Când norii întunecă cerul (2 )


Capitolul 2

La toate acestea se gândea acum Flaviu, stând pe bancă. Dormise în parc, îi era foame şi era disperat. Gândul că va muri atât de tânăr nu-i dădea deloc pace.

„De ce, Doamne, tocmai eu? Sunt un copil. Ce am făcut de mă pedepseşti aşa?“

Nimeni şi nimic nu ar fi reuşit să-i liniştească furtuna din inimă. Multă vreme a stat el aşa, dar foamea îl chinuia prea tare. Nu mâncase nimic astăzi. Dar ce să facă? Nu avea nici un ban în buzunar. Aseară nu se gândise că va trebui să-şi facă singur rost de mâncare. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre piaţă. Spera să poată fura ceva de la gogoşeria din colţ. Nu-l speria gândul că ar putea fi prins. Când ştii că trebuie să mori, nu-ţi prea pasă ce se va întâmpla cu tine.

A pândit un moment când vânzătorul nu era atent, a furat prima gogoaşă pe care a pus mâna şi a luat-o la fugă. Dar a fost văzut. Vânzătorul a fugit după el, şi poate că l-ar fi prins, dacă un alt băiat, cam de aceeaşi vârstă cu el, nu l-ar fi ajutat să scape.

N-a apucat să mănânce prea mult din gogoaşă, că s-a şi întâlnit cu băiatul acela.

„Eşti cam nou în meserie“, i-a spus acesta. „Se vede că nu ştii să furi. Nu te descurci prea bine. Dar, dacă îmi dai jumătate din gogoaşa ta, te voi învăţa eu. Apropo! Pe mine mă cheamă Liviu“.

Modul direct şi sincer al acestui băiat i-a plăcut lui Flaviu, aşa că i-a răspuns bucuros:

„Pe mine Flaviu, şi ai dreptate, nu ştiu să fur. De fapt, e pentru prima oară că o fac“.

„Ei, pentru prima oară nu te-ai descurcat prea rău. A mers. Totuşi, după îmbrăcăminte nu pari a fi dintre cei ce au nevoie să fure pentru a trăi“.

Flaviu şi-a privit hainele, şi în minte i-au revenit amintiri dureroase. Lacrimile i-au inundat din nou ochii.

„Hei, opreşte-te! N-am mai întâlnit pe nimeni care să înceapă să plângă numai pentru că s-a uitat la hainele cu care era îmbrăcat. Crede-mă, am întâlnit pe alţii mult mai prost îmbrăcaţi decât tine, şi n-au început să plângă pentru asta“.

După ce s-a liniştit, Flaviu i-a povestit lui Liviu ce i se întâmplase. Trebuia să se descarce cuiva şi îi era mai uşor să o facă în faţa unui străin. Se aştepta ca el să se sperie sau să-l dispreţuiască. Dar acesta l-a luat de după umeri şi i-a zis:

„Nu eşti nici primul, nici ultimul care trece pe aici. Cunosc mai mulţi băieţi şi fete care sunt bolnavi şi care n-au pe nimeni. Nimeni nu se interesează de ei. Sunt lăsaţi în voia soartei. Vino cu mine. În ‚casa‘ noastră există totdeauna loc pentru cei ca tine“. Au mers vreo 10 minute şi s-au oprit deasupra unui canal.

„Un canal?“ a întrebat Flaviu. „Trăiţi într-un canal?“

„Ce te miri? Cunoşti un loc mai bun? Ştiu că aici n-ai confortul de acasă, dar dacă nu vrei să te întorci la familia ta, n-ai de ales“.

Liviu a bătut într-un anumit fel, şi capacul de pe canal s-a dat deoparte. Un cap ciufulit şi murdar a apărut la iveală. Că era băiat sau fată, cu greu ai fi putut spune de la început.

„A, tu erai? O, dar avem musafiri. Lume selectă“.

„Ia mai taci din gură. Mai bine te-ai da la o parte ca să putem intra“.

Puţin speriat, Flaviu l-a urmat. Cinci băieţi şi trei fete se uitau curioşi la el. Erau toţi murdari, iar hainele le erau zdrenţuite. A făcut cunoştinţă cu toţi. Nu le-a reţinut numele şi a tresărit atunci când Liviu a început să le povestească despre el. Le-a spus tot, inclusiv faptul că era bolnav. Flaviu se uita la ei, curios să vadă cum vor reacţiona. Se aştepta ca ceilalţi să nu-l accepte în mijlocul lor, dar a fost surprins când fata care îi întâmpinase i-a zis:

„O.K., amice. Acum ştim cine eşti. Nu ne pasă că eşti bolnav, dar va trebui să te supui regulilor noastre. Ce ai, împarţi cu alţii, şi nu vii niciodată mai târziu de ora 10 seara. Restul vei afla pe parcurs“.

Astfel şi-a găsit Flaviu un adăpost. Nu era deloc uşor pentru el să se acomodeze cu noua lui situaţie. Era obişnuit cu mâncarea bună, cu haine bune, cu baie, condiţii pe care nu le va mai avea niciodată. Trebuia să trăiască acum în mijlocul unor copii dispreţuiţi de toţi şi care nu reprezentau nimic pentru nimeni. E adevărat, primăria le asigurase o masă pe zi, la cantina socială, dar nu putea înlocui dragostea de care aveau atâta nevoie aceşti copii.

Primele zile au fost îngrozitoare pentru el. Încerca să se integreze în grup, dar se simţea străin şi diferit de ei. Prima parte a nopţii şi-o petrecea gândindu-se la durerea lui şi la cei care, cândva, l-au iubit atât. Îşi amintea cum se juca împreună cu tatăl lui şi cu fratele său Marius. Ce clipe minunate petrecuseră împreună! Apoi calculatorul primit de ziua lui. Ce mult se bucurase de el şi cât de mult îi simţea acum lipsa! Ar fi dat mult să-l aibă aici cu el. S-a gândit şi la mama lui care, probabil, îl căuta înnebunită. Cel mai mult îi părea rău după Marius. Se înţeleseseră totdeauna bine şi se simţea vinovat faţă de el. Nu-i lăsase nici un bilet în care să-şi ia la revedere. Sigur, putea să meargă la şcoală să se întâlnească cu el, dar ştia că n-ar fi putut să-l mintă atunci când acesta l-ar fi întrebat de ce a plecat şi unde stă. Nu putea să rişte să fie găsit de tatăl lui. O, Doamne, cât îl mai ura acum! Îşi construia în minte tot felul de răzbunări, care de care mai groaznică. Ar fi putut să sune la un ziar şi să le dea senzaţionala veste că fiul celui ce candidează pentru Senat din partea oraşului e bolnav de SIDA. Dar i se părea prea puţin atât. Era destul de inteligent ca să înţeleagă că ar fi câştigat mai mult divulgând această veste după ce tatăl lui ar fi ajuns senator. Lovitura dată acestuia ar fi fost mai mare.

Când reuşea să adoarmă, deseori avea coşmaruri. Uneori Liviu, care îl luase sub ocrotirea lui, îl trezea speriat. Nu-l întreba nimic, ci doar îi spunea uşor: „Încearcă să adormi iar. Mâine va fi mai bine“.

Viaţa în grup l-a ajutat să mai uite de problemele lui. Îi era milă de aceşti copii, de care se ferise toată viaţa. Unii dintre ei nu ştiau nici măcar să scrie sau să socotească. Furau, se drogau, făceau tot ce le trecea prin minte, fără să le pese de consecinţe.

Enigma cea mai mare pentru el era Mateea. Aceasta avea în jur de 27 de ani şi era, după cum spuneau ceilalţi, medic la Spitalul Central. Ea venea de cel puţin trei ori pe săptămână şi-i vizita. Era îmbrăcată simplu, dar curat. Le aducea medicamente, dulciuri, câte ceva de mâncare. Uneori rămânea să doarmă noaptea cu ei. Atunci le povestea despre un anume Isus*, care era Fiul lui Dumnezeu şi care a venit de bunăvoie pe pământ ca să moară pentru a salva omenirea de sub puterea păcatului. Bineînţeles că toate i se păreau basme. Fusese învăţat de mic să nu creadă în Dumnezeu şi să nu dea atenţie oamenilor care vorbeau despre El. Ei făceau asta doar pentru bani.

Dar cu Mateea ceva nu se potrivea. Ea spunea că Isus i-a pus pe inimă să vină şi să se îngrijească de ei, şi o făcea cu plăcere. Nu primea nimic în schimb.

Cu toate acestea, el avea anumite rezerve. Nu putea risca să se mai încreadă în cineva pentru a nu fi dezamăgit iar. Accepta ceea ce ea îi oferea, dar îi dădea cât mai puţine amănunte atunci când aceasta se interesa de familia lui. Chiar dacă toţi îi ştiau povestea, nimeni nu-i cunoştea numele de familie şi nici unde locuiau aceştia.

Când norii întunecă cerul (1 )


de Carmen Emanuela Simiraş

CAPITOLUL 1

 Era o zi frumoasă de primăvară. Vântul sufla uşor, în timp ce soarele încălzea din ce în ce mai puternic. Pe aleile unui parc, oamenii treceau grăbiţi, bucurându-se totodată de căldura unui nou început de primăvară. Totul în jur părea destinat să te facă să te simţi bine. Cu toate acestea, pe o alee lăturalnică, pe o bancă stătea un băiat ce părea să nu observe nimic din frumuseţea ce-l înconjura. Pe obraji îi curgeau lacrimi. N-avea mai mult de 14 ani. Totuşi, părea să fie apăsat de o grea povară.

Flaviu, căci aşa îl chema pe băiat, şi-a şters lacrimile şi a oftat. S-a adâncit şi mai mult în gânduri. Ele au zburat înapoi în timp, când nimic n-ar fi putut lăsa să se întrevadă furtuna ce va urma.

Se trăgea dintr-o familie bogată, poate cea mai bogată din oraş şi, ca orice copil de bani gata, crezuse că totul i se cuvine. N-a ţinut niciodată cont că alţi copii, colegi de-ai lui, nu puteau visa să aibă multe din lucrurile pe care el le avea şi care nu însemnau prea mult pentru el.

Era mândru că toţi îl lăudau şi căutau să-i câştige bunăvoinţa. Nu era uşor să devii prieten cu el. Îşi alegea cu grijă prietenii, pentru că nu-i plăcea să aibă în preajma lui copii ce nu se puteau ridica la nivelul lui. Era un elev foarte bun, căruia îi plăcea să studieze mult. Când tatăl său i-a adus de ziua lui un calculator, nu s-a dezlipit ore întregi de el. Găsea pe Internet multe informaţii, pe care uneori le folosea la temele lui.

Era mândria tatălui său. Deşi îl vedea mai rar acum, totdeauna acesta găsea timp să se intereseze ce face fiul său. Îl vedea şi acum pe tatăl său spunând: „Flaviu, tata se pregăteşte să intre în politică. Averea şi poziţia pe care o am mă vor ajuta să devin ceea ce îmi doresc. Fac toate acestea pentru tine. Pentru viitorul tău“.

Îşi amintea şi cum se îmbolnăvise câteva luni mai târziu. Era pentru a doua oară în decurs de un an. Mama îl dusese la medic, şi acesta îl internase. Acolo făcuse analize peste analize, dar nimeni nu-i explicase şi de ce trebuia să facă atât de multe. Observase doar că părinţii lui erau mai traşi la faţă şi că purtarea lor se schimbase. Nu-l mai îmbrăţişau şi sărutau aşa cum făceau altădată. Nici măcar pe Marius, fratele lui mai mic cu trei ani, nu-l mai lăsau să o facă.

„De ce, mami?“ întrebase Marius. „Flaviu e bolnav şi are nevoie de mine. Dacă el e bolnav, şi eu vreau să fiu. Aşa am putea fi amândoi în spital împreună“.

Nu putea uita reacţia mamei:„Niciodată să nu mai spui asta. Tu trebuie să ştii că Flaviu e bolnav şi că nimic n-o să mai fie ca înainte. Tu nu poţi nici măcar să te mai joci cu el“.

Amândoi copiii încremeniseră, dar mama evitase să mai spună ceva şi, luându-şi la revedere de la Flaviu, plecase cu lacrimi în ochi.

Atunci îşi pusese el pentru prima oară întrebarea care avea să-l macine multă vreme. „Ce se întâmplă cu mine? Ce am? Ce boală am de nu poate Marius să se joace cu mine?“ Îşi aşteptase tatăl să-l întrebe pe el, dar acesta nu venise. Pentru prima oară, Flaviu se simţise singur. Şi acesta era doar începutul. Vizitele părinţilor săi erau din ce în ce mai rare şi mai reci. Venise însă şi ziua când îl luaseră acasă.

„Flaviu“, îi spusese mama, „va trebui să urmezi un tratament acasă. Ai nevoie de multe vitamine şi proteine. Atunci când îţi va fi iar rău, va trebui să mergi la spital. Pentru moment, e mai bine să nu mergi la şcoală“.

„De ce, mami? Am lipsit mult şi trebuie să recuperez ceea ce am pierdut“.

„Nu-ţi fă griji. Şcoala nu mai e atât de importantă pentru tine“.

Flaviu ar fi vrut să afle mai multe. Până acum, mama îi spusese că trebuie să înveţe şi să nu lipsească niciodată de la şcoală, iar acum părea să nu-i pese că el va lipsi. Nu îndrăznise să o întrebe mai multe, pentru că observase lacrimi în ochii ei.

„Ceva se întâmplă“, se gândise el. „Ori eu sunt foarte bolnav, ori mama are o problemă care o macină. Trebuie să aflu“.

Masa de seară fusese întunecată ca o înmormântare. Tata nu prea vorbise cu el şi evitase chiar să se uite la el. În schimb, îşi îndreptase toată atenţia asupra lui Marius.

Situaţia devenise din ce în ce mai apăsătoare. Flaviu nu mai înţelegea nimic. Voia explicaţii, dar nimeni nu i le dădea. Oricât de mult îşi întreba părinţii despre boala lui, nu primea nici un răspuns care să-l mulţumească.

Venise însă o seară pe care Flaviu n-o va uita niciodată. Se trezise din somn şi îi era sete. Se dusese înspre bucătărie, dar auzise vorbe în dormitorul părinţilor. Tatăl părea foarte supărat. Se oprise şi ascultase:

” Situaţia nu mai poate continua aşa. Flaviu trebuie internat şi lăsat în grija celor competenţi. Mai devreme sau mai târziu tot va muri. Nu-mi pot permite tocmai acum, când sunt alegeri, să se descopere că fiul meu este bolnav. Îl vom interna sub un alt nume şi-l vom lăsa acolo. Iar tu va trebui să mă asculţi. Va trebui să uiţi că el există“.

„E şi copilul meu“, zise mama. „Nu pot să-l părăsesc. Are nevoie de noi“.

„Va trebui să mă asculţi. Soarta lui e pecetluită. În plus, ne poate îmbolnăvi şi pe noi, mai ales pe Marius“.

„Dar la spital ni s-a spus că, dacă vom avea grijă, nu va fi nici un pericol pentru noi“.

„Ascultă, Marcela“, spusese tatăl furios. „Ar fi în defavoarea carierei mele, abia începută, să se afle că am un copil bolnav de SIDA. Trebuie să-l internăm înainte ca eu să apar pe lista candidaţilor pentru Senat“.

Nu sunt cuvinte să descrie ceea ce simţise Flaviu când auzise toate acestea. Nici dacă s-ar fi prăbuşit casa nu s-ar fi îngrozit mai tare.

„SIDA!!!“ îi explodase în minte. „SIDA!“ Şi totul se întunecase în faţa lui. Când în sfârşit îşi revenise puţin, se dusese la el în cameră şi plânsese până simţise că nu mai are lacrimi.

„Am SIDA, iar părinţii mei vor să scape de mine pentru a nu fi o piedică în calea carierei tatălui meu. Părinţii mei! Vor să scape de mine. Nu voi permite asta. Voi pleca şi mă voi răzbuna. Mai bine mor singur decât într-un spital plin de străini“.

Se îmbrăcase în grabă. Nu luase cu el decât buletinul pe care abia şi-l făcuse. Voia ca atunci când va fi găsit mort, lumea să ştie că este fiul senatorului Georgescu. Aceasta va fi răzbunarea lui. Toţi vor afla ceea ce tatăl lui încerca disperat să ascundă.

IERTAT DE DOUĂ ORI – Epilog


Trofeul harului divin

Pe o căldură sufocantă, în vara anului 1985, m-am întors la Atlanta dintr-o vacanţă în Florida. Trecând prin Savannah, ceva mă împingea să fac un ocol de o sută de kilometri şi să merg la fosta mea închisoare.

Când am ajuns la Georgia State Penitentiary, ploua torenţial. Închisoarea era complet schimbată şi renovată, dar am recunoscut clădirea în care L-am primit pe Cristos. Am parcat în dreptul clădirii condamnaţilor la moarte şi am privit spre fereastra celulei unde am petrecut cele şase luni de singurătate şi groază.

M-am îndreptat spre cimitirul închisorii. Ploaia mă izbea cu o forţă neobişnuită, în timp ce mergeam printre micile cruci numerotate. Dacă corpul unui deţinut decedat nu este cerut în douăzeci şi patru de ore, este aşezat într-un sicriu de lemn confecţionat la atelierul de tâmplărie al închisorii şi înmormântat în cimitirul penitenciarului. Deţinuţii sapă groapa şi capelanul penitenciarului spune câteva cuvinte de rămas bun. O cruce este aşezată pe mormânt.

Mergeam căutând ceva nedefinit şi am ajuns la un loc mai deosebit. Deodată o amintire a ţâşnit brusc din memorie şi am fost surprins atât de realitatea ei, cât şi de faptul că am uitat-o atâta vreme. Parcă eram iarăşi în închisoare. Era 1972, şi ajutam la îngroparea unui deţinut, îmi exprimasem tristeţea cu glas tare: „Nu are nici măcar o piatră funerară; doar un număr!”

— Asta şi sunteţi, nişte numere. O adunătură de animale! a strigat un gardian. Nu sunteţi cetăţeni ai ţării. Societatea nu se mai interesează de voi. Familia nu vă vrea. Nimănui nu-i pasă de voi.

Furia m-a cuprins şi m-a îndemnat la acţiune. Oamenii care sunt înmormântaţi vor avea o piatră funerară. Câţiva dintre noi am cumpărat un mic monument. Am făcut o colectă printre deţinuţi. Cuvintele inscripţionate au fost alese cu grijă:

„Cimitirul închisorii Georgia State Penitentiary. Prima înmormântare a avut loc în 20 decembrie 1937. Statul asigură o înmormântare creştinească fiecărui deţinut decedat care nu este îngropat de familie. Mântuitorul a spus: „Veniţi la Mine şi Eu vă voi da odihnă”. Aceşti oameni se bucură de liniştea anonimatului. Ezechiel 18:22: „Toate fărădelegile pe care le-a făcut i se vor uita! El va trăi din pricina neprihănirii în care a trăit”. Acest monument a fost ridicat de deţinuţi la 1 iulie 1972”.

Sufletul mi-a fost copleşit de tristeţe gândindu-mă la şansa pe care o are fiecare păcătos, aşa cum este ea scrisă în Ezechiel 18:23: „‘Doresc Eu moartea păcătosului?’ zice Domnul Dumnezeu. ‘Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui păcătoase şi să trăiască?’” Sigur, oamenii păcătoşi vor trăi dacă se vor întoarce la Dumnezeu. Dar cei îngropaţi aici nu s-au întors. Majoritatea au murit de o moarte violentă. Au avut parte de o înmormântare creştinească şi acum se odihnesc, anonimi, în pace. Gândul era plăcut, dar fals.

Ploaia se revărsa asupra mea, dar am îngenuncheat printre morminte şi am plâns pentru soarta celor care au murit nemântuiţi.

„Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru libertate. Pentru viaţă. Pentru mântuire. Pentru vindecare. Ai milă de oamenii care sunt închişi între zidurile penitenciarului. Iartă-mă că nu-i compătimesc suficient. Iartă societatea noastră că i-a marginalizat total.

Oh, Doamne, unde sunt bisericile? N-ar trebui să fie creştinii mai activi? N-ar trebui ca ci să se intereseze de soarta acestor oameni pierduţi?”

Mi-am dat seama atunci că biserica este piatra funerară cea mai mare dintre toate, un monument printre cei morţi. Când Isus a murit pe cruce ca să ne scape de păcatele noastre, scopul Lui n-a fost doar asigurarea intrării noastre în cer ci şi transformarea noastră după asemănarea Lui, ca să putem proclama Numele Său celor pierduţi. El ne-a poruncit să-i hrănim pe cei flămânzi, să-i îmbrăcăm pe cei dezbrăcaţi, să-i vizităm pe cei bolnavi şi pe cei care se află în închisoare. Cristos doreşte ca noi să fim instrumentele Lui pentru completarea nevoilor celor din jurul nostru. Nu vom avea niciodată viaţa deplină pe care doreşte El să ne-o dăruiască până când nu învăţăm să-i iubim pe oameni în Numele lui Isus.

Se pare că uităm versete cum sunt cele din 1 Ioan 3:17-18: „Dar cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul”.

Cum putem afirma că-L iubim pe Isus dacă nu ne pasă de cei suferinzi din jurul nostru? Suntem bogaţi, dar îi lăsăm pe alţii să moară de foame. A fi asemenea lui Cristos înseamnă a te ocupa de cei flămânzi, de cei fără haine, de cei bolnavi sau închişi.

Desigur, Dumnezeu s-a folosit de experienţele mele din închisoare ca să mă salveze. Când am fost arestat, paşii mei erau spre iad, autodistrugere şi, fără îndoială, dacă aş fi continuat, aş fi devenit alcoolic şi toxicoman. Aş fi ieşit în afara societăţii. Sunt convins că, dacă nu aş fi fost arestat atunci, aş fi decăzut atât de mult, fizic şi mintal. Încât recuperarea mea ar fi fost imposibilă. Aş fi ajuns chiar şi criminal.

Dacă sentinţa ar fi fost diferită şi aş fi fost declarat nevinovat, cred că n-aş mai fi pus niciodată alcool în gură. Procesul în care am fost judecat a fost o lecţie suficientă pentru aceasta, dar numai ajungând în închisoare, unde am trăit alături de cei mai nenorociţi oameni, am învăţat că viaţa înseamnă mai mult decât abstinenţa de la alcool.

Închisoarea face parte din mine pentru totdeauna, fiindcă în acel deceniu am trăit cât pentru o viaţă întreagă. Am trăit acea viaţă de mii de ori. Acea ură. Acea furie. Acea teroare. Acea lipsă de speranţă.

Dumnezeu, însă, care este Răscumpărătorul meu, a înlocuit ura şi furia cu dragostea pentru cei nenorociţi, teroarea cu încrederea în suveranitatea Sa, deznădejdea cu speranţa.

Nu-I voi putea niciodată răsplăti lui Isus Cristos ce a făcut pentru mine. Am pierdut totul, am ajuns o nulitate, am trăit printre cei mai mizerabili oameni, dar, deodată am primit cea mai mare bogăţie. Isus a devenit răspunsul viu la toate îndoielile mele, la toate durerile şi problemele. Dar El n-a făcut toate acestea singur.

Pavel, în Romani 10, pune întrebări decisive despre aceia care au nevoie să audă Vestea Bună a mântuirii lui Isus. El spune:

“Fiindcă ‘oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit’. Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?”

Eu am fost eliberat pentru că oameni ca Cliff Miller, Clebe McClary, Bobby Richardson şi Bob Norris au trăit asemenea lui Cristos. Exemplul lor m-a condus nu numai la eliberarea din închisoare, ci şi la descătuşarea din păcat şi disperare.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ci mi-au arătat dragoste când nu aveam pe nimeni, că au fost alături de mine când am avut nevoie de un prieten, că m-au învăţat despre credinţa în Cristos prin poziţia lor publică în favoarea Mântuitorului.

Unde este biserica? Unde sunt acei Cliff Miller, Russell Moore sau Clebe McClary?

Oamenii se uită să vadă ce facem cu vieţile noastre. Dacă Dumnezeu a folosit un băiat de la oi să mărturisească despre El înaintea unui împărat, dacă a folosit fostul deţinut cu numărul 62345 să mărturisească înaintea deţinuţilor, a părinţilor şi tinerilor, cu siguranţa că El te poate folosi şi pe tine. Nu există limită în lucrarea lui Dumnezeu prin acei care îi sunt credincioşi şi-L urmează pe El oriunde Îi va conduce.

IERTAT DE DOUĂ ORI (17 )


Întâlnirea cu un ” ucigaş”

Experienţa anilor petrecuţi în preajma multor criminali din închisoare nu mi-a fost de nici un folos atunci când, în 1984, am întâlnit un „ucigaş” nemilos.

În luna februarie a acelui an am observat o umflătură în partea stângă a gâtului, asemănătoare cu cea provocată de înţepătura unei albine. Şase luni am avut febră şi m-a durut gâtul, dar un doctor a pus aceste simptome pe seama unui virus, iar starea mea s-a îmbunătăţit în urma tratamentului.

Umflătura a dispărut după câteva zile, dar a rămas un mic nod, iar febra şi durerile de gât au reînceput. În timpul onorării invitaţiilor de a vorbi în diverse locuri, am consultat mulţi doctori. După fiecare examinare primeam medicamente şi asigurarea că nodul nu era simptomul unei boli grave.

Întorcându-mă acasă, în Atlanta, am consultat alt doctor care m-a supus unei examinări amănunţite. Şi el credea că nodul era lipsit de importanţă, dar mi-a sugerat să-l operez ca să scap de el. Chirurgul căruia m-a recomandat a fost de acord. Operaţia necesita doar o zi de spitalizare şi trei zile de recuperare acasă. Problema părându-mi minoră, n-am spus decât câtorva prieteni.

Într-o zi de luni, în aprilie, 1984, la ora 9:00 am intrat la North Fullon Medical Center din Atlanta. M-am trezit după operaţie pe la ora 15:00 şi camera mi se părea întunecoasă. Eram ameţit în urma anesteziei.

— Mă auzi? m-a întrebat chirurgul.

Am dat din cap. A început să vorbească. Dar ce spunea? Îmi aducea o veste rea. Am cancer. Trei ganglioni limfatici. Putea să vorbească cu prietenii mei care se aflau acolo?

— Da, spuneţi-le totul, i-am răspuns şi am căzut într-un somn adânc M-am trezit după două ore şi prietenii mei plângeau. Doctorul era şi el acolo. Mi-a explicat că cei trei ganglioni limfatici din partea stângă a gâtului erau maligni, dar nu şi-a putut da seama cât de extins era cancerul. Ţesuturile suspecte au fost supuse biopsiei. Aceste analize şi multe altele au confirmat prezenţa cancerului în spatele urechii stângi la sinusuri, la limbă şi la gât. Doctorii mi-au acordat, cu respectarea unui tratament, trei ani de viaţă.

După ce le-am prezentat pe scurt viaţa mea, le-am declarat doctorilor:

— Isus Cristos nu m-a scos din închisoare să mor de cancer. Voi trăi mai mult decât voi.

Am plecat din spital sâmbătă şi am rămas singur. Realitatea tragică m-a lovit cu toată forţa. Stăteam în pat înfruntând durerile şi efectele medicamentelor şi priveam pe fereastră la soarele strălucitor şi la pomii ce se legănau în vânt. Era o zi superbă, dar eu eram cuprins de spaimă. Dacă doctorii nu greşesc, atunci acesta este începutul unui drum lung şi dificil. Un specialist oncolog mi-a recomandat două luni de terapie cu raze. dar nu era prea optimist.

