Când norii întunecă cerul (8 )


Capitolul 8

Liviu n-o văzuse niciodată pe Mateea mai distrusă ca atunci când venise să le spună despre accidentul lui Flaviu. Vestea îl şocase. Refuzase să accepte realitatea. I se părea absurd ca prietenul său cel mai bun să moară în condiţii atât de tragice, şi dintr-un motiv pe care el nu-l înţelegea. Să ajuţi un om, să faci un sacrificiu pentru el, mai mergea, dar să-ţi dai şi viaţa i se părea prea mult.

O rugase pe Mateea să-l ducă la morgă ca să-l vadă, dar ea se uitase tristă la el şi-i spusese:

„Mi-aş dori mult să pot să te duc să-ţi vezi prietenul, dar îmi este imposibil să o fac. Tu ştii cât de puţin a vorbit el despre familia lui. Bănuiam că provine dintr-o familie bogată, dar n-am crezut că e chiar fiul senatorului Georgescu. Corpul neînsufleţit al lui Flaviu va fi dus în casa părinţilor lui. Noi nu putem merge acolo. Va trebui să aşteptăm până la înmormântare“.

„Flaviu era fiul senatorului Georgescu? Doamne, şi a trăit ca un vagabond printre noi! Acum ştiu de ce şi-a urât tatăl atât de mult“.

„Da, dar nu uita că Flaviu şi-a iertat tatăl şi s-a rugat mult pentru el. Ştii că înainte de a muri a trimis o scrisoare acasă, prin care le oferea iertarea lui. Cred că ei deja au primit-o“.

„Dar noi suntem prietenii lui. Ar trebui să ne lase să-l vedem“.

„Ştiu că ai dreptate, dar nu putem face nimic“.

Cele două zile până la înmormântare trecuseră greu pentru el. Nu plânsese niciodată în faţa celorlalţi, dar acum nu se putea abţine. Îşi pierduse cel mai bun prieten. Se simţea singur, trist şi nemângâiat.

La înmormântare fuseseră prezenţi toţi prietenii lui Flaviu. E drept, stătuseră undeva mai la urmă, pentru a nu fi alungaţi. Liviu cu greu se stăpânise să nu se ducă şi să-i strige în faţă senatorului că e în zadar ce face acum. Flaviu avusese nevoie să fie înconjurat cu dragoste cât a trăit, nu după ce a murit.

Când, câteva zile mai târziu, Mateea venise şi le spusese că părinţii lui Flaviu vor să vină şi să-i viziteze, se revoltase.

„Ce să caute aici? Au nevoie să-şi facă publicitate? Să meargă în altă parte. Un om care a fost în stare să-şi abandoneze copilul nu merită respectul meu“.

Mateea îl certase.

„Nu este deloc frumos ce faci tu. Omul acesta îşi regretă faptele. L-ai văzut tu însuţi cât de distrus era la înmormântare. Şi-a dat demisia din Senat. Cred că merită o şansă“.

„Dar…“

„Te rog, dacă nu vrei să o faci pentru mine, fă-o măcar pentru Flaviu. Ştii că el dorea să reia legătura cu familia lui“.

Se aşteptase ca acesta, când va veni, să fie rece şi arogant, dar el coborâse cu ei în canal, se uitase cu atenţie în jur şi-i ceruse Mateei să-i arate locul unde dormise fiul său. Văzuse cum durerea îi schimbase faţa şi, fără nici o jenă, începuse să plângă. După un timp se întorsese spre ei şi le spusese:

„Ştiu că mă dispreţuiţi pentru că mi-am părăsit fiul când avea mai mare nevoie de mine. Moartea lui în condiţii atât de tragice m-a trezit însă la realitate. Nu mai pot face nimic pentru el, dar pot face ceva pentru voi. Mă gândesc serios să deschid un orfelinat pentru voi. Vreau să vă ajut să urmaţi o şcoală şi să aveţi un cămin. Am găsit chiar o clădire care mi se pare potrivită“.

După un moment de tăcere, îi spusese lui Liviu:

„Vreau să stau puţin de vorbă cu tine. Acordă-mi, te rog, câteva minute“.

Durerea de pe faţa acestui om îl mişcase pe Liviu, care îl urmase afară fără să spună nimic.

„Mateea mi-a spus că tu ai fost cel mai bun prieten al fiului meu. L-ai ajutat şi l-ai sprijinit cum ai putut. Vreau să-ţi mulţumesc. Ştiu că nu ai nişte sentimente prea bune faţă de mine, dar vreau să fac pentru tine ceea ce ar fi trebuit să fac pentru Flaviu. Mă voi ocupa personal de educaţia ta. Toate lucrurile lui, inclusiv calculatorul, sunt ale tale. Poţi să faci ce vrei cu ele. Sunt sigur că Flaviu ar fi fost de acord ca să ţi le dau. Te rog însă, dă-mi o şansă. Nu-ţi cer decât să mă laşi să te ajut“.

De dragul prietenului lui, Liviu acceptase. Astfel devenise el protejatul domnului Georgescu, iar Marius, care la început se uitase neîncrezător la el, îi devenise un prieten bun. Chiar dacă fizic se diferenţia de Marius, caracterul îl avea la fel de bun ca al lui.

După ce se mutaseră la orfelinat, Mateea începuse să ţină săptămânal studiu biblic cu ei. Nu erau obligaţi să participe, dar toţi o îndrăgeau mult, şi din recunoştinţă faţă de ea erau cu toţii prezenţi.

