Când norii întunecă cerul (4 )


Capitolul 4

Trecuseră deja doi ani de când Flaviu îşi părăsise familia. Era mai tras la faţă, dar mai fericit ca niciodată. După atâta timp, trimisese acasă o scrisoare. Voia să le spună părinţilor că i-a iertat demult şi i-a înţeles. Se gândea la reacţia tatălui său. Va citi el scrisoarea sau o va ignora?

Oricum, era liniştit. Ştia că trebuia să fi făcut lucrul acesta mai demult, dar îi lipsise curajul.

Deodată, a văzut o maşină venind cu viteză. Un bărbat care traversa strada, vorbind la un telefon celular, n-a observat maşina ce se apropia cu repeziciune. Flaviu nu s-a gândit prea mult. A alergat spre el şi l-a împins într-o parte.

S-a auzit o lovitură şi scrâşnetul prelung al pneurilor. Şoferul a coborât speriat.

„Ce e?“ întrebau oamenii. „Ce s-a întâmplat?“

„Un accident. Un copil vagabond a fost lovit“.

Poate dacă ar fi fost vorba despre altcineva, oamenii ar fi fost mai impresionaţi, dar un copil vagabond… Sigur, el era vinovat. De ce a alergat în faţa maşinii?

Dar bărbatul acela elegant care fusese salvat de Flaviu a îngenuncheat lângă el şi a constatat că era mort. A aşteptat să vină poliţia şi a explicat ce se întâmplase. Ştia că acum trăieşte doar pentru că acest micuţ vagabond îl salvase.