Când norii întunecă cerul (2 )


Capitolul 2

La toate acestea se gândea acum Flaviu, stând pe bancă. Dormise în parc, îi era foame şi era disperat. Gândul că va muri atât de tânăr nu-i dădea deloc pace.

„De ce, Doamne, tocmai eu? Sunt un copil. Ce am făcut de mă pedepseşti aşa?“

Nimeni şi nimic nu ar fi reuşit să-i liniştească furtuna din inimă. Multă vreme a stat el aşa, dar foamea îl chinuia prea tare. Nu mâncase nimic astăzi. Dar ce să facă? Nu avea nici un ban în buzunar. Aseară nu se gândise că va trebui să-şi facă singur rost de mâncare. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre piaţă. Spera să poată fura ceva de la gogoşeria din colţ. Nu-l speria gândul că ar putea fi prins. Când ştii că trebuie să mori, nu-ţi prea pasă ce se va întâmpla cu tine.

A pândit un moment când vânzătorul nu era atent, a furat prima gogoaşă pe care a pus mâna şi a luat-o la fugă. Dar a fost văzut. Vânzătorul a fugit după el, şi poate că l-ar fi prins, dacă un alt băiat, cam de aceeaşi vârstă cu el, nu l-ar fi ajutat să scape.

N-a apucat să mănânce prea mult din gogoaşă, că s-a şi întâlnit cu băiatul acela.

„Eşti cam nou în meserie“, i-a spus acesta. „Se vede că nu ştii să furi. Nu te descurci prea bine. Dar, dacă îmi dai jumătate din gogoaşa ta, te voi învăţa eu. Apropo! Pe mine mă cheamă Liviu“.

Modul direct şi sincer al acestui băiat i-a plăcut lui Flaviu, aşa că i-a răspuns bucuros:

„Pe mine Flaviu, şi ai dreptate, nu ştiu să fur. De fapt, e pentru prima oară că o fac“.

„Ei, pentru prima oară nu te-ai descurcat prea rău. A mers. Totuşi, după îmbrăcăminte nu pari a fi dintre cei ce au nevoie să fure pentru a trăi“.

Flaviu şi-a privit hainele, şi în minte i-au revenit amintiri dureroase. Lacrimile i-au inundat din nou ochii.

„Hei, opreşte-te! N-am mai întâlnit pe nimeni care să înceapă să plângă numai pentru că s-a uitat la hainele cu care era îmbrăcat. Crede-mă, am întâlnit pe alţii mult mai prost îmbrăcaţi decât tine, şi n-au început să plângă pentru asta“.

După ce s-a liniştit, Flaviu i-a povestit lui Liviu ce i se întâmplase. Trebuia să se descarce cuiva şi îi era mai uşor să o facă în faţa unui străin. Se aştepta ca el să se sperie sau să-l dispreţuiască. Dar acesta l-a luat de după umeri şi i-a zis:

„Nu eşti nici primul, nici ultimul care trece pe aici. Cunosc mai mulţi băieţi şi fete care sunt bolnavi şi care n-au pe nimeni. Nimeni nu se interesează de ei. Sunt lăsaţi în voia soartei. Vino cu mine. În ‚casa‘ noastră există totdeauna loc pentru cei ca tine“. Au mers vreo 10 minute şi s-au oprit deasupra unui canal.

„Un canal?“ a întrebat Flaviu. „Trăiţi într-un canal?“

„Ce te miri? Cunoşti un loc mai bun? Ştiu că aici n-ai confortul de acasă, dar dacă nu vrei să te întorci la familia ta, n-ai de ales“.

Liviu a bătut într-un anumit fel, şi capacul de pe canal s-a dat deoparte. Un cap ciufulit şi murdar a apărut la iveală. Că era băiat sau fată, cu greu ai fi putut spune de la început.

„A, tu erai? O, dar avem musafiri. Lume selectă“.

„Ia mai taci din gură. Mai bine te-ai da la o parte ca să putem intra“.

Puţin speriat, Flaviu l-a urmat. Cinci băieţi şi trei fete se uitau curioşi la el. Erau toţi murdari, iar hainele le erau zdrenţuite. A făcut cunoştinţă cu toţi. Nu le-a reţinut numele şi a tresărit atunci când Liviu a început să le povestească despre el. Le-a spus tot, inclusiv faptul că era bolnav. Flaviu se uita la ei, curios să vadă cum vor reacţiona. Se aştepta ca ceilalţi să nu-l accepte în mijlocul lor, dar a fost surprins când fata care îi întâmpinase i-a zis:

„O.K., amice. Acum ştim cine eşti. Nu ne pasă că eşti bolnav, dar va trebui să te supui regulilor noastre. Ce ai, împarţi cu alţii, şi nu vii niciodată mai târziu de ora 10 seara. Restul vei afla pe parcurs“.

