Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 ) – 1


de Harriet Lummis Smith

Într-o dimineaţă de iunie, domnişoara Polly intră grăbită în bucătărie. De obicei, ea nu era niciodată grăbită: chiar se lăuda şi era mândră de firea ei liniştită. Astăzi însă se grăbea.

Nancy spăla vasele şi o privi mirată. Intrase la domnişoara Polly în serviciu numai de două luni, totuşi observase că stăpâna sa nu se grăbea niciodată.

– Nancy!

– Poftiţi coniţă, răspunse voioasă Nancy, ştergând înainte vasul pe care-1 ţinea în mână.

– Nancy! zise Domnişoara aspru, când îţi vorbesc lasă orice lucru şi ascultă!

Fata se roşi, îi căzură vasul şi şervetul din mâini, ceea ce o încurcă şi mai mult.

– Da coniţă, am înţeles, îngăimă ea ridicând vasul de jos; dar mi-aţi spus chiar dumneavoastră azi dimineaţă să mă gră­besc cu vasele. Stăpâna se încruntă.

– Destul Nancy, nu-ţi cer nici o lămurire. Iţi cer numai să mă asculţi!

Foarte bine, coniţă.

Nancy înăbuşi un oftat, întrebându-se dacă vreodată va putea mulţumi pe Domnişoara. Nu fusese încă în serviciul nimănui, dar maică-sa se îmbolnăvi. Era văduvă cu trei copii mici. Nancy fusese nevoită să caute un serviciu ca să-i poată

ajuta pe ai săi. Avusese noroc de un loc bun aici, în casa aceas­ta mare de pe deal la o depărtare de numai 5 kilometri de satul ei. De mult auzise ea vorbindu-se de domnişoara Polly, pro­prietara vechiului castel din Harrington, ca de una dintre cele mai bogate persoane din oraş. Acum era de două luni la dânsa; o cunoştea ca pe o stăpână severă, care se încrunta de câte ori cădea vreun cuţit sau când se trântea vreo uşă şi nu zâmbea niciodată.

– Când vei termina cu vasele, Nancy, zise Domnişoara, te vei duce să scuturi în odăiţa de sus de lângă pod. Vei aşeza acolo un pat din cele ordinare, apoi vei mătura şi vei curaţi camera după ce vei scoate de acolo toate cuferile.

– Da, coniţă. Şi unde să pun cuferile acelea?

– Pune-le în pod. Domnişoara Polly stătu puţin pe gânduri apoi zise:

– Mai bine îţi spun şi ţie, de la început, că nepoata mea Pollyanna Whittier o să vină să locuiască aici la mine, are un­sprezece ani; deci pentru ea pregătim această cameră.

– Va veni aici la noi o fetiţă? Ce bine-mi pare, strigă Nancy, gândindu-se la veselia ce o răspândeau surorile ei acasă.

– Iţi pare bine, dar n-am nevoie de părerea ta, răspunse Domnişoara, mă voi sili să fac să meargă totul bine, căci ştiu cum trebuie să mă port.

Fata se roşi.

– Desigur, coniţă, mă gândeam numai aşa, că fetiţa v-ar înveseli zise Nancy.

–  Mulţumesc, răspunse Domnişoara, nu simt această nevoie.

– Sânt sigură, coniţă, că veţi fi bucuroasă de venirea copilei sorei dumneavoastră, mai spuse fata pentru a pregăti o mai bună primire micuţei orfane. Domnişoara Polly se sculă să plece.

– Bine, bine nu prea văd pentru ce sa fiu fericită; voi creşte eu copila sorei mele pentru că a făcut prostia că s-a măritat şi apoi a născut-o. Oare nu se nasc pe lume destui… Dar cum am mai spus, ştiu cum trebuie să mă port. Ia seama să cureţi bine toate colţurile, adăugă ea părăsind bucătăria.

– Da coniţă, răspunse Nancy oftând, apoi continuă să spele vasele înainte.

Ajunsă în camera sa, domnişoara Polly mai citi o dată scri­soarea care-i pricinuise atâta tulburare. De două zile o primise dintr-un oraş îndepărtat, şi purta această adresă:

 

          DOMNIŞOAREI POLLY H.

