Posted in CARTE ÎN SERIE

IERTAT DE DOUĂ ORI (13 )


Adaptarea

Nu eram pregătit să mă reintegrez în societatea pe care o părăsisem cu un deceniu în urmă. Lumea s-a schimbat dar eu nu m-am schimbat o dată cu ea. Viaţa politică o cunoşteam fiindcă am citit mult în închisoare. Majoritatea deţinuţilor nu sunt interesaţi de scena politică. L-am întrebat pe un deţinut: „Cine este preşedintele Statelor Unite?” Scărpinându-se în creştetul capului, mi-a răspuns: „Elvis Presley?” M-am întrebat dacă nu voi ajunge şi eu la fel.

Contactele pe care le-am avut cu elevii de liceu m-au ţinut la curent cu problemele şi atitudinile adolescenţilor, dar schimbarea valorilor societăţii m-a luat prin surprindere. Nu mă aşteptasem ca imoralitatea să fie atât de răspândită. Relaţiile bărbaţi-femei erau total schimbate.

Atitudinea tolerantă faţă de homosexualitate mi-a produs un alt şoc. Deşi am vieţuit alături de homosexuali în penitenciar şi le dispreţuiam păcatul, nu bănuiam că în lumea liberă au obţinut atât de multe drepturi.

Libertatea m-a făcut să apreciez chiar şi lucrurile pe care alţii le consideră normale. Ce bucurie era pentru mine să vorbesc la telefon! În primii cinci ani de închisoare n-am dat şi n-am primit nici un telefon, iar în următorii patru ani şi jumătate convorbirile au fost strict limitate. În lumea liberă puteam ridica receptorul şi spune cuiva: „Te iubesc”.

La început oamenii comunicau greu cu mine. „Ce crezi?”, mă întrebau ei încercând să mă atragă în conversaţie. Nu-şi dădeau seama că, în închisoare eu nu m-am dezvoltat ca ei în libertate. Viaţa mea s-a oprit cu mulţi ani în urmă, lăsând un vid imens. Trăiam din amintiri.

Un timp mi-a fost greu să iau decizii. În închisoare viaţa îţi este condusă de alţii. Mi se spunea când să mă culc, când să mă scol, unde şi ce să muncesc şi când să mănânc. Chiar şi cantitatea de hrană era calculată dinainte şi servită cu porţia. Să comand o masă la un restaurant, cu un meniu foarte bogat, era o experienţă dificilă.

Eram cu nişte prieteni la cumpărături şi am descoperit ceva incredibil: un lanţ de restaurante. Am vrut să mănânc în fiecare. După ce am gustat din câte un fel de mâncare la jumătate din restaurante, m-am hotărât să le las pe celelalte pentru a doua zi. M-am făcut de ruşine. Aceasta a devenit un obicei, dar, ca să pot mânca tot ce-mi dorisem, am fost obligat să mănânc mai mult decât puteam. Rezultatul a fost o creştere nesănătoasă în greutate.

Inflaţia a fost o altă surpriză. Când am intrat la închisoare, un Pepsi era cincisprezece cenţi. Acum costa cincizeci. Nu-mi doream decât ceva răcoritor şi nu o acţiune la compania Pepsi-Cola!

Şeful meu mi-a oferit un credit ca să-mi pot cumpăra maşină. Modelele s-au schimbat atât de mult, încât abia reuşeam să deosebesc un Volkswagen de un Cadillac. Trecând pe lângă un depozit de fier vechi, m-au uimit nişte modele vechi de nouă ani pe care cu nu le văzusem niciodată.

Cumpărarea hainelor mă deranja pentru că nu ştiam ce se poartă. Vânzătorii au trudit din greu să mă mulţumească.

Din când în când, un lucru simplu se dovedea deosebit de dificil. Nişte prieteni m-au invitat la ei şi când m-am dus la bucătărie să beau apă, am învârtit de robinete în toate direcţiile, dar apa refuza să curgă. Când am auzit râsetele prietenilor mei şi cuvintele lor: „Nu ştie să deschidă un robinet”, ei şi-au făcut probleme că voi fi stânjenit. Dar nu eram pentru că Dumnezeu m-a ajutat să mă adaptez destul de repede şi totul a intrat în normal.

Adaptarea la viaţa liberă aproape că mi-a depăşit capacităţile. Dar Domnul s-a folosit de biserica Lui ca să mă ajute să trec puntea între trecut şi prezent. Am fost botezat la biserica Harmony Church din Sumter, Carolina de Sud. Pastorul Bob Norris, Bobby Richardson şi alţi creştini m-au luat sub aripa lor şi astfel am devenit un adevărat ucenic al Domnului.