Astfel şi-a găsit Flaviu un adăpost. Nu era deloc uşor pentru el să se acomodeze cu noua lui situaţie. Era obişnuit cu mâncarea bună, cu haine bune, cu baie, condiţii pe care nu le va mai avea niciodată. Trebuia să trăiască acum în mijlocul unor copii dispreţuiţi de toţi şi care nu reprezentau nimic pentru nimeni. E adevărat, primăria le asigurase o masă pe zi, la cantina socială, dar nu putea înlocui dragostea de care aveau atâta nevoie aceşti copii.

Primele zile au fost îngrozitoare pentru el. Încerca să se integreze în grup, dar se simţea străin şi diferit de ei. Prima parte a nopţii şi-o petrecea gândindu-se la durerea lui şi la cei care, cândva, l-au iubit atât. Îşi amintea cum se juca împreună cu tatăl lui şi cu fratele său Marius. Ce clipe minunate petrecuseră împreună! Apoi calculatorul primit de ziua lui. Ce mult se bucurase de el şi cât de mult îi simţea acum lipsa! Ar fi dat mult să-l aibă aici cu el. S-a gândit şi la mama lui care, probabil, îl căuta înnebunită. Cel mai mult îi părea rău după Marius. Se înţeleseseră totdeauna bine şi se simţea vinovat faţă de el. Nu-i lăsase nici un bilet în care să-şi ia la revedere. Sigur, putea să meargă la şcoală să se întâlnească cu el, dar ştia că n-ar fi putut să-l mintă atunci când acesta l-ar fi întrebat de ce a plecat şi unde stă. Nu putea să rişte să fie găsit de tatăl lui. O, Doamne, cât îl mai ura acum! Îşi construia în minte tot felul de răzbunări, care de care mai groaznică. Ar fi putut să sune la un ziar şi să le dea senzaţionala veste că fiul celui ce candidează pentru Senat din partea oraşului e bolnav de SIDA. Dar i se părea prea puţin atât. Era destul de inteligent ca să înţeleagă că ar fi câştigat mai mult divulgând această veste după ce tatăl lui ar fi ajuns senator. Lovitura dată acestuia ar fi fost mai mare.

Când reuşea să adoarmă, deseori avea coşmaruri. Uneori Liviu, care îl luase sub ocrotirea lui, îl trezea speriat. Nu-l întreba nimic, ci doar îi spunea uşor: „Încearcă să adormi iar. Mâine va fi mai bine“.

Viaţa în grup l-a ajutat să mai uite de problemele lui. Îi era milă de aceşti copii, de care se ferise toată viaţa. Unii dintre ei nu ştiau nici măcar să scrie sau să socotească. Furau, se drogau, făceau tot ce le trecea prin minte, fără să le pese de consecinţe.

Enigma cea mai mare pentru el era Mateea. Aceasta avea în jur de 27 de ani şi era, după cum spuneau ceilalţi, medic la Spitalul Central. Ea venea de cel puţin trei ori pe săptămână şi-i vizita. Era îmbrăcată simplu, dar curat. Le aducea medicamente, dulciuri, câte ceva de mâncare. Uneori rămânea să doarmă noaptea cu ei. Atunci le povestea despre un anume Isus*, care era Fiul lui Dumnezeu şi care a venit de bunăvoie pe pământ ca să moară pentru a salva omenirea de sub puterea păcatului. Bineînţeles că toate i se păreau basme. Fusese învăţat de mic să nu creadă în Dumnezeu şi să nu dea atenţie oamenilor care vorbeau despre El. Ei făceau asta doar pentru bani.

Dar cu Mateea ceva nu se potrivea. Ea spunea că Isus i-a pus pe inimă să vină şi să se îngrijească de ei, şi o făcea cu plăcere. Nu primea nimic în schimb.

Cu toate acestea, el avea anumite rezerve. Nu putea risca să se mai încreadă în cineva pentru a nu fi dezamăgit iar. Accepta ceea ce ea îi oferea, dar îi dădea cât mai puţine amănunte atunci când aceasta se interesa de familia lui. Chiar dacă toţi îi ştiau povestea, nimeni nu-i cunoştea numele de familie şi nici unde locuiau aceştia.

One thought on “Când norii întunecă cerul (2 )

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s