Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 1 ) – 2


În mica mansardă, Nancy mătura şi freca de zor, mai cu seamă prin colţuri. Hărnicia şi munca aceasta erau mai mult spre uşurarea tulburării ce o cuprinsese, decât pentm a înlătura murdăria. Cu toată supunerea ei sfioasă faţă de stăpâna sa, totuşi se gândea la ea.

– Aş vrea să-i pot freca astfel şi colţurile sufletului, gândea ea înciudată, dând lovituri zdravene cu peria. Multe ar fi de curăţat. Auzi dumneata! Bagi o drăgălaşă de fetiţă în mansarda asta mizerabilă, călduroasă vara, îngheţată iarna, când sunt atâtea odăi bune în casa asta mare. „Copiii nu sunt de folos pe lume”, aşa zicea dânsa ieri. Hmm!… se gândea Nancy, furi­oasă, răsucind şi storcând cârpa cu putere că o dureau dege­tele. Mi se pare că sunt alţii mai de prisos decât copiii… Lucră cât lucră, apoi când socoti că totul e gata, se uită cu dispreţ la odăiţa goală, pustie, curată dar săracă.

– Iată, s-a făcut partea mea, cel puţin e gata… ofta ea. Nu mai e murdărie aici, dar nici mare lucru nu este. Biata fată! frumos loc i-a mai ales!… Auzi, aici să adăpostească ea pe copila orfană, căreia îi trebuie dragostea căminului părintesc. Nancy ieşi trântind uşa.

– Oh, ce-am făcut?… îşi muşcă buzele. Apoi cu ciudă zise:

– Atâta pagubă! O fi auzit cum am trântit-o, da, o fi auzit!

După amiază, Nancy cobora în grădină. Aici găsi pe bătrâ­nul Tom, grădinarul, ocupat cu smulgerea buruienilor şi ea îl ajută la netezirea aleilor.

– Domnule Tom, zise Nancy uitându-se înapoi, pentru ca nimeni să n-o audă. Ştii dumneata că va veni să stea la noi o fetiţă, nepoata domnişoarei Polly?

– Poftim? întrebă moşneagul ridicându-se cu greu.

– O fetiţă va trăi cu domnişoara.

Du-te de spune gluma asta altora, bombăni Tom, neîn­crezător. De ce nu-mi spui că soarele o să apună mâine la răsărit?

– E aşa cum ţi-o spun, mi-a spus chiar cucoana, întări Nancy. E nepoţica doamnei şi are unsprezece ani.

Bătrânul grădinar rămase cu gura căscată.

– Ia stai… n-o fi… şi deodată o lumină duioasă învioră ochii săi tulburi. Nu-mi pare cu putinţă, dar aşa trebuie să fie… fetiţa domnişoarei Jennie, căci numai dânsa s-a măritat. Desigur Nancy, e fară îndoială fetiţa domnişoarei Jennie. Doamne, Dumnezeule! Nu-mi vine să cred că ochii mei bătrâni vor vedea şi această minune!

– Cine a fost Jennie?

– Era un înger, coborât de-a dreptul din Cer, răspunse omul cu evlavie; dar, pentru bătrânul meu stăpân şi soţia sa, era fiica cea mai mare. Avea douăzeci de ani, când s-a măritat şi a plecat de aici. Sânt mulţi ani de atunci. Am auzit povestindu-se că toţi copiii ei muriseră, afară de ultima, aceea desigur, este fetiţa care vine acum.

– Ea are unsprezece ani.

– Aşa este, desigur, zise bătrânul dând din cap.

– Va locui în mansardă, mititica! Ruşine să-i fie coniţei! zise Nancy furioasă, uitându-se îndărăt spre casă.

Bătrânul Tom se posomori dar după un timp zâmbi ciudat.

– Mă întreb ce are să facă domnişoara Polly cu un copil în casă, spuse el.

– Hmm! Eu mă întreb ce va face copila cu Domnişoara în casă, adăugă Nancy.

Bătrânul râse.

–  Mă tem că nu prea ţi-e dragă stăpâna noastră, mor­măi el.

– Dar cine poate s-o iubească, zise Nancy cu dispreţ.

Bătrânul Tom avea iar un zâmbet ciudat. Se aplecă peste straturi şi începu a plivi.

–  Cred că n-ai auzit niciodată vorbindu-se de romanul domnişoarei Polly! spuse el încet.

– Un roman! dânsa? Nu, sunt sigură că nimeni n-a auzit aşa ceva.

– Ba da, multă lume a auzit, răspunse moşneagul; logod­nicul ei de odinioară trăieşte încă, chiar în acest oraş.

– Cine e?

– Nu pot să-ţi spun.

Bătrânul se ridică, ochii lui albaştri priveau spre casă, cu o mândrie cinstită de servitor credincios al familiei pe care o slujea şi o iubea de atâţia amari de ani.

– Dar nu-mi pare cu putinţă să fi fost dânsa iubită vreodată, întări Nancy.

Bătrânul Tom dădu din cap.

– Dumneata n-o cunoşti pe domnişoara noastră cum o cunosc eu; a fost foarte frumoasă şi ar fi şi acum dacă ar vrea.

– Frumoasă! Domnişoara Polly?

– Da… Dacă ar vrea să-şi lase părul puţin mai liber ca altădată şi dacă s-ar îmbrăca frumos, cu rochii albe, cu bro­derii, cu dantele, ai vedea atunci cât ar fi de frumoasă; căci domnişoara Polly nu e bătrână, Nancy.

– Oare, aşa să fie? Oricum, a izbutit de minune să pară bă­trână, răspunse Nancy, strâmbându-se.

– Da, ştiu, asta a început de când a avut o neînţelegere cu logodnicul ei şi de atunci ai crede că un viermie îi roade inima şi că se hrăneşte cu scai, atât e de acră şi de înţepată.

– O! da, chiar aşa, declară Nancy.

– Oricum te-ai lua cu dânsa, nu ajungi niciodată să-i intri în voie; pentru nimic în lume n-aş mai sta aici, de n-ar fi nevoile celor de acasă. Dar într-o bună zi o să-mi dau drumul, o să-mi revărs în gura mare tot năduful şi în ziua aceea va fi bineînţeles adio pentru mine.

Bătrânul Tom clătina iar din cap.

– Ştiu, e adevărat că am simţit şi eu odată ca dumneata, dar nu-i aşa, crede-mă, nu-i bine să n-ai răbdare. Şi iar se aplecă şi-şi reluă lucrul.

– Nancy! Strigă o voce ascuţită şi poruncitoare.

– Îndată coniţă, bâlbâi Nancy, repezindu-se spre casă.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s