Posted in CARTE ÎN SERIE

Când norii întunecă cerul (9 )


Capitolul 9

Au trecut cinci ani de la moartea lui Flaviu. Orfelinatul adăpostea acum 50 de copii. Pe lângă şcoală funcţiona acum şi un atelier de tâmplărie şi unul de croitorie. Mateea se căsătorise cu Ionel, care renunţase la afaceri şi îşi investise banii în orfelinat. Aveau deja doi copii. Familia Georgescu devenise iar o familie fericită. Dumnezeu este iubire, dar uneori e nevoit să acţioneze mai dur. Asemenea unui păstor care ia în braţe mielul pentru a fi urmat de mamă, Dumnezeu ne ia uneori pe cineva drag, pentru a fi sigur că-L vom urma.

Dacă Flaviu ar fi trăit, ar fi aflat răspuns la întrebările lui. Toată tristeţea şi durerea lui au fost necesare pentru ca alţii să aibă parte acum de mângâiere şi de un cămin. Mai mult decât atât, aceasta a fost calea prin care familia lui şi o mulţime de copii au putut găsi împăcarea cu Dumnezeu.

ALES DIN DRAGOSTE

Ionel aşteptase nerăbdător vacanţa. Îşi planificase ca cea mai mare parte a ei s-o petreacă la ţară, la bunici. Cu toate acestea, bucuria îi era umbrită de despărţirea de colegi şi de învăţătoarea lui dragă. Nu numai că a fost cea care l-a învăţat să scrie, să citească, să socotească, dar a fost pentru el şi o bună prietenă. Ea a fost cea care şi-a dat seama de talentul lui deosebit de a picta. Îl îndemna să picteze orice şi să nu se descurajeze dacă ceva i se părea prea greu de realizat. Tot ea i-a dăruit un set de pensule, un bloc de desen şi o cutie cu culori speciale, spunându-i: „Orice început e greu, dar dacă perseverezi, vei reuşi“.

Faptul că de la anul va merge la şcoala de artă se datora tot ei. A fost la el acasă, a vorbit cu părinţii şi a reuşit să-i convingă că, pentru el, cel mai bine ar fi să urmeze cursurile acestei şcoli.

I-a pictat un tablou ca dar de despărţire. I l-a dat cu ochii în la- crimi, mulţumindu-i pentru tot ce făcuse pentru el. Ştia că îi va fi greu să parcurgă viitorii ani fără să o aibă pe ea ca dascăl şi îndrumător.

La toate acestea se gândea acum Ionel, aflându-se în maşină, în drum spre bunicii lui. Ei locuiau la munte, departe de zgomotul oraşului, într-un sat cu oameni obişnuiţi, dar harnici. Ionel iubea liniştea acestui loc. Primul lucru pe care îl făcea ori de câte ori îşi vizita bunicii era să urce pe munte. Acolo sus avea în faţa ochilor cea mai frumoasă imagine pe care o văzuse vreodată. Muntele acoperit pe jumătate cu pădure înconjura satul ca o cetăţuie. O apă curgea în apropiere, iar seara ciobanii îşi duceau oile la adăpat. Ar fi stat ore întregi să privească şi să picteze aceste minunăţii dacă bunicul n-ar fi venit după el.

„Iar te-au fermecat locurile. Au într-adevăr ceva aparte. Dumnezeu ne-a binecuvântat mai mult decât am meritat. Pretutindeni în jur poţi vedea iubirea Lui“.

Ionel s-a uitat mirat la bunicul său. Nu-l mai auzise niciodată vorbind de Dumnezeu, poate doar înjurându-L.

„Vino, e târziu. Cina e aproape gata, iar dacă nu ajungem la timp, bunica se va supăra“.

Aştepta cu drag masa de seară, nu numai pentru bucatele gustoase pe care le gătea bunica, dar şi pentru poveştile pe care bunicul i le spunea totdeauna când venea la el. Avea multe povestiri în tolba lui. Era un pădurar bun şi iubea natura cu tot ce oferea ea.

Se apucase deja să mănânce, când bunicul s-a ridicat în picioare.

„Se cuvine să mulţumim întâi Domnului pentru că ne-a dăruit aceste bucate şi apoi să gustăm din ele“.

Ionel nu mai auzise niciodată în această casă o rugăciune. „O fi bolnav bunicul?“ s-a întrebat el. „Numai o boală l-ar putea face să procedeze aşa“.

După câteva ore petrecute în aer liber, Ionel mânca cu poftă. Bunica îi aducea tot felul de bunătăţi. Se bucura văzându-l iar la ei, umplându-le casa de tinereţe şi optimism.

El a a ajutat-o apoi pe bunica să strângă masa şi după aceea s-a dus lângă bunicul său, aşteptând nerăbdător ca acesta să-şi înceapă povestirile.

„Îţi aminteşti de puiul de căprioară care se rănise la picior şi a trebuit să-l ţinem la noi două săptămâni pentru a se vindeca?“

„Cum să nu? Era atât de micuţ şi speriat când l-ai adus! Cu timpul însă se obişnuise cu noi“.

„Când să-l duc înapoi, ai plâns atât de mult, încât a trebuit să te iau cu mine. Pentru că eu aveam treabă, te-am dus până aproape de casă şi apoi te-am lăsat singur. Te-am găsit patru ore mai târziu, urcat într-un copac şi privind ţintă la un cuib de păsărele. Aşteptai ca puişorii să iasă din ouă. Numai că ei nu voiau să iasă“.

