Alin Blaine – s- a pocăit!!

Vreau sa precizez ca din data de 26 mai 2011 nu am mai fost prezent in cadrul nici unei emisiuni, implicit aceasta a fost ultima mea televizatie. Memtionez acest lucru deoarece nu vreau sa fiti indusi in eroare cu redifuzarea emisiunilor fara acordul meu pe diferite posturi tv. De atunci nu mai vreau sa merg la emisiuni pentru ca viata mea s-a schimbat.

Vreau sa mentionez faptul ca tot ce fac in calitate de iluzionist,totul este un truc,este ceva ce poti face si tu care citesti,dar cu foarte mult antrenament.Va intrebati cum pot face lucrurile acestea sau cum este posibil sa obtin asemenea rezultate fascinante ? Nici nu va puteti imagina cate materiale de iluzionism exista ,speciale pentru fiecare numar de iluzionism si daca te antrenezi mult poti obtine rezultate de exceptie.

Mentionez faptul ca in toata evolutia mea de a ajunge atat de bun,pe langa materialele de iluzionism si antrenament,iti trebuie si fler pentru a duce un truc la bun sfarsit.Tot ce vreau sa va adeveresc este ca NU EXISTA BIOENERGIE,nu am facut si nu o sa fac nimic cu ajutorul puterii mele sau alta putere din partea lui satan sau Dumnezeu.Trucul,este o iluzie facuta cu dexteritate,antrenament si materialele necesare …pt levitate,ascuns,spart ,miscat diferite lucruri.Magie nu exista decat pt cei care lucreaza cu spiritele lui satan,pentru ca Dumnezeu nu are treaba cu asa ceva(magie).Iluzionismul este o meserie practicata de oameni bine antrenati,care realizeaza lucruri ce se pot explica prin folosirea materialelor de iluzionism sau ustensile de acest gen.

De ce va spun lucrul acesta? Pentru ca din anul 2011-luna aprilie,viata mea s-a schimbat M-AM POCAIT,nu mai vreau sa traiesc in minciuna,nu mai vreau sa lupt impotriva Domnului Isus Hristos,nu mai vreau sa traiesc departe de Dumnezeu,de aceea iertati-ma ca pe unii chiar v-am facut sa credeti niste minciuni.Tot ce fac acum este doar pt Domnul Isus Hristos,El a indurat atatea pentru mine(a fost batut,chinuit,scuipat,despartit de Rai si in final,TATAL si-a intors fata de la EL) ,pentru ca mi-a luat pacatele mele,a murit datorita mie si tie care citesti,dar EL a si inviat pentru mine si pentru tine,pentru ca eu si tu sa traim asa cum EL zice,asa cum EL vrea,asa cum a trait EL.

Mi-e rusine sa ma gandesc la toate lucrurile pe care le-am facut atunci cand eram despartit de Domnul meu Isus Hristos,dar sa nu uitam faptul ca EL nu a murit degeaba pe cruce,ci ca noi prin pocainta (sa ceri iertare Lui Dumnezeu pentru tot ce ai facut si sa nu le mai faci,constietizand ca esti un pacatos,ca lupti impotriva Lui Dumnezeu cu faptele tale,ca l-ai negat pana acum),ca nu ai cum sa intri in imparatia Lui decat daca esti un ucenic de-al Lui.
Cine este pe primul loc in inima ta,acela este idolul tau pana cand te vei pocaii,pana cand il vei accepta pe Domnul Isus Hristos ca Domn si Mantuitor al vietii tale,pana cand vei inceta sa mai traiesti pentru eu-l tau si numai atunci EL va fi pe primul loc in tot ce faci.

Pentru mine iluzionismul a fost tot,a fost timpul meu,hobby-ul meu,pofta mea,intr-un cuvant iluzionismul a fost pe primul loc in inima mea,dar,de cand numai este IL laud pe Dumnezeu pentru ca m-a iertat,m-a salvat de robia pacatului,de mania Lui si in final de iad.
In concluzie,stiu ca tu care citesti ma crezi nebun,dar nu-i nimic, eu am lasat tot pentru ca EL mi-a dat tot,dar iti zic ceva:

Aspru par multora cuvintele:

-Leapada-te de tine insuti,ia-ti crucea si urmeaza-L pe Isus Hristos Domnul Dumnezeu,care a murit,a purtat pacatele tale si a inviat pentru tine,Dar mult mai aspru va fi in ziua cand vor auzi alte cuvinte,rostite chiar din gura Domnului Isus Hristos :

Matei 25:41 Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!

– Pentru ca ati refuzat dragostea Domnului Isus Hristos murit in locul vostru pe cruce,
– Pentru ca ati trait ca niste atei in practica stiind ca exista Dumnezeu,ca EL este suveranul,Stapanul si Creatorul,stiind ca EL a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine vine la EL prin Domnul Isus Hristos asa cum EL zice,sa aiba viata vesnica.
– Pentru ca l-ati negat pe Dumnezeu si ati trait in pofta firii voastre,dupa pofta si inima voastra.

Matei 6:2. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.

2 Cor.11:15. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.

Faptele apostolilor 3:19. Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare

Evrei12:25. Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci, dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri
Ce altceva ar trebuii sa faca Domnul Isus Hristos ca sa te motiveze sa traiesti pentru EL?

Advertisement

Secretul mulţumirii ( Volumul 1 ) – 2

În mica mansardă, Nancy mătura şi freca de zor, mai cu seamă prin colţuri. Hărnicia şi munca aceasta erau mai mult spre uşurarea tulburării ce o cuprinsese, decât pentm a înlătura murdăria. Cu toată supunerea ei sfioasă faţă de stăpâna sa, totuşi se gândea la ea.

– Aş vrea să-i pot freca astfel şi colţurile sufletului, gândea ea înciudată, dând lovituri zdravene cu peria. Multe ar fi de curăţat. Auzi dumneata! Bagi o drăgălaşă de fetiţă în mansarda asta mizerabilă, călduroasă vara, îngheţată iarna, când sunt atâtea odăi bune în casa asta mare. „Copiii nu sunt de folos pe lume”, aşa zicea dânsa ieri. Hmm!… se gândea Nancy, furi­oasă, răsucind şi storcând cârpa cu putere că o dureau dege­tele. Mi se pare că sunt alţii mai de prisos decât copiii… Lucră cât lucră, apoi când socoti că totul e gata, se uită cu dispreţ la odăiţa goală, pustie, curată dar săracă.

– Iată, s-a făcut partea mea, cel puţin e gata… ofta ea. Nu mai e murdărie aici, dar nici mare lucru nu este. Biata fată! frumos loc i-a mai ales!… Auzi, aici să adăpostească ea pe copila orfană, căreia îi trebuie dragostea căminului părintesc. Nancy ieşi trântind uşa.

– Oh, ce-am făcut?… îşi muşcă buzele. Apoi cu ciudă zise:

– Atâta pagubă! O fi auzit cum am trântit-o, da, o fi auzit!

După amiază, Nancy cobora în grădină. Aici găsi pe bătrâ­nul Tom, grădinarul, ocupat cu smulgerea buruienilor şi ea îl ajută la netezirea aleilor.

– Domnule Tom, zise Nancy uitându-se înapoi, pentru ca nimeni să n-o audă. Ştii dumneata că va veni să stea la noi o fetiţă, nepoata domnişoarei Polly?

– Poftim? întrebă moşneagul ridicându-se cu greu.

– O fetiţă va trăi cu domnişoara.

Du-te de spune gluma asta altora, bombăni Tom, neîn­crezător. De ce nu-mi spui că soarele o să apună mâine la răsărit?

– E aşa cum ţi-o spun, mi-a spus chiar cucoana, întări Nancy. E nepoţica doamnei şi are unsprezece ani.

Bătrânul grădinar rămase cu gura căscată.

– Ia stai… n-o fi… şi deodată o lumină duioasă învioră ochii săi tulburi. Nu-mi pare cu putinţă, dar aşa trebuie să fie… fetiţa domnişoarei Jennie, căci numai dânsa s-a măritat. Desigur Nancy, e fară îndoială fetiţa domnişoarei Jennie. Doamne, Dumnezeule! Nu-mi vine să cred că ochii mei bătrâni vor vedea şi această minune!

– Cine a fost Jennie?

– Era un înger, coborât de-a dreptul din Cer, răspunse omul cu evlavie; dar, pentru bătrânul meu stăpân şi soţia sa, era fiica cea mai mare. Avea douăzeci de ani, când s-a măritat şi a plecat de aici. Sânt mulţi ani de atunci. Am auzit povestindu-se că toţi copiii ei muriseră, afară de ultima, aceea desigur, este fetiţa care vine acum.

– Ea are unsprezece ani.

– Aşa este, desigur, zise bătrânul dând din cap.

– Va locui în mansardă, mititica! Ruşine să-i fie coniţei! zise Nancy furioasă, uitându-se îndărăt spre casă.

Bătrânul Tom se posomori dar după un timp zâmbi ciudat.

– Mă întreb ce are să facă domnişoara Polly cu un copil în casă, spuse el.

– Hmm! Eu mă întreb ce va face copila cu Domnişoara în casă, adăugă Nancy.

Bătrânul râse.

–  Mă tem că nu prea ţi-e dragă stăpâna noastră, mor­măi el.

– Dar cine poate s-o iubească, zise Nancy cu dispreţ.

Bătrânul Tom avea iar un zâmbet ciudat. Se aplecă peste straturi şi începu a plivi.

–  Cred că n-ai auzit niciodată vorbindu-se de romanul domnişoarei Polly! spuse el încet.

– Un roman! dânsa? Nu, sunt sigură că nimeni n-a auzit aşa ceva.

– Ba da, multă lume a auzit, răspunse moşneagul; logod­nicul ei de odinioară trăieşte încă, chiar în acest oraş.

– Cine e?

– Nu pot să-ţi spun.

Bătrânul se ridică, ochii lui albaştri priveau spre casă, cu o mândrie cinstită de servitor credincios al familiei pe care o slujea şi o iubea de atâţia amari de ani.

– Dar nu-mi pare cu putinţă să fi fost dânsa iubită vreodată, întări Nancy.

Bătrânul Tom dădu din cap.

– Dumneata n-o cunoşti pe domnişoara noastră cum o cunosc eu; a fost foarte frumoasă şi ar fi şi acum dacă ar vrea.

– Frumoasă! Domnişoara Polly?

– Da… Dacă ar vrea să-şi lase părul puţin mai liber ca altădată şi dacă s-ar îmbrăca frumos, cu rochii albe, cu bro­derii, cu dantele, ai vedea atunci cât ar fi de frumoasă; căci domnişoara Polly nu e bătrână, Nancy.

– Oare, aşa să fie? Oricum, a izbutit de minune să pară bă­trână, răspunse Nancy, strâmbându-se.

– Da, ştiu, asta a început de când a avut o neînţelegere cu logodnicul ei şi de atunci ai crede că un viermie îi roade inima şi că se hrăneşte cu scai, atât e de acră şi de înţepată.

– O! da, chiar aşa, declară Nancy.

– Oricum te-ai lua cu dânsa, nu ajungi niciodată să-i intri în voie; pentru nimic în lume n-aş mai sta aici, de n-ar fi nevoile celor de acasă. Dar într-o bună zi o să-mi dau drumul, o să-mi revărs în gura mare tot năduful şi în ziua aceea va fi bineînţeles adio pentru mine.

Bătrânul Tom clătina iar din cap.

– Ştiu, e adevărat că am simţit şi eu odată ca dumneata, dar nu-i aşa, crede-mă, nu-i bine să n-ai răbdare. Şi iar se aplecă şi-şi reluă lucrul.

– Nancy! Strigă o voce ascuţită şi poruncitoare.

– Îndată coniţă, bâlbâi Nancy, repezindu-se spre casă.

Luceafarul de dimineata!

Când Luceafărul de dimineaţă se ridică pe după pomii din faţa geamului meu, atunci ştiu şi simt cu o nesfârşită plăcere, că Preaiubitul meu se apropie cu o tandreţe de nedescris… Şi când umblu pe ramurile terebinţilor, atunci văd peste lalele şi narcise cu multe culori, adică roua pe care El o revarsa în timpul somnului meu… Văd cum mi Te descoperi de dimineaţă până seara…
Cu lacrimi pline de iubire mă uit după Tine… Mă arunc pe genunchi şi mă rog cu caldură, strigând către Tine Dumnezeule: ” Părinte al tuturor oamenilor, care ni L-ai descoperit pe Fiul Tău, vin către Tine şi Te rog în Numele Lui în care m- ai învăţat să mă rog, trimite în sufletul fiicei Tale lumină din Harul Tău!… Tu ai nesfârşit de multe căi pe care conduci copiii Tăi spre închinare înaintea Tronului Tău… Arată- mi şi mie prin veşnica Ta bunătate una din căi, fie în mişcarea unei bucurii imense care vine de la Tine, sau printr- o zdrobire de inimă şi să Ţi se închine Ţie cu credinţă tare… O, ascultă rugăciunea fiicei Tale prin Iubitul Tău Fiu care pe toţi ne- a mântuit!”

Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 ) – 1

de Harriet Lummis Smith

Într-o dimineaţă de iunie, domnişoara Polly intră grăbită în bucătărie. De obicei, ea nu era niciodată grăbită: chiar se lăuda şi era mândră de firea ei liniştită. Astăzi însă se grăbea.

Nancy spăla vasele şi o privi mirată. Intrase la domnişoara Polly în serviciu numai de două luni, totuşi observase că stăpâna sa nu se grăbea niciodată.

– Nancy!

– Poftiţi coniţă, răspunse voioasă Nancy, ştergând înainte vasul pe care-1 ţinea în mână.

– Nancy! zise Domnişoara aspru, când îţi vorbesc lasă orice lucru şi ascultă!

Fata se roşi, îi căzură vasul şi şervetul din mâini, ceea ce o încurcă şi mai mult.

– Da coniţă, am înţeles, îngăimă ea ridicând vasul de jos; dar mi-aţi spus chiar dumneavoastră azi dimineaţă să mă gră­besc cu vasele. Stăpâna se încruntă.

– Destul Nancy, nu-ţi cer nici o lămurire. Iţi cer numai să mă asculţi!

Foarte bine, coniţă.

Nancy înăbuşi un oftat, întrebându-se dacă vreodată va putea mulţumi pe Domnişoara. Nu fusese încă în serviciul nimănui, dar maică-sa se îmbolnăvi. Era văduvă cu trei copii mici. Nancy fusese nevoită să caute un serviciu ca să-i poată

ajuta pe ai săi. Avusese noroc de un loc bun aici, în casa aceas­ta mare de pe deal la o depărtare de numai 5 kilometri de satul ei. De mult auzise ea vorbindu-se de domnişoara Polly, pro­prietara vechiului castel din Harrington, ca de una dintre cele mai bogate persoane din oraş. Acum era de două luni la dânsa; o cunoştea ca pe o stăpână severă, care se încrunta de câte ori cădea vreun cuţit sau când se trântea vreo uşă şi nu zâmbea niciodată.

– Când vei termina cu vasele, Nancy, zise Domnişoara, te vei duce să scuturi în odăiţa de sus de lângă pod. Vei aşeza acolo un pat din cele ordinare, apoi vei mătura şi vei curaţi camera după ce vei scoate de acolo toate cuferile.

– Da, coniţă. Şi unde să pun cuferile acelea?

– Pune-le în pod. Domnişoara Polly stătu puţin pe gânduri apoi zise:

– Mai bine îţi spun şi ţie, de la început, că nepoata mea Pollyanna Whittier o să vină să locuiască aici la mine, are un­sprezece ani; deci pentru ea pregătim această cameră.

– Va veni aici la noi o fetiţă? Ce bine-mi pare, strigă Nancy, gândindu-se la veselia ce o răspândeau surorile ei acasă.

– Iţi pare bine, dar n-am nevoie de părerea ta, răspunse Domnişoara, mă voi sili să fac să meargă totul bine, căci ştiu cum trebuie să mă port.

Fata se roşi.

– Desigur, coniţă, mă gândeam numai aşa, că fetiţa v-ar înveseli zise Nancy.

–  Mulţumesc, răspunse Domnişoara, nu simt această nevoie.

– Sânt sigură, coniţă, că veţi fi bucuroasă de venirea copilei sorei dumneavoastră, mai spuse fata pentru a pregăti o mai bună primire micuţei orfane. Domnişoara Polly se sculă să plece.

– Bine, bine nu prea văd pentru ce sa fiu fericită; voi creşte eu copila sorei mele pentru că a făcut prostia că s-a măritat şi apoi a născut-o. Oare nu se nasc pe lume destui… Dar cum am mai spus, ştiu cum trebuie să mă port. Ia seama să cureţi bine toate colţurile, adăugă ea părăsind bucătăria.

– Da coniţă, răspunse Nancy oftând, apoi continuă să spele vasele înainte.