Studierea Bibliei şi ascultarea predicilor îmi aducea mereu în minte o temă: iertarea. Maturizându-mă în Domnul şi cunoscând tot mai bine Biblia, am înţeles că a spune cuiva că este iertat îl ajută să primească deplin iertarea.

Cam la două luni după eliberare, m-am hotărât să încerc să-i găsesc pe cei care m-au denunţat. Una din regulile eliberării condiţionate era interzicerea întâlnirii cu foşti condamnaţi şi aveam de gând s-o respect. Ştiind ce fel de oameni sunt Jack şi Danny, mă temeam că vor încerca să mă omoare.

Cu toate acestea, am decis să pun punct final relaţiei noastre.

După multe telefoane la cunoştinţe comune, am dat de Danny în Carolina de Nord. A răspuns soţia lui. Când Danny a ridicat receptorul, a întrebat:

— Cine e?

— Nu-mi recunoşti vocea?

— Nu.

— Îţi spune ceva numele de Harold Morris?

— Unde eşti? a întrebat el precipitat.

În ziua condamnării i-am promis că-l voi ucide, iar din închisoare i-am transmis că mă voi ţine de cuvânt. M-am simţit ispitit să-i spun: „Întoarce-te şi uită-te pe fereastră. Vei vedea un pistol îndreptat spre tine”. Dar n-am făcut-o, ci i-am răspuns:

— Nu te teme, sunt în Carolina de Sud.

— Harold, îmi pare rău. Te rog să mă ierţi. M-au ameninţat că, dacă voi încerca să te ajut, nu mai ies din închisoare.

— Ascultă, i-am întrerupt explicaţiile, te-am sunat ca să-ţi spun că am devenit creştin şi vreau să-ţi cer iertare pentru că te-am ameninţat cu moartea. Te iubesc.

A început să plângă şi m-a chemat să vin la el.

— Hei, am spus că te iubesc, nu că am încredere în tine.

L-am întrebat cum pot da de Jack. Danny mi-a dat un număr din Florida, dar când am telefonat, mi s-a spus că acel număr nu mai exista. L-am căutat iarăşi pe Danny şi l-am rugat să-mi dea numărul corect pentru că doream să-i spun şi lui că l-am iertat. N-am reuşit să-l găsesc pe Jack şi n-am mai avut contacte cu Danny.

Iertarea vindecă rănile şi convorbirea cu Danny a pecetluit pe veci ce a făcut Dumnezeu în inima mea. Mi-ar plăcea foarte mult să ştiu că Jack şi Danny au găsit aceeaşi pace şi bucurie ca mine.

Am continuat să primesc numeroase cereri de a vorbi despre viaţa mea la biserici şi şcoli din toată ţara. Cei care se ocupau de pregătirea mea spirituală, pastorul Norris şi Bobby Richardson, mă îndemnau să merg la un colegiu biblic ca să-mi îmbogăţesc cunoştinţele biblice. Pregătirea este înaintea slujirii, îmi spuneau ei.

Ideea de a merge la un colegiu era tot atât de atrăgătoare pentru mine ca şi întoarcerea la închisoare. M-am răzvrătit împotriva ei. Dar prietenii mei nu s-au dat bătuţi şi am trimis o cerere la o şcoală din Carolina de Sud, chiar împotriva dorinţei mele. Răspunsul preşedintelui colegiului a fost că nu sunt primit fiindcă sunt divorţat. I-am trimis repede replica mea: „Nici o problemă. Mă căsătoresc imediat”. Dar am aflat că nici pe glumeţi nu-i primeau la şcoala respectivă.

Respingerea nu m-a dezamăgit fiindcă făcusem cerere de primire doar la presiunile prietenilor mei. Cu toate că ştiam că aveam nevoie de o pregătire biblică solidă, nu mă simţeam în stare să mă supun disciplinei necesare obţinerii ei.

Pastorul meu a luat legătura cu unul dintre prietenii lui, preşedinte la colegiul Southeastern Bible College din Birmingham, statul Alabama. Regulile şcolii interziceau acceptarea foştilor condamnaţi pentru jaf şi crimă, mai repede de un an de la eliberare. Eu eram liber doar de zece luni, dar preşedintele a fost dispus să mă accepte datorită recomandărilor lui Norris şi Richardson.