„Am tot aşteptat. Îmi era teamă să plec. Mă gândeam că ei vor ieşi şi eu nu-i voi putea vedea. Am fost dezamăgit când mi-ai spus că vor mai trece câteva zile până atunci“.

„M-ai întrebat ceva ce m-a frământat multă vreme. Voiai să afli de unde ştiu puişorii timpul exact când trebuie să iasă din ouă, şi ai continuat să-mi pui întrebări până acasă. Trebuie să recunosc că, de când sunt pădurar, am multe întrebări la care n-am găsit răspuns. Fiecare animal, pasăre, chiar şi fiecare copac te fac să te gândeşti că există un Dumnezeu care le-a creat pe toate.

Într-o zi mi-a venit un nou ajutor de pădurar. Era creştin. El mi-a vorbit despre Dumnezeul cel adevărat, care a creat toate lucrurile şi care ţine în mâna Lui tot universul. A trebuit să recunosc că are dreptate. Natura te obligă să crezi că El există. În adâncul sufletului meu cred că de mult îmi doream să-L cunosc, dar nimeni nu-mi vorbise despre El. O, dar s-a făcut târziu. E timpul să ne culcăm. Mâine mă trezesc devreme. Merg să verific un zvon. Se pare că iar s-au tăiat nişte copaci fără aprobarea mea“.

„Te rog, bunicule, ia-mă şi pe mine“.

„Bine. Numai că trebuie să te culci acum. Mâine îţi va fi greu să te trezeşti“.

Dimineaţa în zori, cei doi au plecat în pădure. Făcuseră traseul de nenumărate ori, cu toate acestea lui Ionel totul i se părea nou şi minunat. Îi plăcea să audă păsărelele cântând şi spera să poată zări vreun iepure sau, de ce nu, chiar şi o căprioară. Şi-ar fi dorit să-l revadă pe Bambi, puiul de căprioară pe care-l îngrijise în urmă cu un an şi ceva.

„Bunicule, Bambi mă recunoaşte dacă mă vede?“

„Nu ştiu sigur. A trecut ceva timp de când nu te-a văzut. S-ar putea totuşi să te recunoască, pentru că animalele au un instinct pe care noi oamenii nu-l avem“.

La prânz, când băiatul a obosit de atâta alergat, s-au oprit să mănânce. Ionel uitase ceea ce îi spusese bunicul cu o seară înainte la cină şi şi-a început gustarea.

„Iar te grăbeşti. N-ai uitat cumva ceva? Tocmai aseară ţi-am spus că se cuvine să mulţumim întâi Domnului pentru hrană şi după aceea să mâncăm“.

În timpul mesei, Ionel se tot frământa. Ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăznea.

„Ei hai, spune, ce te apasă?“ l-a îndemnat bunicul.

„Aş vrea să ştiu dacă… dacă eşti bolnav“.

„Bolnav? Ce te face să crezi asta?“

„Nu te-am auzit niciodată rugându-te şi mă gândeam că, bătrân fiind, poate te-ai îmbolnăvit şi de aceea procedezi aşa“.

Bunicul n-a răspuns imediat. O umbră de tristeţe se putea vedea pe faţa lui.

„Nu, băiatul meu. Nu sunt bolnav. E trist însă faptul că ai dreptate. Nu obişnuiam să mă rog lui Dumnezeu. Credeam ca şi tine că rugăciunea e doar pentru femei şi oameni bolnavi. Acum mă întreb cum am putut trăi atâta timp aşa. A trecut un an de când am descoperit că rugăciunea e la fel de necesară ca aerul pe care-l respirăm. Ţi-am spus deja că am un nou ajutor de pădurar. Mergeam cu el prin pădure şi găseam deseori capcane puse de braconieri. Uneori găseam câte un iepure prins, altă dată o căprioară sfâşiată de fiare. Mă enervam şi-L înjuram pe Dumnezeu. Asta îl întrista mult pe Viorel şi-l făcea să-mi spună:

‚Bade Vasile, de ce-L înjuri pe Dumnezeu? Cu ce este El vinovat de ce se întâmplă? Crezi că Lui îi face plăcere să vadă oamenii bătându-şi joc de creaţia Lui?‘

Avea în fiecare zi grijă să-mi spună câte ceva despre Dumnezeu. La început credeam că face asta doar să mă supere pe mine, dar am observat că aşa se purta cu toată lumea. Era în firea lui să procedeze aşa.

Curând am descoperit că ştiam deja multe lucruri despre Dumnezeu. S-a născut în mine dorinţa de a cerceta Biblia. Acolo am citit că toţi oamenii, tineri şi bătrâni, suntem păcătoşi şi că nu putem primi iertarea pentru păcate prin propriile noastre puteri. Am găsit scris în 1 Timotei 2:5-6: ‚Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi‘.

La rugămintea mea şi a bunicii tale, Viorel venea mereu şi ne explica Biblia. Când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, nu poţi sta nepăsător faţă de El. Aşa am devenit şi noi creştini. Dacă acum mă rog o fac nu pentru că aş fi bolnav, ci pentru că am nevoie de rugăciune“.

Ionel nu înţelegea prea bine ce schimbare se produsese în bunicul său, dar un lucru îi era clar, el Îl iubea acum pe Dumnezeu.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s