Mai mult decât biruitoare pe câmpul de luptă al minţii


RODICA BACIU  locuieşte în Târgu- Mureş împreună cu soţul, Ioan Matei şi cei trei copii: Mirel, Natalia şi Eusebiu. Rodica este de profesie economist şi împreună cu soţul ei deţin o firmă de distribuţie piese auto unde lucrează peste 300 de angajaţi. Pe lângă această profesie, ea este implicată în lucrarea cu femeile fiind coordonatoare a lucrării cu femeile în judeţul Tg. Mureş, realizatoare a emisiunii PENTRU NOI FEMEILE, la Credo TV, precum şi coordonatoarea colectivului de redacţie al revistei creştine ” Suflet de femeie”. Familia Baciu a înfiinţat în anul 2005 Fundaţia MATER care promovează principiile prolife şi ajută în special femeile aflate în situaţii grele. Fundaţia MATER oferă servicii de consiliere psihologică, consultaţii medicale de specialitate, suport pentru persoanele aflate în lupta cu cancerul, precum şi cursuri pentru tineri pe diferite teme: prevenirea bolilor cu transmitere sexuală, antiavort, antipornografie, antidrog.

1. Ce se întâmplă cu mintea noastră?

Ce este mintea sau creierul?

  • cântăreşte circa 1, 5 kg
  • masă gelatinoasă care conţine 80% apă ( de aceea este bine să bem 2 litri apă/ zi)
  • SUPERCALCULATOR: un calculator Cray care are cel mai mare procesor al tuturor vremurilor face sute de milioane de calcule pe secundă; totuşi acest calculator ar trebui să lucreze aproximativ 100 de ani pentru a egala ce face creierul uman într- un minut( cartea ” Comparisons with the Brain” –  de Michael Tipper).
  • 48. 000 km reţele nervoase/ lungimea Ecuatorului este de 40. 000 km.
  • transmite  informaţia la o viteză de 354 km/ oră sau 98 m/ secundă
  • funcţiile superioare ale creierului, în special procesele psihice complexe sunt încă puţin cunoscute
  • COMPARTIMENTUL DE CUNOAŞTERE: gândirea, orientarea atenţiei, învăţarea, memoria cua jutorul cărora omul cunoaşte realitatea şi pătrunde în descifrarea legilor ei
  • COMPARTIMENTUL AFECTIV: trăirile, emoţiile, sentimentele şi pasiunile pe care omul le încearcă în viaţă
  • COMPARTIEMNTUL VOLIŢIONAL: totalitatea hotărârilor, deciziile şi perseverenţa îndeplinirii lor.

În cartea sa, ” Battlefield of the mind” ( Câmpul de luptă al minţii), Joyce Meyer afirmă: ” Cea mai mare parte  a vieţii nu m- am gândit la ceea ce gândeam. Ci, pur şi simplu, gândeam ce- mi venea în minte. Nu ştiam că Satan putea să- mi injecteze gânduri în minte. Şi mare parte din ceea ce aveam în minte erau minciuni  pe care mi le spunea Satan, ori nimicuri, lucruri care chiar nu meritau timpul meu de gândire. Diavolul îmi controla viaţa, pentru că el era cel care îmi controla gândurile.”

Dumnezeu mi- a arătat că mintea mea este uneori ca şi o casă fără uşi, fără geamuri, ca şi o ţară fără graniţe (asemeni ţărilor membre EU)  şi gânduri cu grămada de tot felul năvălesc în mintea mea/ a noastră. Care este efectul? După ce mintea noastră este lovită de aceste gânduri, ne sunt afectate emoţiile şi adeseori în aceeaşi direcţie merge şi credinţa noastră şi apoi faptele noastre. ” Seamănă un gând şi vei culege un cuvânt; samănă un cuvânt şi vei culege o acţiune; seamănă o acţiune şi vei culege un obicei, seamănă un obicei şi vei culege un destin” . spunea marele maestru indian, Swuami Shivananda

2. Care este soluţia pentru transformarea minţii? Care este soluţia pentru păzirea minţii de atacurile celui rău?

  • cum gestionăm aceste gânduri? Rugându- ne neîncetat!
  • nu trebuie să ne rugăm doar când stăm în cămăruţă sau pe genunchi, ci trebuie să ne rugăm în tot timpul, mintea noastră să aducă laudă lui Dumnezeu şi să aducă cereri.
  • sunt multe lucruri care ne distrag atenţia de la părtăşia şi dialogul cu Dumnezeu. Dar avem multe oportunităţi să facem rugăciuni: când spălăm vasele, când gătim, când călătorim, când facem baie, etc.
  • cum ar fi să ne rugăm pentru persoanele din familia noastră în fiecare zi, când pregătim mâncarea sau când le călcăm hainele?
  • un obicei bun este acela de a aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru TOATE LUCRURILE; deci, putem înălţa rugăciuni de mulţumire, să avem zile în care să mulţumim doar lui Dumnezeu în gândul nostru pentru tot ceea ce El ne- a dat.
  • aducând toate problemele noastre la cunoştinţa lui Dumnezeu şi ancorându- ne în promisiunile Lui.

3. Ce Îi spunem lui Dumnezeu în rugăciune?

Există rugăciuni învăţate, făcute din cuvinte alese. Există şi rugăciuni care Îl ofensează pe Dumnezeu. Folosim credinţa/ Cuvântul sau inerţia? INERŢIA UMANĂ spune: ” Problema nu s- a rezolvat încă, continuă să te rogi, să te plângi înaintea lui Dumnezeu pe această temă!”  CREDINŢA spune: ” Când vă rugaţi să credeţi că aţi primit deja lucrurile pe care le- aţi cerut şi le veţi primi!”  În cartea sa, Puterea creatoare a cuvintelor” , Charlie Capps spune: ” Rugăciunea a devenit o experienţă provocatoare de uită circumstanţele. Era palpitant să mărturisesc că am abundenţă şi că nu îmi lipseşte nimic, atunci când lipsurile erau foarte aparente.”

” Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”, declar atunci când am o grămadă de dorinţe. Nici o armă îndreptată împotriva mea nu va avea putere, decalr atunci când se pare că toate lucrurile  sunt împotriva mea şi îmi cauzează insucces.

EXEMPLU DE RUGĂCIUNE GREŞITĂ: ” Doamne, m- am rugat de atât timp şi nu s- a schimbat nimic.” Aceasta este o proclamare a necredinţei. De fapt, noi lăsăm mintea noastră să fie umplută de necredinţă, de diavolul şi apoi proclamă aceste gânduri în faţa lui Dumnezeu. În felul acesta Îl îngrădim pe Dumnezeu cu cuvintele noastre şi lucrurile nu se schimbă deloc în bine în acest fel.

Roditoare în mijlocul încercărilor


RODICA  VOLINTIRU este  născută în România, dar locuieşte în Canada de 19 ani  împreună cu soţul ei Marian şi cei 4 copii.