— Ai nevoie de mult noroc şi multă rugăciune, mi-a spus el. A fost cea mai deprimantă zi a vieţii mele. Cum putea un mic ganglion schimba atât de drastic viaţa mea? Singur, în apartamentul meu în acea noapte am încercat să înţeleg ce se întâmplă cu mine:

„Doamne, nu înţeleg de ce m-am îmbolnăvit acum când totul mergea bine. Şase ani şi jumătate am lucrat pentru Tine. Doamne mi-ai dat ocazia să vorbesc ţării întregi prin radio şi televiziune Am angajamente să vorbesc pentru încă un an şi jumătate de acum înainte Doamne, uşile sunt deschise. Pentru această ocazie m-am străduit până acum. De ce să mă opresc acum?

Tată, nu vreau să mor, vreau să trăiesc. Eu nu înţeleg, dar ştiu că Tu înţelegi. Căile Tale nu sunt căile noastre şi gândurile Tale nu sunt gândurile noastre. Vreau ca în viaţa mea să se facă voia Ta. Dacă vrei să mor, accept. Ştiu că vrei să mă înveţi ceva şi mă voi strădui să învăţ. De mâine, când încep tratamentul, voi fi un elev silitor şi un pacient răbdător. Ştiu că Tu lucrezi şi prin doctori şi medicamente. Eu nu renunţ la luptă, dar situaţia este în mâinile Tale”.

Doctorul mi-a recomandat un oncolog foarte bun. Acesta, după ce mi-a studiat fişele medicale, mi-a spus că tumoarea principală n-a fost descoperită, dar se părea că se află în zona capului. Mi-a explicat că terapia cu raze distruge celulele canceroase cu ajutorul razelor de energie malta. Incapabile să se refacă sau să se reproducă, celulele canceroase vor muri. Tratamentul dă, uneori, rezultate imediate: tumoarea se micşorează şi simptomele dispar. Alteori însă, rezultatele nu pot fi observate decât după săptămâni sau luni.

Radiaţiile vor fi îndreptate spre anumite zone ale capului în încercarea de a atinge tumoarea principală nedetectată şi ţesuturile canceroase descoperite la analizele anterioare. Pe faţa şi pe gât se vor însemna zonele care urmează să fie iradiate. Tratamentul urma să dureze opt săptămâni, de luni de la ora 10:15 până vineri.

— Vom lupta împotriva cancerului, mi-a spus doctorul, dar nu mi-a acordat decât 32 la sută şanse să-mi revin. Şansele nu erau de partea mea, dar ştiam că Dumnezeu este.

— Bine, să începem, am fost cu de acord.

Pe faţa şi pe gât mi-au fost făcute tot felul de semne şi cruciuliţe colorate, care au rămas tot timpul tratamentului.

Oprindu-mă la un hotel să rezerv camere pentru câţiva prieteni, mi-am dat seama că recepţionera se străduia să se prefacă că nu observă semnele colorate de pe faţa mea.

— Doamnă, poate vă întrebaţi ce e cu mine? am întrebat-o.

— Da, este adevărat. Spuneţi-mi, sunteţi cumva clovn?

— Da, aşa este. Slujba mea este să-i distrez pe oameni şi caut un serviciu.

Am glumit puţin cu ca, dar apoi i-am explicat că am cancer.

— Îmi pare rău, mi-a spus ca.

— Vă rog să nu vă pară rău, i-am replicat. Moartea este 100 la sută sigură. Toţi murim. Fiecare zi ne apropie de moarte. Pot muri de cancer, sau călcat de o maşină când ies de aici.

Câţiva oameni s-au adunat în jurul meu în holul hotelului şi am început să le spun despre credinţa mea în Dumnezeu, despre lecţiile pe care le învăţasem de la Dumnezeu şi despre bucuria mea că Dumnezeu mă va vindeca.

— Gândiţi-vă, dacă nu mă vindecă, ajung în rai. Întreaga eternitate voi fi cu El. Nu e extraordinar?

Nimeni nu părea entuziasmat.

— N-am întâlnit un om ca dumneavoastră, mi-a mărturisit recepţionera. Mă uimeşte atitudinea în faţa bolii. Vă stăpâniţi atât de bine.

— Totul se datorează lui Cristos care trăieşte în mine, am punctat eu.

După primele şedinţe de tratament cu radiaţii arătam ca un rac de mare. Pielea a devenit roz, apoi s-a închis la culoare şi a început să se descojească.

După fiecare şedinţă de tratament parcurgeam cu maşina cei cincisprezece kilometri până acasă şi mă culcam. Tratamentul mă epuiza şi am slăbit. Gâtul mi s-a umflat şi mă durea cumplit. Când înghiţeam, durerile erau atât de mari, încât aproape că nu mai mâncăm. Sugeam cu paiul apă şi lichide nutritive care îmi furnizau puţina energie ca să mă deplasez la spital.

A fost perioada cea mai dificilă a vieţii mele. Am trecut printr-o adevărată agonie şi singurătate, deşi n-am fost tot timpul singur. Dumnezeu a fost aproape în tot acest timp, iar prezenţa Duhului Sfânt m-a mângâiat. Am avut şi prieteni deosebiţi, care şi-au manifestat dragostea faţă de mine prin acţiuni concrete: mi-au făcut curăţenie în apartament, m-au dus la tratament şi mi-au făcut diverse servicii. Roy Williams, cu care m-am împrietenit la colegiu şi soţia lui, Julia, au venit la mine. Fim Ryan şi soţia lui, Sarah, şi-au petrecut o parte a lunii lor de miere cu mine. Randy Gradishar şi soţia lui, Janet, au stat cu mine două săptămâni. Au mai fost şi alţii şi nu ştiu cum m-aş fi descurcat fără ei.

De câteva ori mi-am pierdut cunoştinţa şi am fost dus de urgenţă la spital, unde am primit injecţii intravenoase. Uneori durerea era atât de acută, încât am crezut că nu mai rezist. Au fost zile în care mi s-a părut că moartea este o uşurare. Asistentele, atente şi grijulii, m-au încurajat foarte mult. Mi-au înţeles durerile şi gesturile, uneori necontrolate.

Cu puţin timp înainte de depistarea cancerului, am înregistrat o serie de casete despre problemele adolescenţilor şi am dat câte un set asistentelor. Una dintre ele a venit în salonul meu.

— Domnule Morris, mi-a spus ea, am ascultat ieri, în drum spre coafor, caseta cu mărturia dumneavoastră. Am plâns până mi s-a topit machiajul şi n-am putut intra la coafor. Vă mulţumesc pentru ce aţi făcut pentru mine.

Iar cu I-am mulţumit lui Dumnezeu că nu m-a scos la pensie, ci doar m-a îndrumat spre alţi oameni: doctori, asistente şi operatori de la aparatura medicală.

Anii lungi ai închisorii şi mai ales perioadele petrecute în izolare m-au ajutat să suport cele cinci luni petrecute singur în apartamentul meu. Totuşi, emoţional n-am fost pregătit să accept modificarea modului meu de viaţă şi durerile fizice.

Radiaţiile au distrus, o dată cu celulele canceroase, şi pe cele sănătoase. Mi-am pierdut simţul gustativ şi glandele salivare au fost serios afectate, dar mi s-a spus că îmi voi reveni. Alte efecte secundare au fost diareea şi voma. Noaptea trupul îmi era scuturat de accese de vomă şi în gât mi se aduna flegmă care trebuia scoasă la fiecare zece minute.

În fiecare marţi mi se lua sânge pentru urmărirea răspândirii cancerului. Am scăzut în greutate: zece kilograme în câteva zile şi aproape patruzeci şi cinci în cinci luni. Fiind cam supraponderal, mi-am putut permite să pierd atâtea kilograme, dar nu după mult timp mă simţeam ca un schelet.

Cel mai depresiv loc era sala de aşteptare a spitalului. Pacienţii care urmau tratamentul cu radiaţi se cunoşteau între ei. Când cineva nu mai venea la tratament, motivul era invariabil:

— A murit noaptea trecută.

Era şi o femeie de 26 de ani, cu un copil de mână şi altul în cărucior. Când i-a venit rândul la tratament, a intrat cu amândoi copiii. Nu zâmbea niciodată. Într-o zi i-am spus că-mi pare rău pentru ea, dar n-am zărit nici o tresărire pe faţa ci.

— Păreţi atât de tristă, i-am spus eu.

— Cum aş putea să nu fiu tristă? m-a întrebat ca.

I-am spus despre credinţa mea în Dumnezeu.

— Îmi este greu să cred într-un Dumnezeu care mă ia de la doi copii mici, mi-a spus ea.

Tăcut, m-am rugat: „Doamne, Te rog dă-mi mie cancerul ei. Am deja unul şi mă descurc cu amândouă. Te rog n-o lua de la copii”. În această noapte lungă a suferinţei Cuvântul lui Dumnezeu m-a mângâiat. Cele patru versete prin care m-a chemat Dumnezeu la El, Romani 6:23; 1 Ioan 1:9: 1 Petru 2:24 şi Apocalipsa 3:20, m-au încurajat foarte mult. Alte versete care mi-au adus alinare în dureri au fost din Iacov 1:2-3: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare”. Versetul 12: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc” m-a încurajat foarte mult.

Romani 1:16, versetul pe care Russell Moore l-a iubit, a devenit versetul meu favorit: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ca este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului”.

De multe ori eram prea slăbit ca să citesc preţiosul Cuvânt al lui Dumnezeu, dar Duhul Sfânt îmi reamintea versetele pe care le memorasem. Câtă linişte îmi aduceau. Când nesiguranţa cu privire la viitor mă încerca şi nu mai ştiam ce să cred, îmi căutam liniştea în Scriptură. Într-o zi ochii mi s-au oprit asupra Psalmului 118, versetele 17 şi 18. Erau cuvintele pe care le aşteptam din partea lui Dumnezeu: „Nu voi muri, ci voi trăi şi voi povesti lucrările Domnului. Domnul m-a pedepsit, da, dar nu m-a dat pradă morţii”.

Am repetat des aceste versete şi efectul lor a fost extraordinar. Mi-au redat speranţa şi hotărârea să continui lupta pentru viaţa mea.

Ultimele şapte şedinţe de tratament au fost aplicate direct pe gură care s-a acoperit de băşici. Nu mai puteam vorbi, iar durerea a devenit insuportabilă. Gâtul îmi era fierbinte şi umezeala batistelor aplicate pe el era foarte repede absorbită de căldura trupului.

Într-o zi, în apartamentul meu, am leşinat. Când mi-am revenit puţin, m-am târât până în dormitor şi m-am întins pe pat. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul şi respiraţia a udat cearceaful. Am reuşit să mă târăsc până la baie să-mi răcoresc puţin trupul înfierbântat şi, cu greu, am putut ajunge înapoi în pat. Eram sigur că voi muri. În acel moment o rugăciune a tremurat pe buzele mele: „Tată, Te iubesc. Îţi mulţumesc că m-ai mântuit. Tată, facă-se voia Ta, nu voia mea. Dacă voia Ta este ca eu să mor, Doamne, te rog ia-mă acasă la Tine. Vreau să fiu cu Tine. Totuşi nu vreau să mor. Vreau să-mi mai văd o dată mama, familia, prietenii. Te rog. Doamne, ascultă-mă. Dar dacă este voia Ta să plec acum, o accept”.

După cincisprezece minute bătăile inimii s-au liniştit. Dumnezeu a îndepărtat Îngerul Morţii.

Tratamentele s-au încheiat conform programului şi m-am dus din nou la specialistul oncolog ca să evalueze rezultatele. Dacă nu erau bune, şansele supravieţuirii mele erau infime. Operaţia era imposibilă datorită localizării cancerului, iar alte radiaţii erau excluse. După terminarea consultului doctorul s-a aşezat într-un scaun şi m-a privit.

— Este o minune, mi-a spus. N-am detectat nici o urmă de cancer. Este cel mai uluitor lucru pe care l-am văzut vreodată. Nu pot crede.

Eu puteam crede. Mă aşteptasem la aşa ceva. Totuşi efectele radiaţiilor asupra gâtului aveau nevoie de câteva luni ca să fie îndepărtate. Doctorul mi-a spus că pot consuma mâncăruri uşoare peste câteva zile. Câteva zile n-am mâncat nimic, doar am băut. Pe la sfârşitul săptămânii gâtul mi s-a închis complet şi nu mai puteam înghiţi nici apa. Minunea a început să pălească.

Muşchii s-au contractat datorită nefolosirii lor timp îndelungat. Dilatarea lor a fost dureroasă, necesitând anestezie generală. Mai multe săptămâni mi s-a introdus un tub de cauciuc, lung de 75 de centimetri în încercarea de a degaja cei patruzeci şi opt de centimetri necesari funcţionării normale. Dar, de fiecare dată, gâtul se închidea la loc. În cele din urmă, doctorul m-a pregătit pentru vestea cea mai rea.

— S-ar putea să fim obligaţi să vă introducem, pentru tot restul vieţii, un tub în gât că să vă puteţi hrăni.

— Domnule doctor, nu vorbiţi aşa, i-am răspuns eu. Mi-aţi dat speranţe, dar prefer să mor decât să mă hrănesc toată viaţa printr-un tub.

Mi-a explicat apoi că există posibilitatea unei operaţii prin care ţesuturile afectate să fie refăcute folosind ţesuturi din colon. Dar, după ce a analizat mai atent şansele de reuşită a operaţiei, a renunţat la această alternativă pentru că rănile din gât erau prea întinse. Nu mi-a rămas decât o posibilitate: singur, în fiecare zi, să-mi introduc tubul de cauciuc. Prima încercare a fost inimaginabil de dureroasă. Dar am perseverat şi am ajuns un expert: am reuşit să-mi introduc tubul de două secunde. Un record demn de cartea recordurilor Guinness. Cred că, dacă cineva m-ar fi provocat, puteam să reduc timpul.

Am fost prevenit că, în urma radiaţiilor, îmi pot pierde dinţii. Am recurs la acelaşi procedeu ca în închisoare: masajul zilnic al gingiilor şi dantura mea a fost salvată a doua oară.

Gustul mi-a revenit treptat, dar doctorii m-au prevenit că glandele salivare s-ar putea să nu-şi mai revină niciodată. Eram obligat să sorb mereu apă ca să-mi umezesc gâtul uscat… dar m-am obişnuit. Glumeam chiar, asemănându-mă cu cafeaua ness: când vorbeam, nu trebuia decât să adaug puţină apă şi gata era mesajul.

Cancerul a dat înapoi şi toate celulele canceroase detectate au fost distruse, dar doctorii m-au prevenit că boala ar putea reveni deoarece sursa principală n-a fost depistată. De atunci trăiesc conştient de pericolul revenirii bolii, dar nu mă trezesc în fiecare dimineaţă speriat de acest gând şi nu încep să caut umflături sau pete pe trup. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a acordat încă o zi şi o trăiesc din plin. Fiecare zi este o sărbătoare.

Mereu Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru prietenii care m-au sprijinit, moral şi financiar, în timpul bolii. Mulţi s-au rugat pentru mine. Cu puţin timp înainte de declanşarea bolii, Ben Kinchlow, de la The 700 Club, mi-a luat un interviu. Dumnezeu a folosit acel program şi cel pregătit de organizaţia Focus on the Family, pentru a aduna oameni care să se roage pentru mine.

Dar am fost ajutat mult şi de alţi oameni. De exemplu, Wes Durham, elev la liceul Apex High School (unde am înregistrat o casetă pentru programul doctorului J. Dobson de la organizaţia Focus on the Family) a avut ideea organizării unui meci de baschet ale cărui beneficii să fie folosite pentru acoperirea cheltuielilor mele medicale. Ideea a fost preluată de antrenorul echipei liceului şi, deşi au participat şi jucători profesionişti, toate încasările, cam 2.000 de dolari, au fost donate în scopul acoperirii cheltuielilor mele medicale.

Când s-a răspândit vestea îmbolnăvirii mele, am primit mii de scrisori. Una din ele a vorbit direct inimii mele şi a fost scrisă ca şi cum aş fi primit-o de la Isus Însuşi.

“Harold, te iubesc. Mi-am vărsat sângele ca să te curăţesc. Tu eşti un om nou. Eşti scump în ochii Mei şi Eu te-am creat aşa. Nu te critica şi nu te dispreţui pentru că nu eşti perfect. Aceasta nu te va conduce decât la frustrări. Harold, vreau să te încrezi în Mine, în fiecare zi. Stai în puterea şi dragostea Mea şi vei fi liber. Fii tu însuţi. Nu lăsa alţi oameni să-ţi conducă viaţa.

Dacă Mă vei lăsa, te voi călăuzi. Fii conştient de prezenţa Mea în toate. Eu îţi dau răbdare, dragoste, bucurie şi pace. Caută răspunsurile problemelor tale doar la Mine. Eu sunt Păstorul tău şi te voi conduce.

Urmează-Mă doar pe Mine. Nu uita niciodată aceasta. Ascultă şi Eu îţi voi descoperi voia Mea. Te iubesc Harold, te iubesc. Lasă dragostea Mea să se răspândească prin tine.

Nu te îngrijora de viaţa ta; răspunderea pentru ea îmi aparţine Mie. Eu te voi transforma astfel, încât nici nu vei observa. Trebuie să te iubeşti pe tine şi pe alţii pentru că Eu te iubesc. Nu te mai uita la tine. Priveşte la Mine. Eu conduc, Eu transform, Eu fac totul, dar numai atunci când nu te opui. Eu nu voi acţiona niciodată împotriva voinţei tale.

Harold, eşti al Meu. Fă-Mi bucuria să te pot face asemenea Mie. Lasă-Mă să-ţi dăruiesc bucuria şi pacea pe care nimeni altul nu o poate da. Tu nu eşti al tău. Eu te-am cumpărat cu preţul sângelui Meu şi îmi aparţii. Singura poruncă pe care trebuie s-o respecţi este să priveşti doar la Mine, nu la tine însuţi sau la alţii. Nu te frământa ci odihncşte-te în dragostea Mea. Nu încerca să te schimbi singur. Lasă-mă pe Mine să te transform. Voia Mea este perfectă, iar puterea Mea suficientă. Priveşte doar la Mine. Harold, te iubesc”.

Am citit de mai multe ori această scrisoare şi ea m-a încurajat în clipele grele. Ea m-a ajutat să-mi consider boala mai mult ca pe o şansă de schimbare în bine decât ca pe un atac împotriva mea. Cuvintele scrisorii m-au ajutat să privesc viaţa din perspectiva lui Dumnezeu. Astfel am învăţat lecţii nepreţuite, cum ar fi importanţa rugăciunii. Cea mai grea rugăciune pe care am făcut-o a fost cea în care I-am spus lui Dumnezeu că renunţ la orice drept asupra vieţii mele şi sunt de acord ca El să facă ce doreşte cu ca.

Suferinţa m-a învăţat să am o răbdare dumnezeiască. David a scris, în Psalmul 27:14: „Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!” Eu L-am căutat pe Dumnezeu, am nădăjduit în El şi am aşteptat ca El să acţioneze. Aşteptarea s-a dovedit o experienţă utilă.

Boala m-a atras mai aproape de Domnul. Am învăţat să mă încred Complet în El şi acesta este cel mai dificil aspect al vieţii creştine. Am învăţat că Dumnezeu îmi oferă mângâiere, că El, personal, este implicat în viaţa mea, mai ales atunci când sufăr. El permite boli şi încercări ca să învăţăm să depindem numai de puterea Lui şi să aruncăm toate grijile asupra Lui. Încercările sunt şansele noastre de a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, iar cunoaşterea lui Dumnezeu este secretul unei vieţi fericite şi binecuvântate.

IERTAT DE DOUĂ ORI (16 )


Ierusalimul meu

Peste aşteptările şi speranţele mele, Dumnezeu a onorat consacrarea mea în slujba Lui. I-am promis că tineretul va reprezenta Ierusalimul meu. În multe licee pe care le-am vizitat am descoperit că tinerii sunt flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu, dar adulţii nu sunt dispuşi să le satisfacă foamea spirituală. Tinerii de acum trăiesc într-un mediu diferit de cel în care am crescut eu. Ei se confruntă cu probleme necunoscute mie. Dumnezeu mi-a dat capacitatea să-i înţeleg. Tinerii îşi dau seama că îi iubesc şi nu se simt ameninţaţi în prezenta mea. Îşi deschid inima în faţa mea.

În ultimii şase ani, am vorbit în peste 500 de licee şi şcoli. Am vorbit despre droguri, alcool, despre presiunea negativă a colegilor şi despre ce pot să facă cu viaţa lor. Am accentuat importanta dezvoltării unor atitudini pozitive, a acceptării disciplinei acasă şi la şcoală. I-am sfătuit să-şi iubească şi să-şi respecte părinţii. Le-am spus că îi iubesc şi că Isus a murit pentru ei. I-am avertizat de pericolul celui mai mic compromis, cum ar fi copiatul la un extemporal sau fumatul.

După un program ţinut la un liceu, un elev mi-a dat un pachet de ţigări.

— Tata m-ar omorî dacă ar şti că am fumat şi am băut bere, mi-a spus el. Ce ne-aţi spus este adevărat. Mai întâi sunt ţigările, apoi vine marijuana, berea şi, la sfârşit, relaţiile sexuale. Tot ce aţi povestit mi s-a întâmplat, dar vreau să ştiţi că m-am hotărât să pun capăt acestui mod de viaţă inutil. Vă mulţumesc, domnule, şi-mi pare rău că nu v-am întâlnit mai demult.

— Niciodată nu este prea târziu, am răspuns eu. Ai învăţat o lecţie. Acum poţi să-ţi ajuţi colegii. Ai toată viaţa înainte. Sunt mândru de hotărârea ta.

Un alt băiat mi-a întins un pumn de frunze de marijuana, folosite la rularea ţigărilor.

— Am terminat-o cu acestea, a spus el.

— Unde este marijuana? l-am întrebat eu.

— În maşină.

— Adu drogul şi îţi promit că nu spun nimic. După câteva minute s-a întors cu marijuana.

— Acum am încredere în tine, i-am spus. Dacă nu mi-ai fi adus marijuana, ce mi-ai promis ar fi fost doar vorbe goale.

— Am terminat cu drogul, a repetat el. Vă mulţumesc, domnule.

Înainte de a merge la licee, îl întreb pe director dacă pot vorbi despre Isus Cristos. Nu vreau să abuzez de şansa care mi se oferă. De multe ori am aprobarea să vestesc Evanghelia şi deseori elevii înşişi mă provoacă, întrebându-mă care este relaţia mea cu Cristos.

Am fost la un liceu mare din statul Georgia. După ce am făcut cunoştinţă cu directorul, am pus întrebările obişnuite.

— Cât timp avem la dispoziţie?

— Cât doriţi, a răspuns directorul.

— Pot vorbi despre Isus Cristos?

— Eu sper că o să vorbiţi, a spus el.

— În unele şcoli nu mi se permite, i-am replicat eu.

— Aici nu există restricţii.

— Pot să mă rog şi să-i invit pe elevi să-şi predea viaţa lui Cristos?

— Dacă nu o faceţi dumneavoastră, o voi face eu, a declarat directorul.

Sala de sport era plină cu elevi. Am vorbit cam o oră şi douăzeci de minute şi am încheiat aruncându-le o provocare:

— Este la modă sloganul: „Eu sunt pe locul întâi”, dar eu vreau să vă întreb dacă există printre voi băieţi şi fete care vor să-L aşeze pe Isus Cristos pe primul loc în viaţa lor?

Atât de mulţi elevi au vrut să vină în faţă, încât directorul le-a spus să se întâlnească cu mine în altă sală, ca să discutăm în continuare. Văzând că nici sala aceea nu era suficient de încăpătoare, directorul a anunţat la difuzoare ca întâlnirea se mută pe terenul de fotbal. Toţi elevii au venit pe teren. Am stat la mijlocul terenului, am mai vorbit o oră şi am răspuns întrebărilor lor. Când a venit momentul să plec să vorbesc în alt loc, elevii L-au lăudat pe Isus Cristos. Dacă mai multe licee ar avea oameni curajoşi ca acel director, educaţia copiilor noştri ar fi mult mai bună.

Când vorbesc elevilor, le cer să mă respecte, dar şi eu le arăt tot respectul meu. Dacă copiii sunt gălăgioşi şi neatenţi, iau microfonul şi îi anunţ: „Daţi-mi voie să spun ceva. Ori tăceţi, ori vă fugăresc afară din sală”. În sală se face linişte şi apoi continui: „Vă iubesc şi îmi pare rău că trebuie să vă vorbesc atât de ferm. Vă mulţumesc pentru că mă ascultaţi”. Invariabil, elevii care au provocat dezordinea vin să-şi ceară scuze, după program. Elevii liceelor au nevoie de disciplină şi sunt convins că o doresc.

Cu elevii negri am o relaţie deosebită pentru că îmi cunosc trecutul. Ştiu că am petrecut doi ani şi jumătate în aceeaşi celulă cu un negru, care a devenit prietenul meu cel mai apropiat. Ei ştiu că îi înţeleg fiindcă şi eu am fost un proscris odată.

Am primit scrisori de la mii de tineri. După ce am vorbit în faţa a peste 1.000 de elevi, m-am întors acasă. Peste câteva zile am primit o scrisoare din partea unei eleve de şaptesprezece ani:

„Aş fi dat oricât să vă aud povestea cu câţiva ani în urmă”, mi-a scris ea. „Consum droguri, alcool şi sunt gravidă. Trebuie să plec din şcoală. Mama m-a alungat. Vreau să mor”.

Am sfătuit-o imediat să meargă la o biserică şi să ceară ajutor. Următoarea ei scrisoare a conţinut veşti rele: n-a găsit sprijin şi înţelegere din partea bisericii. Am văzut la închisoare deţinuţi murind pentru că au luat apărarea unor oameni aproape necunoscuţi. Reputaţia unor creştini de a-i împuşca pe răniţi este ruşinoasă şi întristătoare.

În scrisorile următoare am încurajat-o să caute ajutorul Domnului. Mama ei, după revenirea din şocul iniţial, a început s-o ajute. Când i s-a născut copilul, tonul scrisorii ei era mai vesel:

„Este cel mai drăgălaş bebeluş. Îl iubesc şi vreau să devină creştină”.

Anul următor am vizitat-o pe tânăra mamă. A terminat liceul şi a fost primită într-o biserică. Fiindcă a ascultat de înţelepciunea divină, Dumnezeu o folosea acum pentru sprijinirea celor aflaţi în situaţii similare.

O altă adolescentă mi-a scris la un an după ce mi-a auzit mărturia. Făcea parte dintr-o formaţie de muzică punk, consuma droguri şi trăia imoral. Convinsă că nu are nici un motiv să trăiască, s-a hotărât să se sinucidă. Nu mi-a putut explica de ce a venit la serviciul religios la care am vorbit, dar cert este că şi-a deschis inima lui Isus. Restul scrisorii ei a fost dovada puterii transformatoare a lui Dumnezeu. S-a înscris la un colegiu biblic şi s-a numărat printre studentele fruntaşe. S-a căsătorit cu un creştin şi amândoi Îl slujesc pe Domnul.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tinerii pe care i-am întâlnit. O adolescentă mi-a mărturisit că voia să se sinucidă. Tatăl ei o violase şi deşi nu mai locuia împreună cu familia, încă suferea cumplit. I-am dat numărul meu de telefon ca să putem discuta mai mult. Mi-a telefonat şi mi-a trimis scrisori. Era lipsită de speranţe.