Într-o zi, Mateea îşi adusese umbrela cu ea. Afară era senin, şi nimic nu te-ar fi lăsat să crezi că va începe să plouă. Copiii au început să râdă când au văzut-o. Ea îi lăsase să se amuze, apoi îşi deschisese umbrela şi le spusese:

„Vreau să-mi răspundeţi la o întrebare. Dacă afară plouă şi eu am umbrela deschisă, mă voi uda sau voi fi ocrotită?“

„Vei fi ocrotită“, îi răspunseseră câţiva.

„S-ar putea să te stropeşti puţin“, continuase altul.

„Acum, copii, aş vrea să mă ascultaţi cu atenţie. Am să vă citesc Psalmul 91: ‚Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic zice despre Domnul: «El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!» Da, El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui, şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui! Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua ’nameaza mare. O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost!» şi faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale, şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră. Vei păşi peste lei şi peste năpârci, şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi. «Fiindcă mă iubeşte – zice Domnul – de aceea îl voi izbăvi; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viaţă lungă şi-i voi arăta mântuirea Mea»’.

Acum, imaginaţi-vă, copii, că Dumnezeu Îşi deschide umbrela ocrotitoare asupra voastră. Nu există pericol să vă stropiţi. Săgeata, ciuma, molima nu vă pot ajunge. Mii de oameni de-ar cădea în jurul vostru, voi veţi fi ocrotiţi. Dar dacă nu eşti sub umbrela Lui, ce se întâmplă? Eşti expus la toate aceste pericole. De aceea, vă rog, copii, faceţi din Cel Preaânalt turnul vostru de scăpare şi locul vostru de adăpost“.

Când Liviu rămăsese singur, meditase la cele auzite. Înţelesese că nu poate fi ocrotit decât dacă va căuta adăpost sub umbrela Domnului. În plus, dorea să-şi întâlnească prietenul în cer. Se gândise şi la viaţa lui amară. Nu mai voia să trăiască o asemenea viaţă. Prea multe „săgeţi“ şi „ciumi“ se abătuseră până acum asupra lui. Voia să simtă mâna plină de iubire a Celui care murise pentru el şi putea să-l ia sub aripa Lui.

Cerceta zilnic Biblia. Îşi schimbase şi comportamentul. Devenise un real ajutor pentru familia Georgescu. Aceştia îl tratau ca pe un fiu, iar el făcea tot posibilul să-i mângâie pentru pierderea lui Flaviu.

Într-o zi, intrând în biroul domnului Georgescu, îl găsise pe acesta citind scrisoarea lui Flaviu. Dăduse să plece, dar acesta îl oprise:

„Intră, te rog. Vreau să vorbesc cu tine“.

După câteva clipe de tăcere, continuase:

„În ultimul timp noi doi am devenit foarte apropiaţi, dar am evitat totdeauna să discutăm un subiect: Flaviu. Cred însă că a venit momentul să-mi spui tot ceea ce nu mi-ai spus până acum despre el, din prima zi când l-ai întâlnit până… până a murit“.

Liviu se foise pe scaun. Îi era greu să-şi adune gândurile. Moartea prietenului lui lăsase o rană adâncă în inima lui, care nu se cicatrizase încă. Făcuse un efort şi începuse să-i povestească totul, aşa cum se întâmplase: întâlnirea lor, nopţile agitate ale lui Flaviu, ura şi durerea acestuia când citise despre succesul politic al tatălui, răbdarea cu care îi învăţase să scrie şi să citească pe copii, dar şi despre momentul când acesta îşi iertase tatăl şi se convertise.

„Crezi că el m-a iertat cu adevărat, aşa cum mi-a scris?“

„N-ar trebui să vă îndoiţi de lucrul acesta. Nu numai că v-a iertat, dar s-a rugat mult să ajungeţi într-o zi să cunoaşteţi iertarea lui Dumnezeu. Nimic nu-şi dorea mai mult decât să ştie că veţi deveni creştin“.

„Dar tu, m-ai iertat?“

„La început mi-a fost greu să o fac. Am văzut însă cât de mult sufereaţi şi regretaţi ceea ce aţi făcut. M-aţi ajutat, m-aţi iubit şi m-aţi educat ca pe fiul dumneavoastră. Aţi devenit pentru mine tatăl pe care eu nu-l mai am. După ce eu însumi am găsit pacea şi iertarea lui Dumnezeu, n-am încetat nici o zi să mă rog pentru dumneavoastră“. După un moment de tăcere, continuase: „Aş vrea să vă dăruiesc ceva. A aparţinut lui Flaviu“.

Liviu se dusese la el în cameră şi-i adusese un caiet cu coperţile verzi. I-l dăduse.

„E jurnalul de rugăciune al lui Flaviu. Îşi nota rugăciunile, data când a început să se roage şi data când Dumnezeu i-a dat răspuns“.

Jurnalul conţinea multe rugăciuni, dar o rugăciune se repeta mereu, rugăciunea pentru familia lui. „Vreau,“ scria el, „măcar în cer să fiu împreună cu cei dragi ai mei. Doamne, fă o minune şi îngăduie ca mama, tata şi Marius să Te cunoască“.

Cineva, probabil Liviu, trecuse în dreptul Marcelei şi al lui Marius data convertirii lor. În dreptul lui locul rămăsese gol. Aceasta îl duruse. Dar cel mai tare îl duruse gândul că ar putea fi despărţit de ai lui pentru eternitate. Flaviu îl iertase. La fel şi ceilalţi. Atunci de ce să nu primească şi iertarea lui Dumnezeu?

Luase pixul şi trecuse în dreptul lui data din ziua aceea. „Azi,“ scrisese el mai departe, „Dumnezeu ţi-a împlinit rugăciunea. Vom fi aşa cum ţi-ai dorit: toată familia în cer“.