Rodica s- a născut într- o familie cu 10 copii, cu toţii crestini. De- a lungul vieţii ei a trecut prin multe încercări, păcate , dezamăgiri, singurătăţi,  întristări de tot felul… Cel rău a urmărit să- i ia viaţa de mai multe ori, chiar având  tendinţe de sinucidere… Dar, DUMNEZEUL CEL ATOTPUTERNIC, care i- a dat viaţă a avut un plan minunat pentru viaţa ei şi întotdeauna a salvat- o. În 1993, prin providenţa divină a plecat în vizită la sora ei în Canada, unde Domnul i- a schimbat radical viaţa. Tot acolo s- a şi căsătorit şi a rămas acolo. În acest timp are multe experienţe  cu Dumnezeu, care a aprins un foc în inima ei , o pasiune pentru  Domnul ISUS şi Împărăţia LUI. Domnul  a chemat- o la o viaţă de consacrare prin  post şi rugăciune pentru naţiuni şi mai ales pentru ROMÂNIA. La îndemnul DOMNULUI, din 2007, ea împreună cu soţul, vin în fiecare vară (2- 3luni) în misiune, ca să slujească  în România şi alte ţări.
                                                              *****
Pasiunea mea este DUMNEZEU şi Împărăţia LUI.  Aceasta include: pasiune pentru ISUS , pentru rugăciune, pentru închinare, pentru  CUVÂNTUL LUI, pentru vestirea Evangheliei, pentru  ajutorarea celor în suferinţă, pentru întărirea BISERICII LUI HRISTOS, pentru  a lua CRUCEA şi a- L urma pe Domnul   meu, pentru A PETRECE TIMP CU DUMNEZEU la picioarele LUI.
Viaţa aceasta este plină de surprize , de încercări, de necazuri ,de bucurii… Cum să RODEŞTI în mijlocul suferinţei???Când privim la noi , la toate necazurile, lipsuri, boli, certuri, divorţuri, copii  neascultători… etc. etc, cum să te bucuri? Cum să RODEŞTI?? Când să mai ai timp şi pentru  alţii?
Cu siguranţă că ai multe întrebări: “De ce îngăduie Domnul  să trec pe aici? De ce Domnul nu- mi răspunde la rugăciuni? De ce Domnul nu mă vindecă? De ce soţul , copilul, … nu se pocăieşte, căci am postit, m- am rugat… ? De ce nu pot scăpa de aceste păcate, adicţii, amărăciuni, nemulţumiri  din viaţa mea?” Şi lista poate continua.  Slăvit să fie Domnul  Isus căci doar la EL găsim: iertare, ajutor, TRANSFORMARE, ca apoi să– L slujim şi  să RODIM spre slava LUI.
În  Romani 12;1-2, Domnul ne spune cum să începem. Avem nevoie de o transformare a MINŢII, A GÂNDURILOR, A VORBELOR, A  ACŢIUNILOR, A INIMII. Toate acestea se pot transforma prin CUVÂNTUL DOMNULUI, RUGĂCIUNE, ÎNCHINARE , SMERENIE, POST, etc.
Avem nevoie de a ne schimba felul vechi de a gândi, de a vedea pe Dumnezeu  şi dragostea Lui, de a înţelege că EL are un plan măreţ cu fiecare din noi (Isaia 43: 18- 19;  Ieremia 29:11- 14).
Avem nevoie de o RADICALĂ DECIZIE, DE DISCIPLINĂ , DE DETERMINARE, DRAGOSTE PENTRU DUMNEZEU. Când căutăm mai întâi:  FAŢA LUI, Împărăţia Lui, voia Lui, Cuvântul Lui, cu siguranţă că vom experimenta minunile Lui şi vom RODI pentru EL. Cum?   Avem  pace în mijlocul furtunii, bucurie în încercare, perseverenţă cu credinţă în rugăciune, ÎL lăudăm pe Domnul şi Îi mulţumim chiar când nu înţelegem, chiar când lacrimile curg pe obraz, ajutăm pe cei în necaz , chiar dacă şi eu sunt tot acolo, dar acum o fac din inimă pentru că îi înţeleg mai bine . Avem nădejde în promisiunile Domnului că va veni în curand şi vremea izbândei, a răspunsului. Până atunci , ALEG SĂ MĂ ÎNCRED ÎN DOMNUL să declar Cuvântul Lui şi  să- L laud neîncetat.
De citit: 2 Corinteni 4: 16- 18 ;1 Petru 5: 7- 10; 1 Petru 2: 19- 23 ; Iacov 1: 2- 4; Psalmul 84: 5- 7 ; Romani 8: 18; Evrei 12: 10 .
IOSIF – Geneza 41: 52
El a avut 2 copii: Manase- ” uitare”  şi  Efraim – ” rodire”  (” Dumnezeu  m- a făcut RODITOR  în ţara întristării mele”).
Dumnezeu  a fost cu Iosif prin toate încercările lui. El a fost o binecuvântare pentru toţi, adică a RODIT. Prin aceasta Dumnezeu a fost onorat şi Şi- a dus la îndeplinire planul Său . Dar în Psalmul 105: 17- 21 vedem TESTUL lui.
Oricare îţi este problema, încercarea, suferinţa, adu- ţi aminte că Domnul este de partea ta, că numai  EL vrea să te înveţe nişte lecţii spirituale, ca să creşti la starea de om mare în Hristos.  Eşti aurul prea preţios pentru EL , dar te  trece prin foc ca să cureţe zgura . În locurile secetoase se formează caracterul . După ce ieşi din încercare, Domnul se poate încrede în tine şi te va folosi la un alt nivel ca să rodeşti spre slava Lui. Apoi, când din nou va veni seceta, tu vei îndrăzni să semeni şi rodul tău va fii însutit ( Geneza 26: 12).
Domnul  ne vrea cu gelozie pentru  EL . Numai  în  intimitatea cu EL , putem să aducem ROADĂ.
IOAN 15:5 – ”  Cine  ramane in Mine  si in cine  raman EU  aduce  mult  ROD; caci despartiti de Mine nu puteti face nimic”
IOAN 15: 8 – ” Dacă aduceţi mult ROD , prin aceasta TATĂL  Meu va fi proslăvit”
Care este scopul nostru  pe acest pământ?? Ca prin tot ce facem Dumnezeu să fie  GLORIFICAT!

Abigail, femeia care şi- a cunoscut valoarea


Elena Nini are 56 de ani, locuieşte în Timişoara, soţul ei a plecat la Domnul în urmă cu 6 ani, este mamă a 3 copii minunaţi: Rebeca Ligia, Cornelia Cecilia şi Timotei Iosif. Este implicată în mijlocire, misiune, consiliere, face parte din echipa de organizare a Conferinţei  naţionale de femei, având drept scop evanghelizarea, eliberarea şi echiparea femeilor.

Anul 2012 = anul ebraic 5772 = Anul Casei

ABIGAIL – ” Tatăl meu este fericirea!” – NABAL – nebun[ Nebunul zice în inima lui: ” Nu este Dumnezeu!” ( Psalmul 14: 1) ]

1. Abigail era o femeie hotărâtă şi avea o relaţie bună cu slujitorii ei şi ai lui Nabal

” Să ştii acum şi vezi ce ai de făcut, căci pierderea stăpânului nostru şi a întregii lui case estehotărâtă…” Ea nu îşi judecă soţul, ci acţionează îndată cu înţelepciune. ” Cărarea pe care mergi să fie netedă şi toate căile tale să fie hotărâte” ( Proverbe 4: 26).

” Cine are o inimă înţeleaptă îşi arată înţelepciunea când vorbeşte şi mereu se văd învăţături noi pe buzele lui” ( Psalm 16: 23).

Înainte să judeci: Piatra pe care o arunci astăzi, mâine s- ar putea să te împiedice. TRECUTUL  nu trebuie să fie un loc în care să trăim, ci ceva din care învăţăm. EŞECUL are nevoie de aprobarea ta, dar SUCCESUL are nevoie de decizia ta. LUCRURILE din viaţa ta te testează!!

2. Abigail ia asupra ei vina soţului ei: ” Eu sunt de vină, domnul meu!” Isus a luat asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

3. Nu se scoate pe ea în evidenţă, ci pe Dumnezeul ei: ” Acum, domnul meu, viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că Domnul te- a oprit să verşi sânge şi să te ajuţi cu mâna ta!” ” Nădăjduieşte în Domnul şi El te va ajuta” ( Proverbe 20: 22).

4. Abigail şi- a cunoscut valoarea, oprind o armată de aproape 400 de bărbaţi şi salvând multe vieţi de la moarte: ” Ea este îmbrăcată cu tărie şi slavă şi râde de ziua de mâine” ; ( Proverbe 31: 25). ” Încredinţează- ţi lucrările în Mâna Domnului şi îţi vor izbuti planurile” ( Proverbe 16: 3); ” O femeie plăcută, capătă cinste” ( Proverbe 11: 16a); ” Femeia înţeleaptă ăşi zideşte casa” ( Proverbe 14: 1a).