„Scriu această scrisoare la patru zile după absolvire şi mă simt îngrozitor. Suferinţa interioară mă macină atât de mult, încât simt că explodez. Să ştiţi că prefer să mor, dar încă n-am avut curajul să mă sinucid. Mă simt singură şi sufletul îmi este pustiu. Nu sunt satisfăcută de mine însămi. Trecutul mă apasă şi mă simt lipsită de orice valoare. Deşi au trecut patru ani, rana este deschisă. Am încercat să uit, dar îmi revine mereu în minte. Sunt obosită şi sătulă de toate…

Uneori îmi doresc să am un alt lată. Pe tatăl meu adevărat nu-l mai doresc. Nu-l voi mai putea iubi vreodată. L-am iertat pentru ce mi-a făcut, dar aceasta nu anulează fapta comisă. Îmi doresc un tată adoptiv care să mă iubească şi să nu mă respingă…

Sunt atât de singură. Oamenii mă sfătuiesc să las totul în seama lui Isus, dar pur şi simplu aceasta nu dă nici un rezultat. Sunt mântuită, dar foarte confuză în legătură cu ce se întâmplă cu mine.

Sper că nu v-am plictisit. Mulţi oameni care aparent sunt foarte săritori, nu mă ajută cu nimic. De multe ori am fost pe punctul să-mi iau singură viaţa. Cineva este întotdeauna mai bun decât mine. Uneori mă simt respinsă de toţi şi cred că, dacă mi-aş zbura creierii, puţini (foarte puţini) ar observa că nu mai sunt… Lupt într-o bătălie deja pierdută. Să ştiţi că este groaznic să fii atât de singură…”.

Ce ar putea schimba viaţa acestei adolescente disperate? A trebuit să aflu răspunsul. Am întrebat-o dacă are vreo pasiune. Mi-a spus că i-ar face plăcere să meargă într-o tabără creştină. Am găsit un sponsor. În tabără, viaţa ei a început să se schimbe. A început să cânte în corul bisericii şi, pentru prima dată, avea speranţe.

Am întrebat-o dacă dorea să urmeze un colegiu. Deocamdată nu avea banii necesari, dar dorea să ajungă asistentă medicală. Am ajutat-o să urmeze cursurile necesare şi a devenit asistentă. Astăzi, fata care a dorit să-şi încheie viaţa este o femeie de douăzeci de ani, plină de entuziasm, are un logodnic, o credinţă puternică în Dumnezeu şi priveşte cu optimism viitorul. Crezând în sine şi dezvoltându-şi potenţialul, şi-a schimbat viaţa. Îmi telefonează de câteva ori pe lună şi eu o vizitez când sunt aproape de locuinţa ei.

O altă fată, de treisprezece ani, elevă în clasa a şaptea, s-a apropiat de mine după ce am vorbit la şcoala ei.

— Pot vorbi cu dumneavoastră? m-a întrebat ea.

Era una dintre cele mai frumoase fete pe care le-am văzut în viaţa mea.

— Ce aţi spus înseamnă mult pentru mine şi prietenele mele, a început ea. Una dintre ele vrea să-şi ia viaţa.

— Dragă, te log să o aduci repede la mine, am îndemnat-o eu.

— Nu pot, a spus fata.

— Te rog! Trebuie să vorbesc cu ea.

A ezitat câteva clipe, apoi mi-a spus:

— Chiar cu ea vorbiţi.

— Tu! O fată atât de frumoasă? De ce vrei să faci asta?

— Nimeni nu mă înţelege, mi-a răspuns ea. Nimeni nu mă ascultă. Părinţii îmi dau tot ce doresc. Suntem bogaţi şi nu-mi lipseşte nimic, în afară de dragoste.

Am fost bucuros să-i pot spune despre Vestea Bună.

— Există cel puţin două persoane care te iubesc: eu şi Isus. Ai toată viaţa înainte. Poţi face ce doreşti. Anii aceştia sunt foarte importanţi pentru viitorul tău. Trebuie să-i foloseşti. Ai toate motivele să trăieşti. Promite-mi că vei vorbi cu mine înainte să te sinucizi.

Scrisorile ei ulterioare m-au convins că s-a îndreptat, dar povestea ei mi-a întristat sufletul.

Dragostea! Ingredientul care lipseşte din multe familii de astăzi. Părinţii nu-şi dau seama de această lipsă. Am auzit mulţi taţi spunând: „Muncesc din greu să câştig existenţa familiei. Fac totul pentru copilul meu. Să se gândească la sinucidere? Nu-mi vine să cred! În căminul nostru există dragoste”.

Aceşti părinţi fac tot ce pot ca să-şi exprime dragostea, dar copiii privesc dragostea din alt unghi. O bicicletă sau un costum de haine nu înseamnă pentru copii dragoste. Copiii ştiu că părinţii îi iubesc când îi îmbrăţişează şi îi sărută, când se duc cu ei în parc sau la grădina zoologică.

Adolescenţii sunt pregătiţi să înfrunte o lume bolnavă, muribundă, plină de primejdii şi dezamăgiri doar dacă părinţii lor au avut timp să se implice în problemelor lor. Timpul petrecut cu copiii le dovedeşte dragostea părintească.

Tinerii au nevoie de dragoste autentică. Sunt sătui de standarde duble: un părinte cu o bere într-o mână şi o ţigară în alta, care le spune: „Fă cum îţi spun eu, nu cum fac eu”. Ei caută modele pe care să le urmeze în viaţă.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că a pus o povară în inima mea – să mă ocup de tineri – şi mi-a dat înţelepciunea să-i înţeleg. Ştiu că nu glumesc când ameninţă că se vor sinucide. Ştiu că sunt capabili să-şi pună capăt zilelor, deşi nu o doresc. Pe mine nu mă poate convinge nimeni că trebuie să fii nebun ca să te sinucizi deoarece cunosc ce înseamnă disperarea şi lipsa de speranţă. Nu am nici o îndoială că m-aş fi sinucis în penitenciar dacă aş fi primit otrava pe care am cerut-o. Ştiu care sunt sentimentele celor care doresc să-şi pună capăt zilelor şi aceasta m-a ajutat să vorbesc cu tinerii aflaţi în pragul sinuciderii.

Tinerii au încredere în mine pentru că sunt convinşi că secretele lor sunt în siguranţă. Ei ştiu că voi face ce-am spus fiindcă, pentru mine, un cuvânt este o promisiune solemnă. Când le spun că le voi scrie, le scriu. Când le promit că voi veni din nou, mă reîntorc. Când le dau numărul meu de telefon, sunt acolo să le răspund. Aceasta doresc ei, cineva care să-i înţeleagă, să-i iubească, să-i accepte aşa cum sunt şi să le spună: „Există o speranţă. Speranţa este Isus Cristos”.

IERTAT DE DOUĂ ORI (15 )


Iertat de două ori…

Întors la colegiu, m-am cufundat în studii cu o vigoare renăscută. Lunile treceau şi mă apropiam de absolvire. Îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru tot ce învăţasem. Cele mai preţioase lecţii le-am învăţat nu dintr-un manual, ci din experienţe. Am aflat că primim de la viaţă ce îi dăruim; că nu există „mese gratuite”. Am învăţat că servesc unui Dumnezeu mare şi că El nu este limitat în acţiunile Sale dacă-L glorificăm pe El pentru ce realizează în viaţa noastră.

Efortul şi străduinţa mea au fost răsplătite. Am obţinut note tot mai bune şi am câştigat capacitatea de a învăţa.

Într-o zi am intrat în clădirea asociaţiei studenţilor şi mi-am găsit numele pe lista celor cu rezultate notabile, întocmită de decanat.

— Hei, dar acesta sunt eu! Harold Morris!

— Mare lucru, a exclamat un student din anul întâi.

— Ascultă, isteţule, i-am spus eu vesel, ştii cine s-a aflat pe lista FBI-ului printre cei mai periculoşi zece criminali şi pe lista unui colegiu biblic printre primii zece studenţi?

În martie, 1981, cu două luni înainte de absolvirea colegiului, am trimis o scrisoare guvernatorului statului Georgia şi Comitetului pentru Amnistii şi Eliberări Condiţionate. Am solicitat amnistierea. Când am vorbit prima oară cu ofiţerul supraveghetor, a râs şi mi-a spus că încerc imposibilul.

— Aţi spus că aveţi încredere în mine, i-am amintit eu.

— Bineînţeles că am, mi-a răspuns el. Am încredere în tine mai mult decât în oricare alt condamnat pe care-l cunosc.

— Atunci scrieţi o scrisoare în favoarea mea.

A trimis o scrisoare de o pagină, în care afirma că absolv un colegiu biblic în 16 mai, 1981 şi doresc să-mi fie ridicate toate restricţiile de circulaţie pentru a-L servi mai eficient pe Isus Cristos. Ofiţerul recomanda examinarea atentă a cererii mele de amnistiere. Au trecut câteva săptămâni şi n-am primit răspuns.

În 15 mai, la ora 10:00 mi-am luat ultimul examen şi am absolvit în trei ani un colegiu de patru ani. În timp ce mă îndreptam spre clădirea asociaţiei studenţeşti unde urma să sărbătorim absolvirea, o profesoară m-a oprit, m-a felicitat şi m-a întrebat care sunt planurile mele de viitor.

— Mă întorc în Carolina de Sud şi pun bazele unei organizaţii creştine, i-am explicat eu. Îl voi sluji pe Domnul toată viaţa.

— Acum câteva luni ai cerut să mă rog pentru amnistierea ta, şi-a amintit ea. Ai vreo veste?

— Nu încă, dar cred sincer că mâine, la festivitatea de absolvire, voi fi liber complet ca să-L slujesc pe Cristos. Până mâine voi afla, am afirmat eu încrezător.

Profesoara a plecat clătinând din cap.

Pe la ora 14:00 m-am întors acasă. După o oră a sunat telefonul.

— Vino repede până aici! mi-a spus ofiţerul care răspundea de mine.

— S-a întâmplat ceva? am întrebat eu. A jefuit cineva banca? am spus eu doar pe jumătate în glumă.

— Nu mai face pe glumeţul şi vino repede!

Când am intrat în biroul ofiţerului, mi-a întins o scrisoare de la Comitetul pentru Amnistii şi de la guvernatorul Georgiei. Cazierul meu a fost şters şi drepturile mele de cetăţean al Statelor Unite au fost restabilite. Nu mă mai aflam în libertate supravegheată. Acum eram complet liber să-L servesc pe Cristos.

— Aceasta este opera lui Dumnezeu, nu a omului, am spus eu. Cu câţiva ani în urmă m-a iertat de toate păcatele mele şi mi-a dăruit viaţă veşnică. Acum El m-a iertat a doua oară!

Ofiţerul care fusese însărcinat cu supravegherea mea mi-a spus printre lacrimi:

— Ştii, Harold, cred că ai reuşit să faci şi din mine un credincios.

O veste bună devine şi mai bună dacă te bucuri de ca împreună cu prietenii tăi, dar nu era nimeni prin preajma mea. Colegii erau foarte ocupaţi în campus şi mulţi dintre prietenii mei se aflau deja pe drum spre Birmingham pentru festivitatea de absolvire. Dar, salvator, a sunat telefonul. Era un prieten. Gene Anderson din Myrtle Beach, Carolina de Sud. Telefonase că nu poate veni la absolvire, dar a promis că se va ruga pentru mine. Când a aflat de minunea amnistiei a plâns.

La ora şase m-am dus la capelă pentru un serviciu de seară, la lumina lumânărilor. Sala întunecată se lumina pe măsură ce fiecare absolvent intra cu o lumânare în mână. Aveam la dispoziţie treizeci de secunde pentru a ne spune numele, oraşul de unde suntem, specializarea de la colegiu, ce vom face şi alte planuri sau scopuri. A venit rândul meu să mă adresez studenţilor şi profesorilor. Mulţi dintre ei s-au rugat pentru mine în cei trei ani de studii. Am recunoscut şi mulţi prieteni care au venit de la mare depărtare ca să fie prezenţi la această ocazie, posibilă doar datorită sprijinului lor financiar şi prin rugăciune.

— Cred că voi avea nevoie de mai mult de treizeci de secunde, am început eu. Mulţi nu-mi cunoaşteţi trecutul. L-am primit pe Cristos în închisoare şi mai târziu Dumnezeu m-a eliberat. Acest colegiu m-a acceptat şi m-a instruit, iar acum, după absolvire, încep lucrarea creştină. Acum două luni am solicitat amnistierea, dar mulţi mi-au dat puţine speranţe. Astăzi am primit o scrisoare pe care doresc s-o citesc în faţa dumneavoastră.

Am citit scrisoarea şi toţi cei prezenţi au fost bucuroşi şi L-au slăvit pe Cristos.

Ceremonia absolvirii a avut loc a doua zi. Când m-am dus să-mi primesc diploma, am fost aplaudat. De fapt, onoarea ce mi s-a făcut Îi aparţine lui Cristos. Am fost bucuros că am putut face ceva pentru Salvatorul meu.

După câţiva ani m-am întâlnit cu toţi membrii Comitetului de Amnistii şi le-am mulţumit personal că au avut încredere în mine. Preşedintele, cel care, cu ani în urmă, a spus că nu voi fi eliberat niciodată, mi-a strâns mâna şi a afirmat că este mândru că mă cunoaşte. M-a rugat să ţinem legătura. Am mulţumit lui Dumnezeu pentru aceşti oameni şi pentru guvernator, pentru că au avut curajul să mă elibereze.

Ultimul lucru pe care şi-l doreşte un fost puşcăriaş este să se reîntoarcă în închisoare. Totuşi, în 21 mai 1978, m-am dus la Georgia State Penitentiary. dar nu ca deţinut, ci ca slujitor al Evangheliei lui Isus Cristos. Directorul ne-a permis să oficiem o slujbă religioasă şi Bobby Richardson a predicat. Le scrisesem dinainte unor deţinuţi că vin la închisoare. Când am intrat în hol, un gardian m-a îmbrăţişat:

— Omule, ţi-am simţit lipsa.

Era gardianul pe care îl ameninţasem că-l trimit în Turnul Şase. S-a întors către Bobby şi i-a spus:

— Nu există deţinut ca Harold Morris. Este cel mai grozav om din câţi cunosc. Mi-a salvat serviciul. Îl iubesc!

Un alt gardian mi-a spus:

— Când intru în fosta ta celulă, deţinuţii de acum nu-mi spun un cuvânt. Se uită la mine ca la un animal. Dar tu vorbeai cu mine. Îmi lipseşti.

Cuvintele gardienilor au însemnat mult pentru mine, fiindcă mi-am amintit ce atitudine urâtă am avut când am intrat în penitenciar. Mi-am dat seama din nou de puterea extraordinară a lui Dumnezeu de a schimba oamenii.

Un deţinut negru, un artist care şi-a petrecut cea mai mare parte din cei peste şaizeci de ani în închisoare; în condamnări mai scurte, i-a spus iui Bobby:

— Domnule Richardson, vreau să vă vorbesc despre Super Honky. El nu ştie, dar m-a condus la Dumnezeu. Super Honky a fost cel mai bun sportiv alb al închisorii. Era diferit de ceilalţi şi m-am întrebat de ce. Într-o zi l-am întrebat. Mi-a răspuns: „Ai nevoie de Isus în viaţa ta!” M-am întors în celula mea şi m-am gândit la cuvintele lui. Mi-am dat inima lui Isus. Îmi lipseşte Super Honky. Este altfel decât ceilalţi. Este singurul care a venit să ne vadă.

De la eliberarea mea din Georgia State Penitentiary am vizitat penitenciarul de mai mult de cincizeci de ori. La o evanghelizare Betsy Richardson (soţia lui Bobby), împreună cu prietenele ei, au pregătit şaptezeci de torturi pentru deţinuţi. Aceştia au fost copleşiţi de acest gest neobişnuit de dragoste.

Am vorbit în faţa câtorva mii de deţinuţi din multe închisori din ţară. De regulă vorbeam pe terenul de sport, dar preferam să le mărturisesc despre Cristos în celulă. Adunările mari şi serviciile de la capelă nu făceau decât să spargă gheaţa pentru evanghelizarea personală. De obicei rămâneam o zi întreagă, intrând din celulă în celulă, inclusiv în celulele condamnaţilor la moarte. Era dificil de predicat Evanghelia, dar eficient. Majoritatea deţinuţilor erau interesaţi ce pot face pentru ei şi urmăreau doar foloasele materiale. Dar vorbind de la om la om, îmi dădeam seama ce doreau. Când erau sinceri, Isus avea ocazia să lucreze în inima lor.

Când am fost în închisoare mi-am dat seama că nevoia cea mai mare a unui om care devenea creştin acolo era ucenicia. Acesta a devenit scopul principal al lucrării mele: să-i ajut pe cei dedicaţi Domnului să devină ucenicii Lui. Dumnezeu mi-a dat capacitatea de a discerne între creştinii autentici şi cei care se prefăceau. Nu ezitam să fiu tranşant cu ei. Nu lucram cu cei care urmăreau alte scopuri, dar când găseam un deţinut interesat sincer să studieze Biblia şi să crească în cunoaşterea lui Cristos, mă ocupam atent de el. Un deţinut care are zel pentru Domnul poate aduce la Cristos mai mulţi oameni decât o pot face cei liberi.

Totuşi, uneori, oamenii care au cea mai mare nevoie de ajutor sunt ultimii de care ai vrea să te ocupi. De exemplu, am ezitat mult timp să lucrez cu un deţinut pe nume Matt. Matt nu era genul de om care să-mi placă. Avea două condamnări pe viaţă pentru violarea a două femei. Am stat împreună aproape zece ani în închisoare, dar l-am evitat chiar şi după ce am devenit creştin.

Povestea vieţii lui era tragică. Când avea zece ani, sătul de abuzurile la care a fost supus de către părinţii săi, şi-a omorât mama cu o crosă de baseball. Vecinii au adunat bani şi au reuşit să-l scape de acuzaţia de omor. Dar violurile l-au trimis după gratii.

Cu puţin timp înainte de eliberare, am început să stau de vorbă cu Matt. În ultima mea noapte l-am vizitat şi i-am spus că-l iubesc şi mă voi întoarce să-l ajut.

Răspunsul lui nu m-a luat prin surprindere:

— Mda, bine. Toţi promit asta.

Dar m-am întors şi de fiecare dată l-am invitat pe Matt să vină la capelă. A refuzat să vină. La a opta vizită l-am văzut pe Matt în capelă, sprijinit de perete. I-am făcut semn să se aşeze. I-am spus iarăşi că îl iubesc, dar nu mi-a răspuns nimic. Puţin mai târziu, cineva m-a bătut pe umăr. Era Matt.

— Chiar îţi pasă de noi? m-a întrebat el. Toţi ştim cât de mult urai închisoarea şi totuşi ai revenit de opt ori.

— Da, ţin la voi. Te iubesc.

În acea seară a predicat un prieten al meu şi, când i-a invitat pe deţinuţi să-L primească pe Cristos, am simţit o altă atingere pe umăr. Matt plângea.

— Vrei să mă ajuţi? Doresc să-L primesc pe Cristos.

După ce i-am citit câteva versete din Romani, am îngenuncheat să ne rugăm. Eu am început rugăciunea, dar Matt a terminat-o predându-şi inima lui Cristos. Am ştiut că a fost mântuit când a încetat să-I mai ceara lui Isus să-l salveze şi a început să-I mulţumească pentru mântuire.

Stătea la uşa capelei şi le spunea deţinuţilor că L-a primit pe Cristos în inima sa şi dorea să se schimbe. A început un studiu biblic şi creştea în Cristos. Nu după mult timp, m-a invitat să le vorbesc deţinuţilor din Lifer’s Club, un grup de deţinuţi care au ispăşit cel puţin cinci ani din condamnarea pe viaţă şi sunt prizonieri model. Am fost făcut membru de onoare al grupului. Când am terminat de vorbit, Matt a cerut şi el câteva minute.

A scos un ziar cu poza unui băiat de cinci ani, atacat de un buldog. Părinţii nu aveau bani pentru operaţie.

— Acest băieţel va rămâne desfigurat toată viaţa dacă nu este operat, a spus Matt. Am început să strâng bani pentru operaţia lui.

Am ştiut că Matt făcea acest lucru pentru că şi faţa lui a fost aproape desfigurată de părinţii lui.

— Poate că unii râd de mine, a spus ci, dar eu mă descurc pentru că sunt bărbat. Acest băiat însă merită să-i acordăm o şansă.

Toţi am contribuit financiar. Unii au donat ţigări, alţii ceasurile. Colecta a însumat 700 de dolari. Ziarul local a publicat poza lui Matt şi un articol despre strângerea de fonduri pe care a organizat-o. Lumea are nevoie de oameni ca Matt şi cred că merita să-şi recapete libertatea. Dumnezeu m-a convins să lupt pentru eliberarea lui. I-am făcut o promisiune:

— Într-o zi vei fi liber. Am încredere în tine.

Am fost la Comitetul pentru Amnistii şi Eliberări Condiţionate, împreună cu câţiva prieteni creştini, şi am pledat pentru eliberarea lui Matt. După un an, în mai, 1980, Matt a fost eliberat condiţionat.

Nu voi uita niciodată ziua când l-am luat de la închisoare. Amândoi am plâns când am ieşit pe poartă. Privind spre turnul gardienilor, am spus:

— Ce zi extraordinară! Soarele străluceşte. Este ziua unui nou început. Viaţa ta s-a schimbat. Ne-au spus că vom muri aici, dar astăzi suntem liberi. Câinii nu mai latră, mitralierele paznicilor nu mai sunt îndreptate spre noi. Suntem liberi. Avem un Dumnezeu mare!

Sub privirile gardienilor şi ale altor oameni, am îngenuncheat în parcare şi i-am mulţumit pentru viaţa şi libertatea noastră.

Un creştin inimos din Carolina de Sud, membru al comitetului de Conducere al organizaţiei creştine înfiinţate de mine, împreună cu soţia lui, l-au primit pe Matt în casa lor, i-au găsit serviciu şi l-au ajutat să devină un adevărat ucenic al Domnului. În anii care au urmat eliberării sale, Matt a rămas credincios Domnului. Lecţia vieţii lui m-a învăţat că, atunci când Duhul lui Dumnezeu intră în inima unui om, el devine o făptură nouă. Are o speranţă şi un scop în viaţă.

Aceeaşi lecţie am învăţat-o şi de la Mike Godwin, condamnat la moarte. Avea reputaţia de cel mai violent om din penitenciar. A fost condamnat să moară pe scaunul electric, fiind găsit vinovat de viol şi crimă.

Cele şase luni cât am stat într-o celulă din clădirea condamnaţilor la moarte au fost cele mai negre din toată existenţa mea, dar acum Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru ele. Am aflat cum gândesc condamnaţii la moarte. Le simţeam temerile. Puteam comunica cu ei pentru că îi înţelegeam. Am predicat Evanghelia condamnaţilor la moarte în penitenciarele din cinci state.

Într-una din aceste vizite, am ajuns la penitenciarul unde Mike Godwin aştepta executarea sentinţei. Când am ajuns, am aflat că tânărul condamnat la moarte a atacat, cu o zi în urmă, un gardian şi un alt deţinut şi aproape că i-a omorât. Ceilalţi condamnaţi la moarte au fost aduşi într-o cameră mică şi le-am vorbit despre Cristos, vreo două ore. Apoi directorul m-a rugat să merg să vorbesc şi cu Mike, în celula unde a fost închis şi care semăna cu o carceră.

— Nu mai ştim ce să facem, s-a plâns directorul. Nu vrei să vorbeşti cu el?

M-a condus la o celulă cu pereţi de beton şi uşa metalică. Mike a fost adus cu cătuşele pe mâini ca să nu mă poată ataca.

— Ce vrei? s-a răstit la mine. Nu vreau să aud prostii religioase.

— Bine. Îţi promit că nu vorbim despre religie.

De fapt, doar despre aceasta puteam vorbi cu el, dar m-am îndreptat spre el şi i-am strâns mâna.

— Îmi pare rău că porţi cătuşe. Aş vrea să nu le mai ai.

— Ce vrei? a repetat el.

— Se spune că eşti foarte violent şi că ieri aproape ai omorât un gardian şi un deţinut.

— Aşa-i, a răspuns el.

— Se spune că eşti cel mai violent om din penitenciar.

— Aşa-i, a confirmat nerăbdător.

— Eu nu cred că eşti violent. Cred că eşti doar foarte supărat.

— Asta e! a exclamat el. Nu sunt violent, sunt furios.

Am răsuflat uşurat.

— Mike, ştiu că nu vrei să auzi prostii religioase şi nu-ţi voi spune aşa ceva. Dar vreau să-ţi vorbesc despre Isus Cristos şi ce înseamnă El pentru mine. Şi eu am stat nouă ani şi jumătate în închisoare.

— Tu?

— Da, eu.

Am vorbit cu el despre anii petrecuţi în închisoare şi despre oamenii care mi-au dat o Biblie care m-a condus la Cristos. I-am spus despre creşterea mea spirituală în următorii ani din închisoare şi de faptul că Isus este real. Am vorbit aproape o oră.

Mike m-a privit cu ochii plini de lacrimi şi mi-a spus:

— Nu vreau să cred în Cristos şi nici în Dumnezeu. Totuşi roagă-te pentru mine.

— Bineînţeles că mă rog.

L-am rugat pe Dumnezeu să-şi descopere puterea acestui tânăr furios pe toată lumea.

— Mike, trebuie să plec, dar voi reveni.

— Da, toţi spun aşa.

— Voi veni iarăşi, i-am repetat eu.

Am vizitat penitenciarul în fiecare săptămână. Cu toate că nu l-am văzut pe Mike, a ştiut că am venit, aşa cum promisesem.

În iunie, 1982, le-am vorbit din nou condamnaţilor la moarte. Mike nu mai era la carceră. M-a îmbrăţişat şi a stat lângă mine în timpul celor patruzeci şi cinci de minute cât am vorbit. Când am terminat, m-a bătut pe umăr. Am văzut că are lacrimi în ochi.

— Vrei să mă ajuţi? Nu mai vreau să fac rău nimănui.

— Sigur că te voi ajuta, am răspuns deschizând Biblia. Mike, este evident că eşti un om inteligent şi vreau să-ţi notezi câteva versete.

Mike a început să scrie cum i-am dictat:

Romani 3:10: „După cum este scris: ‘Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar.’”

Romani 3:23: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”.

Romani 6:23: „Fiindcă plata păcatului este moartea dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru”.

— Mike, Dumnezeu te iubeşte aşa cum scrie în Romani 5:8: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi”.

— Dă-mi să văd, mi-a cerut Mike.

I-am arătat că aşa scrie, negru pe alb, în Biblie şi apoi am deschis la Romani 10:13: „Fiindcă oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit”.

— „Oricine” se referă la mine, la tine, la toţi care-L caută pe Dumnezeu. Să vedem şi Romani 10:9: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit”. Mike, nu mă crede pe mine. Şi eu sunt om şi te pot dezamăgi, dar în Isus te poţi încrede complet. Eşti inteligent. Du-te înapoi în celulă şi citeşte versetele pe care ţi le-am indicat. Lasă-L pe Dumnezeu să-ţi vorbească.

I-am dat o Biblie. După două zile, am primit o scrisoare de la Mike.

„După ce ai plecat, m-am întors în celulă şi am citit versetele pe care mi le-ai arătat. Am citit cuvânt cu cuvânt, de mai multe ori. Mi-am dat seama că sunt adevărate, am căzut în genunchi şi mi-am deschis inima lui Isus Cristos. Mă bucur mai mult că sunt închis, dar mântuit, decât liber, însă fără Cristos. Nu vrei să mă ajuţi să-L cunosc mai bine pe Isus?”

