aveau o reputaţie de duri. Ei controlau totul, inclusiv televizorul care era dat la maximum în majoritatea timpului. Era aproape de patul meu, dar n-am îndrăznit să-l dau mai încet. Numai conducătorii aveau dreptul să o facă. Sâmbetele, aproape cincizeci de deţinuţi se înghesuiau lângă patul meu să vadă desene animate. Aceasta mă scotea din minţi.

De ani de zile n-am urmărit un meci şi ardeam de dorinţa de a vedea unul. Într-o sâmbătă, pe când mergeam să servim prânzul, mi-am adunat tot curajul şi am spus:

— Prieteni, astăzi la ora unu echipa de baschet Kentucky joacă cu cei de la Tennessee şi ţin foarte mult să văd meciul. Toţi suntem aici împreună şi vreau să ştiţi că doresc foarte mult să văd meciul.

— Aici nu ne interesează sportul, a răspuns un deţinut pe un ton arţăgos. Nu ştiu cine te crezi, dar n-o să vezi nici un meci la televizor.

Mi-am dat seama că ar fi fost mai bine dacă nu-mi exprimam dorinţa, dar acum, dacă problema a fost menţionată, ea trebuia rezolvată decisiv.

— Ia ascultă, i-am răspuns, aceasta este casa mea la fel ca şi a ta. Până acum nu m-am atins de televizor, dar la ora unu voi urmări meciul de baschet.

M-am întors şi am plecat.

Când ne-am întors de la prânz, toţi erau tăcuţi. Stăteam sprijinit cu spatele de zid, de teamă să nu fiu atacat din spate. Un deţinut s-a apropiat:

— N-ai habar cu cine te-ai încurcat, mi-a spus el. Nimeni nu a îndrăznit să spună aşa ceva. Tipii ăştia o să te cureţe. I-ai provocat şi dacă dai înapoi, eşti terminat. Vei fi un nimeni. Te vor viola şi-ţi vor fura tot ce ai. Ai priceput?

Nu i-am răspuns.

— Ai cuţit? m-a întrebat.

— N-am nimic, i-am răspuns simţind cum mă trec fiori reci pe şira spinării.

— Sub patul meu se află o revistă şi în revistă este un şiş, mi-a spus el.

Şişul era un fel de cuţit artizanal, cu o lamă atât de lungă încât putea străpunge un om.

— După ce plec, du-te şi ia revista. Apoi pleacă la locul tău şi prefă-te că citeşti. Dacă eşti atacat, ai şi tu o armă.

Am făcut exact cum mi-a spus. Dacă avertismentul lui n-a reuşit să mă sperie, atunci lama ascuţită a cuţitului a făcut-o. Dar dacă va trebui s-o folosesc? Niciodată n-am fost pus într-o situaţie asemănătoare. Am declanşat ostilităţile şi trebuia să fiu pregătit să le continui. Timpul se scurgea chinuitor de încet.

La ora unu, la televizor era un film western. Cu revista în mână, m-am îndreptat spre televizor şi am schimbat canalul la meciul de baschet.

— Dacă mai atingi o dală televizorul, te omor! m-a ameninţat unul dintre deţinuţi, în timp ce comuta pe canalul pe care era transmis western-ul.

— Prieteni, am încercat iarăşi, nu ne putem înţelege? Şi eu trăiesc aici şi trebuie să mi se dea voie să văd şi eu programul pe care-l doresc. Nu caut cearta cu lumânarea, dar vreau să văd meciul de baschet. După ce se încheie, puteţi viziona orice doriţi până seara. Aşa va fi. Sper că ne vom înţelege.

— Dacă mai pui mâna pe televizor, te vei trezi în iad!

Vocea venea dinspre patul unde dormea unul din „duri”. Acesta era în pat şi alături de el sta tolănit amantul său, un deţinut mai tânăr.

Cunoşteam reputaţia acestui „dur”. Era un om deosebit de periculos. Ceilalţi deţinuţi aşteptau încăierarea.

— N-am treabă cu tine, i-am răspuns. Nu te cunosc, dar te-am văzut şi pe tine schimbând canalele la televizor. Este corect să am şi eu acest drept. Dacă pentru asta trebuie să merg în iad, bine, accept.

Tăcerea care a urmat era insuportabilă. Eram încordat şi am transpirat de frică. În sfârşit, „grangurele” a vorbit:

— Eşti singurul de aici care ai curaj. Îmi place de tine. Înţeleg ce vrei să spui. Cât mă priveşte pe mine, te poţi uita la tot ce doreşti.

Spunând aceasta, s-a întors spre prietenul său, întins în pat lângă el.

— Băieţi, staţi să vă uitaţi la meci cu mine, m-am adresat celorlalţi, în timp ce schimbam canalul. Mai ţineam încă în mână revista în care era ascuns cuţitul. Deţinuţii au plecat unul după altul, vociferând nemulţumiţi. Unul singur a rămas în faţa televizorului.

În ziua aceea s-a petrecut un lucru ciudat. Prin provocarea mea, izvorâtă din ignoranţă, am câştigat respectul celorlalţi. Neştiind prea multe despre mine, ceilalţi au rămas cu impresia că sunt un tip extrem de periculos. Dacă aş fi dat înapoi, aş fi fost călcat în picioare. Era o adaptare la legea junglei: sau câştigi, sau eşti terminat.

Închisoarea (împreună cu terenurile aferente) ocupa aproape 5.000 de hectare. Avea o lăptărie mare, o fermă de porci şi alta cu mii de pui. Toată munca din închisoare era efectuată de deţinuţii care trudeau sub soarele arzător al Georgiei şi sub ochii vigilenţi ai paznicilor înarmaţi. La fiecare două ore, zi şi noapte, oriunde ne-am fi aflat, eram număraţi.

Stingerea era la ora 22:00, iar eu mă sculam la ora 5:00, dar ora sculării depindea de munca pe care o aveai. Bucătarii, şi ei deţinuţi, îşi începeau serviciul la unu noaptea pentru ca să poată servi mâncarea la ora 5:00. Hrănirea a 3.200 de oameni dura destul de mult. Nu primeam decât ce era în farfurie. Furtul unui biscuit era pedepsit cu paisprezece zile de carceră.

De fapt, şi cea mai mică infracţiune te putea trimite la carceră. De exemplu, un deţinut pe nume Chicken Yard Shorty, numit aşa pentru că lucra la ferma de găini, aduna ouăle. O găină a sărit pe el şi l-a murdărit. Chicken Yard, supărat, a ameninţat-o că o va omorî dacă mai sare pe el. A doua zi, găina a sărit iarăşi pe el şi Chicken Yard a lovit-o cu un băţ. Un gardian a văzut scena, l-a înşfăcat pe deţinut şi l-a adus în clădirea unde eu lucram ca funcţionar.

— Am o acuzaţie împotriva acestui deţinut, a spus el. Aceasta însemna că va fi judecat.

— Care este acuzaţia? l-am întrebat eu.

— A omorât un pui.

— Nu-i adevărat, găina n-a murit când am lovit-o, l-a corectat Chicken Yard.

După ce el a rănit-o, alţi deţinuţi au prins-o, au omorât-o şi au mâncat-o.

— Atunci schimbă acuzaţia în atacarea unei găini, nu s-a dat bătut gardianul.

Parodia de proces s-a derulat a doua zi.

— Ai fost acuzat de atacarea unei găini. Îţi recunoşti vinovăţia?

— Nu am omorât găina, s-a apărat Chicken Yard. Nu sunt vinovat.

— Aşteaptă afară.

După ce juriul a deliberat, Chicken Yard a fost adus din nou în încăpere.

— Ai fost găsit vinovat de atacarea unei găini. Te condamnăm la paisprezece zile de izolare totală şi nouăzeci de zile de supraveghere. Dacă mai loveşti o găină, te aranjăm rău de tot.

— Slavă Domnului că găina n-a murit, a exclamat Chicken Yard, puteam ajunge pe scaunul electric.

După paisprezece zile. Chicken Yard a ieşit de la carceră murdar şi mort de foame. Mi-a părut rău de el când l-am văzut trecând pe lângă mine. Mi-am dat seama cât de mult îi strică închisoarea pe deţinuţi. Nu puteam pricepe de ce a primit o pedeapsă atât de aspră pentru o greşeală atât de mică.

În afara orelor de muncă şi de masă, eram închişi în celulele noastre. Uram să stau închis, mai ales în zilele de sărbătoare. Sâmbetele ieşeam în curte şi puteam practica diferite sporturi. Vizitele erau permise în timpul week-end-urilor şi al sărbătorilor, iar deţinuţii model aveau dreptul la un telefon de cinci minute. Dar astea nu mă interesau pe mine. Familia şi prietenii nu ştiau unde mă aflu şi nu aveam intenţia să le spun.

Gândacii, muştele şi furnicile întreceau cu mult numărul deţinuţilor. Odată, am pus un pacheţel de dulciuri pe noptiera de lângă patul meu ca să mănânc din ele în timp ce priveam la televizor. Când am întins mâna să mă servesc, am simţit cum ceva mi se plimba pe mână. În câteva secunde, sute de furnici s-au năpustit asupra dulciurilor mele.

Cu gândacii m-am împrietenit până la urmă. Când am intrat în închisoare, îi zdrobeam. După şase luni i-am acceptat, apoi m-am împrietenit cu ci. Le-am dat şi nume. Favoritul meu era Homer. Îl hrăneam cu firimituri de pâine şi mă jucam cu el. Ţineam o bucală de sfoară pe care se căţărau. De atunci n-am mai omorât nici un gândac. Cei care mureau în celula mea mureau de bătrâneţe.

Am primit o Biblie cu coperţi de piele şi gândacii i-au ros colţurile şi i-au ciuruit paginile. Întrucât împărţeam aceeaşi celulă, mă distram la gândul că, cel puţin, aveam colegi gândaci spirituali.

Faţă de celelalte insecte nu aveam aceeaşi simpatic. Omorârea muştelor era un joc. Mi-am propus să omor 1.000 pe zi şi să ţin evidenţa. Când eram în criză de timp, continuam vânătoarea şi la masă. Într-o zi, mi-am îndeplinit norma în 15 minute, ceea ce spune mult despre murdăria în care trăiam.

Un gardian care s-a uitat prin însemnările mele a dat peste cifre: muşte, 992; păianjeni 3; altele 6.

— Ce-i asta? m-a întrebat.

După ce i-am explicat, a exclamat:

— Fire-ar să fie! Asta faci tu tot timpul? Eşti nebun.

Vânătoarea de insecte şi jocul cu gândacii îmi erau folositoare pentru că mă împiedicau să mă gândesc la familie şi mai ales la mama. M-au ajutat să supravieţuiesc.

Totuşi îmi era frică că nu voi rezista. În fiecare seară mă culcam cu frica că voi fi înjunghiat în timpul somnului.

Într-o noapte, stăteam întins, dezbrăcat, pe pat. Nu puteam adormi din cauza zăpuşelii. În celulă era întuneric beznă şi nu auzeam decât sforăitul colegului meu care dormea la jumătate de metru de mine. Deodată, am simţit o lovitură în piept. Am sărit din pat, strigând şi lovind cu pumnii în aer, crezând că voi fi înjunghiat.

Când am aprins lumina, colegul de celulă era în pat, speriat de moarte. Pe pat, zăcea agresorul: un gândac de aproape 5 centimetri lungime. Celula noastră era la ultimul etaj şi gândacii intrau nestingheriţi prin acoperiş. Gândacul a intrat în celulă pe fereastră şi a început să se plimbe pe tavan. Chiar când a fost deasupra mea, nu s-a mai putut ţine şi a căzut.