5. Vorbeşte cuvintele credinţei peste David: ” Ea deschide gura cu înţelepciune, şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă” ( Proverbe 31: 26).

CE ŢI- A FĂGĂDUIT ŢIE DOMNUL?

DAR CASEI TALE?

DAR ŢĂRII TALE?

” Dacă poporul meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi- i voi tămădui ţara” ( 2 Cronici 7: 14).

” Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, …”( 1 Timotei 2: 1- 4).

6. David recunoaşte că Abigail a ascultat de Dumnezeu, ieşindu- i în întâmpinare şi orpindu- l de la a vărsa sânge.

 7. În loc de blestem, vine binecuvântarea : ” Femeia care se teme de Domnul va fi lăudată” ( Proverbe 31: 30b).

CONCLUZIE: Abigail şi- a cunoscut valoarea şi de aceea a fost o biruitoare!

Îţi cunoşti tu valoarea?

NU UITA! Succesul are nevoie de decizia ta!!!

Schimbată, nu doar atinsă de Dumnezeu ( Sesiunea IV )


Ligia Seman locuieşte în Hunedoara împreună cu cele două fiice ale ei şi soţul ei, Tibi. Este scriitoare, autoare a patru romane creştine de succes: Funiile dragostei, Handicapul conştiinţei, Tragedie şi Triumf  şi  Portrete din cioburi şi a unui studiu biblic cu adresabilitate feminină Domnind peste împrejurările vieţii,  prin care au fost atinse vieţile multor femei. Împreună cu soţul ei, Tibi, sunt invitaţi să vorbească la numeroase seminarii şi conferinţe din ţară având drept scop eliberarea, restaurarea şi echiparea femeilor din România.

Ezechiel 22: 30 –  Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea!”

2 Cronici 16: 9 – ” Căci Domnul îşi are privirea răspândită pe întreg pământul ca să- i întărească pe cei  a căror inimă este devotată Lui!” ( NTR)

Fapte 13: 22 – ” L- am găsit pe David, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele!”

Când Dumnezeu caută un om, îl şi împuterniceşte pentru a face lucrarea respectivă, iar omul nu vede această luptă ca pe o povară, ci ca pe o  bătălie câştigată pentru bucurie. Nu este o povară să fii omul lui Dumnezeu, ci mai degrabă să nu fii cine te cheamă El să fii.

4 MOTIVE PENTRU CARE DUMNEZEU L- A GĂSIT PE DAVID –  “ om după inima Mea”

1. PE VREMEA CÂND ERA ÎNCĂ PĂSTOR A UMBLAT ÎN PRINCIPIILE LEGĂMÂNTULUI:

Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că- l iubea ca pe sufletul lui. A scos mantaua pe care o purta ca s- o dea lui David, şi i- a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi cingătoarea lui ( 1 Samuel 18: 3, 4).

Între Ionatan şi David, fiul împăratului Saul şi David a existat o prietenie profundă care a culminat cu încheierea unui legământ între ei. David a schimbat hainele şi armele lui cu cele ale fiului de împărat.

Prin Schimbul divin de la cruce, noi putem intra în posesia unei inimi noi şi împreună cu aceasta suntem ” moştenitori ca fii ai făgăduinţelor lui Dumnezeu: Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu eşti şi moştenitor împreună cu Dumnezeu ( Galateni 4: 7).

În viziunea lui Dumnezeu legământul, înfierea noastră – include schimbul inimii deznădăjduit de rea şi înşelătoare cu inima Fiului Său. Fără ZDROBIRE nu se poate face transplantul vieţii!

 Le voi da o altă inimă şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, şi le voi da o inimă de carne, ca să  urmeze poruncile Mele, şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor ( Ezechiel 11: 19).

” În momentul în care suntem mântuiţi, Dumnezeu ne dă o inimă de carne; totuşi inima noastră de piatră există încă. Se poate spune că, pe de o parte  avem o inimă de carne, şi pe de altă parte o inimă de piatră. Îndepărtarea inimii de piatră nu se realizează instantaneu; inima este inmuiată treptat. Pe măsură ce inima noastră de piatră se transformă treptat într- o inimă de carne, viaţa lui Dumnezeu poate să acţioneze fără piedici. În legătură cu această chestiune copiii lui Dumnezeu au multe experienţe similare. În ziua în care cienva este mântuit, inima lui împietrită este înmuiată, totuşi nu îndrăznim  să spunem că este înmuiată total. Se poate ca atunci inima lui este înmuiată în proporţie de 70 % .  Puţin mai târziu, însă ea începe să se împietrească din nou. Dumnezeu ne va transforma  inima în continuu până ce ea va fi în întregime o inimă de carne” ( ” Legământul mai bun” , Watckman Nee).

BENEFICIILE ZDROBIRII

1. O inimă nouă, bucurie, fericire, pace, binecuvântările ascultării

” Domnul Dumnezeul tău îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţiei tale şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău ca să trăieşti… Domnul se va bucura din n ou de fericirea ta.. dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind poruncile şi rânduielile Lui scrise în cartea aceasta a Legii, dacă te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău” ( Deuteronom 30: 6).

2. Principiul ]nmulţirii care vine în urma frângerii

” Isus a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi- a ridicat ochii spre cer şi le- a binecuvântat, apoi le- a frânt şi le- a dat ucenicilor să le împartă norodului” ( Luca 9: 16).

3. O inimă pregătită pentru a sluji

O caracteristică comună a oamenilor care au fost zdrobiţi de Dumnezeu, este faprul că se îmblânzesc.

Atitudinile unei persoane nezdrobite: încăpăţânare, duritate, hotărâre fără replică.

Atitudinile unei persoane zdrobite: atitudine şi voce umilă, cuvinte şi maniere în care se regăseşte teama de Dumnezeu, contactul celorlalţi cu ea e simplu, conversaţia –  uşor de întreţinut, în prezenţa ei vărsările de lacrimi pot fi făcute fără repugnanţă, este uşor să- i adresezi un cuvânt.

4. O familie binecuvântată

Căsătoria este mediul cel mai propice în care Dumnezeu mă poate purifica şi schimba în asemănare cu Isus Hristos.

Căsătoria este operaţia prin care vanitatea unei femei şi egocentrismul unui bărbat sunt extrase fără anestezie ( Helen Rowland)

” Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletirea părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau  în Dumnezeu şi erau supuse bărbaţilor lor; ca Sara, care asculta de Avraam şi- l numea ” domnul ei”. Fiicele ei, v- aţi făcut  dacă faceţi binele  fără să vă temeţi de ceva. Bărbaţilor, purtaţi- vă şi voi la rândul vostru  cu înţelepciune cu nevestele voastre, sând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre!” ( 1 Petru 3: 2- 7).

Câştigul unei femei blânde, zdrobite –  un bărbat cu viziune, intrat în destin, asemenea  lui Avraam, adică o familie binecuvântată- promisiunea lui Dumnezeu pentru Avraam: “ Te voi binecuvânta pe tine şi sămânţa ta şi te voi face o binecuvântare!”

Beneficiile zdrobirii – beneficiile legământului –  armele de luptă ale lui Dumnezeu în locul armelor noastre, curăţirea, neprihănirea Lui în locul păcatelor noastre, puterea Lui în locul slăbiciunilor noastre, bogăţia Lui în locul sărăciei noastre, acceptarea Lui în locul respingerii noastre, binecuvântare în locul blestemului, identitatea Lui de Împărat şi Preot în locul nimicniciei noastre, moştenirea Lui ca fiu în locul robiei, vindecare fizică şi interioară în locul bolii.

2. A FOST GATA SĂ PLĂTEASCĂ PREŢUL PENTRU A ADUCE SHEKINAH ( PREZENŢA LU DUMNEZEU) ÎN REGATUL LUI

Slăbiciunea omului va purta chivotul prezenţei lui Dumnezeu : ” Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut. Pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi”( 2 Corinteni 4: 7).