Dar mai aveam de trecut încă un obstacol: aprobarea ofiţerului care mă supraveghea. Gândindu-se puţin, ea mi-a explicat că aveam nevoie de aprobarea de a părăsi statul Carolina de Sud, de aprobarea statului Georgia. unde am fost eliberat condiţionat şi de aprobarea statului Alabama, unde voi locui. M-a sfătuit să renunţ.

Am încercat să-l conving pe pastor să renunţe şi el, dar răspunsul lui a fost:

— Va fi interesant să vedem cum va rezolva Dumnezeu această problemă.

— Nu înţelegi încă, i-am explicat eu, Dumnezeu a rezolvat-o deja.

— Oh, nu, n-a rezolvat-o încă. Colegiul te-a acceptat, chiar dacă anul universitar a început deja. Trebuie să pleci în acest week-end şi de luni să începi cursurile. Să ne rugăm, a insistat el.

Să încep cursurile luni! Era vineri după-amiază. I-am mai făcut o vizită ofiţerului.

— Doamnă, vă rog să-mi explicaţi de ce este atât de greu ca cineva să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vreau decât o şansă să învăţ, şi aceasta mi s-a refuzat. Puteţi să-mi explicaţi de ce?

S-a gândit puţin, apoi a început să scrie.

— Poftim, mi-a spus ea înmânându-mi o hârtie. Este un permis temporar de călătorie. Dacă te chestionează poliţiştii, spune-le să-mi telefoneze. Vei găsi în Birmingham un ofiţer care te va supraveghea. Voi începe procedurile legale, dar ar putea trece câteva luni până să obţii aprobarea. Îmi risc slujba, dar nu-mi pasă. Du-te şi studiază Cuvântul lui Dumnezeu.

I-am mulţumit printr-o îmbrăţişare şi am alergat să le comunic rezultatul prietenilor mei.

O altă mare problemă nu fusese rezolvată: banii pentru taxele şcolare. Cu toate acestea, duminică seara eram pe drum, împreună cu Bob Norris şi un alt prieten, Mike Blake. După ce m-au ajutat să mă instalez într-o cameră în campus, i-am condus la aeroport. Înainte de a urca în avion, pastorul meu mi-a dat un plic. Un om de afaceri din Sumter, Barnes Boyle. Jr., l-a rugat să-mi înmâneze acest plic. Înăuntru era un cec de 2.000 de dolari… dovada grijii lui Dumnezeu.

Eram în campus doar de două zile când Dewey Crim, un bancher din Birmingham, m-a invitat să locuiesc la ei. Cu câteva luni înainte, după ce a ascultat povestea mea pe o casetă, a venit până în Carolina de Sud să mă întâlnească. Soţia lui şi cele două fiice gemene au fost de acord să locuiesc la ei. Prin relaţia cu această familie de creştini devotaţi Domnului, Dumnezeu mi-a îmbogăţit viaţa. Mi-a fost greu să-i părăsesc după un trimestru, dar Dumnezeu mi-a oferit posibilitatea financiară să-mi închiriez un apartament. El mi-a asigurat împlinirea abundentă a tuturor nevoilor mele, prin ofertele pe care le primeam în fiecare week-end de a vorbi despre viaţa mea şi prin donaţiile bisericii Harmony Church şi ale altor biserici şi persoane individuale.

Urmarea unui colegiu, după aproape zece ani de închisoare, te dezvoltă foarte mult. Pe lângă faptul că nu venisem la colegiu din proprie iniţiativă, eram şi de două ori mai în vârstă decât majoritatea studenţilor. Totuşi am fost acceptat imediat.

În fiecare seară de luni, un grup de prieteni se strângeau la cantină să mănânce împreună şi să aibă părtăşie. Fascinaţi de trecutul meu, ascultau ore întregi povestiri din închisoare. Îmi încredinţau problemele lor, dar şi eu împărtăşeam cu ei grijile mele. Era minunat să vedem cum ne folosea Dumnezeu să ne slujim unii altora.

Mai mulţi studenţi m-au ajutat să mărturisesc despre Cristos deţinuţilor şi să conduc un grup de studiu biblic într-o instituţie corecţională pentru copii şi tineri, aflată aproape de colegiu. În prima seară a studiului biblic, cincizeci şi patru de băieţi şi fele, din totalul de şaptezeci şi patru câţi erau în instituţie, au dorit să-L cunoască pe Cristos. Interesul acestor copii pentru Evanghelic ne-a mărit credinţa.