Stătea şi se holba la mine, în timp ce eu mă gândeam cam ce ar spune dacă ar putea vorbi: „Ia uită-te la malacul ăsta. Ditamai omul s-a speriat de mine! Morris, eşti într-adevăr un tip dur. Dur de tot!” L-am împins jos din pat, atent să nu-i fac nici un rău. Aceasta este închisoarea, un loc al mizeriei şi spaimei.

Eram mândru că mă străduiam să-mi păstrez celula cât de curat posibil. Când eram mutat într-o celulă nouă, începeam curăţenia. Spălam cu hârtie igienică şi apă. Odată am mituit un gardian să-mi aducă pe ascuns nişte vopsea. Mi-a adus puţină vopsea de mai multe ori, de fiecare dată altă culoare. Mi-am vopsit patul în negru, podeaua gri, toaleta roşu şi pereţii în cinci culori diferite.

— Celula ta arată mai frumos ca şi camera mea, mi-a spus gardianul.

— Facem schimb dacă vrei, i-am replicat.

După un timp, comisia care analiza dosarul meu pentru a-mi găsi munca potrivită, a ajuns la concluziile finale:

— Ce ai făcut afară? m-a întrebat unul din ei.

— Am fost pilot de avioane.

— Nu mai face pe deşteptu’, m-a avertizai el. Aici nu avem avioane dar avem foarte mult pământ. Vei culege mazăre, îţi zdrobim noi rezistenţa.

Dar planurile lor s-au schimbai când administratorul spitalului a aflat că ştiu să bat la maşină. Avea nevoie de un astfel de ajutor, aşa că m-a solicitat. Am fost scos din cameră când s-a discutat cazul meu. Când m-am întors, gardianul care m-a ameninţat anterior mi-a spus:

— Ai un noroc nemaipomenit. Toţi cei care intră aici lucrează pe câmp şase luni. Tu abia ai venit, dar avem nevoie de tine ca să lucrezi la spital. Îţi dăm o şansă, dar dacă nu te comporţi bine vei lucra pe câmp pentru totdeauna.

Celula la care am fost repartizat în spital era locuită de nouă oameni. Trebuia să găsesc modalitatea de a mă apăra, dacă se vor isca scene violente. Am observat un storcător care avea o bară metalică prinsă în şuruburi. Într-o noapte, pe când toţi ceilalţi dormeau, am desfăcut şuruburile şi am legal bara cu o bucală de sârmă găsită în celulă. Storcătorul se putea folosi dar, în caz de nevoie, puteam să scot în câteva clipe bara, care măsura aproape un metru lungime şi devenea o armă redutabilă.

Într-o zi, un deţinui tânăr, cu o mână în ghips, a tăbărât pe mine şi m-a atacat cu o violenţă ieşită din comun. În câteva minute, amândoi eram plini de sânge. M-a lovit în cap până când mi-a rupt nasul. Eu am reuşit să-l lovesc în faţă cu genunchiul, dar nici unul din noi n-a ieşit câştigător. Când l-am eliberat din strânsoare, a alergat la palul lui şi a scos o foarfecă ascuţită.

— Ţi-a sosit clipa morţii, a urlat.

Nu aveam timp să-l conving să se potolească şi ştiam că nu există altă cale de scăpare decât să-l înfrunt. Niciodată n-am lovit pe cineva intenţional, dar acum era o luptă pentru supravieţuire. Dacă nu-l omoram, mă ucidea el pe mine. Am apucat repede bara metalică a storcătorului şi l-am lovit cu ea. Sângele îmi intra în ochi şi nu mai vedeam bine unde lovesc, dar am continuat lupta. N-am vrut să-l ucid şi mi-a părut bine când a leşinat. Pe lângă loviturile la cap, avea câteva coaste şi amândouă mâinile rupte. După ce deţinutul a fost tratat, gardienii m-au bătut şi m-au aruncat la carceră, fără să-mi fi acordat asistenţă medicală. Nasul mi-a rămas cârn până în ziua de astăzi. Deţinutul şi-a revenit, dar nu l-am mai revăzut vreodată. A fost închis în izolare totală până la ispăşirea pedepsei deoarece nu se putea adapta celorlalţi puşcăriaşi.

Deşi eu am regretat profund incidentul, ceilalţi deţinuţi au fost impresionaţi de duritatea mea. Dar eu nu eram dur, făceam pur şi simplu parte dintr-o lume a violenţei. Am mai avut parte şi de alte lupte şi nu le-am câştigat pe toate.

Viaţa alături de unii dintre cei mai periculoşi oameni m-a învăţat că am nevoie de o sursă de venit. Banii însemnau putere, iar puterea însemna supravieţuire. Bani lichizi nu aveam voie să posedăm, dar deţinuţii care aveau bani în cont primeau cupoane cu care puteau cumpăra articole de bărbierit, dulciuri, ţigări, sucuri şi altele. Prizonierii model puteau să cumpere prin telefon, săptămânal, de la alte magazine.

Banii pe care i-am avut, când am fost arestat, s-au epuizat la închisoarea precedentă. Nu primeam de la nimeni pentru că nici un membru al familiei nu ştia unde eram. Unii deţinuţi aveau o mică afacere, cum era, de exemplu, confecţionarea articolelor din piele, dar eu nu aveam bani să încep ceva. Nu puteam împrumuta bani pentru că nu aveam de unde să-i înapoiez. În închisoare, neplata unei datorii era moarte sigură. Cea mai bună afacere era vânzarea de droguri, dar n-am vrut să mă amestec în acest trafic. Furtul era exclus din capul locului. Singura mea alternativă era să-mi folosesc talentul de a bate la maşină pentru a obţine bani şi obiecte.

Şansa mea a fost serviciul de secretar la spital, una din poziţiile cele mai influente în lumea deţinuţilor. Deţinuţii care erau bolnavi şi nu puteau munci aveau nevoie de o adeverinţă de la doctor, care-i scutea să iasă la muncă până vor fi examinaţi. Trebuia completat un formular cu numele, numărul şi munca deţinutului respectiv.

Când s-a aflat că eu sunt cel care completez aceste formulare şi pot motiva astfel absenţele de la muncă, unul dintre conducătorii deţinuţilor m-a abordat:

— Eu am o afacere în pielărie şi am nevoie de câţiva oameni mâine, să mă ajute. Dacă îmi pui la dispoziţie câţiva oameni, îţi dau patru pachete de ţigări.

Şi alţi deţinuţi mi-au făcut propuneri asemănătoare, iar unii s-au oferit chiar pentru contacte homosexuale, dar eu i-am refuzat pe toţi. Într-o zi, un prieten mi-a spus, trist, că a pierdut la cărţi. Ca să-şi plătească datoria şi-a cheltuit toţi banii şi şi-a vândut pantofii. Îi putea răscumpăra numai cu cincisprezece pachete de ţigări. Mi-a cerut împrumut câteva pachete dar nu aveam nici unul. Atunci i-am propus următorul plan: să găsească cinci deţinuţi care să-i dea câte trei pachete şi eu îi scuteam de muncă a doua zi.

A găsit pe cei dispuşi să încheie afacerea şi a doua zi şi-a recuperat pantofii. Dar după două zile, tot la cărţi, i-a pierdut din nou. De data aceasta am refuzat să-l mai ajut.

— Găsesc eu oamenii, iar câştigul îl împărţim pe din două, m-a implorat el. Tu nu-i cunoşti, ei nu te cunosc. Dacă eşti prins, poţi jura că nu i-ai văzut niciodată.

Aveam şi cu o disperată nevoie de bani, deci am acceptat. Cu toate că am fost prudent, administratorul spitalului a mirosit repede afacerea şi m-a ameninţat că mă trimite la carceră. Nu mi-am făcut prea multe probleme pentru că avea nevoie de mine. Amândoi ştiam că nu mă putea înlocui cu nimeni. Eu făceam munca, el primea plata. Eram dependenţi unul de celălalt. L-am rugat să-mi semneze un teanc de formulare în alb ca să pot motiva pe cine doresc când am nevoie. A fost de acord.

Periodic, medicii de la spitalul Talmadge Memorial din Augusta, Georgia, dădeau consultaţii la interne, ortopedie, neurologie şi în alte domenii. Eu organizam şedinţele de raze X, transcriam prescripţiile medicilor, scriam reţetele pentru medicamente şi completam formularele de transfer ale bolnavilor care trebuiau operaţi la spital.

Unii deţinuţi îmi cereau să le mijlocesc transferul la spital ca să poată evada de acolo. Odată mi s-au oferit 1.000 de dolari pentru aceasta. Am refuzat banii, dar mai târziu am acceptat din milă pentru că cei doi erau închişi demult, în urma unui proces nedrept. Am avut încredere în ei şi credeam că nu reprezintă un pericol pentru societate. I-am putut scoate din închisoare, dar apoi ei trebuiau să-i dezarmeze pe gardieni. Mi-au promis că nu le vor face rău. Evadarea a eşuat şi am refuzat să-i mai ajut a doua oară.

Eram împreună cu doctorul în cabinet, când un deţinut a deschis uşa. Evident, era foarte tulburat.

— Doctore, pot să-ţi vorbesc? a întrebat.

— Intră, i-a răspuns doctorul. Deţinutul a privit în jur suspicios.

— Ce te frământă? a început doctorul. Deţinutul se holba la mine fără să răspundă.

— El e secretarul meu, i-a spus doctorul. Dă-i drumul, spune ce ai.

— Sunt urmărit, a venit răspunsul.

— De cine?

— De cei de la televiziune.

— Oamenii de la televiziune te urmăresc? a repetat doctorul.

— Da, de fiecare dată când mă uit la televizor, ei mă privesc atent. Mă urmăresc. Şi asta nu-i tot. Directorul are ceva cu mine. Are un buton şi când apasă pe el începe să mă doară.

Brusc, a sărit de pe scaun şi a început să urle:

— Şi acum a apăsat pe buton. Auuuu!

A ţâşnit afară pe uşă şi a rupt-o la fugă pe coridor, urlând cât îl ţineau plămânii. Gardienii au pus mâna pe el şi l-au dus cu forţa la secţia de psihiatrie. L-am urmărit şi m-am întrebat: „Nu urmez eu? Aşa voi fi şi eu într-o zi?”

IERTAT DE DOUĂ ORI (3 )


Şocul

În noaptea care a urmat condamnării mele, m-am simţit mai singur ca niciodată. Până la pronunţarea sentinţei am mai sperat, dar acum, întins în celula mea, am început să înţeleg caracterul ei definitiv. Cuvintele juriului îmi răsunau în minte: Vinovat! Vinovat! Vinovat!

„Sunt vinovat, raţionam eu, dar nu de faptele pentru care m-au condamnat ei. Eram vinovat că m-am împrietenit cu nişte ticăloşi, vinovat de modul de viaţă pe care l-am îmbrăţişat, vinovat de hotărârile pripite, dar nu vinovat de jaf şi crimă”.

Îmi retrăiam procesul, amintindu-mi exact toate cuvintele martorilor, fiecare expresie a feţelor lor, fiecare emoţie exprimată. Fusesem atât de convins că voi câştiga. Familia şi prietenii mei din Carolina de Nord nu ar fi ştiut nimic.

Dar lucrurile n-au stat aşa. Am jucat pe viaţă şi pe moarte şi am pierdut. Înainte obişnuiam să urmăresc reacţiile celor care au primit pedepse de privare de libertate pe viaţă sau capitale. Unii au încercat să-l lovească pe procuror. Alţii au izbucnit în plâns. Alţii au căzut în genunchi. Alţii au leşinat. Unii şi-au bătut joc de judecător. Alţii au încercat să se sinucidă.

Deşi am încercat să schimb cursul procesului, când am cerut ca juraţii să confirme personal verdictul, totuşi nu mi-am ridicat vocea. Cu excepţia cuvintelor urâte adresate procurorului la sfârşitul procesului, mi-am păstrat calmul. Am primit destul de liniştit sentinţa, deşi nu eram pregătit pentru ea. Chiar şi cererea de apel am făcut-o calm.