Ajunsă în camera sa, domnişoara Polly mai citi o dată scri­soarea care-i pricinuise atâta tulburare. De două zile o primise dintr-un oraş îndepărtat, şi purta această adresă:

 

          DOMNIŞOAREI POLLY H.

 

           Scumpă doamnă,

 

Cu multă părere de rău vă anunţ că părintele Ioan Whittier a încetat din viaţă acum două săptămâni, lăsând în unna sa o copilă de unsprezece ani. N-a lăsat sărmanul nici o a vere, afară de câteva cărţi, pentru că, desigur, ştiţi, era preot la o biserică săracă şi n-avea decât un salaiiu mizerabil. Mi se pare că era soţul defunctei dumneavoastră surori; el mi-a dat să înţeleg că nu eraţi tocmai în relaţii bune, credea totuşi că de dragul surorii dumneavoastră veţi primi copila s-o creşteţi. De aceea îmi permit a vă scrie. Fetiţa va fi gata să plece, când veţi primi această scrisoare şi dacă dumneavoastră consimţiţi a o creşte. Vă rugăm foarte mult să binevoiţi a ne înştiinţa imediat, fiindcă un domn şi o doamnă de aici vor pleca într-acolo şi ar aduce ei copila până la Boston, de unde ar urca-o tot ei în trenul care duce la gara dumneavoastră. Bineînţeles, veţi fi înştiinţată despre ziua şi ora sosirii Pollyannei.

          Nădăjduim să primim curând un răspuns favorabil, rămân cu respect al dumnea voastră supus,

                                                                                     

                                                                                                          Jeremiah O. White

Încruntând sprâncenele, domnişoara Polly împături scri­soarea şi o puse iar în plic. Răspunsese în ajun că era dispusă a primi copila. Îşi cunoştea datoria oricât de neplăcută ar fi putut fi ea. Stând astfel cu scrisoarea în mână se întoarse cu gândul spre zilele trecute ale copilăriei…

O vedea pe sora ei Jennie, frumoasă, numai de douăzeci de ani, când stăruise în dorinţa ei nestrămutată de a se căsători cu tânărul John W, cu toată opoziţia familiei ei. O ceruse un om bogat de care Jennie nici nu a vrut să audă. Omul bogat avea bani mulţi dar era în vârstă, pe când viitorul preot era tânăr, frumos, plin de idealuri şi dragoste. Jennie îl iubea şi visa un viitor din poveşti; deci îl alesese pe acesta ca iubitul inimii ei, se căsători cu el şi plecară împreună în satul îndepărtat să facă apostolat. De atunci s-a depărtat Jennie de familia ei, de atunci se făcuse ruptura între ei. Domnişoara Polly îşi amintea acum de toate, deşi nu avea atunci decât cincisprezece ani. Fa­milia nu mai avusese nici o legătură cu soţia misionarului. Jennie scria din când în când. Botezase cu numele de Pollyanna pe ultima ei fetiţă, în amintirea celor două surori: Polly şi Anna. Ceilalţi copii îi muriseră, scrisese ea în ultima scrisoare. Câţiva ani mai târziu, veni vestea şi despre moartea lui Jennie. O scurtă scrisoare, scrisă de bietul preot, datată dinlr-un oraş din vest înştiinţa familia despre această veste tristă. Timpul trecuse, se scurtase, şi odată cu el viaţa îşi urma cursul său.

Domnişoara Polly, cu privirea pierdută în zare, se gândea la schimbările pe care i le aduseseră aceşti douăzeci de ani din urmă. Era acum de patruzeci de ani împliniţi şi singură pe lume! Tată, mamă, surori, toţi muriseră. Era de multă vreme stăpâna casei şi a averii lăsată de tatăl ei. Câţiva prieteni, îndu­ioşaţi de viaţa ei singuratică, o sfătuiseră să ia în casă vreo rudă pe lângă dânsa; dar ea nu primise nici sfatul, nici părerea nimănui.

– Nu mă simt singură, zicea dânsa cu mândrie; şi era atât de fericită să stea singură cu ea însăşi! Mi-e dragă singurătatea şi mai ales liniştea înainte de toate! Dar acum? Se sculă cu faţa întunecată, cu buzele strânse. Era mulţumită că e o femeie bună, care-şi cunoaşte îndatoririle şi că avea tăria de a le îndeplini. Dar Pollyanna!!!… ce nume ridicol!

Samy Morris şi Micuţul negru ( 3 )

N-aş putea să spun tot binele pe care ni l-a făcut tuturor şederea lui Samy în şcoala noastră. O putere deosebită ieşea din el. Noi am făcut adesea experienţa aceasta.

Unul dintre colegii săi istoriseşte că mergea câteodată să vadă pe Samy în camera sa. I se întâmpla să bată de mai multe ori la uşă, pentru că Samy nu auzea sau nu voia să audă. Era adâncit în starea de vorbă cu Tatăl său şi ţinea să nu fie tulburat. Când termina, se ridica şi deschidea uşa vizitatorului. „Intraţi, pentru că am sfârşit de data aceasta starea mea de vorbă”, îşi iubea mult Biblia sa, numai că o citea foarte încet. Cerea tuturor persoanelor care veneau să-l vadă citirea cu glas tare a unui capitol din Sfânta Scriptură.

Într-o zi a primit vizita unui credincios tânăr. Şi când Samy i-a cerut să-i citească un capitol, el a refuzat, pretextând că nu crede în Biblie.

— Cum, a spus Samy, nu credeţi în Biblie? Nu credeţi pe Tatăl dumneavoastră când vă vorbeşte? Nu credeţi pe fratele dumneavoastră când vă vorbeşte? Nu credeţi în existenţa soarelui când străluceşte? Dumnezeu este Tatăl dumneavoastră, Hristos este fratele dumneavoastră! El s-a rugat şi tânărul a fost mântuit.

Samy postea o zi pe săptămână, de joi seara până sâmbătă dimineaţa. În acest timp el nu lua absolut nici o hrană, nici o picătură de apă. Împlinea lucrul său obişnuit cu vioiciune şi cu atâta bucurie, încât postul său ar fi trecut neştiut dacă nu s-ar fi observat locul său gol la masă. Era însufleţit pentru ţara noastră şi avea o înaltă idee de civilizaţia noastră.

Adesea compara patria sa cu a noastră şi stabilea contraste care ne amuzau. Într-o zi, la o masă de sărbătoare, ni s-a adus tradiţionala curcă friptă şi am întrebat pe Samy:

— „Care ţară e mai bună, a ta sau a noastră?”

— Domnule Reode, a răspuns el îndată, ce este mai bună, curca friptă sau o maimuţă crudă?

— Samy, ce tot vorbeşti tu, doar n-ai mâncat vreodată maimuţă?

— Oh, ba da, domnule, am mâncat multe şi erau crude!

Cu toată marea sa admiraţie pentru America, abia aştepta să-şi sfârşească studiile ca să se poată întoarce lângă ai săi, pentru a le predica Evanghelia. Spunea că atunci când va fi acolo, se va consacra în întregime fiilor rasei sale. El îi va strânge în cerc în jurul lui pe nisip şi le va vorbi despre Domnul Isus; unii dintre ei se vor duce în satele lor pentru a suspina din cauza păcatelor lor şi pe urmă vor veni la el plini de bucurie. Nu făcuse oare el, Samy, experienţa aceasta?

Stările de vorbă cu el erau foarte sugestive. Spunea odată că: „Pâinea este un lucru şi piatra este un alt lucru”, într-o zi am văzut o piatră care conţinea aur şi mi s-a spus că această piatră preţuia mai mult decât un sac de făină. Dar dacă sunt flămând, oare piatra aceasta mă va hrăni? Nu, pentru că sufletul meu nu poate fi săturat decât în Domnul Isus, Pâinea vieţii mele”.

Altă dată, fiind la lecţia de gramatică, analiza cuvântul cer şi spunea că ar trebui să fie un nume propriu, pentru că nu este decât un cer! în faţa unei probleme greu de rezolvat, l-am auzit de multe ori murmurând: „O, Dumnezeul meu, ajută-mă!”

Multe persoane i-au scris pentru a-i cere portretul său şi am întâlnit cel mai mare necaz pentru a-l hotărî să pozeze în faţa unui aparat fotografie: „Portretul meu este aşa de urât, îmi susţinea el. Oh, dacă aş putea să le trimit pe acela al Domnului Isus!”

Repeta de multe ori în timpul zilei: „Tatăl meu mi-a spus să fac aceea”. Privirea sa atât de deschisă, figura sa atât de simpatică, inima atât de simplă şi de dreaptă – persoana sa în întregime era o binecuvântare şi chiar o inspiraţie pentru cei ce-l învăţau.

Vai, climatul nostru nu era făcut pentru sărmanul Samy! A răcit foarte grav în ianuarie 1893 şi, cu toate îngrijirile noastre, sănătatea sa nu s-a putut restabili. Noi nădăjduiam mereu vindecarea sa, dar el a fost cel dintâi care a simţit că „Învăţătorul îl cheamă”. Când îi vorbeam despre lucrarea minunată pentru care el avea o dorinţă arzătoare ca s-o împlinească în Africa, părea atât de resemnat!

— Alţii, spunea el, o vor face în locul meu şi mai bine decât mine. Această lucrare nu este a mea, ci a Domnului Isus şi El este Acela care-şi va alege lucrătorii!

A trecut prin boală cu o răbdare minunată şi cu o bucurie care se întărea. Nu vorbea niciodată de suferinţele sale. Pentru el, nopţile nu erau niciodată prea lungi, nici febra prea mare. N-avea pe buze decât cuvinte de recunoştinţă pentru Mântuitorul său care era aproape de el. L-am întrebat dacă avea teamă de moarte.

— O, domnule Reode, de când am găsit pe Domnul Isus, moartea este cel mai bun prieten al meu. Şi în această minunată siguranţă a adormit Samy într-o dimineaţă de mai. „El a umblat cu Dumnezeu, pe urmă nu s-a mai văzut, căci Dumnezeu l-a luat la El”. Aşa s-a sfârşit această smerită, dar atât de deosebită existenţă. Doliul era în mii de inimi şi înaintea sicriului său ne întrebam cu durere pentru ce, în planurile Sale, Domnul chemase la El pe un slujitor care mai avea încă aici jos o lucrare atât de frumoasă de împlinit! „Dar căile Sale nu sunt căile noastre”.

Înmormântarea a fost condusă de pastorul Benry Street, din adunarea de care aparţinea Samy. Clădirea a fost tixită, încât sute de persoane au trebuit să rămână afară din lipsă de loc. Lacrimi fierbinţi curgeau din toţi ochii şi suspinele scuturau multe piepturi. Totuşi nu era decât un sărman negru condus spre groapă. Da, dar acest negru dăduse multor creştini albi lecţii de credinţă cu adevărat minunate, lecţii de consacrare, de putere, de credincioşie în slujba lui Dumnezeu. O frumoasă piatră a fost aşezată pe mormântul său în marele cimitir Fort Wayre. Acest mormânt a devenit un loc de pelerinaj. Nici unul nu are vizitatori ca acesta. Mulţi vin acolo şi plâng. Pentru ce? Pentru că Duhul Sfânt locuia în micul negru.

Terminând, îmi vin în minte, în timp ce scriu aceste rânduri, două trăsături din viaţa lui Samy. Când a fost primit în colegiul nostru, l-am chemat în cabinetul meu şi l-am întrebat ce cameră dorea să aibă. Oh, Domnule Reode, a spus el, n-are importanţă care. Dacă este vreuna pe care nimeni nu o vrea, daţi-mi-o mie.

Mi-au venit lacrimi în ochi şi mă întrebam dacă eu aş fi fost gata tot aşa, să iau ceea ce alţii au refuzat, în viaţa mea de director de şcoală am avut prilejul să dau camere la mii de elevi, dar niciunul nu mi-a spus vreodată: „Dacă este vreo cameră pe care nimeni nu o vrea, daţi-mi-o mie!”

Altă trăsătură, şi mai deosebită, arată în ce grad înalt Samy era un „salvator de suflete”. Minunatul băiat a venit într-o zi în cabinetul meu şi mi-a spus: „Domnule Reode, aş putea să părăsesc şcoala şi să mă aştern la lucru?

— De ce, Samy, nu eşti mulţumit cu noi?

— Oh! Sunt foarte mulţumit, vă asigur, dar aş vrea să câştig bani pentru a aduce în ţară pe prietenul meu Henry O-Neil.

— Şi cine este acest Henry O-Neil?

— Fratele meu în Domnul. Eu l-am adus la Domnul Isus. Este un băiat viteaz, mult mai bun decât mine. El a umblat credincios cu Dumnezeu. Ar trebui să vină în America să înveţe.

— Ei bine, Samy, dacă prietenul tău trebuie să vină în America, Domnul va rândui totul. Spune-I Tatălui tău. Aproape imediat s-a retras în camera sa pentru a se ruga.

Chiar în aceeaşi seară i-am scris doamnei Doke, misionară în Illiucis, care împreună cu nobilul ei soţ lucrau în sud-estul Africii, exact în regiunea locuită de Henry O-Neil. A doua zi, Samy a venit să-mi spună cu o faţă luminoasă: „Domnule Reode, Tatăl meu m-a înştiinţat că Henry O-Neil va veni în această ţară”.

Câteva zile după aceea am primit răspuns de la doamna Doke. Îmi spunea că deja fuseseră luate măsurile pentru plecarea lui Henry, în adevăr, a venit puţin mai târziu şi după ce a petrecut cu noi cam un an şi jumătate, s-a întors în Africa. Chemarea lui Henry O-Neil fusese deci una din primele roade ale credinţei lui Samy Moris.

Într-o seară, Samy mi-a spus surâzând: „Aici jos, pe pământ, vă iubesc atât de mult pe dumneavoastră, domnule Stephen, domnişoară Husted şi pe toţi aceia care au fost profesorii mei, încât nu ştiu, într-adevăr, dacă aş putea să vă iubesc mai mult în cer. Este totuşi un lucru de care sunt sigur, că acolo sus voi învăţa mai repede. Nu voi mai avea duhul aşa de greoi şi nici limba aşa de încâlcită!”

Ah! Preafericitule Samy, tu ai învăţat lecţiile pe care profesorii tăi nu le ştiu încă, pentru că ai văzut pe Rege în toată frumuseţea Sa strălucită şi ai băut din apele vii ale fluviului care scaldă cetatea lui Dumnezeu.”

De mână cu Tine!

 

 

Iubirea Ta mi- a dat, îmi dă şi îmi va da viaţă şi pentru că Te iubesc, asta mă face să fiu mai bună, mai înţelegătoare cu cei din jurul meu, mă face cea mai frumoasă!…

Te iubesc, Doamne, mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine..

Privirea Ta mă face să respir, iar existenţa Ta mă face să fiu conştientă de existenţa mea… De multe ori, ochii mei nu au luminat  îndeajuns zarea Ta şi poate că zâmbetul meu nu a înseninat faţa Ta şi a celor din jurul meu – dar Te iubesc! – şi ştiu că mă iubeşti!

De cele mai multe ori, mă trezesc în mijlocul nopţii, simţindu- mă singură şi parcă fără speranţă, deaorece mă gândesc cum ar fi  ca Tu să nu- mi fii alături… Dar, eu cred că Tu eşti parte din emoţiile mele, din sentimentele mele şi EŞTI motivul pentru care trăiesc… Dragostea Ta m- a învăţat să respir, să sper, să iert… Dacă nu ai fii Tu, aş fi precum  o stea căzătoare, fără strălucire!.. Dacă nu ai fi Tu să mă ţii de mână, singură m- aş pierde pe drum!

Azi, mi- ai scris o scrisoare de dragoste cu picături de ploaie, iar vântul mi- a şoptit- o… Ai poruncit vântului să- mi mângâie faţa; ai adus  păsările şi le- ai pus să- mi cânte Iubirea- Ţi… Nemuritorule!! 🙂 … Ai înflorit copacii special pentru mine şi ai topit zăpada din sufletul meu.. iubire, Tu eşti veşnica. mi primăvară!..

Dumnezeule, pălesc în faţa frumuseţei slavei Tale!.. Eşti picătura de ploaie strivită între pleoapele mele grele de visuri!