 

           Scumpă doamnă,

 

Cu multă părere de rău vă anunţ că părintele Ioan Whittier a încetat din viaţă acum două săptămâni, lăsând în unna sa o copilă de unsprezece ani. N-a lăsat sărmanul nici o a vere, afară de câteva cărţi, pentru că, desigur, ştiţi, era preot la o biserică săracă şi n-avea decât un salaiiu mizerabil. Mi se pare că era soţul defunctei dumneavoastră surori; el mi-a dat să înţeleg că nu eraţi tocmai în relaţii bune, credea totuşi că de dragul surorii dumneavoastră veţi primi copila s-o creşteţi. De aceea îmi permit a vă scrie. Fetiţa va fi gata să plece, când veţi primi această scrisoare şi dacă dumneavoastră consimţiţi a o creşte. Vă rugăm foarte mult să binevoiţi a ne înştiinţa imediat, fiindcă un domn şi o doamnă de aici vor pleca într-acolo şi ar aduce ei copila până la Boston, de unde ar urca-o tot ei în trenul care duce la gara dumneavoastră. Bineînţeles, veţi fi înştiinţată despre ziua şi ora sosirii Pollyannei.

          Nădăjduim să primim curând un răspuns favorabil, rămân cu respect al dumnea voastră supus,

                                                                                     

                                                                                                          Jeremiah O. White

Încruntând sprâncenele, domnişoara Polly împături scri­soarea şi o puse iar în plic. Răspunsese în ajun că era dispusă a primi copila. Îşi cunoştea datoria oricât de neplăcută ar fi putut fi ea. Stând astfel cu scrisoarea în mână se întoarse cu gândul spre zilele trecute ale copilăriei…

O vedea pe sora ei Jennie, frumoasă, numai de douăzeci de ani, când stăruise în dorinţa ei nestrămutată de a se căsători cu tânărul John W, cu toată opoziţia familiei ei. O ceruse un om bogat de care Jennie nici nu a vrut să audă. Omul bogat avea bani mulţi dar era în vârstă, pe când viitorul preot era tânăr, frumos, plin de idealuri şi dragoste. Jennie îl iubea şi visa un viitor din poveşti; deci îl alesese pe acesta ca iubitul inimii ei, se căsători cu el şi plecară împreună în satul îndepărtat să facă apostolat. De atunci s-a depărtat Jennie de familia ei, de atunci se făcuse ruptura între ei. Domnişoara Polly îşi amintea acum de toate, deşi nu avea atunci decât cincisprezece ani. Fa­milia nu mai avusese nici o legătură cu soţia misionarului. Jennie scria din când în când. Botezase cu numele de Pollyanna pe ultima ei fetiţă, în amintirea celor două surori: Polly şi Anna. Ceilalţi copii îi muriseră, scrisese ea în ultima scrisoare. Câţiva ani mai târziu, veni vestea şi despre moartea lui Jennie. O scurtă scrisoare, scrisă de bietul preot, datată dinlr-un oraş din vest înştiinţa familia despre această veste tristă. Timpul trecuse, se scurtase, şi odată cu el viaţa îşi urma cursul său.

Domnişoara Polly, cu privirea pierdută în zare, se gândea la schimbările pe care i le aduseseră aceşti douăzeci de ani din urmă. Era acum de patruzeci de ani împliniţi şi singură pe lume! Tată, mamă, surori, toţi muriseră. Era de multă vreme stăpâna casei şi a averii lăsată de tatăl ei. Câţiva prieteni, îndu­ioşaţi de viaţa ei singuratică, o sfătuiseră să ia în casă vreo rudă pe lângă dânsa; dar ea nu primise nici sfatul, nici părerea nimănui.

– Nu mă simt singură, zicea dânsa cu mândrie; şi era atât de fericită să stea singură cu ea însăşi! Mi-e dragă singurătatea şi mai ales liniştea înainte de toate! Dar acum? Se sculă cu faţa întunecată, cu buzele strânse. Era mulţumită că e o femeie bună, care-şi cunoaşte îndatoririle şi că avea tăria de a le îndeplini. Dar Pollyanna!!!… ce nume ridicol!

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s