Dar, pe măsură ce trecea timpul şi am ieşit din starea iniţială de şoc, am început să înţeleg treptat ce înseamnă două condamnări pe viaţă. Aveam numai douăzeci şi nouă de ani şi viaţa îmi era, practic, încheiată. A-ţi petrece tot restul vieţii în închisoare înseamnă o moarte vie. „Cum de mi-am risipit atât de stupid viaţa? m-am gândit. Puteam deveni tot ce-mi doream să fiu”.

Cam pe la ora trei dimineaţa, mi-am dat seama de gravitatea condamnării. Nu mi-am putut stăvili lacrimile. Nu auzeam altceva decât suspinurile mele. Amintindu-mi de mama, întunericul mi-a cuprins sufletul.

„Nici măcar nu ştie unde mă aflu. Nu voi supravieţui vieţii dure şi violente din închisoare. Voi muri! Dar nu vreau să mor!” Mai mult ca oricând înainte, doream să trăiesc.

Restul nopţii am plâns tot timpul. „De ce mi s-au întâmplat toate acestea? mă întrebam mereu. De ce sunt aici?” Încercam să-mi amintesc numele celui ucis în jaful de la magazin. Îmi aduc aminte că am căutat prin ziare să aflu cine era. Într-un târziu, epuizat, am căzut într-un somn foarte agitat.

A doua zi dimineaţa, un gardian mi-a dat să citesc Constituţia Atlantei. Vestea condamnării mele era pe prima pagină şi când paznicul mi-a întins ziarul, m-am răstit la el:

— De ce n-ai fost la proces ca să vezi cu ochii tăi cum a fost?

Citind articolele, am rămas înmărmurit de denaturarea adevărului. Eram zugrăvit ca un criminal odios, un ticălos în persoana căruia nu mă puteam recunoaşte.

„Nu sunt eu! Despre altcineva este vorba! Dacă m-ar cunoaşte lumea, ar şti cine sunt eu în realitate… Îşi vor da seama că au greşit”.

Nu mi-am revăzut avocatul decât după proces. Mi-a trimis o scrisoare prin care m-a informat că a evitat toate celelalte canale şi a făcut recurs direct la Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite. A făcut tot ce a putut, mi-a spus el, şi mi-a urat noroc.

Zilele se scurgeau încet, în timp ce aşteptam recursul într-o celulă umedă, de trei metri pe doi în închisoarea Fulton County. O dată cu condamnarea, mi-am pierdut şi cetăţenia americană. Deposedat de toate drepturile, am intrat cu totul sub tutela statului.

Ieşeam din celulă o dată pe săptămână să fac un duş. Mâncarea îmi era servită pe o tavă pe care paznicul o împingea pe sub uşă. Celula avea un singur geam, dar era prea sus ca să pot privi prin el. Timp de doi ani şi jumătate, nu am văzut cerul, soarele, luna şi stelele. Era prima mea detenţie solitară şi în fiecare zi îmi pierdeam tot mai mult sentimentul că sunt o fiinţă umană.

Cu cât eram mai singur în celulă, cu atât mintea îmi era mai tulburată. Deveneam suspicios. Pe toţi îi consideram duşmani şi am ajuns s-o urăsc şi pe mama. „Ştie unde mă aflu! gândeam eu. M-a părăsit. Ca toţi ceilalţi, şi ea este împotriva mea”.

Ura şi furia mea s-au transformat în dorinţa de răzbunare. Doream să le fac rău la toţi: să-l omor pe procuror şi pe toţi cei care au depus mărturie împotriva mea. Într-o zi, un deţinut nou mi-a spus câteva noutăţi care mi-au întărit dorinţa de a mă răzbuna pe Jack şi pe Danny. Noul deţinut îi cunoştea pe amândoi şi mi-a povestit ce s-a întâmplat. Cei doi au fost condamnaţi la douăzeci de ani pentru jaf dar, datorită colaborării lor cu poliţia, pedeapsa le-a fost suspendată şi a doua zi au fost eliberaţi.

— Acum se laudă că au reuşit să te înfunde pe tine, mi-a spus deţinutul. Este o ruşine că au reuşit să scape.

I-am oferit toţi banii pe care-i mai aveam în cont, dacă-i va omorî, dar n-am mai auzit de el de atunci. Totuşi, un timp, am trăit cu sentimentul satisfacţiei că ceva rău li se putea întâmpla.

Zi după zi, străbăteam celula de la un capăt la celălalt şi înapoi, aşteptând veşti despre recursul meu. Ura pentru Jack, Danny şi procuror îmi dădea energii noi şi am ajuns să mă întreb: „Oare mai sunt om?” A fost o întrebare care m-a chinuit mult în decursul următoarelor luni. Comportamentul mă discredita ca fiinţă umană. Strigam la gardieni, le făceam semne obscene cu mâna şi chiar am îndrăznit să arunc cu apă murdară spre ei.

Această comportare mi-a asigurat un loc în „celula dezbrăcaţilor” numită şi „pardesiu”. Se susţine că aceste carcere, cu ziduri de metal şi podea de ciment, sunt astfel concepute încât să împiedice deţinutul să-şi facă singur rău. Cu toate că modul în care sunt construite confirmă această idee, scopul lor real este umilirea deţinutului. Este un mod foarte eficace de zdrobire a spiritului unui om.

De obicei celui pedepsit să stea aici nu i se permite să-şi păstreze vreo haină, dar eu am rămas cu o cămaşă şi o pereche de pantaloni. Deoarece nu eram considerat un posibil sinucigaş, am avut dreptul şi la un pat. În celulă nu exista apă curentă şi, de câte ori îmi era sete, trebuia să-i cer apă gardianului. Am ajuns să cerşesc cele mai elementare lucruri pentru a supravieţui.

În timp ce mă aflam în „pardesiu”, un deţinut din celula vecină şi-a înfundat toaleta, astfel că amândouă celulele noastre au fost inundate cu materii fecale. Mizeria a ajuns să formeze un strat de 30 de centimetri, iar gardienii râdeau de noi cu gura până la urechi în timp ce ne stropeau cu furtunul. Nu voi uita niciodată batjocurile lor şi îmi amintesc că l-am ameninţat cu moartea pe unul dintre ei, dar fără nici un rezultat. Râsetele lor au continuat.

Am experimentat şi alte efecte devastatoare pe care le are carcera asupra deţinuţilor. Într-una din celulele învecinate, un alt condamnat avea halucinaţii. Convins că cineva îl urmărea ca să-l omoare, omul îşi dădea cu capul de gratii. Un deţinut a înghiţit un piron pe care l-a găsit, iar altul arcuri de pat. Alţii au înghiţit chiar şi cuţite.

Când am fost eliberat de la carceră şi m-am întors în celula mea, eram deprimat. Stăteam întins pe prici, cuprins de singurătate şi disperare. M-am gândit să cer ajutor, dar eram prea mândru. Oricum, nu aveam la cine apela. Credeam că nimănui nu-i pasa de mine. Până atunci am crezut că nu depind de nimeni şi nu cerusem ajutor niciodată. Nici lui Dumnezeu nu I-am cerut ajutor. Aveam alte concepţii. Am decis că nu există Dumnezeu. Dacă ar fi existat, nu ar fi permis toate acestea.

Luni de zile am ezitat între dorinţa de a muri şi dorinţa de a trăi. În cele din urmă, cândva, în timpul acelor zile nesfârşite, m-am hotărât ce vreau să fac: să trăiesc. După doi ani de închisoare, Curtea Supremă a statului Georgia a judecat recursul meu.

— Hei, băiete! Ia citeşte asta! mi-a spus un gardian, bătându-mă pe umăr cu un ziar. Am aruncat o privire titlului articolului: „Curtea Supremă a statului Georgia îi refuză lui Harold Donald Morris un nou proces”.

Ochii mi s-au înceţoşat. Cuvintele îşi făceau loc cu greu în mintea mea. Dar gardianul nu mi-a lăsat prea mult timp să diger ştirea.

— De-acum eşti al nostru pentru totdeauna! a spus el vesel. De astăzi treci la săpat şanţuri. Apoi, cu o voce răutăcioasă, a început să-mi povestească ce voi păţi la închisoarea Georgia State Penitentiary. Cuvintele sale m-au înfiorat:

— Morris, vei fi violat, pentru că nu eşti tare. Strânge-ţi lucrurile!

Lucrurile mele se rezumau la hainele pe care le aveam pe mine. În ziua când am fost arestat, tot ce-mi aparţinea a dispărut şi nici până în ziua de azi nu ştiu ce s-a ales din bunurile mele. Dar cu două condamnări pe viaţă, laşi totul în urmă fără să te mai gândeşti.

A urmat o călătorie de vreo şaizeci de kilometri până la centrul de diagnosticare şi clasificare din Jackson, Georgia. Aici, înainte de a intra în penitenciar, condamnaţii erau consultaţi fizic şi psihic.

Un asistent social, cu păr lung şi diplomă în sociologie, a început să mă înveţe cum să supravieţuiesc în închisoare. Bineînţeles, el nu a stat nici o zi după gratii.

— Ai fost vreodată închis? l-am întrebat eu.

— Nu, mi-a răspuns el.

— Atunci nu avem ce să vorbim. În timp ce mă pregăteam să ies din încăpere, m-a întrebat despre familia mea.

— Nu am familie, sunt orfan, am minţit.

— Eşti la prima infracţiune, a observat el. Ţi-am studiat dosarul. Eşti deosebit de ceilalţi deţinuţi. Majoritatea condamnaţilor urmează un anume tipar, dar tu eşti diferit. Eşti inteligent. Voi încerca să te ajut. Pot să-ţi recomand locul de ispăşire a pedepsei, dacă îmi spui unde vrei să mergi. Care este prima ta opţiune?

— Georgia State Penitentiary, am replicat eu.

— Este cea mai dură închisoare din ţară! mi-a spus el. Nimeni nu vrea să meargă acolo. Eşti nebun! Nu-şi dădea seama că mă jucam cu el.

Un om cu două condamnări pe viaţă nu impune statului unde să şi le ispăşească. Nu mai întâlnisem foşti puşcăriaşi, în afară de Jack şi Danny, care au scăpat în urma unui târg murdar. Asistentul social a presupus că aveam cunoştinţe la Georgia State Penitentiary, de aceea mi-a recomandat o altă închisoare. Nu mi-a păsat. N-am vrut decât să râd de el.

La testarea aptitudinilor, mi-am continuat jocul. Intenţionat, am răspuns greşit. De ce să mă străduiesc să obţin un punctaj bun? Oricum, voi putrezi în închisoare. Am susţinut cu înverşunare că nu am fost la şcoală decât două zile: în prima zi ca să văd cum este la şcoală şi în ultima zi ca să-i spun profesorului că nu voi mai veni.

După trei luni, când s-a încheiat perioada de testare, am fost urcat în microbuzul închisorii, împreună cu un deţinut negru. Nimeni nu s-a deranjat să-mi explice ce se întâmplă.

— Unde mergem? l-am întrebat pe unul dintre paznici.

— La Chatham County Prison.

În pofida „crimelor” mele şi a gravităţii sentinţei, am sperat să fiu trimis la o închisoare de securitate medie. Dar Chatham County Prison era una de maximă siguranţă. Aceasta era tot ce ştiam despre ea.

— Unde este închisoarea? am întrebat.

— La Savannah, Georgia.

Puţin mai târziu, paznicul i-a făcut un semn cu cotul colegului său şi, zâmbind, s-au întors spre noi.

— Ia spuneţi, ştiţi să înotaţi?

Ştiind că vrea să-şi bală joc de noi, m-am abţinut să-i dau vreun răspuns.

Deţinutul negru a răspuns:

— Da, domnule, eu ştiu să înot.