Am fost nerăbdător să mă întorc la penitenciar. Mike era un om schimbat, dornic să înveţe despre Cristos şi să-i conducă pe alţii la Isus. Ca un om care moare de foame, a devorat toate studiile biblice pe care i le-am adus. S-a înscris la cursuri prin corespondenţă la colegiul biblic din Columbia, apoi la Universitatea South Carolina. În august, 1985, a îndeplinit cerinţele necesare pentru un curs de doi ani la universitate şi şi-a luat licenţa cu o medie foarte bună. Acum Dumnezeu se foloseşte de el într-un chip miraculos, atât în penitenciar, cât şi în afara lui, prin scrisorile pe care le trimite tinerilor cu care corespondează.

Am încurajat mulţi adolescenţi din toată ţara să-i scrie lui Mike despre problemele lor. O fată din Arkansas i-a spus că vrea să se lase de şcoală şi să fugă de acasă. Relaţiile încordate pe care le avea cu părinţii şi cearta cu prietenul ei au determinat-o să părăsească totul. Mike i-a trimis scrisori şi răspunsuri înregistrate pe casete. Dar fata s-a hotărât să-şi pună planul în aplicare. Era momentul ca Mike să fie ferm.

„Urmează-ţi planul şi fugi”, i-a scris Mike, „dar să nu-mi mai trimiţi scrisori, dacă nu mă asculţi. Nu am timp de joacă. Trebuie să îngenunchezi înaintea Domnului şi apoi să ceri iertare părinţilor. Trebuie să te bucuri că şcoala la care mergi te disciplinează. Trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru profesorii tăi. Pleacă de acasă, dar îţi spun ce vei păţi: te vei droga şi vei rămâne gravidă”.

Surprinzător, fata n-a reacţionat negativ la mustrările lui Mike. Nu după mult timp, mi-a scris mie.

„Datorită dumneavoastră şi lui Mike mi-am cerut iertare părinţilor. Mi-am dăruit inima lui Isus Cristos. Am absolvit şcoala. Voi avea o viaţă minunată. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru voi amândoi”.

Domnul mi-a pus pe inimă să lupt pentru salvarea vieţii lui Mike. Am strâns 5.000 de dolari pentru rejudecarea procesului. Pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viaţă şi a fost mutat la un alt penitenciar, unde avea mai multă libertate. Am convingerea din partea lui Dumnezeu că, într-o zi, va fi liber.

Nu-i ajut pe toţi deţinuţii. Înainte de a mă angaja să încerc obţinerea eliberării cuiva, trebuie să mă conving că respectivul este creştin născut din nou şi consacrat studierii Cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie să fiu convins că se poate adapta cerinţelor societăţii. Trebuie să fiu călăuzit de Dumnezeu să o fac. El este Cel care deschide uşile, aşa cum a făcut şi în cazul meu. Viaţa noastră este în mâinile Sale.

Isus urăşte crima, dar îi iubeşte pe oameni, chiar dacă au comis crime. Mă duc în închisori, Iudea mea, să le spun oamenilor despre dragostea lui Cristos care şterge toate păcatele. Am vorbit la mai mult de un milion de oameni, uneori în faţa unei mulţimi de 50.000 de oameni, alteori unuia singur.

Într-o zi mă aflam în capela unei închisori. Abia am început să vorbesc şi am fost întrerupt. Un deţinut pe care mi s-a părut că-l mai văzusem s-a ridicat în picioare. Stătea în rândul din faţă şi s-a întors spre sală. Nu ştiam ce are de gând să facă.

— Ce ne va spune acest om este adevărat, i-a anunţat el pe deţinuţi. Am făcut şase ani de puşcărie cu el. Era foarte rău. Dacă Isus Cristos l-a putut mântui pe el, atunci poate să ne mântuiască şi pe noi.

Sala a fost cuprinsă de un freamăt şi o adevărată trezire spirituală a avut loc acolo. Mulţi s-au decis să-L primească pe Cristos. După ce am încheiat programul, am vorbit cu deţinutul respectiv. Fusese eliberat, dar a făcut alte prostii şi a ajuns din nou la închisoare. În acea seară s-a dedicat complet Domnului.

Am auzit despre mulţi recidivişti ca acesta. Deşi însuşi cuvântul penitenciar implică noţiunea de pocăinţă şi restaurare, părerea mea este că închisorile actuale nu reuşesc să-i ajute pe deţinuţi să se reabiliteze.

Îmi amintesc de un deţinut de nouăsprezece ani care a intrat în penitenciar cu o pedeapsă de trei ani pentru furtul unei maşini. Era speriat de moarte. La scurt timp, deţinuţii mai vechi l-au învăţat să consume droguri. După un an a devenit un om violent, pregătit pentru o viaţă de infractor. Eliberat condiţionat, a ajuns pe străzi.

În închisoare nu înveţi cum să comiţi infracţiuni, dar voinţa de a le comite îţi este stimulată. Aceasta s-a întâmplat şi cu băiatul acela. Înainte de a ieşi din închisoare, un deţinut i-a dat o adresă unde se afla un seif cu bani.

— Jefuieşte-l şi te-ai aranjat pe viaţă, l-a sfătuit deţinutul.

Tânărul a găsit casa şi a bătut la uşă. O fată de cincisprezece ani i-a deschis. Nimeni nu ştie ce au vorbit, dar a omorât-o pe fată şi pe mama ei. Seiful era gol. Condamnat la moarte pe scaunul electric, băiatul aşteaptă de zece ani executarea sentinţei. Când l-am vizitat, l-am întrebat:

— Ce mai faci?

— Harold, sunt terminat, sunt terminat, mi-a răspuns el, fără să-şi ridice, de ruşine, ochii spre mine.

Trist, dar adevărat, este un om sfârşit. A intrat în închisoare un tânăr speriat, care furase o maşină să se distreze puţin. A ieşit supărat foc pe sistemul social, hotărât să se răzbune. Ca el sunt foarte mulţi.

Închisorile sunt pline de oameni înfrânţi, de oameni care au dorit totul, fără să ofere ceva în schimb, care au urmat pe cine nu trebuia, care au refuzat disciplina şi munca, care nu au învăţat niciodată cum să-şi conducă viaţa. Dar şi eu am fost odinioară un înfrânt, şi eu am dorit totul fără să dau nimic. Şi eu am urmat sfaturile cui nu trebuia. Totuşi, fiindcă Dumnezeu m-a iubit şi creştinii mi-au arătat că Isus Cristos trăieşte, am fost reabilitat şi iertat de două ori.

IERTAT DE DOUĂ ORI (14 )


Îngerii, frate, îngerii…

Mă uitam ţintă la el, incapabil să înţeleg vestea. Două sentinţe pe viaţă erau o nimica toată pe lângă această veste. Omul din faţa mea mai avea douăsprezece zile de trăit!

Ce-i poţi spune cuiva care a aflat că mai are puţin timp la dispoziţie? Priveam la Russell, un tânăr care s-a dedicat trup şi suflet Domnului, care studia zilnic Cuvântul lui Dumnezeu, care trăia numai ca să-l mărturisească, şi nu ştiam ce să-i spun.

Într-un târziu, mi-am recăpătat vocea şi l-am întrebat cu o voce blândă:

— Russell, ce ai de gând să faci?

— Vreau să fac trei lucruri înainte de a muri, mi-a răspuns el. În primul rând vreau să-mi continui studiile la colegiul biblic pentru că Biblia este viaţa mea. Apoi aş da oricât să pot merge cu tine la o închisoare ca să le vorbesc deţinuţilor. În al treilea rând, vreau să vizitez Israelul şi să mărturisesc Evanghelia evreilor. Acolo vreau să mor.

Russell a mai urmat cursurile timp de o săptămână. Puterile au început să-i slăbească şi m-a rugat să vorbesc cu preşedintele colegiului să-i permită să se adreseze studenţilor. Apoi va merge la spital. Capela a fost plină până la refuz de studenţi şi profesori când a vorbit Russell şi ne-a încurajat pe toţi să nu neglijăm slujba la care ne-a chemat Dumnezeu.

— Poate că unii dintre voi încă se mai joacă cu Dumnezeu, a spus el. Când aţi venit aici, aţi avut o viziune şi un scop pe care acum le-aţi pierdut. Aceasta înseamnă să te joci cu Dumnezeu. Este momentul să vă gândiţi cu seriozitate la chemarea lui Dumnezeu.

Când a încheiat, pe feţele tuturor, studenţi sau profesori, erau lacrimi. Aplauzele care au urmat au fost pentru Isus Cristos, pe care Russell Îl onora şi prin viaţa şi prin moartea sa. Mama lui şi cu mine l-am ajutat să coboare de pe scenă şi a plecat la spital să moară acolo.

L-am vizitat în fiecare zi. Mă prefăceam că mă uit sub plapumă ca să văd dacă este întreg. Apoi exclamam surprins:

— Russell, îţi lipseşte un picior! Cred că ai cancer.

— Tu eşti altfel decât alţii, râdea el. Mă simt bine când eşti cu mine. Uneori mă chema şi noaptea.

— Frate, vino te rog până la mine. Am nevoie de ajutorul tău.

Au trecut cele douăsprezece zile, dar trupul lui s-a încăpăţânat să trăiască. Mama lui era tot timpul lângă el, mai ales că urma un tratament chimioterapeutic, cunoscut pentru efectele sale secundare. Şi-a pierdut părul şi i-a scăzut mult greutatea. Uneori accesul vizitatorilor era interzis pentru că numărul celulelor albe scădea dramatic şi exista pericolul infecţiei. Într-o zi, când am vrut să intru în salonul lui, m-a oprit la uşă.

— Opreşte-te acolo. Leucocitele au scăzut la 800. Frate, dacă vrei să intri, mai întâi trebuie să te rogi să se dubleze. Cred că Dumnezeu o va face dacă ne rugăm.

A doua zi, de dimineaţă, m-a căutat.

— Hei, frate, nu s-au dublat. S-au triplat! În următoarele săptămâni, Russell a ieşit din spital şi a intrat iarăşi de mai multe ori. Deşi era chinuit de dureri, nu şi-a pierdut credinţa, zelul de a-L mărturisi pe Cristos sau simţul umorului. Sufeream alături de el şi într-o zi, când mergeam cu maşina prin oraş, a început să mă tachineze datorită proastei mele dispoziţii.

— De ce eşti atât de tăcut? Nu fi atât de sumbru. Ascultă, frate. Ce dacă mor? Gândeşte-te puţin. Dacă mor, ajung în cer. Dacă ţi-e lene să-ţi aranjezi apartamentul, voi vorbi cu câţiva îngeri să vină să te ajute. Şi încă ceva: când ajungi tu acolo, eu voi avea deja vechime. Nu trecea o zi fără să mă roage să mergem în Israel.

— Russell, nu pot merge. Sunt eliberat condiţionat şi nu pot părăsi ţara. Roagă-l pe tatăl tău sau găseşte-ţi pe altcineva!

— Nu, doar cu tine vreau să merg.

Chiar dacă aş îndrăzni să încalc regulile eliberării condiţionate, nu aveam bani pentru o excursie atât de lungă. Russell se gândise deja la acest aspect. Avea un cec de la asigurări care acoperea cheltuielile. Cântăream ce puteam face şi ce doream să fac. M-am rugat să pot lua o decizie. Într-una din vizitele mele la spital am vorbit cu doctorul lui Russell.

— Ce mai face? l-am întrebat.

— Nu prea bine, mi-a răspuns el. Plămânul drept nu mai funcţionează iar cel stâng doar la o treime din capacitate. Nu înţeleg cum respiră. Nu cred că va trăi mai mult de patru zile.

Când am ajuns la patul lui Russell, l-am întrebat:

— Dacă ai şti că mai ai patru zile de trăit, ce ai face?

— Aş pleca în Israel. Vreau să mor acolo.

— Atunci, să mergem, m-am hotărât eu.

„Doamne, de acum înainte numai Tu poţi face ceva”, m-am rugat.

— Te iubesc, frate! mi-a spus el, întinzându-se să mă sărute.

Starea lui s-a îmbunătăţit şi a început să se târguiască cu doctorul.

— Domnule doctor, dacă-mi daţi drumul acasă, vă promit că voi mânca numai legume şi mă voi întări. Sper să-mi petrec Crăciunul în Israel.

Doctorul îl iubea pe Russell ca pe copilul său şi cu greu s-a învoit să-l lase să plece.

— Oamenii mă vor crede nebun pentru ceea ce fac, a oftat el. Dar şi pe tine te vor considera nebun, mi-a spus mie.

— Toată viaţa am fost privit astfel şi nu-mi pasă, i-am răspuns eu. Hotărârea mea este luată.

M-a instruit amănunţit cu privire la îngrijirea lui Russell şi m-a întrebat dacă îi pot da injecţiile necesare, la fiecare cinci ore. L-am asigurat că mă pricep la seringi deoarece, înainte să devin creştin mi-am injectat droguri, iar la închisoare am dat injecţii şi altor deţinuţi. Mi-a dat o autorizaţie pentru folosirea seringilor şi medicamentelor.

— Permisul acesta arată-l conducătorului zborului şi oricui se interesează de legalitatea acţiunilor tale, mi-a spus el. Dacă apare vreo problemă, spune-le să-mi telefoneze. Eu mă voi ruga pentru voi.

Nu toţi colegii de la colegiu ne-au aprobat planul.

— Dacă părăseşti ţara, încâlci regulile eliberării condiţionate, mi-a reamintit un profesor, iar Russell nu rezistă fizic unei călătorii de unsprezece zile. Dacă băiatul moare, vei fi închis şi noi nu vrem aceasta.

M-am gândit că, dacă Dumnezeu n-ar fi fost de acord cu plecarea noastră, n-aş fi primit paşaport. Dar am obţinut paşaportul în urmă cu câteva luni, înainte să ştiu de dorinţa lui Russell.

De câte ori vorbeam cu Russell despre minunea obţinerii paşaportului, el remarca voios:

— Îngerii, frate, îngerii…

A doua zi, dimineaţa, părinţii lui Russell ne-au condus la aeroport. Deşi ştiau că, probabil, nu-l vor mai vedea viu pe fiul lor, au înţeles că dorinţa de a pleca îl macină şi n-au încercat să-l convingă să renunţe. Înainte de a împinge căruciorul de invalid în avion, în aceea însorită dimineaţă de duminică din decembrie, 1979, mama lui ne-a sărutat pe amândoi şi mi-a spus:

— Harold, ai grijă de el.

— Ne vom întoarce, i-am spus eu încercând să par convins.

În timpul zborului spre New York şi apoi al celui de unsprezece ore până în Israel, Russell a vorbit despre Cristos cu oricine îl asculta. Majoritatea pasagerilor erau evrei şi s-au simţit atraşi de tânărul bolnav. Erau curioşi să ştie de ce doreşte să călătorească în Israel, în starea lui. Chiar şi unii din personalul zborului au stat lângă fotoliul lui, în timp ce vorbea din Cuvântul lui Dumnezeu şi le explica motivele călătoriei lui în Israel, încheia cu cuvintele:

— Partea cea mai interesantă abia acum urmează. Ascultaţi-l pe el, spunea arătând spre mine.

Eu continuam cu repriza a doua. La un moment dat am simţit că cineva mă strânge de umăr. Când m-am întors, o stewardesă plângea:

— Domnule, Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că sunteţi împreună cu băiatul acesta în avion, ne-a mărturisit ea. Eram gata să divorţez de soţul meu, dar, după cuvintele acestui băiat, m-am decis să rededic căsătoria noastră lui Dumnezeu. Vă mulţumesc. Vă rog să aveţi grijă de el.

Imediat după sosirea la Tel Aviv, am închiriat o maşină. Doctorul m-a avertizat că cel mai mic efort fizic îl va epuiza pe Russell şi şansele lui de supravieţuire se vor diminua. Conducerea maşinii era total interzisă. Dar imediat după închirierea maşinii, Russell m-a anunţat că vrea să conducă.

— Preia volanul, i-am spus eu şi ne-am îndreptat spre Ierusalim.

N-am parcurs nici un kilometru şi am observat două fete îmbrăcate în uniforme militare, care făceau autostopul. Russell a oprit şi fetele au urcat în spate. Una dintre ele vorbea fluent engleza, fiind absolventă a Universităţii din Boston. L-a ascultat pe Russell vorbind despre credinţa sa în Isus Cristos şi, când a ajuns acasă, ne-a lăsat numărul ei de telefon. Dorea să luăm masa împreună.

Am găsit o cameră la hotelul Moria şi ne-am planificat astfel vizitele, încât Russell să se poată odihni şi lua injecţiile la timp. Din cinci în cinci ore umplea seringa şi mi-o aducea. Dacă era noapte, mă trezea.

Oriunde mergeam, oamenii erau atraşi de Russell. Mulţi îl opreau pe stradă şi îi ofereau ceea ce dorea mai mult: ocazia să-L mărturisească pe Cristos. După două zile în Ierusalim, Russell a vrut să ne întoarcem la Tel Aviv. De acolo ne-am dus în frumosul oraş Haifa, unde am ajuns pe înserate. Lunga călătorie l-a epuizat pe Russell şi se părea că starea lui se înrăutăţeşte. Dar după o noapte de odihnă şi după ce a mâncat legume crude, şi-a recăpătat puterile.

În a şasea zi a călătoriei, Russell m-a trezit la ora trei noaptea şi mi-a cerut să-i fac o injecţie. Întinzându-mi seringa, m-a anunţat că medicamentele s-au terminat.

— Poftim? am exclamat eu neîncrezător.

— Trebuia să iau o singură doză la cinci ore, dar durerile au fost atât de mari, încât am dublat injecţia. Nu mai avem morfină.

Am intrat în alertă. Dimineaţa, Russell tremura de durere şi voma. M-am dus la o farmacie. Farmacistul a citit scrisoarea doctorului dar mi-a spus că nu mă poate servi. Când l-am rugat să-i telefoneze doctorului, a refuzat.

Am plecat repede spre hotel să-i telefonez eu doctorului şi, când am ajuns, am observat că starea lui Russell se deteriora rapid. Când am prins Birmingham-ul la telefon, doctorul era în operaţie. I-am lăsat un mesaj mamei lui Russell să ia legătura cu doctorul.

La sfârşitul după-amiezei, Russell sângera pe gură, expectora ţesuturi moarte, cădea în comă şi îşi revenea. Disperat, am telefonat mai multor doctori, dar nimeni n-a înţeles urgenţa situaţiei. M-am gândit chiar să jefuiesc farmacia, dar am renunţat la această idee. Debusolat, am căzut în genunchi lângă patul lui Russell şi m-am rugat.

Citind din nou scrisoarea doctorului lui Russell, am observat că el a scris şi un verset (1 Corinteni 10:31): „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu”. Aceste cuvinte m-au mângâiat.

Peste câteva minute a sunat telefonul. Era farmacistul care mi-a spus că doctorul lui Russell a vorbit cu el. Era de acord să-mi elibereze morfină dacă găsesc un doctor care să-i dea o reţetă. Tot el mi-a dat şi numărul unui doctor care vorbea engleza. Doctorul a venit imediat la hotel.

După ce l-a examinat, mi-a spus:

— Este pe moarte. Nu va rezista până dimineaţă. Ce faceţi acum în Israel?

Doctorul i-a dat lui Russell câteva injecţii. În acest timp, i-am explicat motivele călătoriei noastre. A fost foarte uimit.

— Las medicamente pentru noapte, mi-a spus el. Mâine dimineaţă, la ora opt, vin să văd ce mai face pacientul. Dacă mai trăieşte, vă mai dau o reţetă.

În timpul nopţii i-am administrat lui Russell injecţii şi m-am rugat. Cam pe la ora 3:00 şi-a deschis ochii. Am alergat la pat şi l-am apucat de mână. Îi era sete şi dorea un suc de portocale. Am alergat pe străzile din Haifa şi după o oră m-am întors cu băutura. Dimineaţa i-am dat legume şi i-am făcut baie înainte de sosirea doctorului. Surprins de starea bună a pacientului, doctorul s-a dus la farmacie şi s-a întors cu suficiente medicamente pentru tot restul şederii noastre în Israel.

După o odihnă de două zile, Russell era în stare să călătorească iarăşi. Ne-am îndreptat spre oraşul de coastă Nahariya. Russell a telefonat unei familii britanice creştine care s-au mutat de curând în oraş şi am fost invitaţi să-i vizităm. În timp ce Russell se odihnea, David, fiul de nouă ani al gazdelor noastre, a venit la mine. Ochii îi era întunecaţi de tristeţe.

— De ce moare? Nu este drept.

— Fiule, multe lucruri nu înţeleg, i-am răspuns. Căile Domnului nu sunt căile noastre, iar gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. Nu pot să-ţi motivez acum de ce se întâmplă toate acestea, dar trebuie să ne încredem în Dumnezeu. Vom înţelege într-o zi.

— Vreţi să-mi faceţi un serviciu? m-a rugat băiatul. Când vă întoarceţi în Statele Unite, mă anunţaţi dacă Russell moare?

— Promit, i-am răspuns eu.

Când a sosit momentul plecării, tatăl lui David ne-a condus la maşină cu o Biblie în mână.

— Vreau să vă citesc un verset înainte să plecaţi, ne-a spus el.

Versetul pe care l-a citit a fost 1 Corinteni 10:31: „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu”.

Russell mi-a aruncat o privire cu subînţeles şi mi-a spus:

— Îngerii, frate, îngerii…

Întorcându-ne la Ierusalim, am luat-o pe un drum denivelat şi am mers cu cincizeci de kilometri pe oră. Într-o zonă pustie, maşina a părăsit drumul şi s-a oprit chiar înainte să se răstoarne. Russell a căzut de pe scaun. Îmi imaginam titlul cu litere de o şchioapă din ziare: Un fost puşcăriaş ucide un băiat bolnav de cancer în Israel. Maşina s-a oprit în urma impactului şi bănuiam că s-a avariat serios. Dar am încercat să o pornesc şi, spre surprinderea mea, motorul a pornit imediat. După ce am scos maşina dintre pietre, am examinat-o. Nu avea nici o urmă de coliziune şi motorul funcţiona la fel de bine ca înainte. Russell a găsit repede explicaţia:

— Îngerii, frate, îngerii…

A doua zi am participat la o slujbă la Grădina Mormântului, locul unde se credea că a înviat Cristos. L-am înfăşurat pe Russell într-o pătură ca să-l feresc de răcoarea dimineţii. Privind spre Golgota, dealul stâncos unde a fost răstignit Cristos, Russell a şoptit:

— El există, Harold, El există. Este viu. Spune şi altora acest adevăr.

Ziua următoare am fost invitaţi în casa unei fete numită Estera, pe care o întâlnisem la Grădina Mormântului. Au fost cam douăzeci şi cinci de invitaţi şi câţiva dintre ei l-au acceptat pe Cristos, în urma mărturiei lui Russell. La câteva minute după ce am sosit la hotel, Estera ne-a telefonat.

— N-o să vă vină să credeţi, ne-a spus ea. Mâine sunteţi amândoi invitaţi la Knesset (parlamentul israelian – n.tr.) să-l întâlniţi pe Yechiel Kadashai. El este al doilea om din ţară, consilierul principal şi cel mai apropiat prieten al primului ministru, Menachem Begin.

Cum s-a aranjat o întâlnire atât de neobişnuită? Se pare că Estera, o fată care a moştenit curajul anticei regine cu acelaşi nume, a văzut în Russell o dragoste atât de mare faţă de Cristos, încât i-a telefonat domnului Kadashai. Când i-a explicat că Russell a venit în Israel, în starea lui muribundă, din dragoste pentru poporul evreu, acesta a fost de acord să ne întâlnească.

Russell a stat treaz toată noaptea, scriind două mesaje din Romani, capitolele 10 şi 11. A doua zi, care era ajunul Crăciunului, Estera ne-a condus la Knesset. Aici am fost întâmpinaţi călduros de domnul Kadashai.

— Intraţi, ne-a invitat el, strângându-ne mâinile, vă aşteptam. Când am intrat în biroul lui, am observat o uşă în partea stângă. Domnul Kadashai i-a oferit un scaun lui Russell şi s-a aşezat în faţa lui. Russell şi-a scos Biblia şi hârtia pe care şi-a pregătit mesajul şi i-a vorbit liderului israelian despre Isus Mesia.

După câteva minute domnul Kadashai i-a luat Biblia şi i-a arătat câteva versete din Vechiul Testament. Apoi, ne-a dat o carte pe care a scris-o, cu autograful său. Titlul cărţii era „Mituri şi fapte din 1978, o relatare concisă a conflictului arabo-israelian”. După ce i-am povestit şi istoria vieţii mele şi credinţa pe care o am, domnul Kadashai m-a întrebat:

— Deci ai fost închis? Şi Menachem Begin a fost închis, în condiţii de totală izolare, în Rusia. A scris şi o carte despre experienţele sale, intitulată „Nopţi albe”. Domnul Begin şi-a ales acest titlu fiindcă nopţile din deşert, aşa cum le vedea din celulă, nu erau niciodată întunecate.

Spunând acestea, s-a ridicat şi a ieşit pe uşa din stânga pe care o observasem când am intrat în birou. Peste câteva clipe s-a întors împreună cu domnul prim-ministru Begin.

— Dumnezeu să te binecuvânteze, tinere, mi-a spus domnul Begin, strângându-mi mâna. Apoi s-a întors spre Russell şi expresia caldă a feţei lui s-a schimbat când a văzut în ce stare se afla. A înaintat spre el şi i-a întins mâna într-un gest de prietenie.

— Domnul să fie cu tine, tinere, i-a spus lui Russell. Fără nici o ezitare, Russell şi-a scos al doilea mesaj pe care şi-l pregătise şi i l-a întins primului ministru.

— Domnule Begin, l-am pregătit pentru dumneavoastră. Dacă-l veţi studia, veţi vedea că Isus este într-adevăr Mesia. Într-o zi fiecare genunchi se va pleca în faţa Lui şi fiecare gură va recunoaşte aceasta.

Domnul Begin a pus hârtiile în buzunar şi a mai stat puţin de vorbă cu noi. La încheierea conversaţiei, i-am spus:

— Domnule Begin, vă mulţumim că ne-aţi primit. Este o zi pe care n-o vom uita niciodată. Dar trebuie să vă mai spun ceva înainte de a pleca. Când Russell a aflat că mai are de trăit doar patru zile, l-am întrebat ce vrea să facă cu puţinul timp pe care-l mai are la dispoziţie. Mi-a răspuns că vrea să vină în Israel şi să moară aici. Vă iubeşte, pe dumneavoastră şi poporul evreu atât de mult, încât a dorit să vină să-şi sfârşească viaţa aici.

Domnul Begin l-a îmbrăţişat pe Russell, ca un tată care îşi îmbrăţişează fiul şi am văzut că avea lacrimi în ochi când i-a vorbit.

— Domnul să fie cu tine, tinere, pentru că eşti un câştigător. Într-o zi te vei întoarce în Israel.

S-a întors şi a ieşit din cameră.

Ne-am întors la hotel, uimiţi de faptul că Dumnezeu a adus în viaţa noastră oameni atât de importanţi.

Ziua de Crăciun am petrecut-o în Betleem, locul naşterii Salvatorului nostru. Scara am participat la o slujbă în ogorul lui Boaz. Mesajul intitulat „Maria a născut un Miel” a fost plin de semnificaţii. Mi-am pus mâinile pe umerii lui Russell şi m-am gândit la viaţa şi moartea Mielului binecuvântat al lui Dumnezeu.

Starea sănătăţii lui Russell se agrava continuu, dar el era mulţumit că a realizat ce a dorit Dumnezeu. Am cumpărat bilete la avion mai devreme decât era planificat. Dumnezeu ne-a binecuvântat călătoria peste aşteptările noastre. Deşi nu aveam camere reţinute dinainte, întotdeauna am găsit unde să locuim. Dumnezeu l-a ferit pe Russell de diaree, despre care doctorul ne-a avertizat că este mortală în cazul lui. I-a oferit numeroase ocazii să-şi mărturisească credinţa.