 

Samy Morris şi Micuţul Negru ( 2 )

În noaptea aceea a dormit pe nisip, în dimineaţa următoare a adresat căpitanului aceeaşi rugăminte, dar a fost refuzat din nou. În sfârşit, în cursul zilei s-a mai rugat de căpitan să-l ia. Şi ce poţi tu să faci pe vapor? l-a întrebat acesta. Orice, a răspuns el. Crezând că avea a face cu un marinar încercat şi pe de altă parte auzind tocmai atunci că doi dintre oamenii săi îl părăsiră, a spus lui Samy: „Şi ce doreşti tu?”, voind să vorbească de simbria sa. „Doresc să merg să văd pe Ştefan Merill” a răspuns Samy. „Îmbarcaţi-mi pe omul acesta”, a ordonat atunci căpitanul marinarului care era în barcă. Samy s-a urcat deci pe marele vapor şi când ancora a fost ridicată, s-a văzut într-o situaţie teribilă. Niciodată nu călătorise pe un vapor, niciodată nu fusese pe mare. Toţi râdeau de naivitatea sa, ba chiar asupra lui ploua de dimineaţă până seara lovituri, palme, lovituri cu picioare, ocări şi înjurături. Dar inima sa plutea într-o pace şi o siguranţă care au făcut pe prigonitorii săi în curând să tacă. Samy curăţa în fiecare zi cabina căpitanului. Acesta a fost încredinţat de păcatele sale şi s-a întors la Dumnezeu. Întoarcerea căpitanului a fost ca scânteia care aprinde focul – mai mult de jumătate din echipaj a primit pe Domnul Isus. Vasul a devenit un adevărat Betel care răsuna toată ziua de cântări şi strigăte de bucurie şi acest ciudat şi stângaci mic negru încă nu era destul de mulţumit. Două incidente din călătoria lui Samy pe ocean dovedeau cât de mare era credinţa sa.

Când a ajuns pe vas, căpitanul l-a întrebat dacă fusese vreodată pe un vapor. El a răspuns că nu.

— Dar atunci, ce vei face tu aici?, a spus căpitanul. Nu vei putea fi de nici un folos, căci vei fi bolnav tot timpul călătoriei.

— Oh! a spus Samy, nu voi fi bolnav. Am să vorbesc cu Tatăl meu. El nu va îngădui să fiu bolnav, vă rog să mă ţineţi aici; vă făgăduiesc să muncesc în toate zilele pe vapor până ce voi ajunge în America. Şi căpitanul l-a ţinut pe vas.

La începutul celei de-a treia zi, Samy a început să sufere grozav de rău de mare. A fost bolnav cum nu fusese niciodată. Atunci a căzut în genunchi şi a spus Tatălui său: „Tu ştii că am făgăduit căpitanului că voi munci în fiecare zi, dar cum aş putea face lucrul acesta dacă sunt bolnav? Oh, Tată, Te rog, dă-mi iarăşi sănătatea.” Şi îndată răul de mare a dispărut ca prin minune şi Samy a putut să-şi reia lucrul.

Samy lucra de obicei la catargul vaporului, dar cum el nu avea picior de marinar, acest fel de ocupaţie nu era pe placul lui. Al doilea incident s-a petrecut într-o seară când vântul urla şi ploaia îi biciuia faţa, iar vasul se clătina ca un om beat, pe când el stătea atârnat de marele catarg, în mijlocul furtunii şi din înălţimea catargului, Samy, cu totul despărţit de ceea ce-l înconjura, „vorbea însă cu Tatăl său”. „Tată, spunea el, ştiu că Tu mă păzeşti, dar nu-mi place să stau agăţat de acest catarg. Oare nu poţi Tu să faci în aşa fel încât să nu mai fiu silit să mă urc pe el?” În ziua următoare avea un oarecare lucru de făcut la catarg, şi ca de obicei, se pregătea să urce la postul său, când unul din camarazii săi s-a apropiat de el şi i-a spus: „Samy, ştiu că ţie nu-ţi place să lucrezi acolo sus, iar mie, de altă parte, nu-mi place munca în cabină. Ia tu locul meu aici jos şi-l voi lua eu pe al tău sus”. În felul acesta Samy nu s-a mai întors niciodată la catarg.

După mai multe săptămâni, vasul a ajuns la New York. Samy şi-a luat rămas bun de la toţi camarazii săi şi, ţinând în mână un geamantan plin cu lucruri dăruite de echipaj (pentru că la îmbarcare era cu picioarele goale şi nu avea decât ceva subţire pe deasupra), s-a îndreptat spre cheiul de debarcare. Îndată ce s-a văzut pe pământ, a oprit pe cel dintâi trecător pe care l-a întâlnit şi l-a întrebat: „Spuneţi-mi, vă rog, unde locuieşte Ştefan Merill?” în acest cartier însă, la o depărtare de patru mile de cel unde locuia Ştefan Merill, numele său era cu totul necunoscut. Dar Dumnezeu rânduise toate. Trecătorul oprit de Samy era membrul „clubului muncitorilor” şi auzise deseori vorbindu-se despre acest om. Locuieşte, a conţinut el, pe a 8-a stradă de aici, de cealaltă parte a oraşului. Vă voi conduce acolo pentru un dolar. Samy s-a învoit, cu toate că nu avea nici un ban în buzunar.

„Ei au ajuns la mine – istorisea Ştefan Merill – în momentul când plecam la adunarea de rugăciune.

— Dumneavoastră sunteţi Ştefan Merill? a strigat Samy.

— Eu însumi sunt.

— Mă numesc Samy Moris şi vin chiar acum din Africa pentru a sta de vorbă cu dumneavoastră despre Duhul Sfânt.

— Aveţi cumva vreo scrisoare de recomandare?

— Nu, am fost aşa de grăbit când am plecat, încât nici nu m-am gândit să cer vreuna.

— Ei bine! am răspuns, acum sunt silit să plec, dar dacă vreţi, intraţi în această sală de adunare populară şi vă voi găsi îndată la întoarcerea mea şi vom putea sta de vorbă despre ceea ce vă preocupă.

— Şi dolarul meu? a strigat călăuza.

— Ştefan Merill este acela care plăteşte toate datoriile mele, a răspuns Samy.

— Are dreptate, am adăugat şi am întins un dolar necunoscutului. Am plecat deci la adunarea de rugăciune şi Samy a intrat în sala „minunii”. Dar în seara aceea, foarte ocupat cu mine, am uitat de negrul meu şi tocmai la ora zece şi jumătate seara, în momentul când să mă întorc acasă, numele de Samy Moris mi-a revenit în minte. Repede am intrat în sala unde el mă aştepta şi mare mi-a fost mirarea văzând acest negru în picioare, pe platformă, iar înaintea lui 17 persoane îngenuncheate, care tocmai se întorseseră la Dumnezeu, auzindu-1 vorbind despre Domnul Isus. În seara aceea am văzut arătându-se Duhul Sfânt prin mijlocirea unui chip negru ca abanosul şi acest tablou îl am încă în ochi: un negru fără cultură, fără educaţie, fără teologie, care în prima seară a sosirii sale în America câştigă 17 suflete pentru Domnul Isus Hristos. Nu este aceasta o minune a Duhului Sfânt?

Aceasta s-a petrecut vineri. După două zile, duminică, i-am spus: „Samy, mi-ar place ca tu să vii cu mine la şcoala duminicală şi să vorbeşti copiilor”.

— N-am fost niciodată într-o şcoală duminicală, a spus el, dar ce are a face?

L-am introdus surâzând în faţa tânărului meu auditoriu ca: „Samuel Moris – un tânăr venit din sud-estul Africii pentru a vorbi de Duhul Sfânt cu directorul şcolii lor”. A fost un râs general. Samy s-a ridicat atunci şi de la primele cuvinte ale vorbirii sale am simţit că Duhul Sfânt era în mijlocul nostru. Niciodată nu am văzut o atenţie mai vie la elevii mei. Nimeni nu mai râdea şi toţi începuseră să plângă. Lacrimi de pocăinţă curgeau neoprite. Piepturile multora suspinau şi noi toţi am fost în ziua aceea martorii unei revărsări neobişnuite a Duhului Sfânt.

Pentru a-şi arăta simpatia faţă de prietenul lor, elevii şcolii mele au strâns bani pentru a întemeia „Societatea misiunii Samuel Moris”; şi au strâns bani şi îmbrăcăminte pentru a ajuta pe compatrioţii săi.

Câteva zile după aceea, trebuind să conduc un sicriu funerar într-un cartier foarte îndepărtat de locuinţa mea, i-am cerut lui Samy să mă însoţească şi am luat împreună diligenta. Cum aveam de traversat tot oraşul, i-am arătat principalele monumente, curiozităţile, opera, parcul cel mare, dar el m-a întrerupt dintr-o dată cu cuvintele: „Vi se întâmplă câteodată să vă rugaţi în trăsură?”

— Oh! da, i-am răspuns, iar aceste momente au fost totdeauna binecuvântate pentru mine. Atunci el şi-a pus mâna sa neagră în a mea şi m-a silit aproape să îngenunchez, spunându-mi: „Să ne rugăm”. Şi pentru prima dată în viaţa mea m-am rugat în genunchi. Erau acolo trei călători cu noi. Samy a spus atunci în rugăciunea sa că venise din Africa pentru a sta de vorbă cu mine despre Duhul Sfânt, dar că îi vorbeam de cu totul altceva, arătându-i oraşul, oamenii, monumentele, pe când el era dornic de a auzi despre Duhul Sfânt; a terminat strigând: „Ştefan Merill să fie atât de plin de Duhul Sfânt, încât să nu-mi mai poată vorbi de altceva!”

Acest moment a fost unic în viaţa mea. De atunci n-am mai scris un rând, nici n-am mai ţinut o predică în care să nu fi fost vorba de Duhul Sfânt.

Samy a intrat în colegiu în luna decembrie. Iată mărturia directorului M. Reode: „El a fost de la sosire obiectul celei mai vii curiozităţi, atât pentru învăţători cât şi pentru elevi. Acest fiu al Africii purta asupra lui toate semnele distinctive ale rasei sale: pielea neagră ca a corbului, buze turtite, nările larg deschise. Singur accentul său avea ceva deosebit care ne-a izbit. Pronunţarea sa în engleză se deosebea mult de a celorlalţi negri sau străini pe care-i întâlnisem.

Ne-a povestit istoria sa şi am fost uimiţi de împrejurările care-l aduseseră din Africa în această ţară. Dar noi nu ştiam ce suflet de elită, ce înger se ascundea sub o piele neagră, în acest om. Mirarea sa era tot atât de mare ca şi a noastră. Totul îl interesa, pentru că totul era nou pentru el: îmbrăcămintea, hrana, felul american de a se aşeza masa, etc … dar s-a deprins repede cu obiceiurile noastre. Nu pot uita niciodată surpriza sa când a văzut pentru prima dată pământul acoperit cu zăpadă. Era ca israeliţii înaintea manei care cădea din cer. „Ce este aceasta?” a strigat el şi a luat puţină cu mâna sa, dar zăpada s-a topit îndată; se întreba unde putea să meargă această zăpadă după ce îi lăsase apă în podul palmei?

L-am auzit vorbindu-ne de multe ori. Conversa literalmente cu Dumnezeu şi vorbea cu El cum ar fi vorbit cu o fiinţă din preajma sa. Foarte devreme dimineaţa, înainte de trezirea studenţilor, era deja în picioare şi se ruga. Seara, când toată lumea era adormită, Samy vorbea încă Dumnezeului său. Odată l-am văzut prin uşa întredeschisă a camerei sale. Era în genunchi, cu ochii îndreptaţi spre cer şi pe faţa sa strălucea un reflex ceresc, în acest moment el nu mai era pe pământ, ci în cer.

Samy Morris şi Micuţul Negru ( 1 )

Kaboua era primul nume al lui Samy Moris. S-a născut în mijlocul unui trib din apusul Africii, al cărui şef era tatăl său. Copil încă, Kaboua a fost luat prizonier în urma unei ciocniri cu un trib vecin, iar sătuleţele peste care stăpânea tatăl său au fost aproape nimicite. Vândut ca sclav, situaţia lui Kaboua a devenit asemănătoare cu aceea a unui obiect pus în negustorie. Tatăl său a putut să-l răscumpere şi să-l păstreze cu el până la vârsta de 12 ani, după care a fost din nou ridicat şi pus în vânzare. Din această a doua robie, Samy Moris a păstrat o amintire foarte clară. Odată i s-a povestit că tatăl său a vrut iarăşi să-l răscumpere şi în acest scop a adus fildeş, nuci de palmier şi cauciuc, lucruri care, ca şi astăzi, şi atunci erau moneda curată a ţării. Dar stăpânul lui Samy Moris a judecat târgul ca nesatisfăcător şi a refuzat să-l elibereze. Tatăl s-a oferit atunci să-i dea pe deasupra pe sora lui Samy, care era puţin mai tânără decât fratele său, dar Samy a protestat cu indignare şi l-a rugat să nu se mai târguiască, spunând că el era mai în vârstă decât sora sa şi putea să îndure suferinţa robiei mult mai uşor decât ea. Cei doi şefi n-au ajuns la o înţelegere şi Samy a fost luat în robie.

Din această zi, existenţa micuţului copil n-a fost decât un lung martiraj. Şeful care-l ţinea rob jurase să-l vândă pe un preţ bun şi în acest scop îl făcea să îndure cel mai rău tratament, şi aceasta sub privirea şi cu ştirea tatălui său.

— Mă biciuia în toate zilele, povestea mai târziu Samy Moris, şi de fiecare dată, loviturile de bici deveneau mai dureroase.

— Cu ce te biciuia?” l-am întrebat.

— Cu un fel de vergea foarte flexibilă, asemănătoare unei frânghii.

— Şi presupun că te punea să te dezbraci înainte de a te biciui?

— Oh, domnule, răspunse el surâzând şi descoperind un dublu şirag de dinţi albi! Să mă dezbrac? … Nu ştiţi că unul ca mine nu poartă nici haină, nici cămaşă… nimic?

Loviturile de bici erau astfel aplicate pe pielea goală a acestui sărman băiat, de mâna robustă a unui sălbatic lipsit de orice simţământ de milă şi care nu dorea decât un singur lucru: să stârnească mila tatălui asupra soartei copilului său şi să facă un târg bun! În cele din urmă, nemaiputând să rabde, Samy nu se gândea decât la fugă. Un prilej nimerit a apărut. Profitând într-o zi de lipsa stăpânului său, şi-a întins picioruşele la drum şi a fugit ca să se ascundă în pădurea mare, neştiind ce se va alege de el. Pe urmă a pornit la drum, timp de o zi, apoi două zile, trecând prin greutăţile şi primejdiile ţinutului. Câtă distanţă a parcurs el astfel sau de câte ori a scăpat de la moarte – cine ar putea să spună? Este sigur că providenţa divină, care hrăneşte păsările, a hrănit şi pe micul negru. Aceeaşi putere, care odinioară a condus pe magi la Betleem, l-a făcut să găsească calea care l-a condus la Domnul Isus.

Ajuns în şosea, a reuşit să găsească de lucru într-o plantaţie de cafea. Astfel a putut să-şi câştige hrana şi să se îmbrace cu un „pangul” (şorţ cu care sălbaticii îşi acopereau coapsele). Din acest moment va începe experienţa duhovnicească a lui Samy Moris. N-am cunoscut alta mai minunată. A fost scurtă şi smerită, este adevărat, dar sublimă în simplitatea sa.

În plantaţia unde lucra, Samy făcuse cunoştinţă chiar la sosirea sa cu un băiat tânăr, de vârsta sa şi din tribul său, care devenise creştin prin predicile misionarilor. Acesta i-a vorbit despre Domnul Isus şi l-a dus într-o duminică la adunare, dar, vai! Samy nu înţelegea nici un cuvânt în engleză. Pe de altă parte, el nu avea nici cea mai mică noţiune de ceea ce putea fi o adunare, o Biblie, un misionar şi încă multe alte lucruri care-l izbeau adânc. Era totuşi un punct asupra căruia “era fixat şi anume, îi părea că Dumnezeu locuieşte în toate acestea şi că în faţa Fiinţei Sale sfinte şi măreţe, el, sărmanul negru, era un păcătos osândit şi pierdut. Samy se întoarse de la această adunare cu sufletul trist şi duhul preocupat, asemănător famenului etiopian, căutând şi el adevărul şi având nevoie de un Filip pentru a-l călăuzi. Odată l-a auzit pe camaradul său rugându-se şi l-a întrebat:

— Ce faci?

— Vorbesc lui Dumnezeu – răspunse el.

— Şi cine este Dumnezeu, continuă Samy.

— Dumnezeu este tatăl meu.

— Atunci, a spus Samy cu vorbire simplă, familiară, tu vorbeşti cu tatăl tău?

Din această zi Samy numea rugăciunea „o conversaţie cu tatăl său”. Şi la el simţământul păcatului nu avea nimic din acest caracter superficial şi intermitent, distinctiv la atâtea mii de aşa-zişi creştini. Nu, acest simţământ era la micul negru o durere, o suferinţă care nu-l părăsea, aceeaşi durere şi aceeaşi suferinţă care au stat la baza tuturor trezirilor religioase. În toate nopţile se auzeau la staţiune rugăciunile lui Samy întretăiate de oftări, de suspine. Somnul camarazilor săi era foarte tulburat şi i s-a făcut observaţie într-o zi că dacă nu va sta liniştit, va trebui să părăsească staţiunea. Samy a păstrat tăcere şi de acum înainte, când voia să „vorbească cu Tatăl său”, se ducea în pădurea mare unde nimeni nu putea să-l audă.