Toată lumea din campus dorea să mă ajute. James Raiford, decanul colegiului şi remarcabil profesor, mi-a devenit prieten devotat. Practicam sportul împreună, luam masa împreună şi ne rugam împreună. Sunt sigur că Dumnezeu l-a trimis pe acest creştin devotat să mă crească spiritual.

Niciodată n-am fost un elev silitor şi intrarea mea la colegiu n-a produs o schimbare automată. Înaintea primului test am studiat toată noaptea, dar am luat notă mică.

Descurajarea a fost tovarăşul care m-a condus până la maşină şi mi-a vorbit în timp ce stăteam pe o colină şi priveam oraşul. Nu mă puteam gândi decât că nu sunt încă pregătit să pot face faţă cerinţelor unui colegiu şi că ar fi mai bine să mă retrag decât să eşuez lamentabil.

Simţind cum îmi dau lacrimile, mi-am deschis Biblia la Iosua 1:9: „Nu Ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: ‘Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face’”.

Am căzut în genunchi în faţa maşinii şi m-am rugat: „Tată, Îţi mulţumesc pentru viaţa, libertatea şi posibilitatea de a studia la un colegiu biblic. Nu sunt un student strălucit, dar vreau să învăţ. Mă întorc la cursuri şi voi absolvi colegiul. Poate că nu voi avea note mari, dar voi învăţa mai mult decât toţi”.

Specializarea pe care o urmam îmi permitea obţinerea unei licenţe în lucrarea creştină. Una din materiile obligatorii era limba greacă. Cursul dura un an, dar putea fi efectuat intensiv în două luni, vara. Aceasta însemna patru ore pe zi, cinci zile pe săptămână. M-am înscris cu teamă, dar n-am avut altă alternativă.

Nu voi uita niciodată prima zi a cursului şi nici impresia pe care mi-a lăsat-o profesorul. Înfăţişarea lui fizică m-a determinat să-mi pierd respectul faţă de el. Picioarele îi erau atât de răsucite încât în cei treizeci şi trei de ani de viaţă n-a putut merge fără cârje. Mai suferea de surzenie la o ureche şi nu vedea cu un ochi. Credeam că un om cu handicapuri atât de grave nu putea fi un profesor eficient. Dar s-a prezentat în faţa celor nouă studenţi şi ne-a cerut un lucru neobişnuit.

— Eu locuiesc cu părinţii mei la aproape treizeci de kilometri de şcoală, ne-a spus el. Nu pot conduce maşina şi mă întreb dacă nu doreşte cineva să se roage ca Domnul să-l călăuzească să mă transporte zilnic cu maşina.

„Aceasta poate însemna nota opt”, mi-a venit repede în minte. Imediat m-am oferit s-o fac, deşi aceasta însemna să mă trezesc mai devreme în fiecare dimineaţă. Am crezut că pot ajuta şi eu pe cineva aflat în incapacitatea de a se descurca singur, dar nu mi-am dat seama că, de fapt, Dumnezeu avea de lucru cu mine. Un alt student s-a oferit să-l ducă înapoi. După ce problema transportului a fost rezolvată, a făcut următoarea introducere în curs:

— Dragi studenţi, privindu-mă, mulţi dintre voi îşi vor pierde respectul pentru mine datorită înfăţişării mele.

Înainte să-mi dea lacrimile, L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte.

— Deşi sunt handicapat, Isus Cristos se află pe tronul vieţii mele, a continuat el. Dacă sunteţi curioşi ce rezultate am avut, veţi afla că am terminat primul toate cursurile pe care le-am urmat, atât aici, cât şi la seminar. Greaca am studiat-o aproape toată viaţa mea. De fapt, ea este viaţa mea. Nu pot predica sau călători, dar pot preda greaca şi vă voi învăţa mai mult decât credeţi. Voi sunteţi picioarele care duceţi Evanghelia în lume. Pregătiţi-vă pentru că veţi munci cum n-aţi mai făcut-o niciodată. Clasa s-a ridicat în picioare şi a izbucnit în aplauze.

Am fost avertizat că limba greacă este greu de învăţat şi mulţi studenţi, mai buni decât mine, s-au mulţumit cu nota şase sau şapte. Dar după introducerea emoţionantă a profesorului, nota şapte nu mi se mai părea suficientă. Mi-am propus să mă străduiesc pentru nota zece. Timp de opt săptămâni, în acea vară, am trăit şi am respirat numai pentru limba greacă. Am obţinut nota zece.