Împlinindu-şi visul, Russell nu mai zâmbea. În avion, şi-a cheltuit ultimele rezerve de energie mărturisindu-l pe Cristos. Suferinţa îi creştea oră de oră şi, deşi ştiam că Dumnezeu ne conduce vieţile, nu înţelegeam de ce îngăduie atâta durere. Cu cât ne apropiam de New York, cu atât starea lui Russell se agrava.

În aeroport, l-am dus în braţe şi l-am aşezat într-un scaun cu rotile până i-am telefonat mamei lui. Russell a adormit în acest timp. Am ajuns la Birmingham la ora trei dimineaţa şi am simţit cum Russell m-a strâns uşor de mână.

— Hai să ne rugăm, m-a îndemnat el.

Nu voi uita niciodată rugăciunea lui:

„Tată, Îţi mulţumesc că mi-ai permis să-mi împlinesc visul. Îţi mulţumesc că m-ai adus acasă să-mi mai văd o dată mama. Tată, te rog să-i binecuvântezi pe cei care nu sunt la fel de fericiţi ca mine”.

Am observat că plângea şi am ştiut că s-a rugat şi pentru mine. Russell şi-a întâmpinat moartea cu seninătate, dar eu eram distrus sufleteşte. A crezut că nu sunt la fel de fericit ca el, pentru că nu înţelegeam cum poate fi mâna lui Dumnezeu peste el în toate suferinţele prin care trecea.

Russell a mai trăit patruzeci şi două de zile după sosirea noastră din Israel. L-am vizitat aproape zilnic. În 7 februarie, 1980, era programat să vorbească deţinuţilor din Georgia State Penitentiary. Şi-a dat seama că nu avea energia necesară şi m-a rugat să merg eu în locul lui.

În dimineaţa respectivă i-am telefonat la spital.

— Russell, te iubesc şi vreau să-ţi mulţumesc pentru influenţa pe care ai avut-o în viaţa mea. Eu am trăit ani mai mulţi, dar tu eşti atât de tânăr. Dacă aş putea, m-aş simţi onorat să mor cu în locul tău.

— Ştiu, a şoptit Russell. Respirând cu greutate, a adăugat: Harold, eşti un prieten fidel şi nu uita nicicând că, în primul rând, trebuie să-I fim credincioşi lui Cristos.

Aceasta a fost ultima noastră conversaţie. Peste câteva ore Russell a fost împreună cu Isus. Exemplul lui m-a învăţat că ceea ce contează nu este lungimea vieţii, ci calitatea ei. Dumnezeu a primit mai multă glorie din cei douăzeci de ani câţi a trăit Russell, decât din întreaga mea viaţă.

În închisoare am învăţat că loialitatea în prietenie este un lucru bun, dar de la Russell am învăţat că credincioşia faţă de Cristos este mult mai valoroasă. Credinţa lui Russell m-a ajutat să cresc spiritual.

Văzându-l murind, am înţeles ce este viaţa omului. Deviza vieţii lui Russell a fost versetul din Romani 1:16: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos, fiindcă ca este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului”.

Acesta a fost Russell Moore. Fiinţa lui a continuat să trăiască în mine, amintindu-mi mereu ce poate face Dumnezeu printr-un om credincios.

IERTAT DE DOUĂ ORI (13 )


Adaptarea

Nu eram pregătit să mă reintegrez în societatea pe care o părăsisem cu un deceniu în urmă. Lumea s-a schimbat dar eu nu m-am schimbat o dată cu ea. Viaţa politică o cunoşteam fiindcă am citit mult în închisoare. Majoritatea deţinuţilor nu sunt interesaţi de scena politică. L-am întrebat pe un deţinut: „Cine este preşedintele Statelor Unite?” Scărpinându-se în creştetul capului, mi-a răspuns: „Elvis Presley?” M-am întrebat dacă nu voi ajunge şi eu la fel.

Contactele pe care le-am avut cu elevii de liceu m-au ţinut la curent cu problemele şi atitudinile adolescenţilor, dar schimbarea valorilor societăţii m-a luat prin surprindere. Nu mă aşteptasem ca imoralitatea să fie atât de răspândită. Relaţiile bărbaţi-femei erau total schimbate.

Atitudinea tolerantă faţă de homosexualitate mi-a produs un alt şoc. Deşi am vieţuit alături de homosexuali în penitenciar şi le dispreţuiam păcatul, nu bănuiam că în lumea liberă au obţinut atât de multe drepturi.

Libertatea m-a făcut să apreciez chiar şi lucrurile pe care alţii le consideră normale. Ce bucurie era pentru mine să vorbesc la telefon! În primii cinci ani de închisoare n-am dat şi n-am primit nici un telefon, iar în următorii patru ani şi jumătate convorbirile au fost strict limitate. În lumea liberă puteam ridica receptorul şi spune cuiva: „Te iubesc”.

La început oamenii comunicau greu cu mine. „Ce crezi?”, mă întrebau ei încercând să mă atragă în conversaţie. Nu-şi dădeau seama că, în închisoare eu nu m-am dezvoltat ca ei în libertate. Viaţa mea s-a oprit cu mulţi ani în urmă, lăsând un vid imens. Trăiam din amintiri.

Un timp mi-a fost greu să iau decizii. În închisoare viaţa îţi este condusă de alţii. Mi se spunea când să mă culc, când să mă scol, unde şi ce să muncesc şi când să mănânc. Chiar şi cantitatea de hrană era calculată dinainte şi servită cu porţia. Să comand o masă la un restaurant, cu un meniu foarte bogat, era o experienţă dificilă.

Eram cu nişte prieteni la cumpărături şi am descoperit ceva incredibil: un lanţ de restaurante. Am vrut să mănânc în fiecare. După ce am gustat din câte un fel de mâncare la jumătate din restaurante, m-am hotărât să le las pe celelalte pentru a doua zi. M-am făcut de ruşine. Aceasta a devenit un obicei, dar, ca să pot mânca tot ce-mi dorisem, am fost obligat să mănânc mai mult decât puteam. Rezultatul a fost o creştere nesănătoasă în greutate.

Inflaţia a fost o altă surpriză. Când am intrat la închisoare, un Pepsi era cincisprezece cenţi. Acum costa cincizeci. Nu-mi doream decât ceva răcoritor şi nu o acţiune la compania Pepsi-Cola!

Şeful meu mi-a oferit un credit ca să-mi pot cumpăra maşină. Modelele s-au schimbat atât de mult, încât abia reuşeam să deosebesc un Volkswagen de un Cadillac. Trecând pe lângă un depozit de fier vechi, m-au uimit nişte modele vechi de nouă ani pe care cu nu le văzusem niciodată.

Cumpărarea hainelor mă deranja pentru că nu ştiam ce se poartă. Vânzătorii au trudit din greu să mă mulţumească.

Din când în când, un lucru simplu se dovedea deosebit de dificil. Nişte prieteni m-au invitat la ei şi când m-am dus la bucătărie să beau apă, am învârtit de robinete în toate direcţiile, dar apa refuza să curgă. Când am auzit râsetele prietenilor mei şi cuvintele lor: „Nu ştie să deschidă un robinet”, ei şi-au făcut probleme că voi fi stânjenit. Dar nu eram pentru că Dumnezeu m-a ajutat să mă adaptez destul de repede şi totul a intrat în normal.

Adaptarea la viaţa liberă aproape că mi-a depăşit capacităţile. Dar Domnul s-a folosit de biserica Lui ca să mă ajute să trec puntea între trecut şi prezent. Am fost botezat la biserica Harmony Church din Sumter, Carolina de Sud. Pastorul Bob Norris, Bobby Richardson şi alţi creştini m-au luat sub aripa lor şi astfel am devenit un adevărat ucenic al Domnului.

Studierea Bibliei şi ascultarea predicilor îmi aducea mereu în minte o temă: iertarea. Maturizându-mă în Domnul şi cunoscând tot mai bine Biblia, am înţeles că a spune cuiva că este iertat îl ajută să primească deplin iertarea.

Cam la două luni după eliberare, m-am hotărât să încerc să-i găsesc pe cei care m-au denunţat. Una din regulile eliberării condiţionate era interzicerea întâlnirii cu foşti condamnaţi şi aveam de gând s-o respect. Ştiind ce fel de oameni sunt Jack şi Danny, mă temeam că vor încerca să mă omoare.

Cu toate acestea, am decis să pun punct final relaţiei noastre.

După multe telefoane la cunoştinţe comune, am dat de Danny în Carolina de Nord. A răspuns soţia lui. Când Danny a ridicat receptorul, a întrebat:

— Cine e?

— Nu-mi recunoşti vocea?

— Nu.

— Îţi spune ceva numele de Harold Morris?

— Unde eşti? a întrebat el precipitat.

În ziua condamnării i-am promis că-l voi ucide, iar din închisoare i-am transmis că mă voi ţine de cuvânt. M-am simţit ispitit să-i spun: „Întoarce-te şi uită-te pe fereastră. Vei vedea un pistol îndreptat spre tine”. Dar n-am făcut-o, ci i-am răspuns:

— Nu te teme, sunt în Carolina de Sud.

— Harold, îmi pare rău. Te rog să mă ierţi. M-au ameninţat că, dacă voi încerca să te ajut, nu mai ies din închisoare.

— Ascultă, i-am întrerupt explicaţiile, te-am sunat ca să-ţi spun că am devenit creştin şi vreau să-ţi cer iertare pentru că te-am ameninţat cu moartea. Te iubesc.

A început să plângă şi m-a chemat să vin la el.

— Hei, am spus că te iubesc, nu că am încredere în tine.

L-am întrebat cum pot da de Jack. Danny mi-a dat un număr din Florida, dar când am telefonat, mi s-a spus că acel număr nu mai exista. L-am căutat iarăşi pe Danny şi l-am rugat să-mi dea numărul corect pentru că doream să-i spun şi lui că l-am iertat. N-am reuşit să-l găsesc pe Jack şi n-am mai avut contacte cu Danny.

Iertarea vindecă rănile şi convorbirea cu Danny a pecetluit pe veci ce a făcut Dumnezeu în inima mea. Mi-ar plăcea foarte mult să ştiu că Jack şi Danny au găsit aceeaşi pace şi bucurie ca mine.

Am continuat să primesc numeroase cereri de a vorbi despre viaţa mea la biserici şi şcoli din toată ţara. Cei care se ocupau de pregătirea mea spirituală, pastorul Norris şi Bobby Richardson, mă îndemnau să merg la un colegiu biblic ca să-mi îmbogăţesc cunoştinţele biblice. Pregătirea este înaintea slujirii, îmi spuneau ei.

Ideea de a merge la un colegiu era tot atât de atrăgătoare pentru mine ca şi întoarcerea la închisoare. M-am răzvrătit împotriva ei. Dar prietenii mei nu s-au dat bătuţi şi am trimis o cerere la o şcoală din Carolina de Sud, chiar împotriva dorinţei mele. Răspunsul preşedintelui colegiului a fost că nu sunt primit fiindcă sunt divorţat. I-am trimis repede replica mea: „Nici o problemă. Mă căsătoresc imediat”. Dar am aflat că nici pe glumeţi nu-i primeau la şcoala respectivă.

Respingerea nu m-a dezamăgit fiindcă făcusem cerere de primire doar la presiunile prietenilor mei. Cu toate că ştiam că aveam nevoie de o pregătire biblică solidă, nu mă simţeam în stare să mă supun disciplinei necesare obţinerii ei.

Pastorul meu a luat legătura cu unul dintre prietenii lui, preşedinte la colegiul Southeastern Bible College din Birmingham, statul Alabama. Regulile şcolii interziceau acceptarea foştilor condamnaţi pentru jaf şi crimă, mai repede de un an de la eliberare. Eu eram liber doar de zece luni, dar preşedintele a fost dispus să mă accepte datorită recomandărilor lui Norris şi Richardson.

Dar mai aveam de trecut încă un obstacol: aprobarea ofiţerului care mă supraveghea. Gândindu-se puţin, ea mi-a explicat că aveam nevoie de aprobarea de a părăsi statul Carolina de Sud, de aprobarea statului Georgia. unde am fost eliberat condiţionat şi de aprobarea statului Alabama, unde voi locui. M-a sfătuit să renunţ.

Am încercat să-l conving pe pastor să renunţe şi el, dar răspunsul lui a fost:

— Va fi interesant să vedem cum va rezolva Dumnezeu această problemă.

— Nu înţelegi încă, i-am explicat eu, Dumnezeu a rezolvat-o deja.

— Oh, nu, n-a rezolvat-o încă. Colegiul te-a acceptat, chiar dacă anul universitar a început deja. Trebuie să pleci în acest week-end şi de luni să începi cursurile. Să ne rugăm, a insistat el.

Să încep cursurile luni! Era vineri după-amiază. I-am mai făcut o vizită ofiţerului.

— Doamnă, vă rog să-mi explicaţi de ce este atât de greu ca cineva să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vreau decât o şansă să învăţ, şi aceasta mi s-a refuzat. Puteţi să-mi explicaţi de ce?

S-a gândit puţin, apoi a început să scrie.

— Poftim, mi-a spus ea înmânându-mi o hârtie. Este un permis temporar de călătorie. Dacă te chestionează poliţiştii, spune-le să-mi telefoneze. Vei găsi în Birmingham un ofiţer care te va supraveghea. Voi începe procedurile legale, dar ar putea trece câteva luni până să obţii aprobarea. Îmi risc slujba, dar nu-mi pasă. Du-te şi studiază Cuvântul lui Dumnezeu.

I-am mulţumit printr-o îmbrăţişare şi am alergat să le comunic rezultatul prietenilor mei.

O altă mare problemă nu fusese rezolvată: banii pentru taxele şcolare. Cu toate acestea, duminică seara eram pe drum, împreună cu Bob Norris şi un alt prieten, Mike Blake. După ce m-au ajutat să mă instalez într-o cameră în campus, i-am condus la aeroport. Înainte de a urca în avion, pastorul meu mi-a dat un plic. Un om de afaceri din Sumter, Barnes Boyle. Jr., l-a rugat să-mi înmâneze acest plic. Înăuntru era un cec de 2.000 de dolari… dovada grijii lui Dumnezeu.

Eram în campus doar de două zile când Dewey Crim, un bancher din Birmingham, m-a invitat să locuiesc la ei. Cu câteva luni înainte, după ce a ascultat povestea mea pe o casetă, a venit până în Carolina de Sud să mă întâlnească. Soţia lui şi cele două fiice gemene au fost de acord să locuiesc la ei. Prin relaţia cu această familie de creştini devotaţi Domnului, Dumnezeu mi-a îmbogăţit viaţa. Mi-a fost greu să-i părăsesc după un trimestru, dar Dumnezeu mi-a oferit posibilitatea financiară să-mi închiriez un apartament. El mi-a asigurat împlinirea abundentă a tuturor nevoilor mele, prin ofertele pe care le primeam în fiecare week-end de a vorbi despre viaţa mea şi prin donaţiile bisericii Harmony Church şi ale altor biserici şi persoane individuale.

Urmarea unui colegiu, după aproape zece ani de închisoare, te dezvoltă foarte mult. Pe lângă faptul că nu venisem la colegiu din proprie iniţiativă, eram şi de două ori mai în vârstă decât majoritatea studenţilor. Totuşi am fost acceptat imediat.

În fiecare seară de luni, un grup de prieteni se strângeau la cantină să mănânce împreună şi să aibă părtăşie. Fascinaţi de trecutul meu, ascultau ore întregi povestiri din închisoare. Îmi încredinţau problemele lor, dar şi eu împărtăşeam cu ei grijile mele. Era minunat să vedem cum ne folosea Dumnezeu să ne slujim unii altora.

Mai mulţi studenţi m-au ajutat să mărturisesc despre Cristos deţinuţilor şi să conduc un grup de studiu biblic într-o instituţie corecţională pentru copii şi tineri, aflată aproape de colegiu. În prima seară a studiului biblic, cincizeci şi patru de băieţi şi fele, din totalul de şaptezeci şi patru câţi erau în instituţie, au dorit să-L cunoască pe Cristos. Interesul acestor copii pentru Evanghelic ne-a mărit credinţa.

Toată lumea din campus dorea să mă ajute. James Raiford, decanul colegiului şi remarcabil profesor, mi-a devenit prieten devotat. Practicam sportul împreună, luam masa împreună şi ne rugam împreună. Sunt sigur că Dumnezeu l-a trimis pe acest creştin devotat să mă crească spiritual.

Niciodată n-am fost un elev silitor şi intrarea mea la colegiu n-a produs o schimbare automată. Înaintea primului test am studiat toată noaptea, dar am luat notă mică.

Descurajarea a fost tovarăşul care m-a condus până la maşină şi mi-a vorbit în timp ce stăteam pe o colină şi priveam oraşul. Nu mă puteam gândi decât că nu sunt încă pregătit să pot face faţă cerinţelor unui colegiu şi că ar fi mai bine să mă retrag decât să eşuez lamentabil.

Simţind cum îmi dau lacrimile, mi-am deschis Biblia la Iosua 1:9: „Nu Ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: ‘Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face’”.

Am căzut în genunchi în faţa maşinii şi m-am rugat: „Tată, Îţi mulţumesc pentru viaţa, libertatea şi posibilitatea de a studia la un colegiu biblic. Nu sunt un student strălucit, dar vreau să învăţ. Mă întorc la cursuri şi voi absolvi colegiul. Poate că nu voi avea note mari, dar voi învăţa mai mult decât toţi”.

Specializarea pe care o urmam îmi permitea obţinerea unei licenţe în lucrarea creştină. Una din materiile obligatorii era limba greacă. Cursul dura un an, dar putea fi efectuat intensiv în două luni, vara. Aceasta însemna patru ore pe zi, cinci zile pe săptămână. M-am înscris cu teamă, dar n-am avut altă alternativă.

Nu voi uita niciodată prima zi a cursului şi nici impresia pe care mi-a lăsat-o profesorul. Înfăţişarea lui fizică m-a determinat să-mi pierd respectul faţă de el. Picioarele îi erau atât de răsucite încât în cei treizeci şi trei de ani de viaţă n-a putut merge fără cârje. Mai suferea de surzenie la o ureche şi nu vedea cu un ochi. Credeam că un om cu handicapuri atât de grave nu putea fi un profesor eficient. Dar s-a prezentat în faţa celor nouă studenţi şi ne-a cerut un lucru neobişnuit.

— Eu locuiesc cu părinţii mei la aproape treizeci de kilometri de şcoală, ne-a spus el. Nu pot conduce maşina şi mă întreb dacă nu doreşte cineva să se roage ca Domnul să-l călăuzească să mă transporte zilnic cu maşina.

„Aceasta poate însemna nota opt”, mi-a venit repede în minte. Imediat m-am oferit s-o fac, deşi aceasta însemna să mă trezesc mai devreme în fiecare dimineaţă. Am crezut că pot ajuta şi eu pe cineva aflat în incapacitatea de a se descurca singur, dar nu mi-am dat seama că, de fapt, Dumnezeu avea de lucru cu mine. Un alt student s-a oferit să-l ducă înapoi. După ce problema transportului a fost rezolvată, a făcut următoarea introducere în curs:

— Dragi studenţi, privindu-mă, mulţi dintre voi îşi vor pierde respectul pentru mine datorită înfăţişării mele.

Înainte să-mi dea lacrimile, L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte.

— Deşi sunt handicapat, Isus Cristos se află pe tronul vieţii mele, a continuat el. Dacă sunteţi curioşi ce rezultate am avut, veţi afla că am terminat primul toate cursurile pe care le-am urmat, atât aici, cât şi la seminar. Greaca am studiat-o aproape toată viaţa mea. De fapt, ea este viaţa mea. Nu pot predica sau călători, dar pot preda greaca şi vă voi învăţa mai mult decât credeţi. Voi sunteţi picioarele care duceţi Evanghelia în lume. Pregătiţi-vă pentru că veţi munci cum n-aţi mai făcut-o niciodată. Clasa s-a ridicat în picioare şi a izbucnit în aplauze.

Am fost avertizat că limba greacă este greu de învăţat şi mulţi studenţi, mai buni decât mine, s-au mulţumit cu nota şase sau şapte. Dar după introducerea emoţionantă a profesorului, nota şapte nu mi se mai părea suficientă. Mi-am propus să mă străduiesc pentru nota zece. Timp de opt săptămâni, în acea vară, am trăit şi am respirat numai pentru limba greacă. Am obţinut nota zece.

În timp ce aduceam profesorul la şcoală, ne-am povestit vieţile. Handicapurile fizice pe care le avea se datorau unor complicaţii pe care le-a suferit mama sa în timpul sarcinii, dar ele nu i-au afectat capacitatea intelectuală. Am ajuns să-l iubesc şi i-am cerut iertare că l-am judecat greşit. Dumnezeu m-a învăţat o lecţie preţioasă: numai El judecă oamenii. Preocuparea mea este doar să mă pregătesc ca, atunci când voi sta în faţa lui Cristos, să-L aud spunându-mi: „Bine, rob bun şi credincios”.

Profesorul de limba greacă a fost unul dintre oamenii pe care i-a folosit Dumnezeu să mă educe, dar El a pregătit şi alte situaţii prin care m-a învăţat multe adevăruri. Unul dintre colegii mei de clasă a lăsat urme adânci în sufletul meu şi influenţa lui a schimbat radical concepţia mea despre viaţă.

Auzisem de William Russell Moore cu câteva luni înainte de a-l întâlni. Aproape la flecare curs cineva ne cerea să ne rugăm pentru el, fiindcă era internat în spital, bolnav de cancer. I-am scris că am auzit multe lucruri bune despre el şi că mă rog pentru el. Am mai adăugat şi câteva rânduri despre mine.

În toamna anului 1979, la şase săptămâni după amputarea piciorului stâng de sub şold, Russell s-a întors la colegiu, purtând proteză, dar având pe faţă cel mai cald zâmbet care l-am văzut vreodată. Sub un braţ îşi ducea cărţile şi Biblia şi în mâna cealaltă avea un baston negru.

M-am prezentat.

— Deci tu eşti Harold Morris! a exclamat el. Mulţumesc pentru scrisorile tale de încurajare. M-au ajutat.

A zâmbit, a dat din cap şi m-a privit atent câteva secunde. Apoi mi-a spus:

— Şi tu ai trecut prin multe.

Atras de atitudinea lui călduroasă, am început să petrecem mult timp împreună. În zilele care au urmat ne-am destăinuit visele şi speranţele şi am fost uimit de hotărârea lui de a împlini ce credea el că este dorinţa lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

— Harold, mi-a dezvăluit el, Dumnezeu mi-a dat o dragoste deosebită pentru poporul evreu. Doresc să-mi petrec restul vieţii în Israel. Înainte de a mă îmbolnăvi am vrut să mă înscriu la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Am muncit mult să strâng banii necesari, dar chiar în ziua plecării am aflat că sunt bolnav. Cancerul îmi ţine loc de picior stâng, a spus el ridicându-şi proteza. Dar doctorii cred că mă voi face bine şi, după ce îmi revin, pot pleca în Israel. Vreau să vii şi tu cu mine.

Am împărtăşit şi eu dorinţa lui Russell să plec în Israel şi am solicitat paşaport. Problema era că un condamnat pentru crimă nu avea dreptul să părăsească ţara.

Într-o zi Russell s-a dus la doctor pentru un control de rutină, dar razele X au detectat o pată suspectă pe un plămân. După două săptămâni, s-a dus iarăşi la doctor şi de acolo a venit direct la mine.

— Ce-a spus doctorul? l-am întrebat în timp ce stătea în uşă, sprijinindu-se în baston.

— Frate, mi-a răspuns el zâmbind, adu Biblia.

I-am adus-o din dormitor şi s-a aşezat pe canapea citind un psalm. A subliniat câteva versete şi apoi mi-a întins Biblia să citesc ce a sublimat:

„Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înţeleaptă! Întoarce-te, Doamne! Până când zăboveşti? Ai milă de robii Tăi! Satură-ne în fiecare dimineaţă de bunătatea Ta şi toată viaţa noastră ne vom bucura şi ne vom veseli. Înveseleşte-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit, tot atâţia ani câţi am văzut nenorocirea! Să se arate robilor Tăi lucrarea Ta şi slava Ta fiilor lor! Fie peste noi bunăvoinţa Domnului Dumnezeului nostru!” (Psalmul 90:12-17).

Nedumerit, mi-am ridicat privirea către Russell.

— Este pentru tine şi pentru mine, frate, a spus el convins.

— Ce a spus doctorul? l-am întrebat eu din nou.

— Frate, dacă doctorii au dreptate, atunci mai am de trăit douăsprezece zile.

IERTAT DE DOUĂ ORI (12 )


În sfârşit, liber!

Zăpezile iernii s-au topit şi a venit primăvara. Apoi, când vara se pregătea să lase loc toamnei, am început să activez şi în cadrul unui program pentru copiii săraci, pe lângă slujba pe care o aveam de a vorbi în şcoli. Mai mulţi gardieni erau membri ai organizaţiei Jaycees din oraşul Reidsville, aflat la o depanare de 10 kilometri de penitenciar. Ei colectau jucării stricate şi mi le aduceau să le repar. Îmi aduceau piesele de schimb necesare, dar contribuiam şi eu cu bani la plata deţinuţilor care mă ajutau să repar şi să vopsesc biciclete, triciclete, camioane, păpuşi şi maşinuţe.

În ajunul Crăciunului gardienii au încărcat jucăriile în maşini şi au plecat să le împartă copiilor. Cât de mult aş fi vrut să văd fericirea zugrăvită pe feţele lor! Bucuria de a realiza ceva valoros mi-a umplut sufletul de căldură. În ziarul local a apărut un articol despre împărţirea jucăriilor copiilor săraci şi mi-a fost publicată chiar şi poza.

Întinzându-mă pe pat, în ziua de Crăciun, mi-am amintit primul meu Crăciun din Georgia State Penitentiary. Nu aveam nimic în afară de o pereche de mocasini, roşi de atâta purtat. I-am schimbat contra a şase sticle de Pepsi. Nu mai aveam nevoie de femei frumoase şi maşini luxoase. Un Pepsi îmi era de ajuns.

Mi-am aşezat sticlele pe pervaz, sperând că vântul le va răci. Lungit pe pat, sorbeam încet din băutura călduţă şi mă văităm: „Ce Crăciun… ce Crăciun!”

Cât de mult s-a schimbat viaţa mea de când Pruncul Sfânt, născut într-o zi de Crăciun, a devenit centrul existenţei mele. Într-adevăr, ce Crăciun! Dar şi această sărbătoare a trecut, iar rutina vieţii din penitenciar şi-a reluat cursul. În 6 ianuarie, 1978, pe la ora 19:00, un gardian a descuiat uşa celulei şi mi-a spus:

— Pregăteşte-te. Mergi undeva afară. Unul dintre consilieri mă aştepta pe hol.

— Vii cu mine, mi-a spus el scurt, fără altă explicaţie. Părăsirea penitenciarului era un fapt neobişnuit, mai ales că nu-mi fuseseră puse cătuşe. Consilierul m-a condus până la Reidsville, a parcat în faţa unui restaurant şi m-a însoţit înăuntru. Aici avea loc un banchet. I-am recunoscut pe primar, pe şerif şi pe câţiva dintre gardieni, membri ai organizaţiei Jaycees. Soţiile lor erau şi ele prezente şi eu nu aveam nici cea mai mică idee ce caut la banchet, mai ales că purtam hainele de puşcăriaş. După câteva clipe am crezut că înţeleg motivul prezenţei mele acolo.

„Consilierul m-a adus aici să spăl vasele”, am presupus eu. „Când se termină petrecerea, voi spăla vasele şi voi face curăţenie”.