Acolo petrecea nopţi întregi, luptându-se ca îngerul cu Iacov la Peniel.

Într-o noapte, după ce a stat multă vreme în genunchi, bolnav, frânt şi zdrobit de oboseală, s-a întors în umila sa colibă şi a încercat să doarmă puţin. Dar somnul nu venea. Deodată coliba s-a umplut de o lumină plăcută. A crezut pe moment că răsare soarele şi totuşi afară era noapte neagră şi toţi camarazii săi dormeau adânc. Lumina a devenit din ce în ce mai strălucitoare şi sărăcăcioasa colibă s-a umplut de o minunată lumină. Atunci Samy a simţit în acel moment cum a căzut o povară de pe inima sa. Întreaga fiinţa a tresărit de bucurie. Trupul îi părea uşor ca un fulg. Atunci a început să alerge şi să sară ca ologul din Templu şi bucuria sa era aşa de mare, că n-a putut să se împotrivească dorinţei de a trezi toată lumea din plantaţie pentru a le vesti biruinţa sa. În noaptea aceea nimeni nu mai putea să doarmă. Unii credeau că Samy înnebunise, alţii spuneau că un drac pusese stăpânire pe el. Samy însă găsise pur şi simplu mântuirea care este în Domnul Hristos. Simplă, hotărâtă şi puternică – aşa fusese întoarcerea sa. Cu nimic altceva Samy n-ar fi putut să fie mai satisfăcut.

De obicei băiatul acesta nu prea îşi arăta lăuntrul; el trecea foarte smerit şi aproape închis.

Însă de fiecare dată când vorbea de întoarcerea sa, ochii îi străluceau de o lumină deosebită şi tot trupuşorul lui tremura de bucurie.

Nu ştiu cât timp a stat Samy în această plantaţie de cafea; în tot cazul, a căutat să se folosească învăţând să vorbească englezeşte şi chiar să citească şi să scrie puţin. Ulterior a plecat în oraşul vecin, situat de-a lungul drumului. Acolo a învăţat meseria de zugrav, pe care se pare că a practicat-o timp de doi ani. În tot acest timp a fost un vizitator credincios al adunărilor ţinute de misionari în locul acela şi s-a simţit chemat în viaţă să vestească compatrioţilor săi pe Domnul Isus Cel binecuvântat şi slăvit, care îl mântuise. El şi-a mărturisit acest gând misionarului C. E. Emil. Acesta s-a bucurat de dorinţa lui sfântă, dar i-a spus că pentru a predica Evanghelia compatrioţilor săi, ar fi trebuit să primească o oarecare învăţătură. Pentru a primi o astfel de învăţătură era nevoie să plece în America, iar pentru a merge acolo îi trebuia cel puţin 100 de dolari. Samy n-a răspuns nimic, dar s-a îndreptat spre partea aceea a pădurii care devenise locul său plăcut de meditaţie şi rugăciune. Când a apus soarele, a îngenuncheat şi a spus Tatălui său lucrul de care-i era plină inima: „Părinte ceresc, a spus el, Tu vrei să vesteşti Evanghelia poporului meu, dar misionarul mi-a spus acum că n-aş putea să predic fără să fi primit o oarecare învăţătură şi că pentru aceasta ar trebui să plec în America şi îmi trebuie 100 de dolari. Tu ştii că eu nu am chiar nimic. Oh! Te rog să-Ţi arăţi bunăvoinţa şi să rânduieşti Tu totul pentru ca această călătorie să se facă”. Când Samy s-a ridicat de la rugăciune, nu s-a îndoit nici o clipă că a fost ascultat. Şi chiar după această rugăciune atât de simplă şi de mişcătoare, socotind plecarea sa ca şi hotărâtă, a pornit îndată în căutarea vaporului care trebuia să-l ducă.

În vremea aceasta a întâlnit o tânără care plecase din New York ca misionară, care i-a vorbit de Ştefan Merill şi de puterea duhovnicească a acestuia. Iată în ce termeni Ştefan Merill îşi exprima el însuşi impresia asupra lui Samy:

„Samuel Moris, a spus el, era unul dintre cele mai curate tipuri ale rasei negre din apusul Africii. Când l-am văzut pentru prima dată, putea să fi avut 20 de ani. Locuia atunci în Liberia, unde lucra ca zugrav, în mijlocul populaţiei care vorbeşte englezeşte în oraşul acesta. Acolo, în Liberia, a făcut cunoştinţă cu tânăra plecată din New York ca misionară şi cu care am avut, înainte de plecarea sa, o convorbire pe care nu o voi uita niciodată. Noi am vorbit de Duhul Sfânt şi i-am atras atenţia că lucrarea sa în mijlocul negrilor e zadarnică dacă nu are această putere. Şi am adăugat: Amintiţi-vă că singura putere în stare de a vă îmbărbăta, de a vă susţine, de a vă călăuzi şi de a vă da intrare în inimi este aceea a Duhului Sfânt. Aţi primit Duhul Sfânt? Cuvintele mele au nimerit. A-ceastă tânără a îngenuncheat, s-a rugat, a cerut puterea dumnezeiască şi a sfârşit prin a o primi. Câteva zile după aceea ea s-a îmbarcat plină de bucurie. Ea fusese îmbrăcată cu putere de sus. S-a întâmplat că Samy Moris a auzit vorbindu-se de apropiata sosire în Liberia a acestei tinere. A aşteptat-o cu teamă şi de îndată ce a văzut-o, i-a cerut să-i vorbească despre Domnul Isus. Tânăra misionară nici nu dorea ceva mai bun, decât să înveţe pe negrii; astfel i-a istorisit tot ce ştia despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi despre minunile pe care le poate săvârşi în inimi. Samy a fost înflăcărat şi după fiecare stare de vorbă repeta mereu: „mai spuneţi”. Şi tânăra femeie îi răspundea: „Dacă vreţi să ştiţi mai mult, duceţi-vă şi căutaţi pe Ştefan Merill din New York. Tot ce ştiu despre Duhul Sfânt el m-a învăţat!” „Da, vreau să mă duc să-l văd”, a strigat el. „Unde locuieşte?” „La New York”, a răspuns ea râzând, pentru că era departe de a gândi că tânărul negru îşi va pune planul în execuţie. A fost ultima lor convorbire.”

Samy s-a întors la malul mării şi a zărit în larg un mare vapor care tocmai îşi arunca ancora. Pe ţărm era o barcă cu mulţi oameni şi cu căpitanul. Samy s-a apropiat şi s-a rugat să-l ia pe vas pentru că el se duce la New York. Dar, drept răspuns, a primit numai înjurături şi o lovitură de picior, la care a replicat: „Da, va trebui să mă luaţi”.

Când norii întunecă cerul (11- 12 )

Capitolul 11

Vacanţa era pe sfârşite. Ionel trebuia să se întoarcă acasă pentru a se pregăti de şcoală. Bunicul a mers împreună cu el, iar tata a venit să-i ia de la gară. Pe drum, tata i-a spus că-l aşteaptă o surpriză plăcută acasă. Şi aşa era. A găsit-o pe mama stând de vorbă cu fosta lui învăţătoare. Mama l-a îmbrăţişat şi l-a luat deoparte.

„Ionel, vreau să-ţi spun ceva. Când am avut acea discuţie despre adopţia ta, ţi-ai exprimat dorinţa de a-ţi cunoaşte adevărata familie. M-am gândit că aveai dreptate. Mi-ai lăudat-o totdeauna pe învăţătoarea ta şi ştiu că ea te iubeşte şi că s-a purtat frumos cu tine. Ceea ce n-ai ştiut tu e faptul că ea este sora ta mai mare“.

Ionel şi-a privit înmărmurit mama. Era oare adevărat? Cea care l-a învăţat să scrie, să citească, care l-a ajutat să aibă încredere în el, era sora lui, şi el n-a ştiuse?

„Dar e oare posibil aşa ceva? Ai ştiut de mult sau doar acum ai aflat?“

„E ceva timp de când ştiu. Iulia m-a chemat într-o zi la şcoală. La început am crezut că e vreo problemă cu tine, dar ea m-a liniştit, asigurându-mă că tu mergi bine cu şcoala şi că eşti un copil cuminte. Numai că ea şi-a dat seama că tu eşti fratele ei. Voia să-i confirm. M-am speriat puţin. Îmi era teamă să nu încerce să-ţi spună ţie ceva, dar ea voia doar să ştie mai multe despre tine, ca să-i poată povesti mamei. De aceea, ea a fost mereu alături de tine. Erai fratele ei. Ţii minte pulovărul acela pe care ţi l-a dat de ziua ta? E lucrat de mama ta. Voia ca să ştii, dacă vreodată vei afla adevărul, că ea nu te-a uitat şi că te iubeşte“.

Ionel plângea. A alergat în sufragerie şi a căzut în braţele Iuliei.

„Eşti sora mea“, îi tot spunea printre suspine. „Sora mea“.

După ce s-a liniştit, Iulia l-a întrebat dacă ar fi dispus să-şi cunoască mama şi fraţii. Bineînţeles că voia, aşa că, spre surprinderea lui, din dormitor au ieşit trei băieţi destul de mari care semănau cu el şi o femeie cu părul cărunt şi cu ochii plini de lacrimi.

Se uita curios şi lung la ea, vrând parcă să-şi întipărească imaginea ei în minte. Şi, după cum bine ştim, sângele apă nu se face, n-a trecut mult şi se şi afla în braţele ei.

Târziu, când tot ce se putea spune în astfel de situaţii a fost spus, Ionel îşi privea familia cu dragoste. „Am acum două mame, un tată şi patru fraţi. Sunt bogat. Se pare că bunicul avea dreptate. Nu e chiar aşa rău să fii înfiat. Dacă mă gândesc bine, sunt chiar norocos“.

Capitolul 12

Dragi copii, nu-i aşa că de multe ori aţi simţit că unele probleme par prea grele pentru voi? V-aţi întrebat probabil, de ce permite Dumnezeu ca ele să se întâmple în viaţa voastră. Dar sunt sigură că ori de cât ori aţi avut un necaz, o boală, un examen greu şi aţi cerut ajutorul Lui, El v-a venit în ajutor. Avem întradevăr un Dumnezeu şi Tată iubitor, care ştie să poarte de grijă copiilor Lui.

Nu tot aşa este şi cu cei care nu-L cunosc. Ei când au probleme n-au pe cine să cheme în ajutor şi trebuie să-şi ducă singuri povara. N-ai vrea ca şi ei să fie la fel de binecuvântaţi ca tine? Tu poţi merge să le spui că şi ei pot avea un Tată în cer, dacă acceptă înfierea prin Isus Cristos. Atunci şi numai atunci, pe certificatul lor de naştere în dreptul Tatălui va fi scris Numele lui Dumnezeu.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3:16).

Când norii întunecă cerul (10 )

Capitolul 10

Zilele au trecut una după alta. Ionel descoperea mereu câte ceva nou. Era fericit şi nu înceta să spună lucrul acesta la toată lumea.

Numai că într-o zi cerul s-a întunecat şi a început să plouă. El era nevoit acum să stea în casă. Dar e greu să stai în casă atunci când eşti un copil atât de dinamic. Trebuia să-şi caute o ocupaţie. „Oare de ce n-aş urca în pod să caut prin lucrurile pe care le-am avut când eram mic şi pe care bunica le-a păstrat cu grijă?“ s-a gândit Ionel.

Aşa s-a făcut că toată dimineaţa şi-a petrecut-o umblând prin cuferele bunicii. Multe lucruri pe care le uitase le-a regăsit aici: primul căluţ sculptat de bunic, un pian, o maşinuţă care nu mai avea o roată, ba chiar şi ursuleţul pe care-l primise de la unchiul Mihai era aici. Era încântat că-şi poate reaminti acele timpuri frumoase.

Într-un colţ al podului, bunica îşi strânsese nişte lucruri într-o ladă frumos lăcuită. Ionel ştia că nu e prea frumos să umble prin lucrurile altuia, dar curiozitatea îl măcina. O să se uite doar puţin, şi nimeni n-o să ştie nimic.

Erau într-adevăr lucruri care nu-l interesau pe el şi ar fi vrut să le pună la loc, când a zărit un plic îngălbenit de vreme. „Ce-ar putea fi?“ s-a întrebat el. L-a luat şi l-a deschis. A rămas mirat când a văzut că era un act de adopţie. Era vorba despre un băiat. Îl chema Ionel ca pe el. Avea chiar şi aceeaşi zi de naştere, dar avea alţi părinţi şi alt nume de familie. A tresărit însă când mai jos a văzut scris şi numele părinţilor lui. „Nu se poate!“ a strigat el. „De mine este vorba. Sunt înfiat. Ei nu sunt părinţii mei şi eu nu sunt copilul lor. O, Doamne!“

S-a simţit deodată părăsit, nedorit, neiubit. A izbucnit în plâns. Aşa l-a găsit bunica, care venise să vadă ce face de nu mai coboară din pod.

„Sunt înfiat!“ i-a spus el printre suspine. „Sunt înfiat!“

Bunica l-a privit speriată.

„Ce-i cu tine? Cine ţi-a spus aşa ceva?“

Ionel şi-a ridicat ochii plini de lacrimi. I-a întins certificatul fără să mai scoată un cuvânt.

„Asta era deci… Linişteşte-te mai întâi. Hai să coborâm şi apoi vom sta de vorbă“.

„Nu eşti bunica mea, nu-i aşa?“

„Cum să nu fiu? Dacă ai aflat că eşti înfiat nu înseamnă că tu nu mai eşti nepotul meu. Ai fost şi vei rămâne mereu nepotul meu şi încă unul preferat. Acum hai jos. Bunicul se întreabă probabil ce s-a întâmplat“.

Ionel a coborât fără tragere de inimă. Nu înţelegea tot, dar un lucru ştia sigur: părinţii lui nu erau părinţii lui, erau doar nişte străini. Îl luaseră probabil din milă. Poate că adevăraţii lui părinţi l-au părăsit. Era deci un copil nedorit.

Bunicul l-a lăsat să plângă, apoi, când acesta s-a liniştit, s-a dus la el şi i-a spus:

„Nu trebuie să fii disperat. Şi eu sunt un copil înfiat“.

„Poftim?“

„Şi eu sunt un copil înfiat“, a repetat bunicul.

„Cum aşa? Nu mi-ai spus niciodată. Povesteşte-mi, te rog“.

„Eu mi-am trăit viaţa aşa cum mi-am dorit. Am fost în ochii lumii un om de treabă. N-am furat, n-am băut peste măsură de mult, n-am stricat casa nimănui. Chiar dacă n-am făcut aceste lucruri, am făcut altele, neştiute de nimeni, dar care mie îmi ardeau conştiinţa. Ştii foarte bine cât de mult înjuram înainte. Îl înjuram pe Dumnezeu şi-L învinuiam de tot ce se întâmpla rău în viaţă. Şi am făcut multe altele despre care îmi e şi ruşine să vorbesc.

Când Viorel, ajutorul meu, mi-a spus că înaintea lui Dumnezeu totul este gol şi descoperit, m-am cutremurat. Asta însemna că toate acele lucruri urâte, făcute de mine în ascuns, au fost văzute de El. El le cunoştea. Şi m-am simţit şi mai mizerabil. Citesem în Biblie că ‚plata păcatului este moartea‘ (Romani 6:23) şi mă gândeam că sunt pierdut.

Viorel a văzut că mă apăsa această povară şi mi-a spus că Dumnezeu a ştiut că omul nu poate să se răscumpere singur, orice ar face. Mi-a deschis Biblia la Efeseni 1:4,5 şi a citit: ‚În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale‘. Era liniştitor să ştii că ai fost rânduit de Dumnezeu să fii înfiat prin Isus Cristos. ‚Dar am fost înfiat?‘ mă întrebam eu. A fost de-ajuns să citească mai departe şi am aflat soluţia: ‚În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor‘.

Era cea mai bună veste pe care am auzit-o vreodată. Mi se oferea iertarea păcatelor şi posibilitatea de a fi înfiat de Dumnezeu. Trebuia doar să vreau. Acum, pe certificatul meu de naştere, în dreptul Tatălui este scris Numele lui Dumnezeu. Sunt fericit că am un asemenea Tată şi nu mă simt deloc în dezavantaj că am fost înfiat. El m-a iubit, de aceea m-a ales să fiu fiul Lui.