— Foarte bine. În cazul acesta, poate că vei scăpa de aligatori. Pe amândoi o să vă punem să săpaţi şanţuri. Veţi sta în apă până la gât. Dacă nu vă omoram noi, o vor face aligatorii.

Fiindcă am rămas tăcut şi de data aceasta, gardianul mi s-a adresat:

— Ce-i cu tine? Ţi-a mâncat pisica limba?

Am rămas tăcut în continuare.

— Hei, ia uită-te, băiatul ăsta face pe durul, a spus paznicul. Dar să-ţi mai spun ceva, ocnaşule. Eşti al nostru pentru totdeauna şi te aranjăm noi.

Nemaiputându-mă stăpâni, i-am spus:

— Ia să-ţi spun şi eu ceva, sticlete. Nu eşti în stare să mă aranjezi pe mine. Nu eşti suficient de bărbat să faci asta.

Închisoarea Chatham County era alcătuită din două dormitoare mari şi dărăpănate, în care locuiau cam 200 de deţinuţi şi alţi 50 dormeau în încăperi mai mici. Eu am fost repartizat într-unul din dormitoarele mari, cu două toalete, două chiuvete şi un duş la nouăzeci de oameni. Eram doar patru albi.

În timp ce făceam duş, cineva mi-a furat ochelarii. L-am întrebat pe deţinutul care răspundea de curăţenia dormitorului dacă ştia ceva de ei. Nu îi văzuse.

— Toată lumea să fie atentă la mine, am strigat, îmi lipsesc ochelarii. Cine i-a văzut să mi-i aducă. Am nevoie de ei.

M-am întins pe pat gândindu-mă ce voi face în continuare. În cele din urmă m-am ridicat şi am spus:

— Ascultaţi-mă! Dacă-l prind pe cel ce mi-a furat ochelarii, îl voi omorî. Nu caut cearta cu lumânarea, dar cine mi-a furat ochelarii merită să moară.

M-am întins din nou pe pat. Cam după o oră, deţinutul de serviciu cu curăţenia mi-a şoptit la ureche:

— Eu ştiu cine ţi-a furat ochelarii, dar să nu-i spui că ai aflat de la mine. Este Black Muslim. mi-a spus făcându-mi semn cu capul spre el.

M-am îndreptat spre el şi l-am întrebat:

— Sunt ochelarii mei la tine?

Nici un răspuns.

— Ştiu că tu i-ai luat şi îţi dau cinci minute să mi-i dai înapoi. Dacă nu, te ucid.

Negrul a sărit ca ars din pat, a alergat spre uşă şi a început să urle:

— Lăsaţi-mă să ies. Omul acesta a înnebunit!

Paznicii l-au lăsat să iasă, apoi s-au îndreptat spre mine ca să mă pedepsească. După ce le-am explicat ce s-a întâmplat, l-au întrebat şi pe negru. A recunoscut că i-a ascuns pe un cazan de încălzire. Gardienii mi-au înmânat râzând ceea ce a mai rămas din lentile şi din rama topită.

Cam după două ore, patru deţinuţi negri au venit la mine.

— Te crezi chiar aşa dur? m-a întrebat unul din ei.

— Nu sunt un dur. Am două condamnări pe viaţă şi sunt abia la început. Nu am treabă cu voi. Omul mi-a furat ochelarii. Eu nu fur, dar dacă cineva fură de la mine, va plăti. Nu caut cearta, dar nici nu mi-e frică de voi. Asta este şi basta.

Negrul s-a gândit puţin la cuvintele mele. Apoi mi-a răspuns:

— Ai dreptate, şi mi-a strâns mâna. Mi-a întors spatele şi ceilalţi l-au urmat. Era să fac atac de inimă.

Mi s-a comunicat că voi săpa şanţuri în afara închisorii şi am fost întrebat dacă am probleme cu sănătatea. Am crescut în greutate destul de mult în timpul celor doi ani de când eram închis şi le-am explicat că nu sunt în stare să sap şanţuri. Răspunsul nu merită să fie publicat. Concluzia era că voi fi pedepsit dacă nu sunt de acord să ies a doua zi la săpat.

A doua zi dimineaţă am refuzat să ies la muncă şi am cerut unui doctor să-mi examineze o umflătură pe care mi-am descoperit-o pe spate.

— Spre binele tău sper să ai ceva serios, s-a răstit la mine paznicul. Dacă doctorul nu-ţi găseşte nimic, stai la carceră paisprezece zile.

Carcera, izolarea totală, în întuneric, doar cu pâine şi apă, era cea mai aspră pedeapsă din închisoare.

Mi-am ridicat cămaşa şi i-am arătat doctorului umflătura dar el nu s-a atins de mine.

— N-ai nimic, a fost verdictul lui, în timp ce scria în raport că eram apt de muncă.

Infracţiunile comise în interiorul închisorii erau judecate într-o parodie de proces de o comisie alcătuită din gardieni şi un consilier. Majoritatea consilierilor erau foşti gardieni, fără nici o pregătire în domeniu. Ştiind că comisia mă va condamna la carceră dacă refuz să muncesc, am cerut să vorbesc cu directorul închisorii. Dar acesta lipsea până a doua zi. Dimineaţa următoare, am refuzat din nou să ies la săpat şanţuri. Comisia m-a condamnat la douăzeci şi opt de zile de carceră.

— Vreau să fac recurs la directorul închisorii, am insistat eu. Nimeni nu mai făcuse aşa ceva şi gardienii n-au ştiut ce atitudine să adopte. Mi s-a permis să mă întorc în dormitor până când directorul mă va putea primi. Când s-a întâmplat aceasta, i-am explicat:

— Domnule director, nu mă cunoaşteţi, dar eu am două condamnări pe viaţă. Probabil că voi muri în închisoare. Îmi dau seama că nu dumneavoastră m-aţi adus aici. Nu-mi sunteţi duşman şi nu am nimic cu dumneavoastră. Sunt un om cu pregătire, vreau să muncesc, dar nu să sap şanţuri. Nu vreau să apar în faţa oamenilor. Ar fi prea umilitor. Voi lucra în interiorul închisorii. Voi face orice: voi bate la maşină, voi spăla haine. Fac orice.

— În interior este de lucru doar pentru câţiva oameni, mi-a răspuns directorul. Va trebui să lucrezi în afara închisorii, la fel ca ceilalţi.

— Nu voi lucra. Mai bine mor! Vă rog să mă ascultaţi, nu m-am dat eu bătut. Dacă mă obligaţi să muncesc în exterior, sau omor un paznic, sau mă omoară el pe mine. Oricum, vă veţi pierde postul. Sigur că nu doriţi aceasta. Trimiteţi-mă la Georgia State Penitentiary. Cel puţin acolo nu voi ieşi afară.

— Eşti singurul om pe care l-am întâlnit până acum care să-şi dorească să meargă la Georgia State Penitentiary, mi-a răspuns directorul. Eşti nebun?

Până la urmă a acceptat să muncesc în interior, dar a insistat să mă duc la carceră până când aranjează lucrurile, probabil opt-zece zile.

Deşi viaţa la închisoare este mizerabilă, totuşi nu-mi doream să petrec zece zile singur şi în întuneric. Aveam oroare să sap şanţuri, dar cel puţin vedeam lumina zilei şi alţi oameni.

— Bine, am cedat eu. Până atunci sap şanţuri. Nu vă voi crea probleme.

Directorul a fost de acord şi, după şase zile, un gardian a venit după mine la ora cinci dimineaţa. Conducându-mă printre deţinuţii care dormeau încă, mi-a spus:

— Eşti fie cel mai curajos deţinut care a stat vreodată în această închisoare, fie nebun.

Cu mâinile şi picioarele în cătuşe, m-am urcat în vechiul microbuz al închisorii, păzit de doi gardieni care păreau de aproape şaptezeci de ani. S-au purtat bine cu mine în timpul drumului de aproape o sută de kilometri până la Georgia State Penitentiary. Era 6 decembrie 1971, iar dimineaţa cenuşie de iarnă reflecta tristeţea din sufletul meu. În timpul călătoriei, am avut timp să mă gândesc la evenimentele care au condus la închiderea mea.

IERTAT DE DOUĂ ORI (2 )


Viaţă dublă

Trei zile am stat într-o celulă murdară încercând să adun cioburile în care s-a spart viaţa mea. N-am reuşit nimic, nici la şcoală, nici în muncă şi nici în familie. Chiar şi sportul n-a fost decât o iluzie. Alegerea greşită a prietenilor m-a aruncat într-un coşmar.

Încă mai purtam hainele pe care am reuşit să le apuc când am fost arestat. După aceste trei zile, un poliţist m-a condus într-un birou, unde doi agenţi FBI mi-au adus lucrurile personale de la motel. Un aparat de radio şi alte câteva lucruri lipseau, dar n-am făcut nici un comentariu, ci am semnat formularul pe care mi l-au dat agenţii.

— Nu eşti deloc cum ne-am aşteptat, a spus unul din ei. Pari un om liniştit, nu tipul violent capabil de ceea ce eşti acuzat.

— Ce se va întâmpla în continuare? am întrebat eu.

— Ai fost arestat pentru că ai părăsit statul ca să scapi de anchetare. Vei fi predat autorităţilor din Carolina de Nord, apoi celor din Georgia. Situaţia ta este gravă. Ea nu mai este de competenţa noastră şi nu ne vei mai vedea.

— Totuşi, avem o întrebare, a spus celălalt agent. Căutând prin lucrurile tale am găsit o perucă, ciorapi şi pantofi de damă. Nu înţeleg ce făceai cu haine de damă.

Nu ştiau de fata de la motel. Pierdusem totul, mai puţin simţul umorului.

— Cum? Nu ştiţi? am răspuns cu un aer serios. Câteodată joc şi rolul de femeie.

— Luaţi-l de aici, a spus enervat primul agent către gardian.

Am râs până am ajuns înapoi în celulă, dar, o dată ajuns înăuntru, am încetat. Nu ştiam ce mă aşteaptă.

Avocatul meu încă nu se întorsese în oraş, când au început interogatoriile. Anchetatorii s-au purtat bine cu mine la început, urmărind să se împrietenească cu mine pentru a strânge dovezi împotriva mea. Dar când am refuzat să vorbesc cu ei şi să semnez documentele de extrădare, şi-au schimbat tactica şi au trecut la înjurături şi ameninţări.

În cele din urmă, am reuşit să vorbesc cu avocatul şi m-am simţit foarte încurajat că m-a crezut. Am discutat cu el posibilitatea de a ne opune extrădării, dar el a fost de părere că ar fi doar pierdere de timp şi bani pentru că n-aş fi avut nici o şansă. M-a sfătuit să mă întorc în Carolina de Nord şi mi-a recomandat un avocat de acolo.

Încătuşat ca un animal, am fost transferat în Greensboro, unde Jack şi Danny m-au implicat în toate infracţiunile pe care le-au comis ei. Ştiindu-mă nevinovat, eram destul de optimist în privinţa eliberării mele. Noul meu avocat mi-a lăsat o impresie foarte bună.

— Dacă spui adevărul, nu vei avea nici un motiv de îngrijorare, m-a asigurat el. A plecat să mai facă nişte cercetări şi s-a întors după trei ore.

— Nu au dovezi împotriva ta, dar vor să ajungă la o înţelegere cu tine, mi-a spus el când a revenit.

În schimbul informaţiilor despre cei pe care i-am cunoscut la barul de noapte, toate acuzaţiile din Carolina de Nord (de care, de fapt, nu eram vinovat) vor fi retrase. Termenul care se foloseşte în aceste cazuri este nol pros. Le-am spus tot ce am ştiut şi toate acuzaţiile din statul Carolina de Nord au fost retrase.

Avocatul mi-a făcut o ultimă vizită oferindu-se să continue să se ocupe de cazul meu, lucrând prin biroul său din oraşul Charlotte. Va avea un alt avocat ca partener şi vor acţiona printr-un avocat din Atlanta.