Consilierul mi-a indicat un loc unde să mă aşez şi mi-a spus să-mi iau o farfurie.

„Oh, dar asta este excelent. Cel puţin mănânc o masă bună”. Mulţi oameni din oraş au venit să vorbească cu mine în timpul banchetului. După ce am făcut cunoştinţă cu mai mulţi invitaţi, mi-am dat seama că toţi aparţineau aceleaşi organizaţii, Jaycees. Mai târziu, consilierul care mă adusese s-a adresat invitaţilor. A vorbit despre programul de împărţire a jucăriilor, de efortul depus pentru colectarea şi repararea lor şi despre încântarea copiilor care le-au primit.

— Doamnelor şi domnilor, a continuat el, ca o recunoaştere a contribuţiei aduse fericirii copiilor săraci din oraşul nostru, îi acordăm lui Harold Morris Premiul de onoare al Organizaţiei Jaycees.

Asistenţa a izbucnit în aplauze, iar eu încercam să mă conving că totul este real şi că nu mă voi trezi în celulă descoperind că totul n-a fost decât un vis. Când aplauzele s-au încheiat, consilierul mi-a cerut să spun câteva cuvinte. Am privit chipurile gardienilor. Era un lucru neobişnuit ca un deţinut să aibă o relaţie bună cu gardienii şi mai neobişnuit să primească aşa o cinste în prezenţa soţiilor şi copiilor lor şi a oficialităţilor oraşului. Mulţumirile mi-au fost acceptate, fără ca cineva să-şi imagineze ce-mi trecea prin minte.

„Ce onoare pentru un condamnat! Înseamnă că mai am speranţe. Tata a greşit în privinţa mea. Eu pot realiza ceva bun în viaţă. Îţi mulţumesc, Doamne!”

Dar realizările mele şi faptul că eram creştin nu mi-au potolit setea de libertate. Eram chinuit de dorinţa de libertate şi de deznădejdea că n-o voi obţine niciodată. În cele din urmă m-am decis: dacă nu sunt eliberat condiţionat până în 6 aprilie, duminica de Paşti, voi evada.

Directorul mi-a promis o permisie de şaizeci de ore pentru sărbătoarea Paştelor. N-am împărtăşit nimănui planul meu. Nu ştiau de el decât fratele meu, care urma să mă ia din faţa penitenciarului, şi un prieten care-mi dădea bani suficienţi ca să ies din ţară. Amândoi doreau să mă elibereze pe cale legală, dar erau aproape convinşi, ca şi mine, că şansele mi se reduseseră.

Decât să mă vadă putrezind în închisoare, ei erau gata să-şi asume riscul.

Urma să folosesc un paşaport fals cu care puteam ajunge departe de ţară, înainte de raportarea absenţei mele la penitenciar. Ştiam că nu fac bine, dar nu mai aveam altă alternativă. Din fericire, Dumnezeu a intervenit înainte să-mi pun planul în aplicare. În ziua de 1 martie am primit o scrisoare de la Comitetul de Stat pentru Amnistii şi Eliberări Condiţionate. Tremurând, am deschis-o. Scrisoarea din plic, reprodusă în carte, mi-a adus libertatea mult râvnită.

Libertatea! Ştiu că Dumnezeu s-a folosit de eforturile familiei şi ale prietenilor mei, dar cred că rugăciunea este cauza principală a eliberării mele. Am primit permisiunea să vorbesc cinci minute cu fratele meu, Carl, şi să-l anunţ vestea bună.

Paisprezece martie, peste două săptămâni! Dar cele paisprezece zile mi s-au părut doi ani. Mă temeam să mai ies din celulă. Nu doream să mai dau de vreun necaz, sau să fiu ucis. Nevrând să-mi asum nici un risc, am stat doar în celulă şi m-am rugat cum nu m-am mai rugat înainte.

Eram nerăbdător, dar şi speriat, să ies într-o lume pe care n-o mai cunoşteam, dar eram sigur de un lucru: va fi o încântare pentru mine să-L slujesc pe Domnul în lumea celor liberi.

Aveam şi un serviciu la Brookland Boys Home, în oraşul Orangeburg, Carolina de Sud. Ofiţerul însărcinat cu supravegherea mea mi-a explicat că voi fi încredinţat altui ofiţer din Orangeburg şi că libertatea mea depinde de respectarea multor reguli: nu puteam ieşi din oraş. Nu puteam să-mi părăsesc casa înainte de ora 6:00 sau să rămân în oraş după miezul nopţii. Aveam nevoie de aprobarea ofiţerului supraveghetor pentru orice lucru, cât de mic, în afara respiraţiei. Cumpărarea unei case, a unei maşini, căsătoria, toate le puteam face numai pe baza aprobării. Datorită condamnării pentru jaf şi crimă, dreptul cetăţeniei nu mi-a fost reacordat. Dar toate acestea nu mai contau… eram liber! În 13 martie, ultima zi de penitenciar, am fost să-mi vizitez câţiva prieteni. M-am întâlnit cu un deţinut care îşi petrecuse patruzeci şi şapte de ani în închisoare. Ce tragedie să-ţi iroseşti viaţa! Au fost multe îmbrăţişări şi rugăciuni pentru reuşita mea în lumea liberă.

 Comitetul de Stat pentru Amnistii şi Eliberări Condiţionate

Camera 610
800 PEACHTREE STREET
ATLANTA, GEORGIA, 30308
JAMES T. MORRIS
Preşedinte J.O. Partain, Jr, Membru
Mrs.Mamie B.Reese, Membru
Floyd Busbee, Membru
Mobley Howell, Membru

Martie, 1, 1978
Domnului Harold Morris; D-7739
Georgia State Prison
Star Route, Reidsville, Georgia 30453Dragă Domnule Morris,

După examinarea atentă şi deliberarea îndelungată a cazului, Comitetul de Stat pentru Amnistii şi Eliberări Condiţionate a decis eliberarea dumneavoastră condiţionată. Aceasta înseamnă că vi se permite să vă efectuaţi restul pedepsei, mai puţin timpul în care s-a considerat că v-aţi comportat bine, în afara penitenciarului, unde puteţi să vă câştigaţi singur existenţa şi avea o viaţa normală.

Certificatul eliberării condiţionate vă va fi înmânat în cel mai scurt timp de directorul penitenciarului care vă va explica condiţiile eliberării, care se află pe verso. Aceste condiţii vă vor fi explicate încă o dată de ofiţerul însărcinat cu supravegherea dumneavoastră. Fiţi atent la toate condiţiile şi puneţi întrebări dacă aveţi vreo nelămurire. Nu uitaţi că singurul motiv pentru care puteţi ajunge din nou în închisoare este încălcarea acestor condiţii. Rămânerea în libertate depinde doar de dumneavoastră.

Numele şi adresa ofiţerului supraveghetor le veţi găsi pe spatele certificatului. Prezentaţi-vă imediat după eliberare la ofiţerul repartizat dumneavoastră şi respectaţi toate instrucţiunile sale. Veţi afla că vă este prieten şi sfătuitor.

Vă bucuraţi de cele mai calde salutări din partea noastră în efortul de a începe o viaţă nouă. Aţi ajuns la închisoare pentru că n-aţi respectat regulile societăţii. Credem că acum sunteţi capabil să le respectaţi şi veţi fi folositor comunităţii şi nu un pericol. Iată motivele acordării eliberării condiţionate.

Sunteţi programat pentru eliberare pe 14 martie, 1978.

Această eliberare este condiţionată până la obţinerea eliberării totale.

Vă urăm succes şi fericire.

Cu stimă,
COMITETUL DE STAT PENTRU AMNISTII ŞI ELIBERĂRI CONDIŢIONATE

JAMES T. MORRIS,
PreşedintePentru Comitet: 
Robertson Haworth
Director executiv 
J.O. PARTAIN, JR., Membru
MRS. MAMIE B. REESE, Membru
FLOYD BUSBEE, Membru
MOBLEY HOWELL, Membru

În aceea după-amiază l-am aşteptat pe Cliff. Auzise că voi fi eliberat în ziua următoare. Şi-a reafirmat dragostea ce mi-o purta şi mi-a mulţumit că am fost pentru el fratele mai mare, pe care şi l-a dorit întotdeauna. Mi-a promis că mă va vizita la Boys Home.

Amândoi am fost emoţionaţi când ne-am strâns mâinile şi ne-am luat rămas bun. Despărţirea prietenilor nu este uşoară.

Cel mai greu mi-a fost să mă despart de colegul meu de celulă, Big Willie. În acea noapte, în celulă, am discutat despre viaţa mea în lumea oamenilor liberi şi Willie mi-a spus:

— Harold, te iubesc.

— Frate, şi eu te iubesc.

N-am dormit în acea noapte. În sfârşit a venit dimineaţa. Perfect treaz, la ora 5:00 stăteam întins pe pat, gândindu-mă la ce va urma. „Peste doar trei ore, voi părăsi închisoarea. La ora 8:00, un gardian va deschide uşa şi voi fi liber, după aproape zece ani”. Eram speriat de moarte. Dar ştiam că, din momentul când voi ieşi pe uşă, Isus Cristos va merge cu mine. Ştiam că familia care m-a sprijinit atât de mult şi prietenii mă vor aştepta afară. Mai mult decât orice, doream ca toţi să vadă schimbarea din viaţa mea. Voiam ca Isus să fie văzut în tot ce spun şi fac.

Am văzut răsăritul soarelui printre gratii. Am apucat barele reci, neprietenoase şi am urmărit cum pământul se înveşmânta în auriu. Am încercat să-mi amintesc prima zi în închisoare. Mi se părea atât de îndepărtată.

Copleşit de emoţie, am căzut în genunchi şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru libertate, familie, prieteni şi pentru viaţa nouă pe care mi-o oferea. Dar mai presus de orice, I-am mulţumit pentru că mi-a salvat sufletul, a stabilit o relaţie interioară cu mine şi mi-a inundat fiinţa de pace şi bucurie.

Pe genunchi, mi-am amintit cuvintele lui Isus din Matei 28:19: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile”. Marcu a scris: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (16:15). Porunca similară din Luca 24:47 este: „Să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri”. Sau, în cuvintele lui Ioan: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (20:21). În ziua înălţării Lui la cer, Cristos a promis: „Voi veţi primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori la Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1:8).

În celula mea, în 14 martie, 1978, am luat o decizie care a direcţionat cursul ulterior al vieţii mele:

„Tată, părăsind astăzi închisoarea, voi face din tineri Ierusalimul meu; din închisori, Iudea mea; din biserici, Samaria mea; voi merge oriunde ca să te slujesc pe Tine”.

Ce bucurie va fi să spun altora despre Domnul Isus, care m-a iubit atât de mult, încât şi-a dat viaţa ca să fiu salvat de păcat şi moarte. Cât de binecuvântat mă consideram, gândindu-mă la viaţa abundentă şi eternă pe care am găsit-o în El!

Deodată am auzit sunet de paşi şi zăngănit de chei. Gardianul care a deschis uşa celulei a rămas tăcut în timp ce mă însoţea spre clădirea unde se completau actele părăsirii penitenciarului. Mai erau doi deţinuţi eliberaţi condiţionat, dar nu-i cunoşteam. Deşi eram în închisoare de mult timp, nu-i cunoşteam decât pe deţinuţii care au lucrat împreună cu mine, au stat în aceeaşi clădire sau au fost la carceră în acelaşi timp cu mine. Până la completarea documentelor, am discutat cu ei despre planurile noastre de viitor.

— Avem ceva haine pentru voi, ne-a anunţat un gardian şi ne-a întins câte un costum demodat şi o pereche de ciorapi albi. Ne-a mai înmânat câte un bilet de autobuz pentru destinaţie şi un cec de 25 dolari. Mică plată pentru zece ani de puşcărie.

— N-am nevoie de nimic, i-am explicat paznicului. Familia mă aşteaptă afară.

— Nu te aşteaptă nimeni, s-a răstit el la mine. Mai bine ia biletul şi hainele şi şterge-o de aici!

Ceilalţi doi deţinuţi şi-au schimbat hainele şi au urcat într-un autobuz spre un oraş aflat la câţiva kilometri de penitenciar. Uitându-mă după ei, mi-am imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă şi eu eram un deţinut tipic: „Accept costumul, cecul de 25 de dolari şi biletul de autobuz. Sosesc într-un oraş necunoscut, fără buletin de identitate. De fapt, nu mai sunt cetăţean al Statelor Unite ale Americii. Mă duc la bancă şi, nu fără dificultăţi, încasez cecul de 25 de dolari. După ce îmi cumpăr trei porţii de mâncare, îmi mai rămâne doar pentru vreo două sticle de bere. Barul este locul unde n-ar trebui să mă aflu. Mă simt bine, dar sunt falit. Dorm pe trotuar şi a doua zi încep să-mi caut de lucru. Când posibilul patron îmi cere numele a trei oameni care mă recomandă, îi numesc pe directorul închisorii şi pe doi deţinuţi. Atunci el mă ameninţă că telefonează la poliţie”.

Scenariul continuă: „Privesc la cei doi oameni. Unul din ei puteam fi eu. Oare cât timp ar fi trecut până aş fi făcut rău cuiva?” Atunci am înţeles de ce se întorc oamenii la închisoare. Nu-şi pot conduce viaţa. Viaţa de afară este grea şi ei nu cunosc decât o viaţă de infractori. Cel puţin cei din închisoare pretind că le sunt prieteni şi primesc gratuit hrana. Din acest motiv nu trebuie să ne surprindă că optzeci şi cinci la sută din cei eliberaţi se reîntorc la închisoare.

Imaginea mintală a lui „Harold Morris, deţinutul tipic” a dispărut şi m-am trezit la realitate: era ora 8:15 şi nimeni nu venise după mine.

— Ţi-am spus eu că nimănui nu-i pasă de tine, mi-a repetat gardianul. Ia hainele, biletul şi pleacă. Nimeni nu vine după tine, animalule.

— Nu toţi mă urăsc, am spus. Există şi oameni care mă iubesc.

Pe la ora 8:30, când am văzut că familia n-a sosit încă, am început să mă îngrijorez. Întârzierea se datora, probabil, vreunei probleme neaşteptate. Ştiam că vor veni. Cinci ani s-au zbătut să mă scoată din penitenciar.

În sfârşit, pe la 8:45 un microbuz a parcat în faţa penitenciarului. În ea erau Carl şi alţi membri ai familiei. Mai erau şi câţiva prieteni. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că ştiam că nici un alt deţinut nu mai fusese întâmpinat de atât de mulţi prieteni şi de o familie atât de devotată.

Carl s-a repezit pe uşă şi mi-a spus că personalul motelului unde au dormit a uitat să-i trezească la timp. Mi-a întins o pereche de pantaloni şi un tricou. Oamenii obişnuiţi nu acordă prea mare atenţie schimbării hainelor, dar eu nu eram un om obişnuit, eram deţinutul numărul 62345 devenit om liber.

Am acceptat cei 25 de dolari ca salariu pentru nouă ani şi jumătate de muncă, mai puţin de un cent pe zi. La ora 8:52, după o întrerupere de 3.500 de zile din viaţa mea, am păşit pe uşa penitenciarului ca om liber.

Un soare splendid îşi trimitea razele printre crengile copacilor. Această zi superbă era total diferită de ziua posomorâtă când am intrat la Georgia State Penitentiary. Zidurile ameninţătoare şi turnul de pază unde stăteau gardienii înarmaţi cu mitraliere erau tot acolo. Stând exact în acelaşi loc, ca şi atunci când am venit aici cu cătuşe la mâini şi picioare, mi-am amintit vorbele gardianului: „Aici vei muri. Nu vei mai fi liber niciodată”.

Dar în această zi, o altă voce îmi vorbea, vocea Domnului care i-a spus lui Avraam: „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” (Geneza 18:14). Ce mare este Dumnezeu! Nimic nu este prea dificil pentru El!

Pământul se bucura de primele semne ale primăverii, iar inima mea era plină de recunoştinţă când am îngenuncheat în umbra turnului de pază – şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru un nou început al vieţii mele. Urcând în microbuz, mă întrebam dacă coşmarul închisorii s-a încheiat cu adevărat şi dacă eliberarea mea este reală.

Când am ajuns în Reidsville, la zece kilometri de penitenciar, am văzut o paradă care tocmai trecea pe lângă noi.

— Mi-aţi pregătit şi o paradă, am exclamat eu. Aţi întrecut măsura.

Râsetele voioase care au răspuns glumei mele au fost ca un medicament pentru inima mea.

Când am ajuns la Claxton, după numai treizeci de kilometri, le-am sugerat să ne oprim să mâncăm. A fost cel mai gustos mic dejun din viaţa mea. Nu ştiu dacă aceasta s-a datorat gustului mâncării, sau gustului libertăţii.

După ce am mâncat, l-am întrebat pe Carl:

— Unde este toaleta? De zece ani de zile n-am putut merge la toaletă fără să fiu supravegheat.

Am mers apoi fără oprire până în Carolina de Sud pentru apogeul eliberării mele: întâlnirea cu mama. Am îmbrăţişat-o şi i-am spus cât de mult o iubesc. N-am mai auzit lătratul ameninţător al câinilor şi nici n-am mai simţit ruşinea hainelor de puşcăriaş. Când am privit faţa mamei, mi-am dat seama cât de mult a suferit din cauza mea. Am înţeles atunci că şi condamnarea ei la închisoare a luat sfârşit o dată cu a mea.

În timp ce vorbeam cu ca, mi-am adunat tot curajul şi am întrebat-o despre relaţia ei personală cu Cristos. Voiam să ştiu dacă voi întâlni în cer persoana pe care o iubeam cel mai mult. Mama mi-a descris amănunţit seara când s-a predat Domnului, la un program de evanghelizare, când eu aveam doisprezece ani. Întrebarea mea n-a supărat-o. De fapt, a fost încântată că eram atât de preocupat de soarta ei. După moartea tatei, s-a căsătorit cu un creştin minunat, Bryant Wiggins, Sr., om pe care-l iubesc şi îl respect.

În primele douăzeci şi patru de ore de la eliberarea mea din închisoare trebuia să mă prezint ofiţerului care mă supraveghea. Spre surprinderea mea, ofiţerul era o femeie foarte prezentabilă.

— Doamnă, i-am spus, n-am văzut o femeie de nouă ani şi jumătate. Sunteţi foarte frumoasă. Nu ştiu care sunt regulile, dar mă bucur că trebuie să mă prezint zilnic în faţa dumneavoastră.

— Te vei descurca foarte bine, mi-a spus ea râzând. Mi-a explicat regulile: o dată pe lună trebuia să mă prezint personal şi eram obligat să-i trimit rapoarte lunare. M-a lăsat să stau o săptămână cu familia, înainte de a-mi începe lucrul la Boys Home. Când am plecat, mi-a reamintit că nu sunt cetăţean al Statelor Unite şi deci nu pot vota şi nici deţine vreo proprietate fără permisiunea ei. Restricţiile nu mă descurajau. În inima mea era puternicul Cristos, aveam o familie care mă sprijinea, prieteni de nădejde şi un ofiţer care dorea să mă ajute să mă reintegrez în viaţă.

Nu mai fusesem la Boys Home, dar unii dintre copii mi-au scris în penitenciar. Când am ajuns, băieţii mă aşteptau. Pomii erau împodobiţi cu panglici galbene şi pe o pancartă scria: „Bun venit, domnule Morris”. Am plâns văzând că sunt iubit şi că este nevoie de mine aici.

Slujba mea era de antrenor şi consilier al băieţilor între opt şi optsprezece ani, proveniţi din medii diferite. Unii erau orfani, alţii victime ale abuzurilor părinţilor lor sau neglijaţi, alţii au fost alungaţi de acasă şi au trăit pe străzi şi alţii proveneau din familii destrămate. Erau exact copiii de care aveam nevoie. Fiind ei înşişi proscrişi, nu mă vor dispreţui. Am învăţat multe în timp ce ei şi-au făcut loc în inima mea.

Un băiat de opt ani, pe care nu-l voi uita niciodată, mi-a câştigat complet inima. Jerry a fost abuzat de părinţii săi. Avea dificultăţi cu vederea şi vorbea cu greu. Capacitatea lui mintală părea redusă şi toţi copiii glumeau pe seama lui. Jerry şi alţi băieţi au fost într-o tabără. Când m-am dus să-i vizitez, am observat că toţi băieţii, mai puţin ai mei, mâncau dulciuri. Băieţii mei nu aveau bani. Le-am cumpărat dulciuri şi sucuri şi le-am lăsat bani pentru alte cheltuieli. În timp ce mă pregăteam de plecare, Jerry a alergat spre mine.

— Domnule Morris, mi-a spus el, ştiu de ce ne-aţi cumpărat dulciurile.

— De ce? am fost curios să aflu.

— Pentru că ne iubiţi, mi-a răspuns el, îmbrăţişându-mi picioarele.

M-am întors în partea cealaltă ca să nu-mi vadă lacrimile. Acel băiat, handicapat fizic şi mintal a fost singurul care şi-a exprimat recunoştinţa. El mi-a dăruit mai multă dragoste decât toţi ceilalţi. Nu-l voi uita niciodată pe Jerry şi lecţia pe care am învăţat-o de la el: să nu judec pe nimeni după aparenţe; în mâinile lui Dumnezeu oricine are un potenţial nelimitat.

IERTAT DE DOUĂ ORI (11 )


Puţină libertate

Anii au trecut, dar nu eram mai aproape de libertate ca în ziua în care am intrat în Georgia State Penitentiary, ca să rămân acolo până la moarte. Dar familia şi prietenii au crezut în nevinovăţia mea şi au continuat lupta pentru obţinerea eliberării mele.

Billy Player, un prieten din liceu, a organizat un comitet care avea drept scop examinarea oricărei posibilităţi de eliberare. Soţia lui, Gloria, era secretara grupului. Comitetul s-a întâlnit şi cu Jimmy Carter, pe atunci guvernator al Georgiei. S-au dus la locul crimei şi au vorbit cu martorii. Aceştia au declarat că nu mă văzuseră niciodată. Au cheltuit mii de dolari şi au chemat oameni din toată ţara să se roage pentru mine.

Pe data de 1 septembrie 1976, directorul m-a chemat în sala de vizite. Doi avocaţi erau în drum spre penitenciar. Nu aveam bani să plătesc avocaţi, aşa că i-am spus directorului că nu sunt avocaţii mei.

— Nu există decât un singur Harold Morris în penitenciar şi ei au cerut să te întâlnească.

Avocaţii s-au prezentat: Danny Falligant şi Tom Edenfield din Savannah, Georgia. Au cerut să discutăm în particular şi au început imediat să-mi pună întrebări.

— De cât timp eşti aici?

— Care au fost acuzaţiile împotriva ta?

— Ia staţi puţin, i-am temperat eu. Ce faceţi?

— Ne crezi dacă ţi-am spune că Dumnezeu ne-a trimis aici?

— Dacă spuneţi voi…, am încuviinţat.

Au aflat despre mine prin Clebe McClary, dar au vrut să se convingă singuri. Le-am dat detalii despre crimă, acuzaţii, proces şi procuror. Îl cunoşteau.

Înainte să plece domnul Falligant m-a întrebat:

— Harold, dacă ai vrea un lucru de la mine, care ar fi acela?

— Ajută-mă să le pot vorbi tinerilor. Nu cred că voi ieşi de aici, dar simt o povară pentru ei.

Aceşti oameni minunaţi au devenit o parte a vieţii mele. M-au vizitat de multe ori şi au venit împreună cu familiile lor. Au obţinut aprobarea directorului să vorbesc la liceul unde învăţau copiii lor.

În lupta pentru eliberarea mea l-au contactat şi pe procurorul meu. Deşi nu era de acord cu eliberarea mea pentru comportare bună, a promis că nu i se va opune.

După ce l-am primit pe Cristos în inima mea, i-am scris procurorului şi mi-am cerut iertare pentru comportarea mea din timpul procesului. Răspunsul lui a fost aspru. Din câte ştiu, acum lucrează în domeniul particular, convins că sunt un bandit de cea mai joasă speţă.

Eliberarea condiţională mi s-a refuzat de multe ori. Procedura era o simplă formalitate: o cerere era trimisă comisiei însărcinate cu avizarea eliberărilor şi refuzul venea inevitabil. Condamnaţii pe viaţă aveau dreptul la o singură apariţie personală în faţa comisiei.

În 8 decembrie 1977, am fost anunţat că prezentarea mea în faţa comisiei va avea loc în ziua următoare. Marea mea şansă! Noaptea care a urmat n-am dormit, gândindu-mă ce le voi spune celor din comisie ca să-i conving să mă elibereze.

„Voi încerca să-i înduplec… voi plânge dacă trebuie. Miza este însăşi viaţa mea”.

Toată ziua am aşteptat să intru la comisie, alături de alţi 350 de deţinuţi. Eu am fost ultimul. Numele preşedintelui comisiei era Morris.

— Poate că suntem rude, am glumit.

— Stai jos, a replicat el supărat şi a trecut direct la subiect.

— Ai două condamnări pe viaţă şi în nouă ani ai urmat toate programele pe care le putem oferi deţinuţilor. Te-ai descurcat bine. Nu eşti un deţinut obişnuit. Dar există o problemă: societatea n-a dispus de tine suficient. Avem impresia că vei petrece şi următorii treizeci şi şapte de ani după gratii. Ce ai de spus?

Cuvintele mi-au secat. Inima mi s-a înmuiat. Avusesem impresia că mă va bate pe spate şi-mi va spune că are încredere în mine. N-am ştiut ce să răspund.

— Mi s-a spus că eşti creştin, a continuat preşedintele comisiei. Dar eu nu cred în religia dobândită în închisoare, în „pocăinţa la piciorul crucii”. Nu am încredere în tine. Ai ceva de spus?

— Da, am, am spus eu cu încrederea renăscută. Relaţia mea cu Cristos este personală. Este între mine şi Domnul. Nu-mi puteţi cunoaşte inima. Dar, domnule preşedinte, dacă Isus Cristos vrea să mă elibereze, îmi va deschide uşa, iar dumneavoastră nu-L puteţi opri.

— Ieşi afară! s-a răstit el nervos.

Directorul mă aştepta afară. Când i-am povestit ce s-a întâmplat, mi-a spus:

— Nătângule, ţi-ai pierdut ultima şansă.

Drept răspuns, i-am repetat ultimele cuvinte: „Dacă Isus Cristos vrea să mă elibereze, îmi va deschide uşa, iar dumneavoastră nu-L puteţi opri”.

Întins pe pat, în celulă, am plâns şi mi-am spus că, probabil, voi sta închis toată viaţa. Dar eram mulţumit de poziţia pe care am luat-o în apărarea lui Cristos şi aceasta îmi dădea pace sufletească.

Cererile anterioare de eliberare mi-au fost refuzate din diverse motive: gravitatea acuzaţiilor, lungimea sentinţei, nevoia de consiliere etc. Cazul meu putea fi analizat din nou peste un an, dar ce se putea schimba într-un an? Gravitatea faptelor nu putea fi anulată, fiindcă a murit un om. Lungimea sentinţei nu se va scurta, pentru că judecătorul mi-a dat două condamnări pe viaţă. Consilierea pe care am primit-o era tot ce se putea oferi. Consilierii erau foşti gardieni, obişnuiţi cu mânuirea puştii, nu cu reintegrarea socială a deţinuţilor.

M-am convins că nu se va schimba nimic. Voi rămâne la închisoare toată viaţa.

Clebe şi familia lui m-au vizitat în 2 ianuarie. S-a organizat în grabă un serviciu la capelă. Clebe a predicat, iar soţia sa, împreună cu cele două fete, au cântat. După încheierea programului, am discutat puţin.