Când un copil se naşte într-o familie, părinţii nu-şi pot alege copilul. Cel care s-a născut va fi al lor. Cu tine a fost altfel. Părinţii tăi te-au ales şi te-au iubit, de aceea te-au înfiat. Pentru că nu sunt părinţii tăi naturali, nu înseamnă că te iubesc mai puţin. Din contră, ei ţi-au dăruit toată dragostea de care ai tu nevoie. Dacă n-ai fi aflat că eşti înfiat, te-ai fi îndoit vreodată de dragostea lor?“

„Nu, sigur că nu. Dar m-am simţit deodată părăsit de adevăraţii mei părinţi şi luat de milă de ceilalţi. Acum ştiu că nu e adevărat şi că ei mă iubesc, dar de ce nu mi-au spus niciodată adevărul?“

„Pentru că n-au ştiut cum vei reacţiona. Oricum, aveau de gând să-ţi spună când vei creşte mai mare“.

Ionel s-a liniştit. Simţea că bunicul are dreptate. Avea parte de dragostea celor din familia lui, dar au rămas multe întrebări despre adevăraţii lui părinţi pe care nu îndrăznea să le spună bunicului. Sentimentul că a fost abandonat nu-l părăsise încă.

La sfârşitul săptămânii următoare, mama a venit să-l viziteze. Au plecat împreună pe munte. Au alergat, au cântat, au cules mure şi flori pentru bunica. Când au ajuns pe vârful muntelui s-au oprit să se odihnească.

„Ionel, tata mi-a spus că ai aflat un lucru care la început te-a întristat mult. Ştiu că a discutat cu tine şi te-ai mai liniştit. Îmi pare rău că ai aflat aşa. Aşteptam momentul potrivit să-ţi spunem, dar dacă tot ai aflat, vreau să ştii că eu şi tatăl tău te iubim mult“.

„Ştiu, mami. Nu mă îndoiesc de asta. Am avut timp să analizez situaţia, şi privind în urmă, n-am putut găsi decât dovezi ale dragostei voastre“.

„Dar simt că ceva nu e în regulă. Ce este?“

Ionel ezita. Îi era greu să-i spună ce-l frământă, dar mama l-a luat de mână, vrând parcă să-i dea curaj.

„E vorba despre… despre ceilalţi părinţi ai mei. Ştii cumva de ce m-au părăsit? Ce s-a întâmplat?“

Mama a tăcut un moment. Ştia că venise timpul să-i spună adevărul.

„E mult de povestit… Încă de când ne-am căsătorit, eu şi tatăl tău ne-am dorit să avem copii. Numai că eu nu puteam avea copii. Cu toate acestea, am rămas însărcinată. Eram atât de fericită! Doctorul m-a avertizat că nu voi putea duce niciodată sarcina până la capăt. Dar noi am sperat şi am făcut tot posibilul să menţin sarcina. Cu toate acestea, am pierdut-o. În momentul în care eram la spital, disperată, a fost adusă o femeie care avusese un accident. A născut înainte de vreme. Nu avea cu ce să-l crească, soţul murindu-i în accident, iar alţi patru copii o aşteptau acasă. Era destul de în vârstă, diferenţa dintre băieţelul născut şi ceilalţi era foarte mare. Singura soluţie era să-l dea la orfelinat.

Atunci am simţit că Dumnezeu mi-a scos în cale această femeie. Am discutat cu ea şi i-am propus să-l înfiez eu. A acceptat, ştiind că o vei duce mult mai bine la noi decât la orfelinat.

Ea nu te-a părăsit. Situaţia în care se afla a obligat-o să te dea. A plâns mult şi m-a rugat să am grijă de tine şi să te iubesc ca şi cum ai fi al meu“.

Ionel avea ochii în lacrimi.

„Deci mai am patru fraţi“, spuse el încet, „şi mama nu m-a părăsit“.

„De fapt trei fraţi şi o soră, care este şi cea mai mare“.

Ionel i-a pus multe întrebări mamei, dorind să ştie cât mai multe despre familia lui adevărată. Şi-ar fi dorit să-şi cunoască mama şi fraţii, dar ştia că nu avea cum.

Când norii întunecă cerul (9 )

Capitolul 9

Au trecut cinci ani de la moartea lui Flaviu. Orfelinatul adăpostea acum 50 de copii. Pe lângă şcoală funcţiona acum şi un atelier de tâmplărie şi unul de croitorie. Mateea se căsătorise cu Ionel, care renunţase la afaceri şi îşi investise banii în orfelinat. Aveau deja doi copii. Familia Georgescu devenise iar o familie fericită. Dumnezeu este iubire, dar uneori e nevoit să acţioneze mai dur. Asemenea unui păstor care ia în braţe mielul pentru a fi urmat de mamă, Dumnezeu ne ia uneori pe cineva drag, pentru a fi sigur că-L vom urma.

Dacă Flaviu ar fi trăit, ar fi aflat răspuns la întrebările lui. Toată tristeţea şi durerea lui au fost necesare pentru ca alţii să aibă parte acum de mângâiere şi de un cămin. Mai mult decât atât, aceasta a fost calea prin care familia lui şi o mulţime de copii au putut găsi împăcarea cu Dumnezeu.

ALES DIN DRAGOSTE

Ionel aşteptase nerăbdător vacanţa. Îşi planificase ca cea mai mare parte a ei s-o petreacă la ţară, la bunici. Cu toate acestea, bucuria îi era umbrită de despărţirea de colegi şi de învăţătoarea lui dragă. Nu numai că a fost cea care l-a învăţat să scrie, să citească, să socotească, dar a fost pentru el şi o bună prietenă. Ea a fost cea care şi-a dat seama de talentul lui deosebit de a picta. Îl îndemna să picteze orice şi să nu se descurajeze dacă ceva i se părea prea greu de realizat. Tot ea i-a dăruit un set de pensule, un bloc de desen şi o cutie cu culori speciale, spunându-i: „Orice început e greu, dar dacă perseverezi, vei reuşi“.

Faptul că de la anul va merge la şcoala de artă se datora tot ei. A fost la el acasă, a vorbit cu părinţii şi a reuşit să-i convingă că, pentru el, cel mai bine ar fi să urmeze cursurile acestei şcoli.

I-a pictat un tablou ca dar de despărţire. I l-a dat cu ochii în la- crimi, mulţumindu-i pentru tot ce făcuse pentru el. Ştia că îi va fi greu să parcurgă viitorii ani fără să o aibă pe ea ca dascăl şi îndrumător.

La toate acestea se gândea acum Ionel, aflându-se în maşină, în drum spre bunicii lui. Ei locuiau la munte, departe de zgomotul oraşului, într-un sat cu oameni obişnuiţi, dar harnici. Ionel iubea liniştea acestui loc. Primul lucru pe care îl făcea ori de câte ori îşi vizita bunicii era să urce pe munte. Acolo sus avea în faţa ochilor cea mai frumoasă imagine pe care o văzuse vreodată. Muntele acoperit pe jumătate cu pădure înconjura satul ca o cetăţuie. O apă curgea în apropiere, iar seara ciobanii îşi duceau oile la adăpat. Ar fi stat ore întregi să privească şi să picteze aceste minunăţii dacă bunicul n-ar fi venit după el.

„Iar te-au fermecat locurile. Au într-adevăr ceva aparte. Dumnezeu ne-a binecuvântat mai mult decât am meritat. Pretutindeni în jur poţi vedea iubirea Lui“.

Ionel s-a uitat mirat la bunicul său. Nu-l mai auzise niciodată vorbind de Dumnezeu, poate doar înjurându-L.

„Vino, e târziu. Cina e aproape gata, iar dacă nu ajungem la timp, bunica se va supăra“.

Aştepta cu drag masa de seară, nu numai pentru bucatele gustoase pe care le gătea bunica, dar şi pentru poveştile pe care bunicul i le spunea totdeauna când venea la el. Avea multe povestiri în tolba lui. Era un pădurar bun şi iubea natura cu tot ce oferea ea.

Se apucase deja să mănânce, când bunicul s-a ridicat în picioare.

„Se cuvine să mulţumim întâi Domnului pentru că ne-a dăruit aceste bucate şi apoi să gustăm din ele“.

Ionel nu mai auzise niciodată în această casă o rugăciune. „O fi bolnav bunicul?“ s-a întrebat el. „Numai o boală l-ar putea face să procedeze aşa“.

După câteva ore petrecute în aer liber, Ionel mânca cu poftă. Bunica îi aducea tot felul de bunătăţi. Se bucura văzându-l iar la ei, umplându-le casa de tinereţe şi optimism.

El a a ajutat-o apoi pe bunica să strângă masa şi după aceea s-a dus lângă bunicul său, aşteptând nerăbdător ca acesta să-şi înceapă povestirile.

„Îţi aminteşti de puiul de căprioară care se rănise la picior şi a trebuit să-l ţinem la noi două săptămâni pentru a se vindeca?“

„Cum să nu? Era atât de micuţ şi speriat când l-ai adus! Cu timpul însă se obişnuise cu noi“.

„Când să-l duc înapoi, ai plâns atât de mult, încât a trebuit să te iau cu mine. Pentru că eu aveam treabă, te-am dus până aproape de casă şi apoi te-am lăsat singur. Te-am găsit patru ore mai târziu, urcat într-un copac şi privind ţintă la un cuib de păsărele. Aşteptai ca puişorii să iasă din ouă. Numai că ei nu voiau să iasă“.

„Am tot aşteptat. Îmi era teamă să plec. Mă gândeam că ei vor ieşi şi eu nu-i voi putea vedea. Am fost dezamăgit când mi-ai spus că vor mai trece câteva zile până atunci“.

„M-ai întrebat ceva ce m-a frământat multă vreme. Voiai să afli de unde ştiu puişorii timpul exact când trebuie să iasă din ouă, şi ai continuat să-mi pui întrebări până acasă. Trebuie să recunosc că, de când sunt pădurar, am multe întrebări la care n-am găsit răspuns. Fiecare animal, pasăre, chiar şi fiecare copac te fac să te gândeşti că există un Dumnezeu care le-a creat pe toate.

Într-o zi mi-a venit un nou ajutor de pădurar. Era creştin. El mi-a vorbit despre Dumnezeul cel adevărat, care a creat toate lucrurile şi care ţine în mâna Lui tot universul. A trebuit să recunosc că are dreptate. Natura te obligă să crezi că El există. În adâncul sufletului meu cred că de mult îmi doream să-L cunosc, dar nimeni nu-mi vorbise despre El. O, dar s-a făcut târziu. E timpul să ne culcăm. Mâine mă trezesc devreme. Merg să verific un zvon. Se pare că iar s-au tăiat nişte copaci fără aprobarea mea“.

„Te rog, bunicule, ia-mă şi pe mine“.

„Bine. Numai că trebuie să te culci acum. Mâine îţi va fi greu să te trezeşti“.

Dimineaţa în zori, cei doi au plecat în pădure. Făcuseră traseul de nenumărate ori, cu toate acestea lui Ionel totul i se părea nou şi minunat. Îi plăcea să audă păsărelele cântând şi spera să poată zări vreun iepure sau, de ce nu, chiar şi o căprioară. Şi-ar fi dorit să-l revadă pe Bambi, puiul de căprioară pe care-l îngrijise în urmă cu un an şi ceva.

„Bunicule, Bambi mă recunoaşte dacă mă vede?“

„Nu ştiu sigur. A trecut ceva timp de când nu te-a văzut. S-ar putea totuşi să te recunoască, pentru că animalele au un instinct pe care noi oamenii nu-l avem“.

La prânz, când băiatul a obosit de atâta alergat, s-au oprit să mănânce. Ionel uitase ceea ce îi spusese bunicul cu o seară înainte la cină şi şi-a început gustarea.

„Iar te grăbeşti. N-ai uitat cumva ceva? Tocmai aseară ţi-am spus că se cuvine să mulţumim întâi Domnului pentru hrană şi după aceea să mâncăm“.

În timpul mesei, Ionel se tot frământa. Ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăznea.

„Ei hai, spune, ce te apasă?“ l-a îndemnat bunicul.

„Aş vrea să ştiu dacă… dacă eşti bolnav“.

„Bolnav? Ce te face să crezi asta?“

„Nu te-am auzit niciodată rugându-te şi mă gândeam că, bătrân fiind, poate te-ai îmbolnăvit şi de aceea procedezi aşa“.

Bunicul n-a răspuns imediat. O umbră de tristeţe se putea vedea pe faţa lui.

„Nu, băiatul meu. Nu sunt bolnav. E trist însă faptul că ai dreptate. Nu obişnuiam să mă rog lui Dumnezeu. Credeam ca şi tine că rugăciunea e doar pentru femei şi oameni bolnavi. Acum mă întreb cum am putut trăi atâta timp aşa. A trecut un an de când am descoperit că rugăciunea e la fel de necesară ca aerul pe care-l respirăm. Ţi-am spus deja că am un nou ajutor de pădurar. Mergeam cu el prin pădure şi găseam deseori capcane puse de braconieri. Uneori găseam câte un iepure prins, altă dată o căprioară sfâşiată de fiare. Mă enervam şi-L înjuram pe Dumnezeu. Asta îl întrista mult pe Viorel şi-l făcea să-mi spună:

‚Bade Vasile, de ce-L înjuri pe Dumnezeu? Cu ce este El vinovat de ce se întâmplă? Crezi că Lui îi face plăcere să vadă oamenii bătându-şi joc de creaţia Lui?‘

Avea în fiecare zi grijă să-mi spună câte ceva despre Dumnezeu. La început credeam că face asta doar să mă supere pe mine, dar am observat că aşa se purta cu toată lumea. Era în firea lui să procedeze aşa.

Curând am descoperit că ştiam deja multe lucruri despre Dumnezeu. S-a născut în mine dorinţa de a cerceta Biblia. Acolo am citit că toţi oamenii, tineri şi bătrâni, suntem păcătoşi şi că nu putem primi iertarea pentru păcate prin propriile noastre puteri. Am găsit scris în 1 Timotei 2:5-6: ‚Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi‘.

La rugămintea mea şi a bunicii tale, Viorel venea mereu şi ne explica Biblia. Când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, nu poţi sta nepăsător faţă de El. Aşa am devenit şi noi creştini. Dacă acum mă rog o fac nu pentru că aş fi bolnav, ci pentru că am nevoie de rugăciune“.

Ionel nu înţelegea prea bine ce schimbare se produsese în bunicul său, dar un lucru îi era clar, el Îl iubea acum pe Dumnezeu.

Când norii întunecă cerul (8 )

Capitolul 8

Liviu n-o văzuse niciodată pe Mateea mai distrusă ca atunci când venise să le spună despre accidentul lui Flaviu. Vestea îl şocase. Refuzase să accepte realitatea. I se părea absurd ca prietenul său cel mai bun să moară în condiţii atât de tragice, şi dintr-un motiv pe care el nu-l înţelegea. Să ajuţi un om, să faci un sacrificiu pentru el, mai mergea, dar să-ţi dai şi viaţa i se părea prea mult.

O rugase pe Mateea să-l ducă la morgă ca să-l vadă, dar ea se uitase tristă la el şi-i spusese:

„Mi-aş dori mult să pot să te duc să-ţi vezi prietenul, dar îmi este imposibil să o fac. Tu ştii cât de puţin a vorbit el despre familia lui. Bănuiam că provine dintr-o familie bogată, dar n-am crezut că e chiar fiul senatorului Georgescu. Corpul neînsufleţit al lui Flaviu va fi dus în casa părinţilor lui. Noi nu putem merge acolo. Va trebui să aşteptăm până la înmormântare“.

„Flaviu era fiul senatorului Georgescu? Doamne, şi a trăit ca un vagabond printre noi! Acum ştiu de ce şi-a urât tatăl atât de mult“.

„Da, dar nu uita că Flaviu şi-a iertat tatăl şi s-a rugat mult pentru el. Ştii că înainte de a muri a trimis o scrisoare acasă, prin care le oferea iertarea lui. Cred că ei deja au primit-o“.

„Dar noi suntem prietenii lui. Ar trebui să ne lase să-l vedem“.

„Ştiu că ai dreptate, dar nu putem face nimic“.

Cele două zile până la înmormântare trecuseră greu pentru el. Nu plânsese niciodată în faţa celorlalţi, dar acum nu se putea abţine. Îşi pierduse cel mai bun prieten. Se simţea singur, trist şi nemângâiat.

La înmormântare fuseseră prezenţi toţi prietenii lui Flaviu. E drept, stătuseră undeva mai la urmă, pentru a nu fi alungaţi. Liviu cu greu se stăpânise să nu se ducă şi să-i strige în faţă senatorului că e în zadar ce face acum. Flaviu avusese nevoie să fie înconjurat cu dragoste cât a trăit, nu după ce a murit.

Când, câteva zile mai târziu, Mateea venise şi le spusese că părinţii lui Flaviu vor să vină şi să-i viziteze, se revoltase.