— Contra a 7.000 de dolari nu vei primi nici o zi de închisoare, mi-a promis el.

Eram lefter, cu datorii mari, dar cam impertinent.

— Dacă fac rost de bani şi vă plătesc numai dacă câştigaţi procesul, vă convine? l-am întrebat. A fost de acord.

— Dar mai este ceva, am adăugat eu cu un rânjet. Nu mai am nici un ban.

— Dar ai familie, mi-a sugerat el.

Rânjetul mi-a dispărut de pe faţă.

— Nu vreau să-mi amestec familia. Mai bine risc.

Acuzaţiile din Atlanta nu mă speriau prea tare. În fond, nu eram vinovat. Voi fi sincer cu poliţia şi vor înţelege că nu sunt un criminal.

În cel mai rău caz mă vor elibera condiţionat. Nu ştiam că poliţia din Atlanta lucra de un an la acest caz, iar Jack şi Danny, în schimbul unor sentinţe mai uşoare, au depus mărturie împotriva mea. Capcana era întinsă iar eu am căzut în ea.

Am fost legat de un alt deţinut în timpul călătoriei spre Georgia şi păzit de doi poliţişti care au fost avertizaţi că sunt un criminal periculos. Ne-am oprit la închisoarea din Charlotte, statul Carolina de Nord, unde am făcut o baie, legat de o mână şi de un picior de celălalt deţinut. Era doar una din lungul şir de umilinţe ce vor urma.

După o noapte petrecută în închisoarea Fulton County din Atlanta, am apărut, cu cătuşe la mâini, în faţa unui procuror. Fiindcă nu eram reprezentat de un avocat, procedura era ilegală dar, din nefericire, atunci nu ştiam aceasta.

Procurorul a deschis dosarul meu şi mi-a spus:

— Vezi acest dosar? Ştiu totul despre tine. Am trimis trei oameni pe scaunul electric şi tu vei fi al patrulea. Vei muri.

Nu mă aşteptasem la aceste cuvinte. Ştiam că era un creştin devotat, chiar ordinat ca lucrător într-o biserică, şi îmi va propune o tranzacţie. Eu voi spune tot ce ştiu şi ei vor închide ochii. De aceea, am fost şocat.

— Am auzit că ai pledat nevinovat în Carolina de Nord, a continuat procurorul. Eu nu te cred. Eşti un criminal foarte inteligent. Apoi s-a întors spre anchetatorul care m-a adus.

— Ştii, aproape că îmi place genul acesta de oameni, s-a adresat acestuia, schimbându-şi tonul. Mă aşteptam să văd un criminal animalic, dar acesta pare un om normal… un om cu diplomă. Nu este cum am crezut eu.

— Îţi spun eu ce vom face, mi s-a adresat din nou procurorul. Dacă îţi recunoşti vinovăţia, primeşti douăzeci de ani. Nu va mai fi nici un proces. Te duci direct la închisoare şi îţi ispăşeşti pedeapsa. Ei, ce spui?

Mi-am dat seama de gravitatea situaţiei mele. Procurorul îmi era, în mod evident, duşman. Am devenit sarcastic.

— Fac eu zece ani şi dumneavoastră pe ceilalţi zece şi plecăm împreună la închisoare.

— Vei sfârşi pe scaunul electric, s-a răstit el. Luaţi-l de aici.

Am fost dus înapoi în celula mea şi timp de două săptămâni nu s-a mai întâmplat nimic. Într-o zi de vineri am fost anunţat că avocatul meu doreşte să mă vadă. Care avocat? Nu aveam bani să plătesc un apărător.

Printre gratii l-am zărit pe cel care s-a recomandat drept şeful departamentului apărătorilor publici.

— Ţi-am studiat dosarul, mi-a spus el. Au dovezi zdrobitoare împotriva ta. Doi oameni vor depune mărturie că eşti creierul unei bande criminale, că i-ai ameninţat şi i-ai obligat să intre înarmaţi într-un magazin şi să împuşte pe oricine se va afla acolo. Te pot trimite pe scaunul electric.

Am relaţii la procuratură şi îţi pot obţine douăzeci de ani dacă eşti dispus să te recunoşti vinovat.

— Observ că nu ştii nimic despre mine, am răspuns eu dispreţuitor. Şi tu crezi că sunt vinovat.

— Eu ştiu că eşti vinovat, a replicat avocatul.

— Bine, atunci să-ţi spun eu ceva, am strigat eu, în timp ce încercam să-l apuc printre gratii. Nu eşti avocatul meu şi nu mă voi recunoaşte niciodată vinovat! Poţi să-i transmiţi procurorului că prima mea ofertă rămâne valabilă: fac eu zece ani dacă-i face el pe ceilalţi zece. Când vrea, eu sunt gata.

— Îţi va părea rău. Vei muri, mi-a prezis avocatul public. Eşti un criminal şi vei sfârşi aşa cum meriţi. Renunţ să te apăr, dar vreau să mai adaug un singur lucru: vei regreta ziua în care te-ai născut.

După o săptămână am fost anunţat să fiu pregătit a doua zi dimineaţă, la ora cinci, pentru proces. Eram acuzat de crimă, riscam pedeapsa capitală şi nu aveam avocat!

După o noapte nedormită am fost închis într-o celulă de la tribunal, în aşteptarea procesului. Cam pe la ora zece, un gardian m-a escortat în sala tribunalului. I-am recunoscut pe procuror şi pe avocatul public care m-a ameninţat şi m-a abandonat.

Primul proces era cel al lui Donald Harold Morris. Chiar şi numele mi l-au pronunţat în ordine inversă. Apărătorul public şi-a început pledoaria.

„Dumnezeule! Ce mă fac? Mă vor condamna! Voi muri!”

Avocatul s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:

— Te pot scăpa cu douăzeci de ani dacă îţi recunoşti vinovăţia.

— Voi fi judecat pentru crimă dar pentru că te-am ucis pe tine. Îţi voi frânge gâtul! l-am ameninţat eu.

— Domnule judecător, putem veni în faţa dumneavoastră? a întrebat avocatul. El şi procurorul au schimbat câteva cuvinte înaintea judecătorului. Apoi procurorul a anunţat că, datorită absenţei martorilor care nu au sosit din Carolina de Sud, procesul se amână cu o lună. M-am întors în celula mea.

„Mi-am făcut duşmani… nu pot câştiga împotriva lor… mă vor condamna la moarte!”

Gardianul mi-a întrerupt şirul gândurilor.

— Am fost autorizat să-ţi ofer un târg: douăzeci de ani dacă îţi recunoşti vinovăţia. Accepţi?

— Autorizat de cine? l-am întrebat eu.

— De procuror, a replicat el.

— Spune-i că, dacă vrea să împartă cei douăzeci de ani cu mine, putem începe de azi.

— Vei muri, a afirmat gardianul foarte convins. Te vei face scrum pe scaunul electric.

Zilele treceau încet. Cam după o lună, tot într-o vineri, mi s-a spus că noul meu avocat vrea să mă vadă. Eram din nou într-o stare de confuzie. În sala de vizite am văzut un om bine îmbrăcat, plin de sine, care mi-a spus că a fost numit de judecător să mă reprezinte. După câteva întrebări în legătură cu crima, noul avocat m-a informat că procesul va avea loc luni.

— Ţi-am studiat cazul, mi-a spus el şi ştiu ce vom face. Vom încerca să discredităm mărturia celor doi foşti deţinuţi împotriva ta. Tu nu ai avut nici o condamnare, dar ei sunt recidivişti. Vom câştiga.

Ce uşurare să aud că cineva mă crede nevinovat! Era sigur că vom câştiga procesul.

Luni dimineaţa, în 15 iunie 1970, la ora nouă, a început la tribunalul Superior Court din centrul Alianţei, procesul care avea drept miză însăşi viaţa mea.

În fiecare zi a procesului eram trezit la ora trei dimineaţa şi dus la tribunal, unde aşteptam până la ora nouă. Procurorul îşi cunoştea foarte bine meseria şi l-a făcut praf pe avocatul meu. Am aflat mai târziu că noul meu avocat a participat doar la procese civile şi acesta era primul său caz de crimă. A făcut câteva erori grosolane. Am vrut să depun mărturie sub prestare de jurământ şi să spun adevărul, dar avocatul nu m-a lăsat.

— Procurorul este foarte şiret. Te va face de ruşine, m-a avertizat el.

I-am spus avocatului că nu aveam familie şi nu va putea folosi nici o mărturie referitoare la caracterul meu. Oricum, cum ar fi putut s-o facă când m-a văzut prima oară vineri, iar luni a început procesul? Mai mult, a insistat că nici nu am nevoie de cineva care să depună mărturie despre caracterul meu.

— Lasă-i să-şi prezinte dovezile şi îi vom ataca. Eu am ultimul cuvânt în faţa juraţilor. Acuzarea nu va putea dovedi nimic. Era plin de încredere.

Mai mult, mi-a spus că în statul Georgia puteai depune mărturie şi fără prestarea jurământului şi puteai spune tot ce doreai fără să fii supus unei examinări din partea acuzării. Am crezut că aceasta era cea mai bună veste pe care am auzit-o în ultima vreme.

Dar întreg procesul a fost o farsă. Poliţiştii care au ajuns la locul faptei, cei care au anchetat cazul, şoferul ambulanţei şi martori oculari de la locul crimei au afirmat cu toţii că s-a comis o crimă, dar nici unul n-a putut stabili vreo legătură între faptă şi mine.

Până la proces nici nu auzisem toate detaliile jafului. În magazin se aflau douăsprezece persoane. Bărbatul care a fost ucis era soţul uneia dintre casiere. S-au furat 590 de dolari.

Cu câtva timp înaintea procesului, Jack şi Danny mi-au transmis un mesaj prin intermediul unui alt deţinut. Mi-au spus că au ajuns la un acord cu judecătorul şi că mă sfătuiesc să-mi recunosc vinovăţia şi să accept douăzeci de ani pentru a nu risca pedeapsa capitală. Dar grija lor pentru viitorul meu n-a mai fost atât de evidentă când au depus mărturie în faţa tribunalului.

Au intrat pe rând şi nici unul dintre ei nu m-a privit decât atunci când procurorul le-a cerut să mă identifice. Ascultându-le depoziţia falsă, simţeam dorinţa să-i ucid. Ce bine că nu aveam o armă! În rezumat, ei au afirmat că eu planificasem toată seria de jafuri şi i-am ameninţat că-i omor dacă nu-mi execută ordinele. Înainte de comiterea jafului de la magazin, am fost acolo pentru a găsi cea mai bună metodă de a-mi pune planul în aplicare. Le-am ordonat să-i împuşte pe toţi clienţii din magazin.

Directorul magazinului şi casiera, soţia celui omorât, au depus şi ei mărturie. Au dat amănunte despre crimă, iar văduva a plâns în timp ce şi-a depus depoziţia. Când au fost întrebaţi dacă m-au văzut vreodată, amândoi au negat.

Când procurorul a încheiat prezentarea dovezilor, m-am prezentat şi eu să depun mărturie. La sfatul avocatului meu, nu am vorbit sub prestare de jurământ pentru a-l împiedica pe procuror să-mi pună întrebări. Am vorbit despre anii mei petrecuţi în colegiu şi despre faptul că niciodată nu am avut conflicte cu legea. După o oră am părăsit boxa martorilor, mulţumit că m-am prezentat drept un om amabil şi liniştit. De asemenea, eram optimist pentru că nici unul din martorii oculari nu m-au recunoscut. Coşmarul meu se apropia de sfârşit şi mă simţeam mai destins.

Apoi a urmat ultima pledoarie a procurorului.

— Doamnelor şi domnilor juraţi, a început el, nu v-a impresionat acest om? Este un om educat, bine îmbrăcat, cu un vocabular îngrijit. Aţi observat ce bine s-a controlat? Iată dovada că nu este un criminal obişnuit, ci unul genial!