— Crezi că vei obţine eliberarea condiţionată până în martie? m-a întrebat el.

— Nu, nu cred.

— Nu mai înţeleg nimic. Credeam că eşti deja liber. Am făcut tot ce-am putut. Ai vreo părere?

M-am abţinut să plâng în faţa lui, dar inima îmi era zdrobită. Libertatea mea atârna de Domnul şi de prietenii mei, iar Clebe a recunoscut că au făcut tot ce au putut. Dacă prietenii mei renunţau, şi eu m-am dat bătut.

După şase zile, la ora opt dimineaţa, uşa celulei s-a deschis şi un gardian mi-a spus:

— Strânge-ţi lucrurile!

„Mă duce oare la carceră? Mă mută în altă celulă?”

Pe coridor l-am întâlnit pe director.

— Hei, unde pleci? a glumit el.

— Spuneţi-mi dumneavoastră mie, am spus eu, încurcat.

— Părăseşti penitenciarul.

— Oh, Doamne! A murit mama?

— Nu ştiu ce se întâmplă. Acum câteva minute am primit un mesaj de la guvernator, prin care mi se cere să te predau unui agent din Carolina de Sud. Am vrut să ai idee ce se petrece.

— Oh, nu, am oftat eu. A murit mama!

După treizeci de minute, un om îmbrăcat în costum a intrat şi a dat mâna cu directorul.

— Iată-l, m-a arătat directorul. Agentul nu avea documente legale, iar eu nu purtam cătuşe la mâini sau picioare. Am plecat cu o maşină. Un paznic înarmat ne-a urmărit din turn.

— Urcă în faţă, mi-a spus ofiţerul.

După ce ne-am îndepărtat de închisoare, a cotit la stânga pe drumul care iese din statul Georgia. Ofiţerul nu mi-a oferit nici o explicaţie. „Sunt liber?” Nu îndrăzneam să sper.

La început am fost prea speriat ca să vorbesc. Dar, după ce am mers puţin, mi-am adunat curajul:

— Domnule ofiţer, pot să vorbesc?

— Mda, a răspuns el.

L-am întrebat cum îl cheamă. Se numea Mike Carter, îl cunoşteam. Fratele lui a jucat cu mine în echipa liceului Winyah. Tatăl lor era şeriful districtului şi prieten apropiat al familiei. Şi el şi-a dat seama că mă cunoaşte.

— Nu-mi spuneţi unde mergem? m-am aventurat.

— La Georgetown, Carolina de Sud.

— Mi-a murit mama?

— Nu, vei fi încredinţat lui Clebe McClary. Guvernatorul Carolinei şi al Georgiei s-au înţeles, pe baza promisiunilor lui Clebe, să te lase să-ţi petreci şaizeci de ore acasă. Vei vorbi mâine seară în faţa comitetului de conducere al organizaţiei lui Clebe, iar duminică după amiază vin să te duc înapoi la închisoare. Este prima oară că sunt martor la o astfel de întâmplare.

În timpul celor opt ore de mers cu maşina eram emoţionat ca un copil care-l aşteaptă pe Moş Crăciun. Trecând prin Charleston, m-am bucurat ca un copil de şase ani care merge în prima lui excursie, la vederea clădirilor şi locurilor istorice. Un autobuz şcolar era împotmolit într-un şanţ şi ne-am oprit să dăm o mână de ajutor. M-am murdărit cu noroi, dar aceasta n-a reuşit să-mi schimbe buna dispoziţie. „Mâinile îmi sunt libere! Picioarele neîncătuşate!” Ofiţerul m-a condus la Pawleys Island şi Clebe l-a rugat să vină după mine la biserica First Baptist Church din Myrtle Beach, duminică la ora unu. După ce mi-a anunţat activităţile din timpul week-end-ului, Clebe a spus că pot să stau cu familia mea.

Vizita acasă, după nouă ani, mi s-a părut un adevărat Crăciun. Fratele meu Carl şi familia lui au pregătit o serbare în cinstea mea. Au venit mulţi dintre colegii de liceu, cu soţiile şi copiii lor. Carl mi-a adus haine; haine adevărate, fără număr pe spate.

Restaurantul pe care l-a închiriat Clebe pentru întâlnirea cu membrii comitetului de conducere al organizaţiei sale era ticsit cu bărbaţi şi femei, care s-au rugat pentru mine şi m-au iubit în numele lui Isus Cristos încă înainte de a mă cunoaşte. Erau acolo Bobby Richardson, fost jucător la New York Yankees, Tim Foley, de la Miami Dolphins, actorul Tom Lester, James Barker şi soţia lui, Dianne, care va deveni coautoare la cartea mea.

N-am ştiut ce să vorbesc acelei mulţimi. Mi-am deschis inima, le-am împărtăşit sentimentele mele şi le-am mulţumit pentru că m-au apărat. Când am terminat, după patruzeci şi cinci de minute, toţi, inclusiv eu, plângeam.

Bobby Richardson mi-a spus:

— Harold, te iubesc şi am încredere în tine. Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să te ajut.

Cuvintele lui m-au încurajat. S-a oferit să vină la închisoare şi să le vorbească deţinuţilor. Când a venit, după câteva săptămâni, mulţi au crezut în Cristos în urma mărturiei sale. Prietenia cu acest om deosebit m-a întărit de multe ori.

Charles Reeves, un om de afaceri, era hotărât să meargă la guvernator şi să pledeze pentru eliberarea mea condiţionată. Fiindcă şi alţii mi-au promis minuni pe care nu le-au putut realiza, nu mă grăbeam să mă bazez prea mult pe intenţiile lui bune. Dar după câteva zile am aflat că el şi prietenii lui nu mi-au făcut promisiuni goale: şi-au respectat angajamentul.

Dumnezeu a binecuvântat deosebit programul de la biserica First Baptist Church, la care am participat împreună cu Tom Lester. Printre cei care s-au întors la Cristos au fost şi doi dintre nepoţii mei.

Ofiţerul care m-a adus stătea în primul rând, aşteptând să plecăm înapoi la închisoare. Au fost clipe pline de bucurie, dar şi de tristeţe. Curând urma să-mi părăsesc iarăşi familia şi prietenii noi şi vechi, dar niciodată n-am avut un week-end mai fericit.

Legal nu eram obligat să mă întorc la închisoare. N-am semnat nici un document promiţând că mă voi întoarce şi, pentru că am trecut frontiera statului, legal, eram liber. Cunoşteam legea, dar n-am vrut să profit de aceasta. Dacă n-aş fi fost creştin, cu siguranţă nu m-aş fi întors la penitenciar. Dar, dacă n-aş fi fost creştin, n-aş fi ajuns aici.

Duminică seara am ajuns la penitenciar şi mi-am schimbat hainele noi, de om liber, cu mizeria de haine din puşcărie şi m-am îndreptat spre celula mea. L-am urmărit de pe geam pe ofiţer plecând şi apoi am îngenuncheat mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru cele şaizeci de ore de libertate. Gustasem prima oară, în mai mult de nouă ani, ce înseamnă libertatea. În timp ce eu mă adaptam din nou rutinei vieţii din penitenciar, familia şi prietenii se rugau şi făceau tot ce puteau pentru rezolvarea cazului meu, care părea lipsit de orice speranţă.

IERTAT DE DOUĂ ORI (10 )


O fiinţă nouă

Promisiunea din 2 Corinteni 5:17 este că omul care se află în Cristos a devenit o fiinţă nouă. Printre aceşti oameni noi se numără şi condamnatul 62345. Obiceiurile şi atitudinile vechi din viaţa mea au fost înlocuite de altele noi, prin acţiunea Duhului Sfânt. Dorul răzbunării, care m-a hrănit cinci ani, şi natura mea rebelă au cedat atunci când Cristos a preluat controlul vieţii mele. Treptat, El a înlocuit ura mea cu dragostea Sa.

Uneori stăteam în curtea închisorii, priveam cerul şi mă desfătam în pacea şi în bucuria pe care le-am găsit în Cristos. Gratiile, gardurile şi paznicii înarmaţi cu mitraliere erau tot acolo, dar acum aveam o putere nouă. pe care n-o cunoscusem anterior: prezenţa lui Cristos.

M-am rugat des pentru eliberarea mea şi I-am promis lui Dumnezeu că voi face orice pentru El, dacă mă scoate din închisoare. Dumnezeu ştia că, dacă nu-L slujesc în penitenciar, nu-L voi sluji nici liber. După un timp am spus cuvintele pe care El le aştepta de mult de la mine: „Tată, ştii că vreau să fiu liber. Dar dacă este voia Ta să rămân închis, o accept. Te voi sluji aici toată viaţa mea”.

Schimbarea sufletească a însemnat şi schimbarea relaţiilor mele cu deţinuţii, dar şi cu gardienii şi cu directorul penitenciarului. Am vorbit des cu directorul despre drepturile deţinuţilor. Consilierii obişnuiau să ne reţină scrisorile mai multe zile şi deţinuţii se pregăteau de revoltă. I-am spus directorului că liniştea în închisoare era preferabilă tulburărilor şi, fiindcă scrisorile îi linişteau pe deţinuţi, ele trebuiau să ajungă la timp.

I-am mai sugerat că ar fi bine dacă ar stabili o întâlnire săptămânală cu deţinuţii, în care aceştia să-şi expună problemele. Unele erau ridicole, dar deţinuţii acceptau nerezolvarea lor, deoarece ştiau că cineva îi ascultă şi pe ei.

O altă sugestie, pe care el a aplicat-o, a fost extinderea programului sportiv. Am alcătuit o echipă de baseball, cu care am jucat împotriva echipelor altor închisori şi colegii. Câştigam aproape întotdeauna. Eram pe primul loc între echipele închisorilor din sudul ţării.

Am reuşit şi o altă performanţă: să-l conving pe director să ne lase să participăm la competiţii, alături de echipe din lumea liberă, în oraşul Metter din statul Georgia, aflat la 50 de kilometri de penitenciar. Unii dintre gardieni aveau legături strânse cu lumea sportivă a orăşelului şi ne-am gândit că astfel imaginea publică a deţinuţilor se va îmbunătăţi. Oamenii nu ne vor mai considera animale. Directorului i-a plăcut ideea.

— Dacă un singur deţinut evadează, nu veţi mai juca niciodată, m-a avertizat el.

M-a lăsat pe mine să aleg jucătorii, fiindcă ştia că nu-i voi alege decât pe cei în care puteai avea încredere, când se aflau dincolo de porţile închisorii. Câţiva dintre cei mai buni jucători n-au fost selecţionaţi, pentru că ştiam că, dacă ar fi avut ocazia, ar fi evadat. Majoritatea celor selecţionaţi erau condamnaţi pe viaţă. Deşi indisciplinaţi, erau sportivi talentaţi.

Rezultatele sportive ale echipei erau afectate de nesiguranţa vieţii în închisoare. Unii sportivi erau ucişi într-o încăierare, sau erau prinşi cu droguri. Echipa mi se putea schimba de la o zi la alta. Când nivelul violenţei creştea, activităţile sportive erau interzise. O dată întregul penitenciar a fost consemnat strict.

Cu toate aceste greutăţi, echipa noastră a devenit favorita oraşului. Concurând împotriva a treisprezece echipe sponsorizate de oameni de afaceri locali, am câştigat campionatul şi toate trofeele puse în joc. În cinci ani am câştigat campionatul statului de trei ori. În penitenciar mai există şi acum poza noastră: paisprezece sportivi negri şi eu.

Succesele echipei au ridicat moralul deţinuţilor şi au îmbunătăţit imaginea penitenciarului. În urma rezultatelor răsunătoare ale echipei de baseball, directorul mi-a permis să organizez şi o echipă de baschet care să participe la competiţiile din oraşul Metter. După ce am câştigat şi acest campionat, ziarul local a publicat poza echipei, cu directorul ţinând trofeul.

În cele din urmă am fost ales responsabilul sectorului sportiv al penitenciarului. Menirea mea era să organizez echipele din diferite sporturi, să antrenez boxerii, să programez competiţiile, să mă ocup de starea terenurilor şi să împart jucătorilor echipamentul sportiv. Mai făceam şi unele comisioane pentru director şi primeam unele însărcinări speciale, cum ar fi pregătirea poligonului de tir pentru antrenamentul gardienilor. Munca mea a fost răsplătită din plin şi mi-a oferit posibilitatea să fac lucruri pe care altfel nu mi le-aş fi putut permite. Am dovedit că se poate avea încredere în mine.

Rutina obişnuită a închisorii a fost întreruptă în 1973, când actorii Burt Reynolds şi Al Ruddy au vizitat penitenciarul ca să vadă dacă ar fi potrivit pentru turnarea unui film. Filmările pentru The Longest Yard au început în 15 septembrie. Am fost unul dintre deţinuţii aleşi să joace în scenele de pe terenul de sport şi din mlaştină. Hrana ne era adusă la locul filmărilor.

Contractul meu cu Paramount prevedea 5 dolari pe zi şi câte 50 de dolari pentru fiecare contact fizic din timpul meciului de fotbal. Unul dintre actorii profesionişti i-a spus lui Burt Reynolds în glumă:

— Morris are un rol mai important decât mine.

Conducerea penitenciarului nu agrea discuţiile dintre actori şi deţinuţi dar Burt venea des în mijlocul nostru.

— Pot vorbi cu tine? mi s-a adresat el.

— Bineînţeles, domnule, i-am răspuns.

— Pentru ce ai fost condamnai?

— Jaf şi crimă.

— Nu arăţi a criminal, a remarcat el.

— Dar cum arată un ucigaş? l-am întrebat.

A vrut să afle date despre familia mea şi părea interesat de viaţa mea. Am purtat multe discuţii în timpul săptămânilor ce au urmat.

Într-o zi unul din cameramani s-a oferit să facă poze deţinuţilor cu Burt Reynolds, contra sumei de doi dolari. Dar nici unul dintre noi nu avea bani.

— Fă-le câte poze doresc, i-a spus Burt. Le plătesc eu.

Un deţinut cu vechi state de serviciu în puşcărie l-a întrebat pe Reynolds:

— Unde locuieşti?

El a răspuns că are o casă în Florida şi alta în California. Atunci deţinutul a cerut adresa exactă.

— De ce vrei adresa mea?

— Sunt hoţ profesionist. Toată viaţa am furat de la oameni care n-aveau mare lucru, i-a răspuns foarte serios deţinutul. Săptămâna viitoare ies şi vreau să fur de la cineva bogat.

— Nu glumeşte, nu-i aşa? s-a mirat Burt.

Filmările s-au încheiat în 15 decembrie. Burt m-a întrebat:

— Crezi că vei ieşi de aici?

— Nu.

— Aş vrea să poţi ieşi. Îţi ofer imediat de lucru. Pot face ceva pentru tine?

— Da, aş dori poze cu autograful tău pentru nepoţii mei.

Burt a petrecut aproape o oră semnându-se şi scriind pe patrusprezece poze o dedicaţie: „Mi-a plăcut să filmez cu unchiul Harold”.

I-am mai cerut ceva bun de citit. De atunci am primit regulat best-seller-uri de la Book of the Month Club, cadou din partea lui Burt Reynolds.

Premiera filmului The Longest Yard a avut loc în penitenciar, în aprilie 1974. După vizionarea filmului, m-a chemat directorul. Nu-mi venea să cred. Nimeni nu mai fusese chemat în biroul directorului, la ora 22:00. Când am intrat în birou, acesta era plin de reprezentanţii mass-mediei.

— Domnule Morris, m-a întrebat un reporter, filmul turnat cu Burt Reynolds a fost cel mai grozav moment al vieţii, nu-i aşa?

— Da, este adevărat, dar momentul cel mai important al vieţii mele a fost noaptea de 19 februarie, anul acesta, când mi-am dăruit viaţa lui Isus Cristos.

Ziarul din ziua următoare publica o ştire incredibilă: „Harold Morris, deţinutul cu chip de copil, cu două condamnări pe viaţă, declară că cel mai important moment al vieţii sale a fost filmul făcut cu Burt Reynolds”.

Nu la mult timp după aceea, directorul m-a chemat din nou şi m-a informat că oamenii din împrejurimi i-au cerut să trimită un deţinut care să le vorbească elevilor despre pericolul drogurilor, alcoolului şi despre viaţa din închisoare. Directorul m-a ales pe mine, din cei 3.200 deţinuţi ai penitenciarului.

— Nici nu mă gândesc să vorbesc în public îmbrăcat în haine vărgate şi cu numărul de puşcăriaş pe ele, am obiectat.

— Îţi dăm să mănânci orice doreşti, numai să mergi, m-a ademenit directorul.

Oferta era prea tentantă s-o refuz.

— Sunt de acord.

În dimineaţa următoare, un gardian m-a escortat la liceul Ware County High School din Waycross, Georgia. Când am văzut sala plină de adolescenţi, m-a cuprins frica şi m-am gândit să fug. Un fior i-a cuprins pe elevi când am început să le povestesc despre rolul negativ pe care l-au avut drogurile şi băutura în viaţa mea.

Am continuat spunându-le că partea cea mai tristă a vieţii din închisoare este să vezi un imens potenţial uman risipit. Doctori, avocaţi, sportivi şi chiar slujitori ai bisericii trăiau alături de hoţi, criminali şi violatori. Ca să înţeleagă mai bine, le-am spus povestea lui „Sheephead” (Cap de Oaie).

Am auzit zvonuri despre Sheephead de îndată ce am intrat în penitenciar. Deţinuţii şi gardienii povesteau despre un sălbatic care a omorât şaptesprezece deţinuţi, un gardian şi i-a cauzat altuia o infirmitate pe viaţă. Alţii spuneau că, în cei treizeci de ani de detenţie, a lovit cu cuţitul mii de condamnaţi.

Un alt zvon care circula despre el era că a omorât un deţinut, l-a tăiat în bucăţi cu satârul şi bucăţile le-a aruncat la toaletă şi a tras apa după ele. Gardienii au crezut că deţinutul evadase, dar s-au convins că nu era aşa când i-au găsit craniul care a fost prea mare să treacă prin conductă.

Închis într-o aripă separată a închisorii, incapabil să mai facă rău altora şi lui însuşi, Sheephead a devenit o legendă vie.

Au trecut câţiva ani până l-am văzut. Eram dus la spital ca să fiu operat la degete. Mă bătusem şi fusesem grav rănit la mână. Un gardian mi-a spus:

— Aşteaptă puţin, mai vine un deţinut cu tine. Când s-a deschis uşa, în cadrul ci a apărut omul considerat cel mai violent din tot penitenciarul. L-am recunoscut imediat deoarece faţa lui semăna cu un chip de oaie. Fiecare os al feţei era rupt în numeroasele lupte la care a participat. Am fost înspăimântat de el.

Când gardianul ne-a pus cătuşele, mie pe mâna dreaptă, lui Sheephead pe stânga, mi-am ţinut respiraţia ca să nu-mi trădez teama.

„Dacă încearcă să evadeze şi suntem amândoi împuşcaţi?”, mă gândeam cu îngrijorare în timp ce urcam în maşina penitenciarului, care ne ducea la spital. Un timp n-am scos un cuvânt, dar mi-am adunat tot curajul şi m-am adresat lui Sheephead:

— Pot vorbi cu tine?

— Mda, a mormăit el.

— E adevărat ce se spune despre tine?

— Încă n-ai auzit nimic, s-a lăudat el şi restul călătoriei şi-a depănat trista istorie.

Se născuse într-o familie săracă din sudul Georgiei. La vârsta de şaisprezece ani a spart un magazin ca să fure o sticlă de Pepsi şi un pachet de biscuiţi. A fost condamnat la un an închisoare şi trimis la Georgia State Penitentiary. De regulă, cei condamnaţi pe un an sunt eliberaţi condiţionat după şase luni şi după opt luni pedeapsa se anulează.

— Nu m-am bătut niciodată până am venit aici, mi-a spus. În prima zi de puşcărie am fost violat de un deţinut mai bătrân. După aceea viaţa mea s-a schimbat total. Am devenit homosexual, am început să mă droghez şi aşteptam să fiu eliberat.

După patru luni băiatul lucra la o fermă din exterior, sub supravegherea paznicilor înarmaţi. Doi deţinuţi bătrâni l-au obligat să evadeze cu ei. Cei doi trebuiau să-l dezarmeze pe unul din paznici, iar tânărul pe celălalt. De teamă, Sheephead a urmat instrucţiunile lor, l-a dezarmat pe un gardian, dar ceilalţi doi au dat greş. În această situaţie, băiatul a fost obligat să-şi apere viaţa: l-a omorât pe unul dintre gardieni şi l-a rănit grav pe celălalt, care a rămas paralizat pe viaţă.

— Când gardianul a murit, am ştiut că s-a sfârşit cu mine, mi-a şoptit Sheephead. Câteva minute am călătorit în tăcere, apoi şi-a reluat povestirea.

La procesul care a urmat, Sheephead a fost condamnat la scaunul electric. După opt ani şi jumătate, în care a stat închis într-o celulă a condamnaţilor la moarte, guvernatorul statului i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă şi a fost trimis înapoi printre ceilalţi deţinuţi.

Teama mi-a dispărut şi acum eram fascinat de el. Ascultându-l, mi-am dat seama că acest bătrân bolnav era mai degrabă un copil singur, decât un criminal notoriu.

După ce ne-am întors de la spital, Sheephead a fost închis într-o celulă de la spitalul penitenciarului, la etajul unde lucram eu. Urât de gardieni şi de deţinuţi, el era un om uitat de toţi. Nimănui nu-i păsa de soarta lui. Avea cancer, deşi acesta nu fusese încă diagnosticat.

Îl vizitam zilnic, aducându-i dulciuri şi Pepsi. Discutând cu el, am observat că puterea lui de judecată era atât de redusă, datorită loviturilor ce le primise la cap, încât era gata să omoare un deţinut, dacă cineva îi sugera că acesta vrea să-l atace. Am presupus că aceasta era explicaţia multora din crimele sale.

Alţii vedeau în Sheephead un animal, dar eu vedeam în el un om distrus, care părea de o sută de ani, deşi nu avea decât cincizeci. Mă iubea pentru că cu nu-l dispreţuiam. I-am acordat timp şi atenţie şi el mi-a întors gesturile prieteneşti, fiind dispus să facă orice i-aş fi cerut. Într-o zi mi-a spus că a plănuit să-l omoare pe doctor.

— Doctorul spune că eu vreau să plec la spital numai ca să mă odihnesc. Ştiu că sunt pe moarte, dar el nu vrea să mă ajute. Îl voi ucide, a spus el.

Mi-a arătat un cuţit, dar nu mi-a explicat cum l-a obţinut.

L-am rugat să nu-şi ducă la îndeplinire intenţia şi i-am promis că va primi îngrijirea medicală corespunzătoare. Am intervenit pentru el pe lângă administratorul spitalului şi testele efectuate au dovedit că are cancer. Privindu-l, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi m-am întrebat dacă nu voi ajunge ca el.

După treizeci şi patru de ani petrecuţi în închisoare Sheephead a murit. Nimeni nu i-a cerut trupul, deci a fost incinerat în cimitirul penitenciarului. Ceea ce a început prin furtul unei sticle de Pepsi şi a unui pachet de biscuiţi a sfârşit printr-o tragedie.

Când am terminat de povestit despre Sheephead, adolescenţii erau tăcuţi. I-am privit şi am încheiat cu următoarele cuvinte:

— Ştiţi, copii, tragedia nu este moartea lui Sheephead, ci faptul că n-a trăit normal. Peste câteva minute gardianul îmi va pune cătuşele, mă va escorta la închisoare, poarta se va trânti în urma mea şi voi sta acolo până la capătul zilelor mele. Este adevărat, copii, este adevărat.

Tinerii m-au ovaţionat şi mi-au trimis multe scrisori în săptămânile ce au urmat. Pentru prima oară în şapte ani m-am simţit util, chiar şi după gratii. În următorii doi ani am vorbit în faţa a mai mult de 15.000 de elevi din sudul Georgiei.

Tinerii iau partea celor necăjiţi şi de aceea m-au susţinut instantaneu… împotriva gardianului care mă însoţea. El devenea de obicei ţinta glumelor mele. Îi întrebam pe copii:

— Dacă nu aţi putea să ne recunoaşteţi, pe gardian şi pe mine, după haine, cine credeţi că este condamnat pe viaţă?

Toţi elevii arătau cu mâna spre gardian. Mai târziu, el mi-a spus:

— Nu mai face asta. Nu-mi place.

Când le ceream copiilor să-mi pună întrebări, sute de mâini se ridicau; o fată m-a întrebat:

— Cum ai reuşit să ieşi de la închisoare şi să vii aici?

Am inventat o poveste.

— Ieri acest gardian mă păzea în timp ce eu săpam un şanţ. Am găsit o broască şi i-am spus: „Broscuţo, am să te strivesc”. Gardianul m-a auzit şi m-a ameninţat: „Fă ce vrei cu broasca, dar să ştii că tot ce-i faci tu ei îţi voi face eu ţie”. Eu am zâmbit şi i-am spus broscuţei: „Broscuţo, îţi voi da un pupic şi te voi lăsa să pleci!” Iată cum am ieşit din închisoare.

Copiilor le-a plăcut povestea mea, dar gardianul s-a dus supărat foc la director şi a ameninţat că mă trimite la carceră. Dar directorului i-a plăcut ideea mea şi mi-a spus:

— Fii liniştit. Foloseşte această poveste. Îmi place.

Nu mai auzisem demult de prietenul meu Cliff. Mama lui a venit într-o zi să mă vadă şi mi-a spus că băiatul ei va juca în echipa de baschet ce va disputa finala pentru titlul de campioană a statului. Mi-a spus că meciul va fi transmis la radio şi ţinea mult să-l ascult. Aşteptam cu nerăbdare să înceapă.

Cliff era în primul an de liceu, de aceea am fost foarte mândru când i-am auzit numele în echipă, de la începutul meciului. Am urmărit meciul cu sufletul la gură. Cliff a marcat douăzeci şi şapte de puncte. Cu trei secunde înainte de final, scorul era egal şi Cliff a ratat ultima aruncare. Au urmat prelungiri. Echipa lui a câştigat şi Cliff a fost socotit cel mai bun jucător al finalei. Reporterul i-a luat un interviu după meci.

— Ai avut emoţii la ultima aruncare? l-a întrebat.

— Nu, domnule. Câştigarea sau pierderea unui meci nu contează atât de mult pentru că ştiu că Dumnezeu a fost cu mine. Vedeţi, eu sunt creştin şi orice fac în viaţă o fac pentru gloria lui Isus Cristos.

Ascultându-l pe Cliff, mi-am dat seama că, până atunci, nu acordasem gloria pentru reuşitele din viaţa mea lui Dumnezeu. Dar acum a sosit momentul s-o fac.

Cliff auzise că directorul mi-a permis să vorbesc în licee şi a insistat să vin şi la liceul lui. M-a prezentat elevilor drept prietenul lui şi a povestit ce influenţă am avut eu asupra carierei lui sportive. A spus că am luat câteva decizii greşite care m-au dus la închisoare, dar că iubesc tinerii. Adăugând că mă iubeşte şi are încredere în mine, i-a îndemnat pe liceeni să mă asculte cu atenţie. Când am terminat, am fost ovaţionat prelung. După aceea eu şi Cliff am făcut un meci de baschet, unu la unu. Cererile de vizitare a liceelor s-au înmulţit atât de mult, încât directorul a hotărât să introducă o taxă, sperând să mai reducă numărul celor care doreau să mă aibă în mijlocul lor. Dar numărul cererilor nu s-a diminuat şi nici fluxul scrisorilor n-a scăzut. Închipuiţi-vă că sute de tineri scriau unui condamnat cerându-i sfaturi.