Leviţii au fost nevoiţi să poarte greul chivot pe umerii lor 16 kilometri. Ei sacrificau câte un bou şi un viţel îngrăşat, făceau şase paşi şi treceau din nou prin acelaşi proces al jertfei. Acei oameni au transpirat din greu.

2 feluri de jertfe:

  • inutile – Uza –  cheltuieli de timp, energii, emoţii în afara planului lui Dumnezeu ( ex. – anxietate, soţii manipulatoare, mame hiperprotectoare)
  • jertfe care îşi ating ţinta – David  care a  ales să transporte chivotul conform instrucţiunilor lui Dumnezeu din Lege.

Diferenţa între suferinţe inutile şi zdrobiri

“… Iaebet era mai cu vază decât fraţii săi, mama sa i- a pus numele Iaebet, zicând: ” Pentru că l- am născut cu durere.” iaebet a chemat pe Dumnezeul lui Israel şi a zis: ” Dacă mă vei binecuvânta şi- mi vei întinde hotarele, dacă Mâna Ta va fi cu mine şi dacă mă vei feri de nenorocire astfel încât să nu fiu în suferinţă!”… Şi Dumnezeu i- a dat ce îi ceruse!” ( 1 Cronici 4: 10).

Noi trebuie să fim conştiente că suntem într- un război spiritual. Să ne rugăm Domnului să ne dea lumină să înţelegem ceea ce vine de  la El în viaţa noastră, a soţilor şi a copiilor noştri, să acceptăm aceasta cu bucurie, dar să ne împotrivim prin credinţă în Numele lui Isus care este mai presus de orice alt nume sau orice altă putere, oricărei influenţe a celui rău.

3. A FOST GATA SĂ PĂSTREZE SHEKINAH – FLACĂRA PASIUNII NESTINSĂ

Este nevoie  de jertfă de timp, energie, schimbare de priorităţi, de obiceiuri:

” Nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi tot care să nu mă coste nimic” ( 2 Samuel 24: 24).

Principiul biblic al celor dintâi roade: sărbătoarea secerişului asociată cu cele dintâi roade ( primele gânduri, sentimente, timpul de dimineaţă –  pus pe altarul Domnului).

” Să ţii sărbătoarea secerişului, a celor dintâi roade” ( Exod 23: 16).

” la început – Dumnezeu… ” ( Geneza 1: 1).

Zdrobirea pe pământ creează deschiderea în ceruri. Un cer deschis este un loc unde accesul la Dumnezeu este foarte simplu. Pot fi zdrobit de disciplina lui Dumnezeu sau de dragostea Lui- lauda şi închinarea. ” Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi- L şi binecuvântaţi- I Numele” ( Psalmul 100: 4).

4. DAVID CHIAR A AJUNS  UN ÎMPĂRAT PROSPER  ŞI A ALES SĂ FIE OMUL SLUJIRII LA LOCUL POTRIVIT

David împărat, biruitor, prosper, vrea să construiască o Casă a Domnului. Natan îi dă un mesaj cu totul diferit: ” Nu tu îmi vei construi o casă de locuit…  Îţi vestesc că Domnul îţi va zidi o casă” ( 1 Cronici 17).

Rugăciunea lui David bazată pe pe cuvântul rhema primit din partea lui Dumnezeu: ” Acum, Doamne, cuvântul pe care l- ai spus cu privire la slujitorul tău şi cu privire la casa lui să rămână în veac şi fă aşa cum ai spus”.

FĂ AŞA CUM AI SPUS – cea mai efectivă rugăciune care se poate ruga cineva.  Ce putere din ceruri sau de pe pământ ar putea opri aceasta? Cel mai înalt lucru la care se putea gândi David era totuşi la nivel pământesc:  zidirea unei case pentru Dumnezeu. Promisiunea care s- a întors la el de la Dumnezeu, era mai înaltă decât s- ar fi putut  gândi el vreodată.

” Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” ( Isaia 55: 8- 13).

Multe dintre noi avem visurile noastre, gânduri proprii –  ne uităm în vieţile unora sau altora, la darurile lor şi am vrea ca Domnul să ne dea altceva decât avem. Rugăciunea ” FĂ AŞA CUM AI SPUS!” – aduce gândurile şi palnurile Lui din ceruri în viaţa noastră. Slujirea este esenţa vieţii creştine.

Trei categorii de daruri:

1. Daruri de manifestare – manifestări supranaturale ale Duhului Sfânt ( 1 Corinteni 12: 7- 10)

2. Daruri de lucrare ( de echipare) 5 daruri ( Efeseni 4:11)

3. Daruri motivaţionale:

  • discernământ – ochiul Trupului
  • slujire –  mâna Trupului
  • darul învăţăturii –  mintea Trupului
  • darul încurajării –  gura Trupului
  • darul dărniciei –  braţele Trupului
  • darul administrării –  umărul Trupului
  • darul compasiunii –  inima Trupului ( Romani 12: 6- 8).

Darurile motivaţionale sunt darurile cu care ne naştem şi pe care Dumnezeu le dezvoltă în n oi pe măsură ce le punem la dispoziţia Lui pentru a da sens  vieţii noastre, pentru a sluji familiilor noastre şi Trupului lui Hristos.

 

 

Iertarea – Taina dragostei dumnezeieşti ( Sesiunea II )


de Tatiana Petric

Tatiana locuieşte în Cugir împreună cu familia, soţul şi cei doi fii. Este farmacistă şi prin natura profesiei este dedicată oamenilor aflaţi în suferinţă. De aceea, întotdeauna încearcă încearcă să dea împreună cu medicamentul şi speranţa că Acel ce vindecă pe deplin este Dumnezeu. În biserică este implicată alături de alte femei în slujirea în grupe de studiu biblic.

” Atunci Petru s- a apropiat de El şi I- a zis: ” Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când a păcătuit împotriva mea? Până la şapte ori? ” Isus i- a zis: ” Eu nu- ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte. De aceea, Împărăţia cerului se aseamănă cu cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i- au adus pe unul, care datora zece mii de galbeni. Fiindcă el nu avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să- l vândă pe el, pe nevasta lui şi copiii lui, şi tot ce avea şi să plătească datoria. Robul s- a aruncat la pământ, i s- a închinat şi i- a zis: ” Doamne, mai îngăduie- mă şi- ţi voi plăti tot.” Stăpânul robului aceluia, făcându- i- se milă de el, i- a dat drumul şi i- a iertat datoria. Robul acela când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşul lui de slujbă, care- i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, şi- l strângea de gât, zicând: ” Plăteşte- mi tot ce- mi eşti dator.” Tovarăşul lui s- a aruncat la pământ, îl rugă, şi zicea: ” Mai îngăduieşte- mă şi- ţi voi plăti.” Dar el n- a vrut , ci s- a dus şi l- a aruncat  în temniţă până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s- au întristat foarte mult şi s- au dus  de au spus  stăpânului lor toate cele petrecute.  Atunci, stăpânul a chemat la el pe robul acesta, şi i- a zis: ” Rob viclean! Eu ţi- am iertat toată datoria, fiindcă m- ai rugat. Oare nu se cădea  să ai şi tu milă faţă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine? ” Şi stăpânul s- a mâniat şi l- a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti ce datora. Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său” ( Matei 18: 21- 35)

Iertarea este cel mai important lucru  în ochii luui Dumnezeu. Din geneza şi până în Apocalipsa, întreaga Scriptură este călăuzită de acest fir roşu, IERTAREA. Fără iertare, legătura omului cu Creatorul ar fi fost ruptă în mod definitiv în Geneza capitolul 3. Biblia ar fi luat sfârşit acolo. Dar Tatăl nostru, Cel care este Însăşi natura Lui, Iertare, a pregătit salvarea prin IERTAREA tuturor oamenilor care s- au născut şi se vor mai naşte pe acest pământ până la a doua venire a Domnului Isus. Fără a fi iertaţi, nu putem vedea Faţa lui Dumnezeu. Fără a ierta nu putem fi iertaţi. ” Şi ne iartă nouă gereşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Cât de conştienţi suntem de acest lucru?