După ce le-a reamintit tot ce au spus cei doi despre implicarea mea în crimă, a afirmat că am mai ucis şi alţi oameni. Această afirmaţie ar fi trebuit retrasă pentru că nu am fost condamnat niciodată.

Îndreptându-se spre juriu, a continuat:

— Dacă acest om este cel ce pretinde că este, atunci de ce nu a consimţit să depună mărturie sub jurământ? Oricine nu este dispus să jure cu mâna pe Biblie este un mincinos şi şiret ca un şarpe. Morris este un criminal! Dacă nu-l condamnaţi, eu îmi iau soţia şi copiii şi părăsesc oraşul. Nu vreau să trăiesc aproape de acest om.

Aceasta a fost pledoaria lui.

Juriul s-a retras pentru deliberări la ora 21:00 şi până la ora 1:00 n-au ajuns la nici un verdict. A fost întrebat judecătorul dacă pot primi o sentinţă mai uşoară, în loc de pedeapsa capitală, în caz că sunt declarat vinovat, dar el a răspuns categoric că nu. Juriul s-a retras din nou şi eu am fost dus în celulă. La ora 3:00 am fost trezit şi dus înapoi la tribunal pentru a auzi verdictul.

În 18 iunie, la ora unsprezece am intrat în sala tribunalului cu cătuşe la mâini. După ce juraţii şi-au ocupat locurile, judecătorul le-a cerut verdictul. Prim juratul l-a înmânat secretarului şi acesta l-a dat procurorului. Acesta a privit spre mine cu un zâmbet răutăcios.

— Vinovat! a anunţat procurorul.

Judecătorul a primit verdictul în scris şi a observat că juriul a recomandat clemenţă, ceea ce însemna că voi primi o condamnare pe viaţă în loc de pedeapsa capitală. Judecătorul a spus:

— Donald Harold Morris…

Din nou, ordinea celor două pronume a fost inversată. Agăţându-se şi de un pai, avocatul meu a protestat că sunt condamnat ilegal datorită pronunţării incorecte a numelui. Intervenţia lui a fost respinsă.

Cuvintele judecătorului îmi vor rămâne în memorie pentru totdeauna.

— Tinere, pentru delictul de jaf armat te condamn la muncă silnică pe viaţă. Iar pentru crimă, te condamn la muncă silnică pe viaţă. Luaţi-l de aici.

— Domnule judecător, nu pot executa sentinţa. Nu am cum să ispăşesc două condamnări pe viaţă!

— Tinere, vei merge la închisoare şi te vei strădui.

— Pot să mai spun ceva? am întrebat eu.

— Ce mai este de spus?

— Domnule judecător, acum două zile, când am fost adus la tribunal, trei dintre juraţi m-au văzut cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare. (Acestea erau o indicaţie că eram încarcerat şi considerat periculos, ceea ce i-ar fi putut convinge pe juraţi că sunt vinovat.) Consider că verdictul a fost influenţat de acest incident.

Judecătorul, enervat, a respins cererea mea.

Văzând că şansele îmi scad cu repeziciune, am adăugat repede:

— Cer ca fiecare membru al juriului să mă privească personal în ochi şi să-mi spună că doreşte să-mi petrec tot restul zilelor închis. Doresc să spună dacă m-au văzut sau nu cu cătuşe la mâini.

— Este dreptul tău, a fost de acord judecătorul.

Fiecare dintre juraţi a afirmat că mă consideră vinovat, dar nici unul n-a îndrăznit să mă privească în ochi. Cu toate că unii au recunoscut că m-au văzut cu cătuşe, judecătorul a respins acuzaţia de ilegalitate a procesului. Atunci am scos din buzunar un ultim apel pe care l-am pregătit în timpul nopţii.

— Domnule judecător, cu tot respectul cer rejudecarea procesului şi permisiunea de a rămâne la închisoarea Fulton County până la reexaminarea cazului meu. Ştiam că dacă reuşeam să rămân în această închisoare şi să nu primesc încă un număr de puşcăriaş, şansele mele de a câştiga rejudecarea procesului erau mai mari.

— Ai la dispoziţie treizeci de zile pentru a face recurs, a spus judecătorul.

În timpul procesului mi s-a părut că avocatul meu este mai nervos decât mine. Fruntea îi era acoperită de broboane de transpiraţie. Când a auzit verdictul, a izbucnit în plâns. A spus că îi pare rău şi că va face apel, dar i-am replicat că nu mai am încredere în el.

Procurorul a zâmbit în timp ce am trecut pe lângă el cu mâinile şi picioarele încătuşate.

— Deci eşti creştin, un predicator chiar, i-am spus. Să mă ajute Dumnezeu să nu ajung la fel de religios ca tine.

În drum spre celula mea, am trecut prin faţa celei în care erau deţinuţi Jack şi Danny. Cât de mult îmi doream să-i ucid! Am scuipat în direcţia lor cât am putut de departe, pentru a-mi întări promisiunea.

— Credeţi că voi putrezi aici? Jur pe mormântul tatălui meu că voi scăpa de aici şi arunci vă voi omorî. Şi dacă nu voi putea să vă prind pe voi, vă voi omorî nevestele, mamele sau copiii. Veţi muri. Jur că veţi muri!

Nu am dormit în noaptea care a urmat, ştiind că pe acelaşi coridor se află cei doi oameni care mi-au distrus viaţa.

IERTAT DE DOUĂ ORI


” Este o tradiţie ca autorul să-şi exprime recunoştinţa faţă de cei care l-au ajutat să-şi scrie cartea. Deoarece această carte este o autobiografie, trebuie să le mulţumesc celor care m-au ajutat în viaţă. Dacă spaţiul mi-ar permite, aş menţiona numele tuturor celor care m-au ajutat de-a lungul zbuciumatei mele vieţi.

Prietenilor care au crezut în mine, chiar şi atunci când lumea din jurul meu se prăbuşea, le mulţumesc pentru dragostea, înţelepciunea şi curajul lor.

Prietenilor mei care m-au ajutat în zilele grele ale bolii le mulţumesc pentru exemplul pe care mi l-au dat.

Conducătorilor mei spirituali le mulţumesc pentru devotamentul lor în proclamarea Evangheliei lui Isus Cristos.

Lui Bobby Richardson, care nu se ruşinează de Evanghelia lui Cristos, îi mulţumesc pentru că este prietenul lui Isus şi al meu personal.

Fratelui meu, Carl Morris, şi iubitoarei lui soţii, Betty, le mulţumesc pentru loialitatea şi dragostea pe care mi le-au arătat tot timpul.

Lui James Dobson şi colaboratorilor săi de la Focus on the Family le mulţumesc pentru încurajare şi încrederea pe care o au în mine.

Prietenilor care s-au rugat pentru apariţia acestei cărţi, precum şi coautoarei, Dianne Barker, le mulţumesc din tot sufletul“.

   de Harold Morris

Omor destul de grav

— Dă-i drumul! Dă-i drumul! Am împuşcat un om! au strigat prietenii mei în timp ce se năpusteau spre maşină.

Am pornit motorul şi, iară să mai cer vreo explicaţie, am întors maşina şi am pornit exact în direcţia din care au venit Jack şi Danny.

— Ce faci? Eşti nebun? Ne vor prinde! a strigat Danny. Cei doi s-au aplecat pe bancheta din spate când maşina poliţiei şi o salvare cu sirenele urlând au trecut pe lângă noi în viteză, îndreptându-se spre un magazin.

Am virat la dreapta ca să ies din Atlanta şi am ajuns pe autostradă. Un timp n-am auzit decât gâfâitul celor doi de pe bancheta din spate şi tot felul de întrebări mi se învârteau în minte: „Au împuşcat un om! Cum s-a putut întâmpla aşa ceva?”

Când Jack şi Danny s-au mai liniştit, mi-au povestit ce s-a întâmplat. Au intrat în magazin, şi-au scos pistoalele şi au ordonat şefului de magazin să deschidă seiful. În timp ce unul dintre ei lua banii din seif, un cumpărător şi-a dus mâna la centură şi a scos un pistol de calibru 38. A avut loc o încăierare şi eroul de ocazie a fost împuşcat.

„Până acum ne-am distrat, m-am gândit eu, dar acum sunt implicat în jefuirea unui magazin. Dar dacă omul împuşcat moare? Nu ar fi mai bine să merg la poliţie?”

— A murit? am întrebat eu, speriat de răspunsul pe care-l voi primi.

— Nu! a răspuns Jack dispreţuitor. L-am atins doar lateral şi când am ieşit din magazin era în picioare. Va trăi.

Am respirat uşurat. Cel puţin rana nu era fatală şi eram bucuros că nimeni nu ne-a observat când am trecut cu maşina pe lângă magazin. Cu toate că-mi părea rău de omul rănit, cu cât ne îndepărtam de Atlanta deveneam tot mai sigur pe mine. El îşi va reveni, iar noi am scăpat, mă gândeam eu. Totul se va sfârşi cu bine. Prietenii mei m-au încurajat şi ei.

Pentru Jack şi Danny se părea că incidentul s-a încheiat şi nu-şi făceau prea multe griji pentru soarta celui împuşcat. Ne-am oprit să mâncăm şi să bem o bere şi apoi ei au dormit în timp ce cu am condus 500 de kilometri până în Greensboro, Carolina de Nord, unde locuiesc. În cele şase ore de condus am avut suficient timp să revăd evenimentele ultimelor şase luni.

Pe Danny şi Jack i-am întâlnit într-un bar de noapte din Greensboro, la puţin timp după ce m-am despărţit de soţia mea. Ideea de a-mi petrece tot restul vieţii cu o singură femeie nu mă atrăsese deloc şi nu-mi ascundeam beţiile şi aventurile. După divorţ am început să petrec mult timp la un bar de noapte, primul club topless din statul Carolina de Nord. Trăiam într-un ritm alert, dar nu ştiam încotro mă îndreptam.

Aveam un serviciu bun la o firmă de asigurări, un Cadillac nou şi libertatea pe care mi-am dorit-o. Niciodată n-am avut necazuri cu poliţia, nici măcar pentru parcarea într-un loc interzis sau depăşirea vitezei legale. Niciodată n-am întâlnit un fost puşcăriaş. Dar curând, toate acestea s-au schimbat. Barul de noapte atrăgea personajele cele mai dubioase: alcoolici înrăiţi, toxicomani, traficanţi de droguri, foşti condamnaţi şi prostituate. Era o viaţă nouă în care mă cufundam tot mai adânc.

Deşi bravam în faţa noilor mei prieteni, în interiorul meu mă simţeam mizerabil şi nu ştiam încotro s-o apuc. Am început să beau tot mai mult până când tot timpul mi-l petreceam în compania băuturii şi a femeilor. Am descoperit amfetaminele (drogurile – n.tr) şi pilula numită „frumuseţea neagră” a devenit prietena mea intimă.

În cele din urmă mi-am părăsit serviciul. Mi-au mai rămas ceva bani din poliţele de asigurare pe care le aveam, dar nu erau suficienţi pentru stilul meu extravagant de viaţă. Lucram câteva ore la clubul de noapte şi am recurs la cărţi de credit până când am acumulat datorii de câteva mii de dolari.

Nu peste mult timp prietena mea mi l-a prezentat pe Jack. El şi prietenul lui, Danny, erau întotdeauna foarte eleganţi, volubili, aroganţi şi cheltuiau mult. Arătau bine şi aveau mare succes la femei. Ne-am împrietenit pe loc şi Jack mi-a propus să locuiesc cu ei.

Nu ştiam că era un fost deţinut. Tot ce mi-a spus a fost că avea „relaţii”. Astfel mi-a explicat de ce are 500 de costume (şi m-a asigurat că nu erau furate). Cu toate că am vrut să-l cred, am rămas la convingerea că proveneau din furturi. Totuşi mi-am lăsat deoparte întrebările şi am cumpărat şi eu câteva costume. Am vândut câteva şi unor prieteni.