„Ce să caute aici? Au nevoie să-şi facă publicitate? Să meargă în altă parte. Un om care a fost în stare să-şi abandoneze copilul nu merită respectul meu“.

Mateea îl certase.

„Nu este deloc frumos ce faci tu. Omul acesta îşi regretă faptele. L-ai văzut tu însuţi cât de distrus era la înmormântare. Şi-a dat demisia din Senat. Cred că merită o şansă“.

„Dar…“

„Te rog, dacă nu vrei să o faci pentru mine, fă-o măcar pentru Flaviu. Ştii că el dorea să reia legătura cu familia lui“.

Se aşteptase ca acesta, când va veni, să fie rece şi arogant, dar el coborâse cu ei în canal, se uitase cu atenţie în jur şi-i ceruse Mateei să-i arate locul unde dormise fiul său. Văzuse cum durerea îi schimbase faţa şi, fără nici o jenă, începuse să plângă. După un timp se întorsese spre ei şi le spusese:

„Ştiu că mă dispreţuiţi pentru că mi-am părăsit fiul când avea mai mare nevoie de mine. Moartea lui în condiţii atât de tragice m-a trezit însă la realitate. Nu mai pot face nimic pentru el, dar pot face ceva pentru voi. Mă gândesc serios să deschid un orfelinat pentru voi. Vreau să vă ajut să urmaţi o şcoală şi să aveţi un cămin. Am găsit chiar o clădire care mi se pare potrivită“.

După un moment de tăcere, îi spusese lui Liviu:

„Vreau să stau puţin de vorbă cu tine. Acordă-mi, te rog, câteva minute“.

Durerea de pe faţa acestui om îl mişcase pe Liviu, care îl urmase afară fără să spună nimic.

„Mateea mi-a spus că tu ai fost cel mai bun prieten al fiului meu. L-ai ajutat şi l-ai sprijinit cum ai putut. Vreau să-ţi mulţumesc. Ştiu că nu ai nişte sentimente prea bune faţă de mine, dar vreau să fac pentru tine ceea ce ar fi trebuit să fac pentru Flaviu. Mă voi ocupa personal de educaţia ta. Toate lucrurile lui, inclusiv calculatorul, sunt ale tale. Poţi să faci ce vrei cu ele. Sunt sigur că Flaviu ar fi fost de acord ca să ţi le dau. Te rog însă, dă-mi o şansă. Nu-ţi cer decât să mă laşi să te ajut“.

De dragul prietenului lui, Liviu acceptase. Astfel devenise el protejatul domnului Georgescu, iar Marius, care la început se uitase neîncrezător la el, îi devenise un prieten bun. Chiar dacă fizic se diferenţia de Marius, caracterul îl avea la fel de bun ca al lui.

După ce se mutaseră la orfelinat, Mateea începuse să ţină săptămânal studiu biblic cu ei. Nu erau obligaţi să participe, dar toţi o îndrăgeau mult, şi din recunoştinţă faţă de ea erau cu toţii prezenţi.

Într-o zi, Mateea îşi adusese umbrela cu ea. Afară era senin, şi nimic nu te-ar fi lăsat să crezi că va începe să plouă. Copiii au început să râdă când au văzut-o. Ea îi lăsase să se amuze, apoi îşi deschisese umbrela şi le spusese:

„Vreau să-mi răspundeţi la o întrebare. Dacă afară plouă şi eu am umbrela deschisă, mă voi uda sau voi fi ocrotită?“

„Vei fi ocrotită“, îi răspunseseră câţiva.

„S-ar putea să te stropeşti puţin“, continuase altul.

„Acum, copii, aş vrea să mă ascultaţi cu atenţie. Am să vă citesc Psalmul 91: ‚Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic zice despre Domnul: «El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!» Da, El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui, şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui! Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua ’nameaza mare. O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost!» şi faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale, şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră. Vei păşi peste lei şi peste năpârci, şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi. «Fiindcă mă iubeşte – zice Domnul – de aceea îl voi izbăvi; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viaţă lungă şi-i voi arăta mântuirea Mea»’.

Acum, imaginaţi-vă, copii, că Dumnezeu Îşi deschide umbrela ocrotitoare asupra voastră. Nu există pericol să vă stropiţi. Săgeata, ciuma, molima nu vă pot ajunge. Mii de oameni de-ar cădea în jurul vostru, voi veţi fi ocrotiţi. Dar dacă nu eşti sub umbrela Lui, ce se întâmplă? Eşti expus la toate aceste pericole. De aceea, vă rog, copii, faceţi din Cel Preaânalt turnul vostru de scăpare şi locul vostru de adăpost“.

Când Liviu rămăsese singur, meditase la cele auzite. Înţelesese că nu poate fi ocrotit decât dacă va căuta adăpost sub umbrela Domnului. În plus, dorea să-şi întâlnească prietenul în cer. Se gândise şi la viaţa lui amară. Nu mai voia să trăiască o asemenea viaţă. Prea multe „săgeţi“ şi „ciumi“ se abătuseră până acum asupra lui. Voia să simtă mâna plină de iubire a Celui care murise pentru el şi putea să-l ia sub aripa Lui.

Cerceta zilnic Biblia. Îşi schimbase şi comportamentul. Devenise un real ajutor pentru familia Georgescu. Aceştia îl tratau ca pe un fiu, iar el făcea tot posibilul să-i mângâie pentru pierderea lui Flaviu.

Într-o zi, intrând în biroul domnului Georgescu, îl găsise pe acesta citind scrisoarea lui Flaviu. Dăduse să plece, dar acesta îl oprise:

„Intră, te rog. Vreau să vorbesc cu tine“.

După câteva clipe de tăcere, continuase:

„În ultimul timp noi doi am devenit foarte apropiaţi, dar am evitat totdeauna să discutăm un subiect: Flaviu. Cred însă că a venit momentul să-mi spui tot ceea ce nu mi-ai spus până acum despre el, din prima zi când l-ai întâlnit până… până a murit“.

Liviu se foise pe scaun. Îi era greu să-şi adune gândurile. Moartea prietenului lui lăsase o rană adâncă în inima lui, care nu se cicatrizase încă. Făcuse un efort şi începuse să-i povestească totul, aşa cum se întâmplase: întâlnirea lor, nopţile agitate ale lui Flaviu, ura şi durerea acestuia când citise despre succesul politic al tatălui, răbdarea cu care îi învăţase să scrie şi să citească pe copii, dar şi despre momentul când acesta îşi iertase tatăl şi se convertise.

„Crezi că el m-a iertat cu adevărat, aşa cum mi-a scris?“

„N-ar trebui să vă îndoiţi de lucrul acesta. Nu numai că v-a iertat, dar s-a rugat mult să ajungeţi într-o zi să cunoaşteţi iertarea lui Dumnezeu. Nimic nu-şi dorea mai mult decât să ştie că veţi deveni creştin“.

„Dar tu, m-ai iertat?“

„La început mi-a fost greu să o fac. Am văzut însă cât de mult sufereaţi şi regretaţi ceea ce aţi făcut. M-aţi ajutat, m-aţi iubit şi m-aţi educat ca pe fiul dumneavoastră. Aţi devenit pentru mine tatăl pe care eu nu-l mai am. După ce eu însumi am găsit pacea şi iertarea lui Dumnezeu, n-am încetat nici o zi să mă rog pentru dumneavoastră“. După un moment de tăcere, continuase: „Aş vrea să vă dăruiesc ceva. A aparţinut lui Flaviu“.

Liviu se dusese la el în cameră şi-i adusese un caiet cu coperţile verzi. I-l dăduse.

„E jurnalul de rugăciune al lui Flaviu. Îşi nota rugăciunile, data când a început să se roage şi data când Dumnezeu i-a dat răspuns“.

Jurnalul conţinea multe rugăciuni, dar o rugăciune se repeta mereu, rugăciunea pentru familia lui. „Vreau,“ scria el, „măcar în cer să fiu împreună cu cei dragi ai mei. Doamne, fă o minune şi îngăduie ca mama, tata şi Marius să Te cunoască“.

Cineva, probabil Liviu, trecuse în dreptul Marcelei şi al lui Marius data convertirii lor. În dreptul lui locul rămăsese gol. Aceasta îl duruse. Dar cel mai tare îl duruse gândul că ar putea fi despărţit de ai lui pentru eternitate. Flaviu îl iertase. La fel şi ceilalţi. Atunci de ce să nu primească şi iertarea lui Dumnezeu?

Luase pixul şi trecuse în dreptul lui data din ziua aceea. „Azi,“ scrisese el mai departe, „Dumnezeu ţi-a împlinit rugăciunea. Vom fi aşa cum ţi-ai dorit: toată familia în cer“.

Dacă poţi să faci o bucurie, fă- o!

Dacă poţi să faci o bucurie, fă- o!… Iar dacă vrei să faci pe cineva fericit, nu ezita! Dacă dai ceva, nu te aştepta să primeşti fapta înapoi şi dacă poţi ajuta pe cineva când are nevoie de tine, nu refuza!… Dacă poţi construi ceva prin cuvintele  folosite, fă- o… nu distruge! Dacă vrei să fii primul în toate lucrurile, rămâi modest!… Când eşti mânios pe cei din jurul tău, nu îţi descărca mânia pe alţii şi dacă faci o observaţie… nu jigni! Caută Lumina din tine, care este Hristos, şi luminează cu ea în jurul tău!

      Aceste desene le- am făcut pentru nepoata mea,

Raluca Elena

                                                              

Acest desen este făcut pentru Eldiada!

 Ea este micuţa mea prietenă, Eldiada!

Când norii întunecă cerul (7 )

Capitolul 7

Mare a fost mirarea opiniei publice când, într-o zi, a apărut în ziar un articol cu titlul: „Fostul senator Georgescu a înfiinţat un cămin pentru copiii străzii“. Bineînţeles că Mateea era cea care asigura acestor copii serviciul medical.

Un singur om n-a fost surprins deloc de vestea din ziar. Ionel Mândru se afla în biroul lui când a citit articolul. Dacă la început îl condamnase pentru purtarea lui, acum îl compătimea. Îi văzuse durerea şi frământarea încă de când se dusese să-i aducă groaznica veste. Bănuia chinurile prin care acesta trecuse la înmormântare. Era convins că durerea nu era mai mică acum, când trebuia să aibă grijă de prietenii lui Flaviu.

Chiar dacă plătise o sumă destul de mare pentru a acoperi datoriile fostului senator, s-a simţit îndemnat să-l ajute în privinţa acestui proiect important. Dorea totuşi să ştie pe ce se vor duce banii lui, aşa că şi-a trimis un om să se intereseze de tot ceea ce întreprinse până atunci Fănel Georgescu.

Clădirea nu era prea mare şi nici într-o stare foarte bună, dar copiii puteau trăi în nişte condiţii omeneşti. Marcela şi Mateea, care deveniseră prietene bune, ajutate de copii, au făcut tot posibilul ca totul să arate bine. Nu-şi puteau permite prea multe îmbunătăţiri, pentru că banii erau puţini. Primăria continua să le asigure o masă pe zi, iar o parte din lecţiile pe care le preda Mateea au fost preluate de domnul Georgescu. Acesta dorea să-i ajute pe copii să urmeze şcoala generală şi apoi să-i trimită la diferite şcoli profesionale.

Planul acesta a plăcut tânărului patron, care a trimis un cec şi o scrisoare domnului Georgescu, în care-i scria printre altele: „Dorinţa dumneavoastră de a şcolariza aceşti copii este foarte bună. Mă îndoiesc însă că ei vor putea să se integreze uşor în şcolile obişnuite. De aceea vă propun să înfiinţaţi o şcoală particulară specială pentru copiii străzii. Chiar dacă la început va funcţiona doar o clasă, sunt convins că vom reuşi în timp să aducem la şcoală şi alţi copii care se află în situaţia lor. Vom încerca împreună să obţinem acreditarea acestei şcoli. Trebuie doar să căutaţi profesorii necesari. Eu voi suporta salariile lor şi tot ceea ce trebuie cheltuit în acest sens“.

A trecut mai bine de o jumătate de an până când Ionel Mândru a venit să viziteze orfelinatul şi şcoala. Afecerile l-au ţinut mereu ocupat. Domnul Georgescu îl ţinuse mereu la curent cu tot ceea ce întreprinsese până atunci.

N-a anunţat pe nimeni de vizita lui. „Ar cam trebui renovată,“ şi-a zis el când a văzut-o. A urcat treptele de la intrare şi a pătruns într-un hol lung care avea mai multe camere de o parte şi de alta a lui. A înaintat şi s-a oprit în faţa unei uşi unde auzise voci. Voia să intre, dar ceea ce auzise l-a oprit.

„Copii, toţi avem nevoie de iubire. Ea este necesară în viaţa noastră. Biblia ne spune că omul poate face fapte mari, dar fără să aibă iubire. Nimic nu contează fără ea. Poţi să fii înţelept şi să cunoşti toată ştiinţa, şi nimic să nu fie o taină pentru tine, dar nu eşti nimic dacă nu ai iubire. Poţi să fii un om bogat şi să-ţi împarţi averea cu cei săraci, dar dacă nu ai iubire, atunci nu-ţi foloseşte la nimic. Iubirea aceasta omenească ni se pare foarte mare, dar ea e doar o imagine falsă a adevăratei IUBIRI. Calităţile ei le găsim în 1 Corinteni 13:4-8. Ea este răbdătoare, este plină de bunătate, nu invidiază, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul ei, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, speră totul, suferă totul. Iubirea nu va pieri niciodată. Cu toţii ştiţi că nu aţi avut niciodată parte de această iubire. Unde o puteţi găsi? Cine o are? Răspunsul ni-l dă tot Biblia. În 1 Ioan 4:16 ni se spune că Dumnezeu este iubire. El e iubirea adevărată şi vrea să-ţi dea şi ţie această iubire“.

În acest moment, el a apăsat fără să vrea pe clanţă şi uşa s-a deschis. Mai multe perechi de ochi s-au îndreptat întrebătoare spre el. S-a simţit cam stingherit.

„Unde l-aş putea găsi pe domnul Georgescu?“

„Nu este momentan aici. Dar cine sunteţi?“

„Ionel Mândru“.

Ochii Mateei s-au luminat.

„În sfârşit, vă putem cunoaşte şi noi. Intraţi, şi bine aţi venit la noi!“

Copiii l-au privit curioşi. Ştiau că Flaviu îşi dăduse viaţa pentru el şi că el este cel care i-a finanţat în privinţa şcolii.

Mateea i-a arătat orfelinatul. El a observat curăţenia camerelor, dar şi faptul că aveau nevoie urgentă de renovare. La urmă, a intrat într-o cameră a cărei vedere l-a surprins mult. Perdeaua, lustra şi covorul păreau noi şi de calitate. Biblioteca şi colţarul dădeau o notă de eleganţă camerei.

„Bănuiesc că aceasta este camera familiei Georgescu“.

„Vă înşelaţi. Camera aceasta nu aparţine nimănui în mod special. Toate lucrurile care se află aici au aparţinut cândva lui Flaviu. Ştim că fiecare copil simte uneori nevoia de a fi singur şi de a avea o cameră numai a lui. Nu avem astfel de posibilităţi, dar atunci când unul dintre ei are probleme, îl ajutăm cum putem şi-i permitem să stea aici câteva zile“.

„Dar cum de n-au stricat nimic până acum?“

„Toţi ştim că aceşti copii au crescut fără reguli şi fără să aibă ceva care să le aparţină. Sunt într-adevăr de multe ori neascultători şi răi, dar ei ştiu că această cameră e refugiul lor, şi cât timp stau aici, tot ce-i în ea le aparţine. Cred că e singurul loc la care ţin la fel de mult ca la ei înşişi“.

Întors la birou, el a încercat să se ocupe de afaceri, dar ceea ce văzuse şi auzise astăzi îl impresionase prea mult. Cuvintele Mateei despre adevărata iubire îl urmăreau. Tânjea după acea iubire.

S-a decis să se implice mai mult în acest proiect cu copiii. Încă de a doua zi a angajat o echipă de zidari şi zugravi şi a început renovarea orfelinatului. A lăsat cea mai mare parte din afaceri în grija omului lui de încredere şi s-a dus el însuşi să dea o mână de ajutor.

Marcela şi Fănel Georgescu au fost surprinşi când l-au văzut îmbrăcat în salopetă ajutând muncitorii. Nu s-au aşteptat ca el să ajute orfelinatul atât de mult.

Când după o lună de zile totul a fost gata, au pregătit o masă festivă. Mateea, din cauza serviciului, a ajuns mai târziu. S-a dus la Ionel Mândru şi i-a spus:

„Vreau să vă mulţumesc personal pentru ceea ce aţi făcut pentru aceşti copii. Când am început să merg printre ei, prin canale, nu mă gândisem că voi ajunge să văd o zi ca aceasta“.