Pentru a înţelege IERTAREA este esenţial să urmărim câţiva paşi:

  • cauza care determină răni în sufletele noastre şi rodesc apoi lăstari de amărăciune şi neiertare;
  • care sunt consecinţele neiertării, pe cine rănim prin neiertarea noastră;
  • de ce trebuie să iertăm;
  • paşii spre o iertare deplină.

DE CE SUNTEM RĂNITE ?

  • de multe ori sunt situaţii în care mânia este consecinţa unei lovituri reale, a unor pierderi ireparabile ( Sara şi Agar);
  • există şi cauze subiective – complexe de inferioritate;
  • mândrie prea mare;
  • situaţii pe care însuşi Dumnezeu le îngăduie în viaţa noastră ( exemplul lui Iov ).

“… măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru că încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, şi totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare, lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Isus Hristos” ( 1 Petru 1: 6, 7). Dumnezeu poate îngădui în viaţa noastră situaţii limită din care ieşim cu sufletele pârjolite şi pline de amărăciune şi resentimente, dar El nu vrea să rămânem acolo, El vrea ca dragostea şi iertarea Lui să se vadă prin noi, aşa cum prin foiţele de aur curat se vede cea mai pură lumină. 

CONSECINŢELE NEIERTĂRII

  • neiertarea ne otrăveşte în primul rând pe noi –  ne afectează săsnătatea;

Nebunul piere ucis de mânia lui, prostul moare ucis de aprinderea lui” ( Iov 5: 2);

  • ne afectează relaţia cu Dumnezeu;

” … cine urăşte pe fratele său, este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge, deoarece întunericul i- a orbit ochii” ( 1 Ioan 2: 9, 11 );

  • neiertarea ne otrăveşte familia;

Prin neiertare limităm puterea lui Dumnezeu asupra copiilor şi asupra partenerului de viaţă. În pasajul din Matei, vedem că atunci când stăpânul l- a chemat pe robul care- i era dator, a poruncit să- l vândă nu doar pe el, pentru a fi plătită datoria, ci şi pe “ nevasta lui şi copiii şi tot ce avea”. Atunci când capacitatea noastră de a reflecta lumina şi bunătatea lui Dumnezeu se stinge, aducem întuneric în familiile noastre.

  • neiertarea se răsfrânge în mod negativ asupra bisericii;

” Cine acoperă o greşeală, caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirea lui dezbină pe prieteni” ( Proverbe 17: 9). ” În adevăr, ce am iertat eu, dacă am iertat ceva, am iertat pentru voi, în faţa lui Hristos, ca să nu lăsăm pe Satan să aibă câştig de la noi, căci suntem în neştiinţă de planurile lui” ( 2 Corinteni 2: 10, 11). Atunci când noi suntem în întunericul urii şi al neiertării deschidem larg uşa bisericii pentru ca Satan să poată intra. Prin neiertarea noastră legăm nu doar pe cel ce ne- a greşit, dar legăm şi biserica şi mai mult legăm puterea lui Dumnezeu de a turna  biencuvântare peste biserică.

  • prin neiertare lovim în inima plină de iubire a lui Dumnezeu;
  • Dumnezeu mă iubeşte  şi pe mine şi pe cel ce mi- a greşit deoarece El este Tatăl;
  • isus Hristos a murit pentru TOŢI oamenii;
  • nu este nici o diferenţă între noi, deoarece ” toţi au greşit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”;

DE CE TREBUIE SĂ IERTĂM?

  • pentru că aşa spune Dumnezeu;
  • pentru că şi noi avem nevoie de iertare;
  • pentru că cei din  jurul nostru au nevoie de iertare;
  • pentru că doar prin IERTARE,  dragostea lui Dumnezeu străluceşte în mijlocul acestei lumi pline de păcat şi poate aduce la lumină pe mulţi.

PAŞI SPRE IERTARE

  • conştientizează  răul care ţi s- a făcut  şi recunoaşte- l în faţa lui Dumnezeu;
  • acceptă faptul că şi tu ai greşit înaintea lui Dumnezeu;
  • vorbeşte de bine;
  • binecuvântează.

PROSPECT PENTRU IERTARE – Supliment  de viaţă cu administrare obligatorie

COMPOZIŢIE : Cuvântul lui Dumnezeu, Duh Sfânt, Dragoste cerească, smerenie, voinţă peste care se toarnă din plin Pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere.

INDICAŢII :

  • inima frântă de factori externi şi interni;
  • amărăciune acută;
  • amărăciune cronică ce a prins rădăcini puternice şi a dat deja lăstari;
  • simptomul ” ochi rău”;
  • sentimente negative  bine definite sau ţinute în ascuns faţă de propria persoană,  de persoane din jur ajungând chiar în faza  cea ai gravă de resentimente la adresa lui Dumnezeu;
  • depresie, sensibilitate exagerată;
  • toate formele de bârfă, vorbire de rău şi gânduri negative.

MOD DE ACŢIUNE:

Medicamentul IERTARE susţine funcţionarea normală a vieţii ascunse în Hristos şi cu Hristos în Dumnezeu, creşte rezistenţa inimii în faţa agresiunilor de toate etologiile, asigurând un nivel ridicat de pace şi împăcare. Acest produs ajută la restabilirea  şi menţinerea  unor relaţii frânte, redă funcţionalitatea în cadrul familiei, bisericii şi counităţii, crescând prospeţimea şi puterea  unei vieţi plăcute îanintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu şi reduce la valori normale rezistenţa bisericii în faţa atacurilor disperate ale Satanei. Este util persoanelor care resimt neplăceri determinate de frângerea unor relaţii care au cauzat răni adânci, supuraţii şi suprainfectare ( senzaţie de vorbe grele, de dureri la nivelul inimii), precum şi a persoanelor care nu resimt aceste efecte, dar sunt grav atacate în omul dinlăuntru de sentimente de neiertare.

ADMINISTRARE:

  • preventiv, câte un comprimat în fiecare dimineaţă după o porţie consistentă din Cuvântul Sfânt;
  • în cazurile acute, în fiecare dimineaţă şi pe parcursul zilei de câte ori este nevoie împreună cu o porţie mare de binecuvântare la adresa persoanei care a provocat apariţia simptomelor;
  • în cazuri cronice se poate administra de şaptezeci de ori câte şapte.

CONTRAINDICAŢII ŞI EFECTE SECUNDARE: Nu s- au semnalat! Produsul este de o excelentă calitate, fără efecte secundare fiind foarte bien tolerat atât de pacienţii tineri, cât şi de cei mai în vârstă.

ATENŢIONĂRI: Alte suplimente de viaţă cum ar fi: Credinţa, Evlavia, Smerenia, etc, nu trebuie să înlocuiască administrarea adecvată şi zilnică a pastilelor de IERTARE.

CONSERVARE: A se păstra într- o minte curată şi la temperatura unei inimi pline de focul Duhului Sfânt.

PRODUCĂTOR: Laboratorul ceresc sub directa supraveghere a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.

 

 

 

 

Cine sunt eu şi scopul vieţii mele ( Sesiunea I )


de Lidia Zeller

Lidia Zeller locuieşte în Elveţia de 33 de ani. Este de origine română, născută la Sibiu, este căsătorită şi este mamă a 2 fete adulte şi bunică. Lidia este psihoterapeut, cu specializare în victimologie şi sexologie, coach, mediatoare familială şi didacticiană. Este autoare a numeroase articole de specializare şi a unei cărţi autobigrafice ” Memoire de refugee” – publicată în toate ţările francofone. Lidia este directoarea unui centru de ajutor relaţional, lucrează pentru poliţia elveţiană, face parte din asociaţia consilierilor creştini din Elveţia, predă cursuri şi este conferenţiar.