Unii mă întrebau despre întâlnirile băieţi-fete, alţii despre relaţia cu părinţii lor sau despre droguri şi alcool. Mai multe fete mi-au dezvăluit secretul lor: erau gravide fără să fie căsătorite. Problemele lor îmi mişcau inima şi mi-am dedicat lot timpul liber răspunsurilor.

Am primit o scrisoare de la o fată de şaisprezece ani care se droga şi se întâlnea cu un bărbat căsătorit. Mă ruga: „Domnule Morris, sunteţi singurul în care am încredere. Vă rog să mă ajutaţi”. M-am întrebat de ce o fată de şaisprezece ani se confesa unui om condamnat să-şi petreacă întreaga viaţă în închisoare şi avea încredere în el. Unde îi erau părinţii, profesorii, creştinii care o cunoşteau? După ce am corespondat cu ea şase luni, mi-a scris că a încetat să mai consume droguri şi să-l mai întâlnească pe bărbatul căsătorit. Mi-a spus că L-a primit pe Cristos în inima ei şi că a început să meargă la biserică. Pe genunchi, în celulă, m-am dedicat sprijinirii tinerilor cu toată capacitatea mea.

De asemenea, mi-au scris şi mulţi părinţi. Unul mi-a spus: „După ce v-au ascultat povestind, copiii mei mi-au promis că nu se vor droga niciodată. Niciodată nu mi-am închipuit că un deţinut îmi poate ajuta copiii. Vă apreciez curajul şi vă rămân îndatorat toată viaţa”.

Ca o recunoaştere a influenţei pe care o exercitam asupra tinerilor, cetăţenii din Douglas, Georgia, m-au invitat să particip la parada bicentenală de la 4 iulie, 1976. Eram în maşina şerifului care deschidea parada. Deşi eram îmbrăcat în haine de puşcăriaş, simţeam că am realizat ceva util în viaţa mea, chiar şi în circumstanţe atât de nefericite. M-am gândit deseori la evadare, în timpul numeroaselor mele ieşiri din penitenciar. De fapt, îmi era foarte greu să nu evadez când aveam ocazii atât de tentante, dar îi promisesem directorului că nu voi fugi şi acum, fiind creştin, angajamentul meu era solemn.

Apariţiile publice în faţa tinerilor îmi dădea o pace şi o bucurie pe care nu le cunoscusem anterior. Au dat un scop vieţii mele: trebuia să-i influenţez pe alţii să nu greşească ca mine. Deşi nu-mi dădeam seama atunci, Dumnezeu mă pregătea pentru viitor.

IERTAT DE DOUĂ ORI (9 )


 

Eliberarea captivilor

Carl mi-a povestit, la prima lui vizită, despre Clebe McClary. Sigur că-mi aminteam de Clebe, un sportiv dotat de la liceul Winyah High. Am jucat împreună în echipele de baschet şi fotbal. Era cu un an mai tânăr decât mine şi, după ce am absolvit liceul, el a îmbrăcat tricoul cu numărul meu.

Carl mi-a spus că Clebe a fost rănit grav în războiul din Vietnam.

— Acum predică Evanghelia şi vrea să le viziteze, mi-a spus Carl.

Un predicator al Evanghelici era ultima persoană pe care doream s-o văd; n-am încurajat ideea vizitei lui Clebe.

După câteva săptămâni, patru foşti colegi de liceu au venit să mă vadă. Şi ei mi-au spus că Clebe ţinea să vină la mine.

În dimineaţa zilei de 18 februarie 1974, un gardian m-a anunţat că am un vizitator. Când am intrat în holul penitenciarului, nu l-am recunoscut pe bărbatul îmbrăcat în uniforma de puşcaş marin care stătea cu spatele la mine. Când s-a întors, am observat un bandaj în loc de ochiul stâng şi un braţ mecanic înlocuia braţul său stâng. Sub mâna dreaptă ţinea o Biblie.

Oare mutilatul acesta de război era vedeta sportivă de altădată? Două treimi din faţă i-a fost răvăşită de explozia unei grenade, dar treizeci de operaţii i-au redat chipul obişnuit. Venind spre mine, o lacrimă îi aluneca pe obraz. Plângea pentru mine!

— Ţi-am adus asta, arătând cu proteza Biblia.

N-am avut niciodată o Biblie a mea. Dacă directorul mi-ar fi promis eliberarea în schimbul citării din memorie a versetului din Ioan 3:16, aş fi rămas tot închis.

— Să ne rugăm! a spus Clebe.

Nu-mi puteam permite să fiu văzut de gardieni sau deţinuţi că mă rog. El a îngenuncheat, dar eu am rămas cu ochii deschişi.

— Cât de bine te ai cu Domnul? m-a întrebat Clebe.

— Aici nu se prea ţin slujbe religioase la capela penitenciarului, am murmurat eu. Îmi era prea ruşine să recunosc că nu credeam în Dumnezeu. El mi-a spus că Dumnezeu mă iubeşte şi că Isus a murit pentru mine. Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva. M-a întrebat despre crima din Atlanta şi viaţa din închisoare.

Clebe a ţinut să o întâlnesc şi pe soţia lui, Deanna, care aştepta în maşină. I s-a permis să vină până la uşă şi să stea câteva minute. Deanna mi-a întins o casetă cu mărturia lui Clebe şi o listă cu versete biblice, pe care m-a rugat să le citesc.

— Harold, Clebe şi eu te iubim, mi-a spus ea. Dar mai important este faptul că Dumnezeu te iubeşte şi te va ajuta.

După ce au plecat, m-am dus înapoi în celula mea de la etaj şi i-am urmărit în parcare. Clebe a îngenuncheat lângă maşină şi am ştiut că s-a rugat pentru mine. Am început să plâng. Întorcându-mă spre colegul meu de celulă, i-am spus:

— Mă iubeşte… mă iubeşte!

Am fost cuprins de ruşine când m-am gândit că eu mă autocompătimeam pentru tragedia mea, eu care n-am fost bolnav nici o zi, iar Clebe, în situaţia lui jalnică, era îngrijorat pentru mine. Tristeţea m-a copleşit.

Închis în celula mea, în aceea noapte am deschis pentru prima dată Biblia şi am început să citesc versetele pe care mi le-a scris Deanna. Căutând în Biblie, am descoperit că există mai mulţi Ioani decât am cunoscut eu în toată viaţa mea. În sfârşit, am găsit 1 Ioan 1:9 care spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Apoi, Romani 6:23: „Căci plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru”.

Am citit şi 1 Petru 2:24: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi”. Apoi am găsit Apocalipsa 3:20: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi-Mi deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.

Deanna mi-a scris să citesc şi primele trei capitole din Filipeni. Nu le-am înţeles prea bine, dar le-am citit de mai multe ori.

Clebe povestea, pe casetă, atacul inamic din Vietnam care l-a adus faţă în faţă cu moartea şi i-a provocat ani de spitalizare şi recuperare. El mărturisea că direcţia vieţii sale s-a schimbat complet în urma unei cruciade evanghelistice cu prilejul căreia l-a auzit pe Bobby Richardson, un fost fundaş celebru al echipei New York Yankees vorbind despre credinţa sa în Cristos şi apoi pe Billy Zeoli de la Gospel Films. În urma acelei întâlniri, Clebe şi soţia lui şi-au dedicat total viaţa lui Isus.

În cele din urmă, barajul de ură şi amărăciune care a zăgăzuit atâţia ani sentimentele mele, s-a năruit şi potopul de lacrimi a fost nestăvilit. Ore întregi am plâns şi am citit Biblia până când n-am mai rezistat presiunii: pe la ora 3:00 dimineaţa, am căzut în genunchi în celula mea mizerabilă, infestată de gândaci, am plâns înaintea lui Isus, mi-am recunoscut păcatele şi i-am cerut să mă ierte. Dumnezeu a auzit strigătul disperat al inimii mele, mi-a iertat păcatele şi m-a umplut de o pace şi o bucurie necunoscute până atunci. Cuvintele Psalmului 102:19-21 au devenit o realitate:

„Căci El priveşte din înălţimea sfinţeniei Lui; Domnul priveşte din ceruri pe pământ ca să audă gemetele prinşilor de război şi să izbăvească pe cei ce sunt pe moarte”.

Pe data de 19 februarie 1974, un păcătos mizerabil s-a întâlnit cu puternicul Salvator! Atunci m-am decis să mă consacru lui Dumnezeu trup, suflet, minte şi inimă.

Fiinţa mea răvăşită a fost inundată de o linişte neobişnuită şi mă miram cum poate colegul meu de celulă să doarmă aşa de adânc. A doua zi, când ne-am prezentat la muncă, l-am auzit spunându-i locotenentului:

— Aveţi grijă cum vă purtaţi cu bătrânul Morris că acum este creştin.

— Ce-ai spus? l-am întrebat eu surprins.

— Am spus că bătrânul Morris a devenit creştin.

Creştin! Urmaş al lui Cristos!

— Mi-ai făcut cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată, i-am replicat. Îţi mulţumesc.

În acea zi i-am scris mamei:

Dragă mamă,

Ştiu că te-ai rugat pentru mine treizeci şi cinci de ani. Noaptea trecută mi-am dat inima lui Isus Cristos. Am vrut să afli.

Cu dragoste,
Harold

Mama a fost copleşită de bucurie când a aflat că băiatul ei şi-a pus încrederea în Cristos. „Fiule, mi-a scris ea, m-am rugat pentru tine în fiecare zi a vieţii tale. Sunt atât de fericită. Fii cuminte şi lasă-L pe Isus să-ţi conducă viaţa. Rugăciunea mea este ca, înainte de a muri să te văd liber şi mărturisindu-ţi credinţa în biserica noastră”.

Din ziua când mi-am dat viaţa lui Isus, m-am alăturat unui grup de studiu biblic la care participau câţiva deţinuţi. Conducătorul lor era un deţinut şchiop, Ernie. Îmi aminteam de ziua când el a devenit creştin. Gardienii l-au declarat nebun şi l-au trimis la doctorul psihiatru. Diagnosticul doctorului a fost surprinzător:

— Omul acesta este creştin şi mai aveţi nevoie de cel puţin încă 400 ca el.

În cameră erau câţiva deţinuţi. Ernie m-a întâmpinat:

— Harold, nu vrem scandal.

Atunci mi-am dat pentru prima oară seama de comportarea mea faţă de aceşti oameni. Am refuzat să dorm alături de creştini pentru că-i consideram oameni în care nu puteai avea încredere. Toţi ştiau că-i uram pe creştini şi pe aşa-zisul Dumnezeu pe care-L serveau.

— Ernie, nu am venit să fac scandal, l-am liniştit. Noaptea trecută mi-am dat viaţa lui Cristos şi acum vreau să mă alătur acestui grup de studiu biblic. Am şi o casetă pe care s-o ascultaţi.

Câţiva deţinuţi au crezut în Cristos în urma auzirii casetei.

Fiindcă i-am persecutat pe creştini, mă aşteptam să fiu şi eu persecutat. Am fost de multe ori ridiculizat pentru că eram un ucenic al lui Isus. Deţinuţii mă acuzau că sunt un prefăcut, iar gardienii mă credeau trăsnit. Tânjeam după o companie plăcută.

Într-o zi, traversând terenul de sport, l-am zărit pe tânărul meu prieten, Cliff, jonglând cu mingea de baschet lângă gardul penitenciarului. L-am strigat şi el mi-a făcut semn cu mâna. M-am îndreptat spre gard şi mi-a aruncat mingea.

— Ce faci cu Biblia? m-a întrebat indicând cu mâna Biblia pe care o aveam la subsuoară.

— Am devenit creştin şi mă duc la un studiu biblic, i-am explicat.

M-a privit neîncrezător şi am început să discutăm despre câteva versete din Biblie. Bineînţeles, ştia de zece ori mai multe versete decât mine.

— Habar n-ai, m-a tachinat el.

— Dacă ai curaj, vino în partea aceasta a gardului şi repetă ce ai spus, i-am întors gluma.

— Deschideţi, vă rog, poarta, s-a adresat el unui gardian.

Acesta îl cunoştea şi Cliff a intrat de mai multe ori în penitenciar. La evanghelizarea condusă de Clebe McClary, vara trecută, Cliff stătea în primul rând.

Prietenia acestui băiat mi-a înseninat zilele întunecoase. De aceea, n-am fost pregătit să primesc vestea proastă că el şi familia lui se vor muta în oraş, la sfârşitul anului 1974.

— Ţi-am adus ceva, mi-a întins el un dar prin gard. Era o cruce de lemn, din două mici ramuri de copac. Le-a îmbinat şi a pus şi o sfoară ca s-o pot agăţa pe peretele celulei.

Maturizarea în Cristos a fost un proces lent şi deseori m-am întrebat dacă voi ajunge să-L cunosc pe Isus aşa cum îl cunoştea Cliff. Uneori vechile obiceiuri mă biruiau din nou. Am ajuns chiar să fumez câteva ţigări de marijuana. Dar studiind intens Cuvântul lui Dumnezeu, am învăţat să depind de puterea lui Cristos ca să înving ispitele.

La un meci de baschet, un deţinut m-a scuipat în faţă şi a înjurat-o pe mama. Clocoteam de furie, dar am ştiut că n-am voie să mă bat cu el. În loc de luptă, am plâns. A fost prima oară în viaţă când nu răspundeam unei provocări. Un deţinut, martor la incident, m-a urmat în celulă şi mi-a spus dispreţuitor:

— Eşti un laş. N-am crezut să mai apuc ziua asta. Eşti terminat!

— Nu înţelegi, i-am răspuns, nu sunt laş. Dimpotrivă, acum am devenit om. Nu mai vreau să mă bat şi să fac rău oamenilor, ci doresc să-i ajut.

În anii care au urmat am ajutat mulţi deţinuţi. Am apărat întotdeauna dreptatea şi Dumnezeu a onorat atitudinea mea.

Nu este uşor să trăieşti o viaţă creştină după gratii. Zgomotul este aproape de nesuportat şi intimitatea imposibilă. Nu ştiam cum să mă rog, dar când eram tulburat, mă duceam la duş şi vorbeam cu Dumnezeu. Acesta a devenit un obicei zilnic: căutam puterea lui Dumnezeu la duş! În unicul loc unde puteam fi singur. Îmi deschideam inima înaintea lui Dumnezeu. Au auzit şi alţii de locul meu de rugăciune şi mi s-au alăturat. Am învăţat împreună cum să ne rugăm.

Clebe mi-a trimis casete pe care le-am dat deţinuţilor să le asculte. Duminica ne adunam în mica capelă a penitenciarului şi cântam. După ce ascultam o casetă, invitam pe cei care doreau să se întoarcă la Cristos să mărturisească lucrul acesta şi mulţi au făcut-o. Cam acesta era serviciul nostru religios.

L-am convins pe director să-l cheme din nou pe Clebe pentru o evanghelizare, în 8 iulie. Criminali, hoţi, violatori, în total o sută douăzeci, au umplut mica capelă. După ce Clebe a vorbit, şaizeci şi şase de oameni s-au plecat pe genunchi şi şi-au deschis inima pentru Cristos.

Cheia creşterii în Domnul era studierea profundă a Biblici. Nu la mult timp după ce m-am întors la Dumnezeu, am început să conduc închinarea deţinuţilor începând cu Geneza. În curând aceasta a devenit un studiu biblic sistematic. Citeam întreaga Scriptură, dar mai ales Evanghelia lui Ioan. Mă atrăgeau în special capitolele 3 şi 11. Clebe mi-a adus şi studii biblice ca să le studiez împreună cu alţi deţinuţi. Ucenicii se pot naşte şi în închisoare!

Câţiva lideri creştini din oraş au primit permisiunea să desfăşoare un program de ucenicizare, numit Institutul Laic de Evanghelizare, pregătit de Campus Crusade for Christ. Ne-au împărtăşit intenţiile lor şi ne-au îndemnat să ne rugăm ca un număr mare de deţinuţi să beneficieze de pe urma lui. Studiul urma să înceapă peste exact 54 de ore.

— De ce să nu formăm un lanţ de rugăciune? am sugerat eu. Câţi dintre voi doresc să se roage?

Apelului meu i-au răspuns douăzeci şi patru de deţinuţi. Fiecare trebuia să se roage o oră pe zi şi câţiva trebuiau să continue şi a treia zi ca să acoperim toate cele 54 de ore.

A doua zi i-am auzit pe gardieni minunându-se că la numărătoarea de la ora trei şi cinci dimineaţa au găsit deţinuţi pe genunchi. Unii au petrecut ora lor de rugăciune la capelă, citind Biblia şi rugându-se. Majoritatea deţinuţilor n-au fost niciodată la biserică, dar au stat 54 de ore pe ciment, înaintea lui Dumnezeu, şi au aflat ce putere are rugăciunea

Marţi scara, la studiul biblic, s-au prezentat exact 54 de deţinuţi, câte unul pentru fiecare oră de rugăciune. Doar 31 dintre noi am terminat cursul, dar din acea experienţă am învăţat câtă putere este la dispoziţia celor ce se roagă.

La câteva luni după convertirea mea la Cristos, am primit un telefon de la cineva care pretindea că este avocatul meu. Când am ridicat receptorul, am aflat că la celălalt capăt al liniei era Jack, cel care a depus mărturie împotriva mea.

— Harold, mă gândesc la tine în fiecare zi şi-mi pare foarte rău de ce s-a întâmplat. Aş face orice să te pot ajuta.

Se căsătorise cu o fată bogată şi dorea să vină cu ca la închisoare să mă vadă. Mi-a promis că, dacă îmi găsesc un avocat bun, va mărturisi că a minţit în legătură cu implicarea mea în crimă.

— Chiar vrei să faci asta? l-am întrebat cu neîncrezător.

Jack a confirmat.

— Este vorba de viaţa mea, i-am spus.

Mi-a promis că mă va ajuta şi că va veni să mă viziteze miercurea următoare. Eram copleşit la gândul că Jack are de gând să mă ajute.

Am sunat acasă şi i-am rugat să găsească un avocat care sa-l întâlnească pe Jack. A sosit şi miercuri, dar Jack n-a apărut. Dezamăgirea mea a fost imensă. Speranţele mi s-au năruit din nou.

Vulcanul de mânie şi amărăciune din mine era gata să crupă. Acum doream ca Jack să vină la închisoare, dar din alt motiv: voiam să-l omor! Colegul meu de celulă a jurat că, dacă n-o fac eu, o va face el. Dar nu l-am mai întâlnit niciodată pe Jack.

Studiile biblice m-au învăţat că în viaţa creştinului nu există loc pentru ură, dar cu luptam din răsputeri cu acest sentiment puternic. O parte din ura mea se îndrepta spre Jack şi Danny, iar cealaltă izbucnea sub forma prejudecăţilor rasiale.

Într-o zi directorul a trimis după mine. Printr-un ordin al guvernului federal, în fiecare celulă urma să aibă loc integrarea rasială.

— Până mâine trebuie să-ţi schimbi colegul de celulă. Trebuie să stai cu un negru. Îţi fac favoarea să-ţi alegi singur noul coleg.

În faţa alternativei de a-mi petrece toată viaţa într-o celulă cu un negru, l-am abordat pe Big Willie. Era sportivul cu fizicul cel mai impresionant din câţi întâlnisem în viaţa mea şi părea un om decent.

— Te speli? l-am întrebat eu.

— Ce vrei să spui? m-a chestionat el.

— Fiecare alb va sta cu un negru în celulă, i-am explicat, iar eu vreau unul care se spală. Împart tot ce am cu tine, dar furatul este interzis. Nu ai voie să aduci pe oricine în celulă, ca să cotrobăiască prin lucrurile mele, iar eu voi avea grijă de lucrurile tale.

— Mă spăl zilnic, mi-a răspuns el prompt şi s-a mutat cu mine.

Willie era un om grozav, dar viaţa alături de un negru prezenta dificultăţi de adaptare pentru mine. De câte ori uşa era deschisă, ne foloseam de ocazie să ne despărţim unul de celălalt.

Într-o zi stăteam pe pat, doar la câţiva centimetri distanţă. Willie mi-a spus:

— Nu prea îţi place de mine, nu-i aşa?

— Nu, i-am răspuns eu, şi nici tu nu mă placi.

— Da, este adevărat, a recunoscut Willie. Dar de ce mă urăşti?

Credeam că am cel puţin cincizeci de motive să-i urăsc pe negri dar atunci nu mi-a venit nici unul în minte.

— Pentru că eşti negru, i-am spus într-un târziu.

— Mama mea spăla haine la o familie de albi care au tratat-o ca pe un gunoi, a spus el cu un surâs batjocoritor. Sunt la fel de bun ca tine.

Când Willie a terminat de vorbit, plângeam.

— Am greşit, am recunoscut eu. Toată viaţa am fost învăţat să-i urăsc pe negri. Te rog să mă ierţi. Fac orice să te împac.

N-a fost uşor, dar am învăţat treptat să-mi placă de el, pe măsură ce-l cunoşteam mai bine. La vârsta de optsprezece ani, i s-a oferit un contract la echipa Cincinnati Reds, însă a ales drogul şi a venit în penitenciar cu o pedeapsă de optsprezece ani pentru jefuirea unei companii financiare.

Am ajuns să-l iubesc şi am aranjat să lucreze cu mine la sectorul sportiv. Prietenia noastră a devenit un model pentru alţii şi a contribuit la reducerea tensiunii rasiale. Eram numiţi „Sare şi Piper”. Negrii au început să mă respecte tot mai mult şi m-au numit Super Honky (Super Albul).

Am învăţat multe de la Big Willie. O lecţie memorabilă a fost aceea despre loialitate. Într-o seară un grup de negri înarmaţi a atacat un grup de albi în care mă aflam şi eu. Willie a sărit în ajutorul nostru, dar s-a ales cu mai multe împunsături de cuţit. L-au dus la spital. Am avut ocazia să văd că sângele lui era la fel de roşu ca al meu. Am fost impresionat că şi-a riscat viaţa apărându-mă pe mine. În inima mea a avut loc o adevărată revoluţie, gândindu-mă că Isus şi-a dat viaţa acum 2.000 de ani şi pentru negri şi pentru albi. Puritatea inimii şi nu culoarea pielii are importanţă pentru Tatăl Ceresc.

Am căzut pe genunchi în faţa lui Dumnezeu ca să-i scape viaţa prietenului meu. După trei luni, când Willie s-a întors în celulă, am ştiut că mâna lui Dumnezeu era peste el.

Willie mă vedea în fiecare zi citind Biblia şi, deşi a afirmat că nu-l interesează lucrurile spirituale, am vorbit des cu el despre credinţa mea. Clebe McClary a venit din nou să vorbească la capelă şi l-am convins pe Willie să vină cu mine.

A fost fascinat de acest puşcaş marin, în fiinţa căruia războiul a lăsat urme adânci. Clebe îi invita pe deţinuţi să-şi predea viaţa lui Cristos. Înainte de ne reîntoarce în celule, mi s-a permis să mai stau câteva minute cu Clebe. Am cerut permisiunea să rămână şi Willie. Clebe şi-a pus mâna pe umerii lui şi a început să-i vorbească despre Cristos. Willie a îngenuncheat şi L-a primit pe Cristos. A început să citească zilnic Biblia şi schimbările din viaţa lui au fost evidente.

Următorul Crăciun ne-a adus multă tristeţe. Doream să fim alături de familiile noastre, nu închişi într-o celulă. În scara ajunului Willie mi-a povestit despre îndoielile care s-au acumulat în inima lui.

— Suntem închişi de mult. Simţim nevoia să fim în familiile noastre. Suntem creştini. Nu înţeleg de ce permite Dumnezeu toate acestea.

— Big Willie, îţi înţeleg frământările, i-am spus. Este al nouălea Crăciun pe care îl petrec în închisoare. Şi eu sunt trist. Dar vreau să-ţi spun ceva. Apostolul Pavel era în temniţă, cu picioarele în butuci. Nu putea umbla aşa cum putem noi, în celula noastră. Nu avea toaletă. Vezi, avem multe motive să-I mulţumim lui Dumnezeu. Suntem prieteni buni şi există oameni care ne iubesc. Mama ta vine în fiecare week-end. Nu posedăm averi materiale, dar avem cea mai mare bogăţie de pe faţa pământului: pe Isus Cristos. Într-o zi vom fi moştenitori împreună cu El!

I-am citit Galateni 4:7: „Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu”.

— Ia să văd, a spus el întinzându-se după Biblie.

A citit versetul de multe ori. Când şi-a ridicat privirile, era fericit:

— Suntem bogaţi, nu-i aşa?

L-am lăudat pe Dumnezeu, aşa cum făcuse Pavel odinioară, iar lacrimile ne curgeau pe. faţă. A fost un moment deosebit. Deprimarea noastră a fost transformată în bucurie.

Îţi mai aminteşti?


Îţi mai aminteşti, Doamne?… Când Te- am simţit în inima mea pentru prima dată, nu eram decât un copil care nu ştia ce vrea de la viaţă şi, nu ştiam să iubesc cu adevărat o persoană… nu ştiam că împreună cu Tine voi descoperi misterele acestei lumi…

Am început printr- o singură conversaţie şi de atunci, ne- a legat o prietenie destul de strânsă, zic eu!…

Apoi, când am mai crescut, ne- am întâlnit la biserică… TU, bucuros că mă revezi, iar eu… ruşinoasă şi nu ştiam cum să mai încep o conversaţie… Încă de la început am crezut în prietenia noastră şi ştiam că nimic nu mi se va mai întâmpla… Zilele zburau, parcă!… Orele!!.. Orele treceau la fel de repede şi gândul meu a început să zboare la Tine…

Oare, chiar începeam să simt ceva pentru Tine?… Mi se părea a  fi doar o simplă atracţie?… Şi aceste întrebări începusem să mi le pun în fiecare zi şi în fiecare noapte… Apoi, am constatat că vremea trecea şi eram din ce în ce mai apropiaţi, ne înţelegeam de minune şi totul cu Tine era extraordinar…

Venise timpul şcolii şi începusem să ne întâlnim tot mai des, doar ca să stăm de vorbă… Eu, să vorbesc cu Tine, să îmi plâng durerea, să Îţi destăinui cele mai ascunse secrete ale inimii mele, iar TU… din înaltul Cerului mă priveai cu dragoste şi îmi zâmbeai fericit pentru că şi astăzi am avut timpul nostru de conversaţie…

Într- o seară, din vremea aceea, Te- am sunat, spunându- Ţi: Alo, Tata?!… Eşti Acolo?!, iar Tu nu ai ezitat să apari… Frumosule ce eşti!!… Parcă anume, m- ai aşteptat să Te chem!!… Şi atunci, în seara aceea, Ţi- am spus pentru prima dată: Te iubesc, Tată! Iartă- mă, Tată!  Atunci, inima Ta a început să bată cu putere şi, mai Ţii minte ce ai făcut?!… M- ai luat pe braţele Tale!… Şi pentru prima dată am simţit că Cineva mă iubeşte şi că Acel Cineva nu era nimeni altul decât TU!… Da!… Tu erai!… Iar răspunsul Tău plin de o dragoste neimaginabilă, a fost: ” Te iubesc, fiica Mea! Pentru Tine sunt gata să înfrunt orice şi pe oricine! Ai mare preţ în Ochii Mei!… De aceea, L- am trimis pe Fiul Meu, pe pământ, să te răscumpere cu Sângele- I preţios! Am făcut toate acestea pentru că te iubesc!… Da!… Te iubesc!”

Timplul a trecut şi noi eram tot mai fericiţi … ne înţelegeam perfect!

Astăzi, pot declara că sunt fericită alături de Tine şi că, în fiecare zi mă faci să mă îndrăgostesc de Tine!!