„Nu merit prea multe mulţumiri. Le-aş fi meritat dacă aş fi făcut toate acestea înainte ca unul din aceşti copii să-şi dea viaţa pentru mine. În prima zi când am fost aici v-am auzit vorbind despre o iubire perfectă, reală. Puteţi să-mi spuneţi mai multe?“

Mateea l-a privit bucuroasă. Nici un subiect nu era mai interesant pentru ea ca acesta. A constatat că el avea o dorinţă sinceră de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi nu s-a mirat când, după vreo două-trei săptămâni de studiu al Bibliei, i-a spus:

„Ştiam de mult că am nevoie de iertare pentru păcatele mele. Ce nu am ştiut e faptul că Dumnezeu m-a iubit atât de mult, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu să moară ca plată pentru păcatele mele. Aş fi vrednic de dispreţ să resping oferta lui Dumnezeu. Vreau să am acea iubire despre care mi-ai vorbit. Vreau să-L am pe Dumnezeu în viaţa mea“.

După ce s-a despărţit de Mateea, s-a dus direct la domnul Georgescu. I-a spus despre schimbarea care se petrecuse în viaţa lui.

„Mda,“ i-a spus acesta. „E viaţa dumneavoastră. Ce faceţi cu ea vă priveşte. Pentru mine toate acestea nu sunt valabile. Nu există iertare pentru comportarea mea“.

„Nu vorbiţi aşa. Am citit în Biblie că sângele lui Isus are putere să ierte orice păcat“.

„Eu nu sunt convins de asta. Eu nu mă pot ierta şi sunt sigur că nici copiii nu m-au iertat pentru purtarea mea faţă de Flaviu. Mă uit la ei şi văd în ochii lor numai reproş. Orice aş face pentru ei, nu cred că mă vor ierta vreodată“.

„Vă judecaţi prea dur. Sunt sigur că apreciază ceea ce faceţi pentru ei. Am observat cât de mult vă ocupaţi de Liviu şi ştiu că el vă respectă mult, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. Sunteţi pentru el ca un tată“.

„Asta aşa e. Mi-am revărsat asupra lui toată dragostea pe care ar fi trebuit să i-o arăt lui Flaviu. Marius şi cu el sunt ca fraţii. Chiar Marcela îl tratează ca pe un fiu“.

„Vedeţi, şi soţia vă este alături“.

„Ştiu totuşi că rana din inima ei nu s-a vindecat. Mi-a spus aceleaşi lucruri ca şi dumneavoastră. Ea a devenit creştină imediat cum s-a împrietenit cu Mateea. M-a iertat pentru ce am făcut, dar încă o surprind cu ochii în lacrimi şi faţa plină de durere. Asta mă face să nu mă pot ierta. O iubesc mult, dar n-am putut să-i ofer decât suferinţă“.

Pe Ionel l-a durut atitudinea de autopedepsire a acestui om. Vedea cât de mult se chinuie şi ar fi vrut să-l ajute, dar acesta nu-l lăsa.

A rugat-o pe Mateea să încerce să stea de vorbă cu el.

„Nu pot,“ i-a răspuns aceasta. „Când am înfiinţat orfelinatul, mi-a spus clar că va face tot ce-i stă în putinţă să ajute aceşti copii, dar niciodată să nu-i vorbesc despre Dumnezeu şi iertarea Lui. Am încercat să-i spun că Flaviu l-a iertat şi că nu merită să se chinuie singur. Nu m-a ascultat şi n-o va face nici acum. Tot ce putem face pentru el e să ne rugăm. Şi eu şi doamna Georgescu ne rugăm mult pentru el. Sunt sigură că Dumnezeu ne va asculta“.

„Am să vin să mă rog şi eu cu voi“.

Cel puţin de două ori pe săptămână, cei trei se adunau pentru studiu biblic şi rugăciune. După aceea, îşi făceau timp să discute şi problemele pe care le avea fiecare dintre ei. Orele petrecute împreună i-au ajutat să se cunoască mai bine unul pe altul. Aşa a putut afla Ionel care sunt problemele cu care se confruntau cei de la orfelinat. Copiii aveau nevoie de un teren de joacă, iar impozitul pe clădire nu fusese încă plătit.

A cumpărat aşadar terenul de vizavi, a adunat copiii şi le-a spus:

„De azi înainte, acest teren va fi terenul vostru de joacă. Trebuie însă amenajat şi o să am nevoie de ajutorul vostru“.

A adus două tobogane, o învârtitoare, două balansoare şi tot ceea ce credea că era necesar pentru a forma un părculeţ. A construit şi o mică sală de sport şi a adus diverse aparate. Şi-a câştigat astfel simpatia celor mici şi aprecierea celor mari.

Scurt, dar dulce!!

Uneori, timpul ne este limitat sau suntem prinşi în diverse activităţi. Asta nu înseamnă că nu putem căuta ajutorul lui Dumnezeu şi să- I  auzim vocea.

• Roagă- te ” rugăciuni săgeţi”  rapide pe tot parcursul zilei. Când ne angajăm să ne rugăm pentru cineva, să- I cerem  Duhului Sfânt să ne aducă aminte de acest nume ori de câte ori doreşte El. Când o face, să spunem o rugăciune pentru acea persoană;
• Învaţă valoarea  ” rugăciunilor fulger” . Ori de câte ori vorbim cu cineva, să- I cerem Domnului rapid şi în tăcere ajutorul pentru a şti cum să răspundem cel mai bineacelei persoane. Uneori, s- ar putea ca cineva să îţi ceară sfatul. Cel mai important, înainte de a răspunde, să trimitem un S. O. S. fulger  către Tatăl;
• Să ne rugăm împreună cu alţii ” pe loc” . Dacă vine o persoană şi îţi împărtăşeşte o problemă, cel mai bine este să o întrebi dacă te poţi ruga împreună cu ea chiar atunci. Cei mai mulţi oameni în suferinţă nu te vor refuza;
• ” Conversaţia la telefon” este un prilej bun pentru  a rosti rugăciunii pe loc pentru alţii;
• “ Rugăciunea pein email”  este un dar semnificativ. Când faci lucrul acesta, poţi începe prin a scrie  ceva de genul: ” Iată cum mă voi ruga astăzi pentru tine… ” şi apoi, le poţi explica cum îi vei aduce înaintea Domnului.

” Rugăciunea este cea mai puternică armă a creştinului. Rugăciunea este cea care ne face eficienţi, ne face fericiţi, rugăciunea ne dă toată forţa necesară pentru a duce la îndeplinire cele ce ne sunt cerute de Dumnezeu. Da, toată viaţa ta poate şi trebuie să fie o rugăciune!”  –  de Josemaria Escriva

Când norii întunecă cerul (6 )

Capitolul 6

După-amiaza târziu, când pregătirile pentru înmormântare erau în toi, a primit o scrisoare. Era scrisul lui Flaviu. A desfăcut-o cu mâinile tremurânde.

Dragii mei,

 Nu pot să încep aceste rânduri fără să îmi cer iertare de la voi. Ştiu că v-am făcut să suferiţi şi îmi pare rău. Mai ales pe tine, mamă dragă. N-a fost corect din partea mea să plec fără să vă las măcar un bilet, dar şocul suferit de mine atunci a fost prea mare.

 În seara aceea, m-am trezit şi îmi era sete. M-am dus la bucătărie, dar am auzit vorbe în dormitorul vostru. Am ascultat ce aţi vorbit. Aşa am aflat că sunt bolnav şi că va trebui să mă internaţi într-un spital, sub un alt nume, pentru ca tata să nu aibă piedici în cariera lui. Toate astea mi-au frânt inima. Durerea a fost prea mare pentru a mă gândi la consecinţe. Am hotărât să fug şi să mă răzbun pe tine, dragă tată.

 O, tată, mult te-am mai urât pentru atitudinea ta. M-ai condamnat, nevinovat fiind. Pentru ura mea, îmi cer iertare.

 Aşa am ajuns să trăiesc alături de copiii străzii, prin canale. Viaţa mea s-a schimbat. Dar aici am găsit sprijin. Copiii dispreţuiţi de toţi, ruşinea societăţii, mi-au făcut povara mai uşor de dus. Nu vă descriu condiţiile în care am trăit. Nu vreau să vă fac să vă simţiţi vinovaţi pentru asta. Pot doar să vă spun că am avut parte şi de ajutor medical. S-ar putea să vă surprindă ce vă spun, dar Dumnezeu m-a iubit aşa de mult, încât a trimis special pentru mine, un copil al Său, un medic pentru suflet şi trup care să se îngrijească de mine. Greu am înţeles cum poate cineva cu o aşa poziţie să se coboare până la noi şi să ne ajute. Dar oare nu trebuie ca fiecare copil al lui Dumnezeu să se poarte aşa cum s-a purtat singurul lui Fiu?

 Mateea, aşa o cheamă pe această doctoriţă deosebită, a înţeles să urmeze exemplul suprem: „Dacă Domnul Isus a lăsat splendoarea cerească, pentru a coborî pe pământ ca să moară cea mai ruşinoasă moarte pentru păcatul meu şi al întregii omeniri, pot şi eu să renunţ la tot ce am pentru a face ceea ce doreşte El să fac“, mi-a spus ea.

 Tot ea mi-a spus că ceea ce se întâmplă cu mine face parte din planul lui Dumnezeu. Am acceptat lucrul acesta şi am înţeles că, pentru a mă împăca cu Creatorul meu, trebuie să renunţ la ura pe care o aveam faţă de tine, tată. Ciudat, după ce am făcut aceasta şi după ce m-am împăcat cu Dumnezeu, am putut să te înţeleg mai bine. Regret doar faptul că nu aţi ales să staţi de vorbă cu mine, să-mi spuneţi ce se întâmplă cu mine şi de ce trebuie să procedaţi aşa. Poate totul ar fi decurs altfel.

 Ştiu însă că atunci n-aş mai fi putut s-o întâlnesc pe Mateea şi n-aş fi aflat că există în cer un loc pregătit special pentru mine.

 Dragă mamă, îmi cer iertare pentru durerea pe care ţi-am pricinuit-o. Nu meritai să mă port aşa cu tine. Mi-e dor de tine. Dacă m-ai iertat, mi-ar plăcea să vin să stăm de vorbă. Am să încerc să sun peste câteva zile.

 Iar tu, Marius, iubeşte părinţii şi pentru mine. Eu nu pot s-o mai fac. Zilele mele sunt deja numărate. Sfârşitul mi-e aproape. Vreau să ştii că viaţa aceasta nu e totul. La sfârşitul ei ne aşteaptă eternitatea. Vreau să fim împreună, dar nu se poate decât dacă tu alegi să-ţi trăieşti viaţa pentru Dumnezeu. Am o Biblie pentru tine şi mi-ar plăcea ca într-o zi să ţi-o dăruiesc. În ea vei afla calea care duce la viaţă.

 Aş vrea să te asigur, dragă tată, că nu voi încerca să-ţi compromit poziţia pe care o ai. Nimeni nu ştie că sunt fiul tău. Mi-aş dori să ştiu că m-ai iertat, aşa cum eu te-am iertat pe tine.

 Vă iubesc pe toţi,

al vostru fiu şi frate,

Flaviu

Tatăl a simţit că ceva se rupe în el. Fiecare cuvânt scris de Flaviu îl ardea. El era vinovat de viaţa pe care o dusese fiul său. Era vinovat şi de moartea acestuia. Dar el, fiul său, îi spusese că-l iartă şi-şi ceruse la rândul lui iertare. Era prea mult. O, cât şi-ar fi dorit să poate întoarce timpul înapoi! Dar era cu neputinţă.

Numai cine a avut conştiinţa încărcată poate înţelege ce a simţit atunci acest om. Nimic nu-l putea mângâia. Îşi privea fiul mort şi şi-ar fi dorit să fie el cel ce zăcea în sicriu.

După înmormântare, şi-a anunţat oficial demisia din Senat. Avea nevoie de timp pentru a se ierta pe sine. Ştia că nimic nu-l va mai aduce pe Flaviu înapoi. Dar putea să facă ceva pentru aceia care au fost, pentru doi ani, familia fiului său.

A căutat-o împreună cu soţia sa pe doctoriţa aceea creştină. Au găsit-o tristă. Se aşteptau la reproşuri, dar ea le-a întinse mâna şi le-a spus:

„Mă bucur să vă cunosc, deşi împrejurările nu sunt deloc plăcute. Flaviu mi-a povestit multe despre familia lui. Voiam să vă cunosc şi să vă spun că aţi avut un copil deosebit“.

„Vă mulţumesc, dar nu merit aceste cuvinte. Flaviu a găsit mai multă mângâiere la dumneavoastră, atunci când a avut nevoie, decât la mine. Vreau să vă mulţumesc şi să vă rog să mă duceţi să văd şi eu locul unde a stat fiul meu“.

Mateea a făcut mai mult decât atât. I-a dăruit şi lucrurile pe care le avea de la Flaviu. Printre ele era şi o Biblie. Era Biblia pe care Flaviu o pregătise pentru Marius.

Capcanele rugăciunii!

Iată şapte atitudini dăunătoare sau capcane care pot stagna viaţa noastră de rugăciune înainte de a o începe:

1. Capcana 1 –  ” Rugăciunea nu schimbă prea mult lucrurile”–  Iacov 4: 2 – Satan este familiar cu Sfânta Scriptură: ”   nu aveţi, pentru că nu cereţi”…  Satan ştie că dacă înţelegem  însemnătatea rugăciunii, ne vom agăţa cu disperare de Dumnezeu;
2. Capcana 2 –  ” Sunt prea ocupat/ ă ca să mă rog” – Pentru cei mai mulţi dintre noi a fi ocupat/ ă tot timpul este un mod de viaţă. Când Duhul Sfânt descoperă un ” semnal ocupat” în inima mea, ştiu că sunt avertizat/ ă să mă opresc  şi să- mi reevaluez programul. Aşadar, acordăm adesea slujirii noastre o importanţă mai mare decât rugăciunii.  Totuşi, ordinea corectă este: rugăciune; ascultare;  apoi,  slujire…
3. Capcana 3 –  ” Dumnezeu nu a răspuns rugăciunii mele, prin urmare pot să renunţ să mă mai rog” –  Satan doreşte să încetăm să ne mai rugăm! Perseverează în rugăciune!!! Nu renunţa; continuă să  ceri!! Două din pildele Sfintei Scripturi despre rugăciune se referă la importanţa perseverenţei: Luca 11: 5- 10 şi 18: 1- 8- pilda vecinului insistent care cere hrană la miezul nopţii şi pilda văduvei care cere dreptate în mod repetat de la un judecător rău ne arată că pânî şi oamenii răspund de obicei la cereri repetate de ajutor… Cu atât mai mult doreşte Dumnezeu să ne biencuvânteze când Îi aducem  în mod repetat cererile noastre înaintea Lui!
4. Capcana 4 –  “ Uit pur şi simplu să mă rog pentru anumite lucruri” –  Uneori, rugăciunea este ultima noastră resursă în loc să fie prima noastră idee ( Iacov 4: 2). Şi eu a trebuit să învăţ să merg mai întâi la Dumnezeu în orice situaţie… Dacă Dumnezeu doreşte să folosească alţi oameni pentru a mă ajuta, fie îi va aduce pe ei la mine, fie mă va conduce pe mine laei…
5. Capcana 5 –  ” De ce să mă rog când plângerea îmi face atât de bine?” – critica şi plângerea îţi vor înăbuşi viaţa de rugăciune şi vocea Duhului Sfânt… Duhul Sfânt va fi partenerul care îţi va conduce rugăciunea direct la tronul lui Dumnezeu. El vrea să fie prietenul tău drag, aşteptând să te conducă tot mai aproape de Isus ( Ioan 16: 7).  Nu vei auzi  niciodată un cuvânt critic sau pesimist de la Dumnezeu. În El nu este întuneric…  Filipeni 2: 14 –  când cădem în capcana de a ne plânge şi de a fi critici, nu Îi plăcem lui Dumnezeu. Această gândire negativistă poate stinge prezenţa dinamică a Duhului Sfânt în viaţa noastră.
6. Capcana 6 –  ” Păcatul meu este aşa de mare “… – Sfânta Scriptură ne arată clar că păcatul este o barieră în calea rugăciunii ( Psalmul 66: 18). Rezultatul final al păcatului cu voia este oprirea dezvoltării vieţii de rugăciune.
7. Capcana 7 –  “ Vreau ca Dumnezeu să acţioneze în felul meu “ – când ne rugăm, Satan vrea să ne ducă până acolo încât să  ne rugăm cu motivaţii greşite ( Marcu 10: 35- 37).