Cine sunt eu? Care este sensul vieţii mele?

“… ţi- am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” ( Deuteronom 30: 19)

Cine sunt eu? De unde vin şi încotro mă îndrept?

Oare voi descoperi cine sunt contemplându- mă în fiecare zi într- o oglindă?

Numărul de centimetrii pe care- i măsor, sau al kilogramelor pe care le port, hainele cu care mă îmbrac, meseria pe care o am, casa în care locuiesc, maşina pe care o conduc, numărul prietenilor cu care mă distrez, vor spune adevărul ceva despre cine sunt cu adevărat?

O să am răspuns la aceste întrebări numai când mă voi găsi în faţa dificultăţilor, a lipsurilor în tot felul, a bolii, a pierderii unei persoane dragi, a accidentelor de parcurs, în faţa umilinţelor îndurate, sau când voi fi trădat de cel pe care îl iubesc, când am pierdut dragostea sau prietenia. Când am să cad şi am să mă ridic, când am să continui sau am să abandonez, atunci voi descoperi cine sunt!

toată viaţa încercăm să ne regăsim pe noi înşine, a ne cunoaşte, a ne accepta, a ne aprecia, a avea încredere în noi înşine, deseori dezamăgite de corpul nostru, influenţate de societatea narcisistă, în care evoluăm şi care ne impune dictatul frumuseţii şi a tinereţii.

La lumina Bibliei vom vedea cum Avram şi Sara, Iacov, Moise, David, Naomi, Estera, Daniel, şi- au descoperit adevărata identitate!

Care este rolul meu de femeie, soţie, mamă, soră, prietenă, vecină, colegă?

Care este rolul meu, misiunea şi sensul vieţii mele atât în familie, cât şi în societate?

Nu suntem chemate a ceda circumstanţelor, a ne zbate în datorii şi sărăcie, acceptând bolile şi eşecurile! Nu suntem create ca să fim strivite de păcat, dependenţă, având frică de ceea ce se întâmplă mâine! Suntem încurajate să dezlegăm binecuvântarea peste familiile noastre, copiii noştrii, bisericile noastre, oraşele, regiunile şi ţara noastră.

Misiunea noastră este aceea să ne luptăm lupta cea bună , să fim solidare cu cei care suferă!

Avem de partea noastră Cuvântul prin care ni s- a promis că: ” Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.” ( Matei 16: 19)

Schimbată, nu doar atinsă de Dumnezeu!


Conferinţa naţională a femeilor – Mamaia 2012

Isaia 45: 2- 3

” Eu voi merge înaintea ta , voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma uşile de aramă, şi voi rupe zăvoarele de fier. Îţi voi da visterii ascunse, bogăţii îngropate, ca să ştii că Eu sunt Domnul care te chem pe nume, Dumnezeul lui Israel!”

 

Trăim într- o lume în care societatea cere tot mai mult de la noi, femeile şi astfel suntem în pericolul de a ne pierde echilibrul, devenind stresate, deziluzionate, obosite şi fără direcţie. La pretenţiile societăţii se mai adaugă presiunea vremurilor grele în care vieţuim şi a timpului foarte condensat. Pentru o viaţă sănătoasă, este nevoie să identificăm cauzele care ne pot produce dezechilibre şi totodată, este necesar să cunoaştem planul lui Dumnezeu pentru întregirea spirituală, emoţională şi fizică. De asemenea, pentru a ne menţine încrederea şi pentru a putea transmite speranţă femeilor care nu Îl cunosc pe Hristos, avem nevoie să ştim că Dumnezeu rămâne Acelaşi chiar şi în vremuri de criză mondială. Credem că această conferinţă este încadrată în mişcarea pentru eliberarea planului lui Dumnezeu de restaurare şi echipare cu viaţa pregătită de Hristos pentru femeile din România!

Schimbarea – har şi responsabilitate! ( Sesiunea III )


1. Schimbarea – dificultăţi; mecanismul schimbării

Schimbarea – o idee incomodă pentru că, mai întâi, sugerează că ceva este greşit, apoi pentru că te scoate din zona de confort şi, mai apoi, pentru că schimbarea doare.

IERTARE FĂRĂ TRANSFORMARE –  te înşeli! Consecinţa: o pocăinţă comodă, de duminică –  păcatul ca mod de viaţă.

ASUMAREA LUPTEI PRIN PROPRIILE FORŢE

CONSECINŢE:  înfrânţi, cosmetizăm, pocăinţa de faţadă.

Romani 7: 18 –  Am voinţa să fac binele, dar nu am puterea să îl fac… Când vreau să fac binele, răul stă lipit de mine. În mintea mea ştiu, dar nu pot – omului dinlăuntru îi place legea lui Dumnezeu, dar firea, trupul luptă împotriva ei. Este important ce punem în minte. Un pas al schimbării este prefacerea prin înnoirea minţii . Romani 12 –  nu este însă suficient.

PAVEL REVELEAZĂ SOLUŢIA : Este important să ştiu, să pun în minte, că Hristos a înfrânt, a osândit păcatul  din firea pământească –  asta a făcut El, asta – i HAR, asta- i resursa pentru noi: pentru ca noi să trăim după îndemnurile Duhului, nu după îndemnurile firii pământeşti; asta înseamnă să aleg să ascult îndemnurile Duhului, să învăţ să fac din asta un mod de viaţă. Alegere şi dorinţa de a asculta, voinţa de a persevera şi efortul de a învăţa să trăiesc aşa- sunt partea mea şi asta înseamnă RESPONSABILITATE.

Este important ca duhul nostru  să fie învăţabil! Este important să ştim că eforturile de a asculta şi căutările noastre sincere şi perseverente sunt binecuvântate cu schimbare, prin puterea Duhului! Prin Duhul facem să moară faptele trupului!

ÎNCURAJAREA PENTRU CEI ÎNFRÂNŢI : Psalmul 32 –  vorbeşte clar despre Har, despre ce trebuie să fac eu şi conţine o promisiune extraordianră!

2. Cunoaşterea Lui –  resursă pentru schimbare, ca să pot intra în Împărăţie

O CUNOAŞTERE LIMITATĂ – să spui: L- am cunoscut când m- am convertit, şi să consideri că asta îţi este suficient.

ÎNVĂŢARE = CUNOAŞTERE – când înveţi să trăieşti după îndemnurile Duhului, faci paşi în cunoaşterea  Lui. Alţi paşi  faci prin Cuvânt şi meditaţie la ceea ce citeşti, cerând descoperire; prin credinţa în ceea ce a făcut, ce spune, ce promite, prin relaţia cu El.

SĂ CUNOŞTI PE CINEVA –   să ştii cum gândeşte, să- i ştii motivaţiile, să- i ştii faptele, să- i ştii caracterul. Când cunoşti în felul acesta ştii că te poţi baza pe acel cineva, că poţi avea încredere! Credinţa înăşi înseamnă şi încredere şi încredinţare bazate pe cunoaşterea a cine este EL!

Filipeni –  Pavel face din cunoaşterea Lui un scop a cărui realizare îl va duce la ţintă! – recunoaştere –  cunoaştere.

2 Petru 1 – ne- a dăruit TOT ce priveşte viaţa şi evlavia – prin cunoaşterea Lui! Trebuie să descopăr acest tot, această resursă suficientă – ăsta- i HAR!

De aceea, scrie Petru: “… daţi- vă şi voi toate silinţele” ( depuneţi tot efortul de care sunteţi capabili!) ca să… asta- i partea mea: RESPONSABILITATE!

SĂ LE AVEŢI DIN BELŞUG, MAI SPUNE PAVEL – deci, nu oricum! Consecinţa: nu vom fi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a LUI!!

v. 10 – SCOP – căutaţi să vă întăiţi chemarea şi alegerea voastră căci, dacă faceţi lucrul acesta nu veţi aluneca niciodată şi v. 11 – în felul acesta vi se va da din belşug, intrare în Împărăţie! Să nu uit că Duhul mă învaţă cum să fac toate şi îmi dă putere  dacă caut, dacă cer, dacă ascult!