Într-o seară Jack m-a rugat să-l aştept cu maşina la un motel, la ora 21:30. Mi-a dat 2.000 de dolari pentru acest mic serviciu. A doua zi am citit în ziar că motelul a fost jefuit. Când l-am întrebat pe Jack despre aceasta, el mi-a răspuns: „Nu mai pune întrebări. Ai fost bine plătit”. M-am speriat, dar, pentru că aveam datorii mari, am tăcut şi am acceptat banii. Ar fi trebuit să mă duc la poliţie, dar, dacă dormi ziua şi chefuieşti noaptea, conştiinţa nu mai are când să lucreze.

După ce ne-am săturat de Greensboro, împreună cu cei doi amici am căutat femei şi senzaţii noi în alte părţi, de la Myrtle până la New York. Buzunarele lui Jack erau întotdeauna doldora de bani. Viaţa nocturnă a oraşului Atlanta ne ademenea tot aşa cum fluturii de noapte sunt atraşi de flacără. Am plecat deci acolo.

În 18 septembrie 1968 ne-am instalat la motelul Heart of Atlanta şi am luat toate barurile la rând. Am consumat cantităţi enorme de alcool şi ne-am drogat. După o săptămână de petreceri am rămas fără bani lichizi şi am folosit cărţile de credit pentru acoperirea cheltuielilor. Ne-am întors în Carolina de Nord, lucru pe care, de altfel, abia aşteptam să-l fac. În 25 am plecat de la motel. Înainte de a părăsi oraşul, prietenii mei au insistat să mai vizităm o dată câteva fete pe care le-am cunoscut mai devreme.

Am mers la adresa pe care ne-au dat-o fetele. Am bătut la uşă, dar n-am primit nici un răspuns. În timp ce le aşteptam să se întoarcă acasă de la serviciu, Jack şi Danny au plecat pe neaşteptate, spunând că se vor întoarce imediat.

Fetele au sosit repede şi am intrat în apartamentul lor. La câteva minute după ce m-am întors la maşină, i-am văzut pe Jack şi pe Danny fugind spre mine şi strigând că au împuşcat un om.

Dar acum, când ne apropiam de Greensboro, nici unul dintre ei nu părea afectat de incidentul ce s-a petrecut. În timp ce ei moţăiau în spate, eu eram cuprins de tot mai multe îndoieli. Alunecam tot mai adânc în disperare: „Ai ajuns la fundul butoiului, mi-am spus. Tata a crezut întotdeauna că nu voi reuşi să realizez ceva în viaţă. Poate că a avut dreptate. Dar poate că nu, argumentam cu. Şi dacă vreau să dovedesc că nu avea dreptate, trebuie să mă despart de Jack şi de Danny”.

Cu câteva săptămâni în urmă, mă mutasem din locuinţa lui Jack şi acum împărţeam un apartament cu proprietarul barului de noapte. Aceasta mi-a uşurat despărţirea de ei. I-am lăsat pe cei doi acasă la Jack dar nu le-am spus ce planuri îmi făcusem. Apoi mi-am strâns lucrurile şi am plecat la Houston, Texas, unde un prieten s-a oferit să mă găzduiască.

Nu eram acolo decât de câteva zile, când prietenul meu a acceptat, pe neaşteptate, un serviciu nou, chiar în Atlanta. Neavând pe altcineva în Houston, am plecat împreună cu el. N-am mai auzit nimic despre jaful magazinului şi am uitat complet incidentul.

Cu toate că m-am despărţit de foştii mei prieteni, n-am abandonat stilul de viaţă anterior. Am continuat viaţa uşuratică. Mai mult, m-am aruncat în viaţa destrăbălată pe care o duceam şi mai aprig ca înainte. Au trecut câteva luni şi jaful magazinului mi-a ieşit complet din minte. Mi-am reamintit însă de el când mi-a telefonat o fostă prietenă din Carolina de Nord.

— Ai fost pe prima pagină a ziarelor astăzi, mi-a spus ea.

— Ce vrei să spui?

— Poza ta este pe prima pagina a ziarelor. Eşti căutat pentru atac armat şi crimă.

— Crimă! am murmurat eu cu răsuflarea tăiată. Când mi-am dat seama de realitate, am simţit cum mi se strânge stomacul. Jack şi Danny l-au ucis pe bărbatul din magazin.

— Harold, FBI-ul m-a chestionat în legătură cu tine. Au spus că omul respectiv n-a trăit decât cinci minute după ce ai plecat din magazin.

— Dar n-am ucis pe nimeni, am protestat eu.

— Pe cei doi prieteni ai tăi i-a prins poliţia şi acum te caută şi pe tine.

După terminarea conversaţiei m-am gândit la seara jafului. Ştiam că eram vinovat de câteva lucruri condamnabile, dar nu de jaf şi crimă. N-am fugit de autorităţi şi nici acum nu mă ascund. Am aşteptat câteva zile în Atlanta ca să fiu arestat. Văzând că nimeni nu vine să mă aresteze, m-am hotărât să mă întorc în Carolina de Nord şi să vorbesc cu un prieten, avocat. Am petrecut de câteva ori împreună, aşa că m-am gândit că pot avea încredere în el ca să-mi spună ce se întâmplă.

Avocatul auzise deja despre acuzaţiile ce mi se aduceau şi dorea să ştie care a fost participarea mea la crimă. Mi-a spus că mă crede, dar m-a sfătuit să nu mă predau încă poliţiei. În primul rând va încerca să afle ce au mărturisit ceilalţi doi suspecţi arestaţi. Apoi mă voi duce la poliţie şi le voi povesti totul. Dacă voi depune mărturie împotriva lor, voi fi, probabil, eliberat. La urma urmei nu eram implicat decât datorită faptului că-i cunoşteam. Eu n-am ucis pe nimeni. Nu voi avea probleme, m-a liniştit el.

Când l-am căutat pe avocat, după câteva zile, părea încurcat. În jurul cazului se păstra secretul, iar Jack şi Danny nu erau închişi în oraş. Avea nevoie de mai mult timp pentru a-şi da seama ce se întâmplă, înainte să mă predau poliţiei. Riscam să fiu arestat dacă rămâneam în Greensboro sau mă întorceam la Atlanta, deci nu mi-a rămas decât alternativa fugii.

Mi-am vândut maşina ca să am bani de drum şi am plecat la Myrtle Beach cu un prieten. După câteva zile de chefuri acolo, am plecat împreună cu el la Charleston, Savannah, Columbia şi, în cele din urmă, la Greenville, Carolina de Sud, unde m-a lăsat prietenul meu, spunându-mi că se va întoarce peste câteva zile. Pe drum a fost oprit pentru depăşirea vitezei legale şi, pentru a nu-şi pierde permisul de conducere, a făcut un târg cu poliţiştii: va preda poliţiei un criminal în schimbul păstrării carnetului de conducere. Le-a spus poliţiştilor unde mă pot găsi. Stăteam la un motel împreună cu o fată pe care o cunoscusem în Columbia, dar aveam camere separate pentru că eu doream să fiu liber să mă întâlnesc şi cu alte femei.

În data de 18 septembrie, la un an de la crima din Atlanta, mă întorceam la motel pe la ora opt, după ce îmi petrecusem seara în compania unei fete noi, pe care tocmai o cunoscusem. După ce fata m-a lăsat în faţa motelului, în drum spre camera mea, mi-am cumpărat un Pepsi şi un ziar. Am citit până aproape de ora zece lângă geam, apoi am tras perdelele, am încuiat uşa şi m-am culcat. Treizeci de minute mai târziu am fost trezit de o bătaie în uşă. Adormit, am deschis uşa, dar n-am văzut pe nimeni. Crezând că a fost camerista, am închis uşa şi m-am culcat din nou.

Toc! Toc! Toc!

Iarăşi camerista! Eram deja supărat pentru că eram deranjat a doua oară. După ce am descuiat, uşa s-a trântit cu violenţă de perete şi doisprezece poliţişti au năvălit în cameră şi mi-au pus pistoalele la tâmplă.

— Dacă faci vreo mişcare, eşti mort! au strigat ei, aruncându-mă pe pat şi punându-mi cătuşe la mâini.

— Unde ţi-e pistolul? m-au întrebat golind sertar după sertar. Niciodată în viaţă n-am avut pistol. Scena care s-a derulat parcă făcea parte dintr-un film cu gangsteri, în care jucam şi cu.

— Luaţi-l şi închideţi-l! se răsti ofiţerul care a comandat întreaga operaţiune.

— Doar n-o să mă duceţi dezbrăcat? am obiectat eu în timp ce mă împingeau spre uşă.

— Pune-ţi nişte haine pe tine! a încuviinţat ofiţerul.

— Cum credeţi că mă pot îmbrăca cu mâinile legate la spate? am protestat cu.

Mi-au eliberat o mână şi am putut să mă îmbrac.

— Cum rămâne cu banii mei? am întrebat.

— Numără-i banii… face pe deşteptul, a bombănit unul din ei.

— Bine, m-aţi prins. Nu vreau decât banii mei şi ce-mi aparţine, am spus eu. Nu au aflat nimic despre fata din camera alăturată.

Pe drum spre penitenciar, m-au bombardat cu întrebări.

— Când ai ajuns în oraş? Ce-ai făcut până acum?

Au insistat mereu că eu deţin o informaţie de care aveau ei nevoie. Ştiind că aveam dreptul la un avocat în timpul anchetei, nu le-am răspuns nimic.

Când am ajuns la închisoare, poliţiştii s-au înfuriat pentru că m-am opus la luarea amprentelor. Ameninţat cu bătaia, am cedat. Am fost pus sub acuzaţie în faţa unui magistrat federal care a fixat cauţiunea la 10.000 de dolari. Atunci am aflat că sunt acuzat de atac armat în Greensboro. Aceasta m-a dărâmat complet.

Cum puteam fi căutat pentru o crimă din Atlanta, pe care nu o comisesem, dar acuzat de un atac armat în Greensboro despre care nu ştiam nimic? Dacă reuşeam să strâng 10.000 dolari, eram liber.

Am folosit apelul telefonic la care aveam dreptul ca să contactez pe unul dintre cei mai buni avocaţi din Carolina de Sud. Secretara lui m-a informat că doar o simplă discuţie cu el mă costă 200 de dolari. Aveam 500 de dolari, dar, oricum, avocatul nu era în oraş şi nu urma să revină decât peste câteva zile.

După două ore, un agent FBI a intrat în celula unde eram deţinut şi mi-a spulberat orice speranţă de a obţine o eliberare rapidă.

— Harold Morris, am ceva să-ţi comunic, mi-a spus el. A citit şase acuzaţii de atac armat şi una de crimă.

— Nu există cauţiune.

Ceilalţi deţinuţi au răsuflat uşuraţi. Pentru că eram îmbrăcat elegant, ceilalţi colegi de celulă au crezut că eram un informator FBI infiltrat între ei. Au plănuit să mă înjunghie, aşa cum mi-a spus unul dintre ei mai târziu. Dar când mi s-au citit toate acuzaţiile, şi-au dat seama că sunt un criminal mai periculos decât oricare dintre ei.

Şase atacuri armate, crimă, cauţiunea refuzată. Cum a fost posibil să mi se întâmple toate acestea chiar mie? Întotdeauna m-am considerat un băiat de la ţară care a intrat şi el în lumea bună. Am adoptat un mod de viaţă libertin pentru că mi se păruse că-mi oferă posibilitatea să fac tot ce doresc. „Trebuie să fie doar un coşmar înfricoşător, mi-am spus. Când mă voi trezi, totul va reveni la normal”. Dar gratiile n-au fost de acord.