În timp ce aduceam profesorul la şcoală, ne-am povestit vieţile. Handicapurile fizice pe care le avea se datorau unor complicaţii pe care le-a suferit mama sa în timpul sarcinii, dar ele nu i-au afectat capacitatea intelectuală. Am ajuns să-l iubesc şi i-am cerut iertare că l-am judecat greşit. Dumnezeu m-a învăţat o lecţie preţioasă: numai El judecă oamenii. Preocuparea mea este doar să mă pregătesc ca, atunci când voi sta în faţa lui Cristos, să-L aud spunându-mi: „Bine, rob bun şi credincios”.

Profesorul de limba greacă a fost unul dintre oamenii pe care i-a folosit Dumnezeu să mă educe, dar El a pregătit şi alte situaţii prin care m-a învăţat multe adevăruri. Unul dintre colegii mei de clasă a lăsat urme adânci în sufletul meu şi influenţa lui a schimbat radical concepţia mea despre viaţă.

Auzisem de William Russell Moore cu câteva luni înainte de a-l întâlni. Aproape la flecare curs cineva ne cerea să ne rugăm pentru el, fiindcă era internat în spital, bolnav de cancer. I-am scris că am auzit multe lucruri bune despre el şi că mă rog pentru el. Am mai adăugat şi câteva rânduri despre mine.

În toamna anului 1979, la şase săptămâni după amputarea piciorului stâng de sub şold, Russell s-a întors la colegiu, purtând proteză, dar având pe faţă cel mai cald zâmbet care l-am văzut vreodată. Sub un braţ îşi ducea cărţile şi Biblia şi în mâna cealaltă avea un baston negru.

M-am prezentat.

— Deci tu eşti Harold Morris! a exclamat el. Mulţumesc pentru scrisorile tale de încurajare. M-au ajutat.

A zâmbit, a dat din cap şi m-a privit atent câteva secunde. Apoi mi-a spus:

— Şi tu ai trecut prin multe.

Atras de atitudinea lui călduroasă, am început să petrecem mult timp împreună. În zilele care au urmat ne-am destăinuit visele şi speranţele şi am fost uimit de hotărârea lui de a împlini ce credea el că este dorinţa lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

— Harold, mi-a dezvăluit el, Dumnezeu mi-a dat o dragoste deosebită pentru poporul evreu. Doresc să-mi petrec restul vieţii în Israel. Înainte de a mă îmbolnăvi am vrut să mă înscriu la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Am muncit mult să strâng banii necesari, dar chiar în ziua plecării am aflat că sunt bolnav. Cancerul îmi ţine loc de picior stâng, a spus el ridicându-şi proteza. Dar doctorii cred că mă voi face bine şi, după ce îmi revin, pot pleca în Israel. Vreau să vii şi tu cu mine.

Am împărtăşit şi eu dorinţa lui Russell să plec în Israel şi am solicitat paşaport. Problema era că un condamnat pentru crimă nu avea dreptul să părăsească ţara.

Într-o zi Russell s-a dus la doctor pentru un control de rutină, dar razele X au detectat o pată suspectă pe un plămân. După două săptămâni, s-a dus iarăşi la doctor şi de acolo a venit direct la mine.

— Ce-a spus doctorul? l-am întrebat în timp ce stătea în uşă, sprijinindu-se în baston.

— Frate, mi-a răspuns el zâmbind, adu Biblia.

I-am adus-o din dormitor şi s-a aşezat pe canapea citind un psalm. A subliniat câteva versete şi apoi mi-a întins Biblia să citesc ce a sublimat:

„Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înţeleaptă! Întoarce-te, Doamne! Până când zăboveşti? Ai milă de robii Tăi! Satură-ne în fiecare dimineaţă de bunătatea Ta şi toată viaţa noastră ne vom bucura şi ne vom veseli. Înveseleşte-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit, tot atâţia ani câţi am văzut nenorocirea! Să se arate robilor Tăi lucrarea Ta şi slava Ta fiilor lor! Fie peste noi bunăvoinţa Domnului Dumnezeului nostru!” (Psalmul 90:12-17).

Nedumerit, mi-am ridicat privirea către Russell.

— Este pentru tine şi pentru mine, frate, a spus el convins.

— Ce a spus doctorul? l-am întrebat eu din nou.

— Frate, dacă doctorii au dreptate, atunci mai am de trăit douăsprezece zile.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s