3. Schimbare –  ca să străluceşti!

Romani 8: 29 – trebuie, aşa a plănuit El, să fim asemenea chipului Fiului Său ( să semănăm cu Fiul ), asta nu se referă la înfăţişare, ci la sfinţenie, caracter, la a face faptele Lui – faptele dragostei ( care, din motivul acesta scrie  că au fost pregătite mai dinainte să umblăm în ele… )

Galateni 4: 19 – sufăr pentru voi… până ce va lua Hristos chip în voi…

2 Corinteni 3: 18 –   Când Moise a coborât de pe munte, faţa Lui strălucea de slavă –  a trebuit să îşi acopere faţa pentru că israeliţii  nu puteau privi acea strălucire. Noi toţi astăzi, privim cu faţa descoperită strălucirea slavei Lui, prin Hristos care îl oglindeşte.. în felul acesta suntem schimbaţi. Strălucim şi alţii pot privi strălucirea slavei din noi. Isus a spus: ” Eu sunt Lumina lumii!”  Noi suntem lumina lumii dacă Hristos i- a chip în noi şi dacă rămânem în lumina LUI!

Efeseni 5: 8 –  odinioară eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci, ca nişte copii ai luminii.

Filipeni 2: 15 – fără prihană şi curaţi, fără vină, în mijlocul unui neam în care să străluciţi ca nişte lumini în lume.

Matei 5: 14 – ” Voi sunteţi lumina lumii!” Tot aşa luminaţi ca o cetate ( cu atâta tărie şi strălucire, atât de diferită încât atrage privirile), aşezată pe un munte ( aşezată – înseamnă bine stabilită, muntele nostru este stânca de neclintit, Hristos). Apoi, dacă eşti lumină nu te ascunzi, luminezi pentru toţi, expui lumina ta în sfeşnic să o vadă toţi!

Important!

Mai întâi să devii să fii lumină, abia apoi să faci faptele luminii ( faptele dragostei!) –  pentru că ( ăsta- i scopul!) cei care le văd să slăvească pe Dumnezeu! Să nu uităm: Legământul făcut cu Hristos este un legământ al dragostei! De aceea, tot ce crezi că eşti fără dragoste – este nimic, iar faptele care nu au ca motivaţie dragostea – sunt nimic!

Tot ce devii, tot ce înseamnă schimbare, tot ce faci trebuie să aibă ca scop şi consecinţă firească, mărturia slavei Lui, proslăvirea Lui! MARE RESPONSABILITATE! Oricât de mare ar fi, responsabilitatea noastră este susţinută de un şi mai mare HAR!

Aşadar, folosiţi resursele pe care le aveţi în El şi faceţi tot posibilul să străluciţi!

“Atunci cand scriu, nimic altceva nu mai constituie o prioritate!”Interviu cu Ligia Seman la CredoTV!


“Atunci cand scriu, nimic altceva nu mai constituie o prioritate”, a marturisit scriitoarea Ligia Seman intr-un interviu acordat postului de televiziune CredoTV. In cadrul emisiunii “Pentru noi, femeile!”, realizata de Rodica Baciu, Ligia Seman a fost intrebata cum, cand si de ce scrie. Autoare a sase carti de succes, Ligia Seman a afirmat ca pune deoparte orice prioritate atunci cand scrie, mai putin rugaciunea si partasia cu Dumnezeu, fara de care nu ar putea scrie nici un cuvant care sa aiba impact in lumea cazuta in pacat si deznadejde in care traim. Va invit sa urmariti un interviu despre dorinta Ligiei Seman de a aduce un omagiu si o inchinare lui Dumnezeu, prin ceea ce scrie! Puteti citi mai multe despre cartile Ligiei Seman, pe blogul personal al scriitoarei : ligiaseman.wordpress.com.

Va reamintesc faptul ca Rodica Baciu ,realizatoarea emisiunii Pentru noi, femeile! la Credo TV si coordonatoarea colectivului de redactie al revistei crestine  ”Suflet de femeie”  va sustine la Conferinta Nationala a Femeilor din acest an  tema: „Mai mult decât biruitoare pe câmpul de luptă al minţii!” 

 

 

Sursa:   http://danieladelibas.wordpress.com/2012/06/21/atunci-cand-scriu-nimic-altceva-nu-mai-constituie-o-prioritateinterviu-cu-ligia-seman-la-credotv/

Acces la Dumnezeu!


de Joni Eareckson Tada

Cu ani în urmă, când o săritură greşită în apă mi- a cauzat paralizia, lumea mea a fost redusă la nivel elementar. Timp de doi ani am zăcut într- un pat de spital, trăind într- un mediu steril, înfăşurată în lenjerie albă, apretată, înconjurată de asistente cu aspect asemănător şi nefăcând ceva mai mult decât să mănânc, să respir şi să dorm. Am avut astfel foarte mult timp pentru a pune întrebări lui Dumnezeu. Prietenii care m- au vizitat în această perioadă, mă considerau prea filozofică. Dar ei vedeau lucrurile altfel, numai pentru că nu erau confruntaţi cu întrebările obsedante, care mă urmăreau pe mine: ” De ce tocmai eu, Doamne?” şi ” Ce semnificaţie are, de fapt, viaţa?” În această perioadă, chinuită de întrebări şi durere, mi- am putut da seama că viaţa trebuie să însemne mai mult decât pur şi simplu… A exista! Acesta a fost momentul în care am ajuns faţă în faţă cu Dumnezeul Bibliei; şi atunci am decis că este mai bine pentru mine să- I pun Lui gravele mele întrebări, decât să- I întorc spatele, ridicând din umeri. Aceşti doi ani, petrecuţi în spital, au fost ca o lungă sesiune de întrebări şi răspunsuri. Eu nu- ţi cunosc suferinţa, dar dacă seamănă cu a mea, îţi pot spune că handicapul te poate ajuta să- ţi ridici nivelul spiritual!!!

Am strigat catre Tine…


In durerea mea Te- am chemat si Tu, Doamne, m- ai ascultat… Mi- ai ridicat sufletul din Locuinta mortilor, am strigat catre Tine si mi- ai auzit glasul…

Ma inconjurasera rauri de apa, toate valurile si talazurile marii au trecut peste mine, si cand am crezut cel mai mult ca ma pierd si ca m- ai lepadat dinaintea Ta, atunci Ochii Tai au fost asupra mea, m- ai privit din Templul Tau cel Sfant si mi- ai spus: ” Tu, fiica Mea, vei fi o coroana minunata in Mana Mea si o cununa regala in palma Tatalui tau!” ( Isaia 62: 3)…

Tu m- ai scos vie din groapa, Doamne, Dumnezeule…

Cand sufletul imi tanjea, mi- am adus aminte din nou de Tine si rugaciunea mea a ajuns pana la Tronul Tau de Har… Acum, Iti aduc jertfa mea de multumire si in continuare ma bazez pe promisiunile Tale vesnice, Iubitul meu Domn! ( Iona 2)…

Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )


Veni luna august care aduse multe surprize şi câteva schimbări care nu mai cauzară nici o mirare Nancyei. De la sosirea Pollyannei se obişnuise cu surprizele şi cu schimbările. Mai întâi cu pisica cea mica. Pollyanna o găsi miorlăind jalnic pe şosea, la o oarecare depărtare de casă. După ce cercetă pe la toţi vecinii, fiind sigură că nu aparţine nici unuia, o aduse la mătuşa ei.

– Sânt mulţumită că nu aparţine nimănui, zise ea dom­nişoarei Polly, cu o voioasă încredere, pentru că doream atât de mult să o aduc la noi. Îmi sunt foarte dragi pisicile, şi eram convinsă că şi tu vei fi mulţumită şi-i vei da voie să tră­iască aici.