IERTAT DE DOUĂ ORI (1 ) – Prefaţă


” Dacă n-aş fi primit, în 1983, o casetă cu povestea lui Harold Morris, probabil că nu l-aş fi întâlnit niciodată. Ea conţinea istoria fascinantă a lui Harold, aşa cum a povestit-o unor elevi de liceu. Caseta, aidoma cărţii de faţă, prezenta captivanta poveste a unui sportiv care promitea să ajungă celebru, dar care a fost prins în vârtejul ameţitor al vieţii şi, după câteva greşeli, a ajuns într-o celulă întunecoasă, cu două condamnări pe viaţă. Cu mâinile şi picioarele încătuşate, a intrat pe poarta închisorii Georgia State Penitentiary pentru a petrece anii cei mai negri, dar şi cei mai binecuvântaţi ai vieţii sale. Aici, înconjurat de criminali înrăiţi, a descoperit puterea lui Isus Cristos de a schimba vieţile oamenilor.

Am ascultat cu atenţie, fără să pot scoate un sunet, timp de o oră, cum un fost condamnat pe viaţă povestea candid despre transformarea vieţii lui în urma întâlnirii cu puterea divină. În tot acest timp, nu m-am gândit la altceva, decât la posibilitatea ca mulţi alţii, mai ales părinţii şi adolescenţii, să asculte povestea vieţii lui Harold. Cu toate că singurele conflicte pe care le au majoritatea oamenilor cu poliţia se rezumă la nerespectarea culorii roşii a semaforului, mi-am dat seama că povestea acestui om, care a stat şi în celula condamnaţilor la moarte, este interesantă şi incitantă. Din acest motiv, am hotărât transmiterea casetei pe programele de radio ale staţiilor noastre. Astfel, în februarie 1984, caseta s-a transmis la câteva sute de staţii radio, în cadrul programului „Focus on the Family”.

Ce s-a întâmplat mai departe este aproape incredibil. Birourile noastre au fost inundate de un număr record de scrisori. Unele erau scrise pe foi de caiet şcolar, altele pe hârtie cu desene, iar altele pe hârtie cu antet. Unele erau indescifrabile, altele erau, bătute la maşină. Scrisorile erau din aproape toată ţara: din marile metropole şi din staţiuni de odihnă, din zone rurale, din orăşele şi, desigur, din multe închisori. Oricum au fost ele scrise, toate aveau un numitor comun: impactul personal dramatic pe care l-a avut relatarea lui Harold Morris. Când potopul de scrisori a încetat, la numărătoarea finală ne-am dat seama că s-a stabilit un record: 15.000 de scrisori pentru o emisiune de o oră. Voluntarii care ne ajută la corespondenţă au avut de lucru mai mult ca niciodată pentru a citi şi a răspunde la atâtea scrisori.

De atunci Harold Morris mi-a devenit un prieten apropiat, un frate de credinţă şi un colaborator preţios în eforturile noastre de a ajuta familia. Recent am avut ocazia să-l aud pe viu povestindu-şi viaţa părinţilor şi copiilor din biserica mea. Sala de 2500 de locuri a fost arhiplină şi, cât timp a vorbit, s-a păstrat o tăcere totală. Apoi l-am auzit pe Harold întrebând auditoriul dacă ştie ce înseamnă să te trezeşti la ora trei noaptea şi să te uiţi pierdut la tavan, copleşit de sentimente de vinovăţie şi regret pentru ce ai făcut. Sau dacă ştie ce înseamnă să nu poţi adormi seara, datorită păcatelor din trecut. Biserica a rămas tăcută, iar el a continuat explicându-le tinerilor că hotărârile greşite, acţiunile şi gândurile păcătoase pot fi iertate, că şi ei pot obţine eliberarea de păcatele trecutului, că şi ei pot descoperi, aşa cum a făcut-o şi el, într-o celulă infestată cu gândaci, puterea transformatoare a lui Isus Cristos. La sfârşit Harold le-a cerut tinerilor care aveau asemenea probleme să vină în faţă pentru o rugăciune de pocăinţă şi consacrare pentru Dumnezeu. Adolescenţi din toate colţurile sălii s-au ridicat şi au păşit în faţă ca să-l cunoască mai îndeaproape pe Harold… şi pe Salvatorul lor. A fost un moment memorabil în viaţa acestui om unic în felul lui.

Am vorbit pe îndelete cu Harold despre lucrarea pe care o desfăşoară şi motivele care-l determină să o facă şi am înţeles care este forţa care-l împinge înainte: o dorinţă fierbinte să-şi slujească Salvatorul şi să-i ajute pe alţii să evite capcanele în care a căzut el şi lungul drum al umilinţei pe care l-a parcurs puşcăriaşul cu numărul 62345. Sper ca nimeni dintre noi să nu afle, pe propria piele, ce înseamnă să fii îmbrăcat în haine vărgate, tuns şi aruncat în spatele unor gratii unde să-ţi petreci tot restul vieţii. Dar milioane de adolescenţi şi tineri se află într-o altă închisoare… a păcatului. Sunt robii alcoolului, ai tutunului şi drogurilor, ai imoralităţii şi dorinţei nesăbuite de a obţine plăcerea cu orice preţ. Harold Morris vrea să spună tuturor acestor oameni că Isus Cristos este Cel care i-a smuls lanţurile şi l-a eliberat. Mesajul său este un mesaj al speranţei pentru o lume disperată.

Indiferent dacă eşti părinte sau copil, căsătorit sau celibatar, indiferent dacă locuieşti într-un cămin, un apartament, o casă spaţioasă sau o celulă de închisoare, cartea pe care o vei citi conţine istoria unui om ale cărui sfaturi vei fi înţelept dacă le vei urma. Un om obişnuit care a ajuns într-o situaţie neobişnuită. Mă simt onorat să mă număr printre prietenii lui“.

James G. Dobson 
Preşedintele Asociaţiei Focus on the Family

Închinarea


” Astfel de  închinători doreşte şi Tatăl! ” ( Ioan 4: 23)

Când nu ne închinăm lui Dumnezeu găsim mereu un substitut, chiar dacă acesta ajunge să fie propria noastră persoană. Închinarea este un impuls universal, sădit de Dumnezeu în fiecare fibră a fiinţei noastre. Este la fel de naturală ca respiraţia. Domnul Isus a spus că am fost creaţi astfel deoarece ” închinători doreşte … Tatăl !”. În funcţie de cercul religios din care provii, trebuie să- ţi lărgeşti înţelegerea despre închinare.

De exemplu: închinarea este mai mult decât o muzică. Noi spunem: ” La noi la biserică, mai întâi avem închinarea, apoi învăţătura.” Nu, totul se face spre Slava lui Dumnezeu. Dacă închinarea este numai muzică, atunci cum rămâne cu toţi aceia care nu au ureche muzicală? Să nu uităm nici că închinarea nu este un stil. Stilul de muzică pe care îl preferi spune mai mult despre tine decât despre Dumnezeu. Preferinţa muzicală a cuiva îi pare de multe ori zgomot altcuiva. Dar nu si lui Dumnezeu –  Lui Îi plac ” strigăte pline de bucurie” şi toate varietăţile care decurg de aici ( Psalmul 100: 1).

Totodată, închinarea nu este numai spre folosul nostru, ci pentru al lui Dumnezeu. Când spui: “ Nu am înţeles nimic din serviciul de astăzi”, te- ai închinat dintr- un motiv geşit. Cea mai înaltă motivaţie terbuie să- L înalţe pe Dumnezeu în tot ce facem.

Secretul închinării este să faci totul ” ca pentru Domnul “. Biblia spune: ” să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” ( Romani 12: 1). Asta înseamnă să te închini!

 

 

Recunoscătoare… numai Ţie! (3)


Nu sunt decât o unealtă în Mâna Celui care m- a creat şi ceea ce am, nu îmi aparţine… TOTUL este al Lui şi toată gloria I se cuvine numai Lui!…Tot ce am făcut a fost să aduc un  moment de bucurie în inimile întristate şi care nu cunosc adevărata bucurie care vine numai de la Salvatorul lor… Aceste felicitări le- am făcut cu toată dragostea pentru femeile de etnie rromă din oraşul Medgidia… Bucuria lor, văzând aceste mici daruri dăruite cu multă căldură, s- a putut vedea în exterior… 🙂 Împreună cu aceste femei, am petrecut o zi de neuitat! Încă o experientă care mi- marcat viaţa în sens pozitiv…

Îi sunt veşnic recunoscătoare lui Dumnezeu pentru abilităţile care le- a pus în mine şi că mi- a dat binecuvântata oportunitate de a face o mică bucurie! Te laud şi Îţi mulţumesc, Tată!

Veşnic binecuvântată (2 )


Făcând aceste lucruri mărunte, am putut aduce un zâmbet pe feţele femeilor, din Medgidia…

Îmi place să- mi simt sufletul vibrând atunci când pot oferi ceva şi sunt răsplătită cu un zâmbet…

Îmi place să dăruiesc cadouri şi acesta a fost modul meu de a oferi într- o zi atât de specială pentru ele…

Iar acum , vreau să vă provoc pe voi cu o întrebare: Vouă ce vă aduce bucurie?

Mi- e dor de veşnicie!


Privesc spre cer, şi văd nori negrii, plumburii alergând spre răsărit… pe deasupra mării pustii pluteşte o ceaţă deasă… Aş vrea să zbor sus, sus de tot, unde nu mai sunt oameni, nici griji, nici tulburări, nici dureri, nici lacrimi… Caut cu ochii şi vreau să răzbat cu privirea norii spre Cerul senin şi albastru al păcii Mirelui iubit!… Spre  Ţara Luminii!

Mi- e dor de Cel ce a pătimit atâta pentru mine; mi- e dor de Cel ce a suferit  Crucea grea pentru păcatele mele…

Mi- e dor de Cel ce S- a înălţat la ceruri pentru a- mi pregăti un loc binecuvântat alături de El ( Ioan 14: 2)…

Simt în inima mea un gol puternic… simt o mare lipsă… mă doare inima!… Sunt adăpată, şi totuşi, o sete cumplită mă chinuie… Sunt odihnită, şi totuşi, oboseala lăuntrică mă doboară… SUnt bine îmbrăcată, dar parcă, un vânt nevăzut bate fără milă peste sufletul meu plăpând…

Aş vrea să plâng singură… undeva departe de lume; departe de oameni; departe de grijile acestei vieţi…

Acolo, numai acolo, în Ţara Luminii unde Soarele e veşnic strălucitor, în pământul faptelor bune… Acolo, unde nu vor mai bate vânturi reci… Acolo, unde nu va mai fi dureri, nici lacrimi, nici moarte,ci veşnică bucurie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire şi osanale către Rege- al regilor şi Domn al domnilor… dor de veşnicie!

În Ţara Aceea Îndepărtată, acolo aş vrea să ajung, să trăiesc!…

Domnia Ta…


Domnul este în Templul Lui cel Sfânt… El Îşi are scaunul de domnie în ceruri, iar Ochii Lui privesc şi pleoapele Lui cercetează pe fiii oamenilor!… Da!… El şade în ceruri şi râde de cel rău, căci vede că- i vine ziua…

Tu, Doamne, le- ai încurcat limba ca să nu se mai înţeleagă între ei, pentru că dorinţa lor a fost să construiască un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să- şi facă un nume… Dar, Tu, din toată splendoarea şi măreţia Ta, Te- ai coborât şi i- ai împrăştiat pe toată suprafaţa pământului ( Geneza 11)…

Tu ai făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr- unul singur ( dintr- un singur popor), să locuiască pe toată suprafaţa pământului şi le- ai aşezat anumite vremuri; le- ai pus hotare locuinţelor ca ei să Te caute şi să se silească să Te găsească bâjbâind… Căci, în Tine avem viaţa, mişcarea şi fiinţa! ( Faptele Apostolilor 17)…