Pe lângă faptul că  ne întinde capcane, Satan încearcă să ne prindă pe picior greşit şi în alte moduri… Când în viaţa noastră apare o cotitură neaşteptată, toate gândurile noastre despre Dumnezeu şi puterea Învierii Lui se scurg din  noi…

Pe măsură ce înveţi să- ţi educi gândurile să se concentreze asupra Domnului Isus în fiecare zi, te vei trezi refocalizându- te mai rapid asupra lui Dumnezeu.

Când norii întunecă cerul (5 )

Capitolul 5

În casa familiei Georgescu s-a auzit soneria. Servitoarea şi-a anunţat stăpânul că un domn doreşte să-l vadă. I-a dat cartea lui de vizită. Era un om bogat şi auzise multe despre compania lui.

Când acesta a intrat, domnul Georgescu a ieşit în întâmpinarea lui.

„Bună ziua, domnule senator. Sunt Ionel Mândru, proprietarul companiei ABRUPET“.

„Bună ziua. Încântat să vă cunosc. Cu ce vă pot fi de folos?“

„Vin din partea fiului dumneavoastră, Flaviu“.

„Flaviu? Nu am nici un fiu cu acest nume. Probabil vreţi să spuneţi Marius“.

„Nu, nu Marius. Am spus Flaviu. E vorba despre fiul cel mai mare“.

„Nu am alt fiu afară de Marius“.

„Aveţi dreptate. Nu mai aveţi alt fiu afară de Marius. Cu toate acestea, Flaviu este cel ce v-a plătit uriaşa datorie pe care o aveaţi“.

„Poftim?“ Faţa senatorului Georgescu a pălit. „Ce-aţi spus?“

„Exact ce-aţi auzit. Datoria pe care o aveaţi a fost achitată de Flaviu“.

„Cum? Şi de unde ştiţi despre datoria mea?“

Atunci a aflat tatăl cum murise fiul lui, salvând viaţa acestui om important. Iar acesta a vrut să facă ceva pentru familia celui ce-i salvase viaţa. Asupra copilului nu s-a găsit decât buletinul de identitate. Aşa i-a aflat el adresa. Era nedumerit. Ştia că la acea adresă locuia familia senatorului Georgescu. Era posibil ca acest vagabond să fie fiul lui? A început să facă cercetări şi a aflat că acesta avea doi copii, dar cel mai mare dispăruse de acasă în urmă cu doi ani. Senatorul intrase în nişte afaceri nu tocmai curate. În urma unei astfel de afaceri rămăsese cu o mare datorie. Ştia că dacă ar fi aflat presa îl aştepta ruşinea şi, foarte probabil, pierderea scaunului de senator. Prin oamenii lui reuşise să afle cui îi era dator şi i-a achitat datoria. Acum venise să-i aducă chitanţa şi să-i spună în ce împrejurări a murit Flaviu.

„Nu ştiu ce problemă aţi avut, de Flaviu a fugit de acasă şi a ales să trăiască alături de copiii străzii. E problema dumneavoastră. Eu am venit să vă spun că el, prin moartea lui, a salvat două vieţi: pe a mea şi pe a dumneavoastră. Poftiţi chitanţa. Cadavrul lui este la morgă. Trebuie identificat. Dacă vreţi, mă pot ocupa eu de înmormântare“.

Senatorul a înlemnit. Deodată s-a prăbuşit în fotoliu, plângând. Părea mai bătrân cu zece ani.

„Flaviu“, repeta el. „Fiul meu, Flaviu“.

Amărăciunea ţinută ascunsă atâţia ani a ieşit la iveală. Îşi iubise fiul, dar cariera lui era mai importantă. N-ar fi vrut să-l piardă, dar succesul îşi are preţul lui. Se aşteptase ca el să moară, dar nu aşa de curând şi nu în astfel de împrejurări.

A revăzut în memorie ziua când, dimineaţa, soţia a venit la el şi l-a întrebat dacă ştie unde este Flaviu. Normal că nu ştia. Deşi inima îi îngheţase când s-a convins că el dispăruse, s-a simţit uşurat de modul cum se rezolvase problema. Nu ştia ce se întâmplase şi de ce plecase. Marcela era convinsă că el auzise discuţia pe care o avuseră ei seara târziu. L-au căutat peste tot, la toate rudele şi toţi prietenii lui, dar în zadar. Nimeni nu ştia nimic.

Din ziua aceea, viaţa în familia lui se schimbase. Marcela se închisese în ea şi se răcise faţă de el. Nici măcar când a fost ales senator nu se putuse bucura deplin. Vedea mereu în faţa lui privirea tristă a lui Flaviu. Nu putea să nu se gândească unde era şi ce se întâmplase cu el. Chiar dacă nu arăta nimănui lucrul acesta, el suferea pentru fiul său. Era supărat şi pe cei de la spital. Ştia că acolo se îmbolnăvise Flaviu. Numai acolo fusese posibil să se fi contaminat.

Când Marcela a început să viziteze spitalele şi să facă diverse do-naţii, în special pentru copiii bolnavi de SIDA, toţi l-au lăudat. Numai el ştia că soţia sa făcea toate acestea pentru a-şi găsi fiul. Abia atunci a află el că succesul poate avea un gust amar, mai amar ca fierea.

S-a lansat în noi afaceri. Credea că poziţia în care se afla îi permitea să facă anumite compromisuri. Dar a făcut afaceri cu cine nu trebuia şi a fost înşelat. Ba a devenit şi dator, iar datoria devenea tot mai mare pe zi ce trecea. Era ameninţat că, dacă nu-şi achită datoria, ziarele vor afla cât de cinstit era renumitul senator Georgescu.

Totul i se părea o pedeapsă. A acceptat-o. Credea că aşa va reuşi să-şi liniştească conştiinţa care îl condamna pentru purtarea nedreaptă faţă de fiul său. Şi astăzi a aflat groaznica veste. Oare va putea suporta Marcela lovitura? Era deja distrusă de durere. O mamă îşi uită greu fiul.

Când norii întunecă cerul (4 )

Capitolul 4

Trecuseră deja doi ani de când Flaviu îşi părăsise familia. Era mai tras la faţă, dar mai fericit ca niciodată. După atâta timp, trimisese acasă o scrisoare. Voia să le spună părinţilor că i-a iertat demult şi i-a înţeles. Se gândea la reacţia tatălui său. Va citi el scrisoarea sau o va ignora?

Oricum, era liniştit. Ştia că trebuia să fi făcut lucrul acesta mai demult, dar îi lipsise curajul.

Deodată, a văzut o maşină venind cu viteză. Un bărbat care traversa strada, vorbind la un telefon celular, n-a observat maşina ce se apropia cu repeziciune. Flaviu nu s-a gândit prea mult. A alergat spre el şi l-a împins într-o parte.

S-a auzit o lovitură şi scrâşnetul prelung al pneurilor. Şoferul a coborât speriat.

„Ce e?“ întrebau oamenii. „Ce s-a întâmplat?“

„Un accident. Un copil vagabond a fost lovit“.

Poate dacă ar fi fost vorba despre altcineva, oamenii ar fi fost mai impresionaţi, dar un copil vagabond… Sigur, el era vinovat. De ce a alergat în faţa maşinii?

Dar bărbatul acela elegant care fusese salvat de Flaviu a îngenuncheat lângă el şi a constatat că era mort. A aşteptat să vină poliţia şi a explicat ce se întâmplase. Ştia că acum trăieşte doar pentru că acest micuţ vagabond îl salvase.

Când norii întunecă cerul (3 )

Capitolul 3

Vara trecuse şi era acum deja o toamnă târzie. Vremea era din ce în ce mai rece. Flaviu se obişnuise deja cu viaţa de copil al străzii. E drept, rănile sufleteşti nu i se vindecaseră, şi încă se mai întreba cât mai are de trăit.

Au trecut şi alegerile. Citise în ziar despre tatăl lui. Fusese ales senator. Îşi împlinise visul. În ziua aceea plânsese cum de mult nu mai făcuse. Se uita la hainele lui murdare şi zdrenţuite şi se gândea la căldura căminului de acasă. Nu mai trecuse niciodată pe acea stradă, pentru a nu se întâlni cu ai lui. În plus, amintirile ar fi fost prea dureroase.

Mateea a dormit cu ei în seara aceea. S-a uitat la el, i-a şters lacrimile, l-a luat în braţe şi a început să cânte:

„Lacrimi, în ceruri nu-s,

Lacrimi, în ceruri nu-s,

Jale, dureri de orice fel.

Lacrimi, în ceruri nu-s,

Lacrimi, în ceruri nu-s,

Căci le purtase blândul Miel“.

Vocea caldă şi cuvintele cântării i-au mers la inimă. Era înviorător să ştie că în cer nu sunt lacrimi, dar cum putea fi el sigur că va ajunge acolo, în locul acela unde tristeţea, durerea, necazul nu mai sunt? Şi-a propus să o întrebe într-o zi pe Mateea despre asta.

Două zile mai târziu, ea a venit şi i-a propus ceva:

„Flaviu, cred că ai aflat deja că ceilalţi copii nu prea ştiu să scrie. Mi-ai spus că ai fost un elev bun. Eu aş vrea să fac ceva pentru ei, dar am nevoie de ajutorul tău. Vreau să-i învăţ să scrie şi să citească, numai că am foarte puţin timp la dispoziţie. Trebuie să fie cineva permanent cu ei, să-i ajute şi să-i corecteze atunci când e nevoie. Acum e frig afară, iarna vine în curând, voi veţi sta mai mult aici, unde e destul de cald. Vrei să mă ajuţi?“

Bineînţeles că voia, aşa că de a doua zi au început orele. Pentru el, această experienţă s-a dovedit a fi o reală binecuvântare. A descoperit în ceilalţi calităţi pe care nu şi-ar fi închipuit că le au. Nu i-a plăcut însă un lucru. Pentru a-i putea învăţa să citească, Mateea le-a adus Biblii şi numeroase broşuri pentru copii. Chiar dacă nu voia, el trebuia să citească din ele.

Aşa a aflat despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi pentru el însuşi. A aflat că Isus e Calea, Adevărul şi Viaţa, că El este singura cale de a ajunge acolo unde nu mai există nici o lacrimă, nici o durere. Simţea că în faţa lui se deschide un viitor luminos.

Dar mai ştia că, dacă ar fi acceptat toate acestea, ar fi trebuit şi el la rândul lui să-şi ierte tatăl. Ura pe care o simţea pentru el era însă prea mare. Astfel a început în inima lui de copil o mare luptă. Dorinţa de a primi iertare şi de a fi în cer cu Isus o eternitate se lupta cu dorinţa de a se răzbuna pe tatăl său.

Într-o zi, Mateea l-a invitat la ea acasă, împreună cu Liviu. Mama ei dorea să-i cunoască şi totodată le pregătise o masă specială. Puteau să facă şi o baie dacă doreau.

Gândul de a fi iar într-o casă şi de a face cu adevărat o baie l-a tentat, aşa că a acceptat.

Mama Mateei era o doamnă tare drăguţă şi binevoitoare. Nu s-a sinchisit deloc de aspectul lor neglijent şi a făcut tot posibilul ca ei să se simtă bine.

Copiii au făcut baie şi au stat la masă. Mâncarea era bună, iar prăjiturile delicioase.

„Şi acum să stăm de vorbă“, le-a propus gazda. „Puteţi să-mi spuneţi ‚buni‘, pentru că voi aţi putea să-mi fiţi nepoţi. Îmi plac copiii, şi Mateea mi-a povestit multe despre voi. Dar mi-ar place să-mi spuneţi şi voi câte ceva despre viaţa pe care o duceţi“.

Liviu a fost foarte vorbăreţ. Avea aşa multe de spus! Trăia deja de trei ani prin canale şi avusese parte de multe aventuri.

Buni i-a ascultat pe amândoi foarte atentă. Şi-a putut da seama de durerea celor doi copii şi de faptul că Flaviu strânsese în inima lui multă ură şi amărăciune.

„Copiii mei“, le-a spus ea, „voi n-aţi avut parte de acea iubire de care are nevoie fiecare copil. Vreau însă să ştiţi că există Cineva care a iubit şi iubeşte copiii foarte mult. Acesta este Isus, Fiul lui Dumnezeu“. Le-a deschis Biblia la Matei 19 şi a citit versetele 13 şi 14:

Atunci I-au adus nişte copilaşi, ca Să-şi pună mâinile peste ei şi să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Isus le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei“.

Flaviu a devenit foarte atent. „Împărăţia cerurilor este a celor ca ei“, a spus Isus. A celor ca mine…

„Cum pot fi sigur că ajung în cer la Isus?“ a întrebat el. „Ştiţi, eu sunt bolnav. În curând voi muri. Vreau să ştiu că ajung acolo, în cer, la El“.

Buni i-a citit Ioan 3:16. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“.

„Atât? Doar să cred în El? Nu trebuie să fac mai mult?“

„Pentru a fi salvat e de-ajuns atât. Apoi, viaţa îţi va fi schimbată. Vei deveni cu adevărat un copil al lui Dumnezeu şi va trebui să te porţi ca atare. Nu vei mai putea să furi, să minţi, să înjuri, pentru că întreaga ta fiinţă se va schimba. Dumnezeu Şi-a trimis Fiul să moară pentru a ne elibera pe noi de sub blestemul păcatului. El ne-a iertat toate păcatele, pentru că Fiul Lui a plătit pentru ele“.

„Ne-a iertat toate păcatele“, a repetat Flaviu. „Dar dacă noi nu iertăm pe cineva, ce se întâmplă?“

„Vezi tu, dragul meu, Domnul Isus când era pe pământ i-a învăţat pe discipoli sau ucenici să se roage. În rugăciunea TATĂL NOSTRU scrie: ‚Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri‘. Şi Domnul a adăugat: ‚Dar dacă voi nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre‘“ (Matei 6:15).

Flaviu a oftat. Nu era încă pregătit să-şi ierte tatăl, dar ştia că are nevoie de iertare şi dorea să ajungă în cer la Isus. În plus, viaţa lui se putea termina în orice clipă. E adevărat, Mateea se îngrijea de el, dându-i medicamentele necesare, dar niciodată nu îndrăznise s-o întrebe cât ar mai avea de trăit. Într-un fel, era mai bine să nu ştie. Era doar un copil, şi gândul de necunoscut îl tulbura.

Din acea seară a crescut în inima lui tot mai mult gândul de a-şi ierta tatăl. Buni îi spusese că nu se merită să piardă cerul pentru asta, iar cerul era un loc unde nu va fi durere şi unde îl aştepta un Tată, un Tată care nu-l va părăsi niciodată.

Se dusese cu Liviu chiar şi la Şcoala Duminicală. Povestirile despre Moise, Estera, Daniel îl fascinau, dar cel mai mult i-a plăcut povestirea despre Iosif. Într-un fel se identifica cu el. Fusese vândut de fraţii lui ca sclav, a ajuns la închisoare, iar de aici Dumnezeu l-a dus chiar în casa lui Faraon, dar nu ca servitor, ci ca primul în rang după el. Un fel de prim-ministru al zilelor noastre. Domnul a îngăduit ca înşişi fraţii lui care îl vânduseră odinioară să vină la el şi să i se închine. Putea să se răzbune pe ei, dar n-a făcut-o. Ce inimă generoasă a avut el! Dar oare nu faptul că Dumnezeu era cu el îl determinase să se comporte aşa?

Deşi îi era greu, a acceptat să-şi ierte tatăl, pentru a fi el însuşi iertat de Dumnezeu. Şi-a dat seama că acum era liber, nu se mai simţea apăsat de povara grea care fusese aşezată pe umerii lui de copil.

Citea acum cu plăcere în Biblie. Nu înţelegea tot, dar putea să o întrebe pe Mateea când avea neclarităţi. Aşa s-a întâmplat când a citit pasajul din Romani 8:28: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său“.

„Cum pot toate lucrurile să lucreze spre binele meu?“, a întrebat-o el pe Mateea. „Cum poate boala mea să fie un lucru bun? Tatăl meu voia să mă abandoneze, şi eu nu văd cum a îngăduit Dumnezeu toate acestea spre binele meu. Am pierdut tot ce iubeam şi am ajuns un nimeni“.

„E adevărat. Ai pierdut tot ce aveai aici pe pământ, dar ai câştigat tot ce puteai câştiga pentru cer. Ţi se pare puţin lucru? Dacă citeşti următorul verset, afli scopul pentru care a permis Dumnezeu să ţi se întâmple aceste lucruri.

” Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi‘.

El doreşte ca tu să fii asemenea Domnului Isus. În ochii lui Dumnezeu, noi suntem ca nişte diamante neşlefuite. Pentru a ajunge la strălucirea dorită, El ne şlefuieşte, şi această şlefuire doare. Dar la urmă vom străluci aşa cum a vrut El. Durerile, necazurile, lacrimile tale fac parte din acest proces. În curând vei ajunge acasă şi vei înţelege deplin. Vei vedea atunci cât de necesare au fost toate acestea“.