Polly se uită la biata minge cenuşie, prăpădită, care tremura în braţele Pollyannei. Nu putea suferi pisicile, nici chiar pe cele mai curate, frumoase şi bine îngrijite.

– Uf! Pollyanna, ce dihanie murdară! E desigur bolnavă şi plina de purici.

– O, ştiu, sărăcuţa de ea, zise fetiţa cu drag, uitându-se la pisicuţa speriată. Tremură biata mititica de groază. Ea încă nu ştie că o s-o păstrăm.

– Nu, şi chiar nimeni nu ştie aceasta, replică Polly cu un ton hotărât.

– O, ba da, vecinii o ştiu, zise Pollyana, interpretând cu totul greşit sensul cuvintelor mătuşii sale. Eu am spus tuturor vecinilor că o vom ţine, dacă nu-i voi găsi stăpânul. Ştiam că vei fi de acord, spuse ea voioasă şi fugi afara.

– Dar, Pollyanna, Pollyanna, protestă domnişoara Polly, nu-mi plac…, dar Pollyanna era deja în bucătărie, strigând:

–  Nancy, Nancy, uită-te la această scumpă pisicuţa pe care mătuşa Polly o s-o crească împreună cu mine!

Mătuşa Polly, care ura pisicile, se lăsă pe spate în scaunul ei, cu un aer de disperare. A doua zi veni rândul unui căţeluş şi mai murdar şi mai prăpădit ca pisicuţa. Polly deveni un înger protector, spre marea ei mirare, un rol pe care i-1 atribuia Polly­anna fară cea mai mică prefacătorie, ca şi când i-ar fi fost foarte natural. Ea, care avea groază şi ură pentru câini mai mult decât pentru pisici, nu avu tăria de a se împotrivi. Când, însă, după vreo săptămână, Pollyanna îi aduse un băieţel zdrenţăros şi ceru pentru el, cu încredere, aceeaşi protecţie, Polly de data asta se împotrivi cu toată energia.

lată întâmplarea:

Într-o joi dimineaţa, pe un timp frumos, Pollyanna ducea nişte răcituri de picioare de viţel doamnei Snow, care acum era cea mai bună prietenă a ei. Această prietenie începuse la a treia vizită a Pollyannei, când vorbise ea de „jocul ei”. Doamna Snow îl juca acum cu ea, deşi nu tot atât de bine ca ea, căci fusese deprinsă a se supăra de orice, de atâţia ani de când era paralizată săraca, încât nu-i era tocmai uşor de a fi mulţumită de ceva. Dar, sub buna direcţie a Pollyannei, şi graţie voioaselor sale râsete când făcea bolnava greşeli, doamna Snow progresa simţitor. Chiar azi, spre marea bucurie a fetiţei, declarase că era mulţumită să mănânce răcituri, pentru că tocmai asta do­rea, fără a şti însă că Milly prevenise pe Pollyanna că soţia preotului trimisese deja acelaşi fel de răcituri. Pollyanna se gândea la toate acestea, când văzu un băieţel care sta jos pe o movilă de iarbă, lângă drum, tăindu-şi un băţ.

– Bună! strigă Pollyanna zâmbitoare. Băiatul privi, apoi întoarse capul.

– Bună! bodogăni el. Pollyanna râse.

– Pe tine cred că nu te-ar putea mulţumi nici răciturile de viţel, zise ea oprindu-se în faţa lui.

Copilul se nelinişti, o privi mirat şi începu iar a-şi ascuţi băţul cu un briceag stricat. Pollyanna se gândi puţin, apoi se aşeză pe iarbă lângă el. Contrar curajoasei afirmaţii a Pollyannei că ea era obişnuită cu compania adulţilor şi că aceasta nu-i displăcea, totuşi ea era dornică câteodată să discute cu un tovarăş de vârsta ei. De aici hotărârea ei de a profita de această ocazie.

– Numele meu e Pollyanna, începu ea prietenoasă. Cum te cheamă pe tine?

Băiatul se tulbură din nou. Se ridică, apoi se aşeză iar jos.

– Jimmy, spuse el morocănos.

– Bine, acum ne-am prezentat unul altuia. Sunt mulţumită că ţi-ai făcut datoria. Alţii nu şi-o fac, ştii? Eu locuiesc la mă­tuşa mea Polly, dar tu unde stai?

– Nicăieri!

– Nicăieri, asta e cu neputinţă; oricine locuieşte undeva, afirmă Pollyanna.

– Eu tocmai caut un nou domiciliu.

– Şi unde vrei să fie? Băiatul se uită la ea cu dispreţ.

– Proasto! Oare aş mai căuta eu dacă aş şti unde?

Pollyanna scutură capul. Băiatul acesta nu era deloc drăguţ şi ei nu-i plăcea să-i spună cineva „proastă”; totuşi era cineva de vârsta ei cu care voia să vorbească.

– Unde ai locuit până acum? întrebă ea.

– Ei bine, eşti curioasă!

– Trebuie să fiu, răspunse Pollyanna liniştită, altfel n-aş putea afla nimic despre tine. Dacă ai vorbi ceva mai mult, eu aş putea vorbi mai puţin.

Băiatul râse scurt şi parcă se mai însenină atunci când vorbi iar.

–  Iată!… sunt Jimmy Bean şi am zece ani, în curând unsprezece. Am intrat anul trecut la orfelinat. Sunt însă acolo atât de mulţi orfani, încât nu mai au loc pentru mine. De asta am părăsit orfelinatul. Trebuie să trăiesc în altă parte, dar nu ştiu încă unde… Mi-ar plăcea să găsesc o căsuţă mică de tot, ştii,… dar unde ar fi o mamă, nu o directoare. Dacă ai un cămin, ai şi părinţi. Dar eu n-am mai avut nici unul de când a murit tata. Vezi, şi acum caut un cămin. Am încercat la patru case, dar nimeni nu m-a primit, cu toate că le-am spus că aş munci. Iată!… acum ştii tot ce voiai să afli de la mine. Vocea băiatului se muiase puţin la sfârşitul povestirii soartei sale.

– Ce ruşine! zise Pollyanna cu milă. Aşadar, nimeni nu te vrea? O! ce bine pricep ce trebuie să simţi tu, pentru că după moartea tatălui meu nici eu n-aveam pe nimeni care să mă îngrijească, decât pe doamnele de la Asistenţa Socială, până se hotăra tanti Polly să mă primească… Pollyanna se opri. O idee strălucită îi încolţi în minte şi aceasta i se citea pe faţa luminoasă. O, am găsit un loc pentru tine; sunt sigură că o să te vrea. Nu m-a luat pe mine? Şi n-a primit pe „Fluffy” şi pe „Buffy” când n-aveau pe nimeni care să-i iubească, şi nici un adăpost? Şi ei nu sunt decât o pisică şi un căţel. O, vino, ştiu că tanti Polly o sa te primească. Nici nu-ţi închipui cât e de bună!

Faţa mică şi slabă a lui Jimmy se învioră.

– Ce noroc! oare crezi c-ar vrea? Ştii că eu pot lucra şi sunt tare, spuse el suflecându-şi mâneca de la cămaşă şi arătând un mic braţ osos şi slăbuţ.

– Sigur că te va primi! Mătuşa mea este cea mai bună fe­meie din lume, de când s-a dus mama mea în cer ca să devină înger. Apoi, are atâtea camere, adăugă sărind în sus şi trăgând pe Jimmy de braţ. Are o casă foarte mare. Poate că îţi va da mansarda cea mică, urmă ea cam îngrijorată. Am avut-o eu la început. Ferestrele au acum obloane de sârmă, aşa că vei putea să ţii fereastra deschisă ca să nu-ţi fie prea cald, iar muştele nu mai pot intra şi aduce pe lăbuţele lor toţi microbii. Ştiai aceas­ta? E foarte interesant. Poate tanti Polly îţi va împrumuta şi ţie cărticica în care se vorbeşte despre asta, dacă eşti cuminte. Uite că şi tu ai pistrui ca mine pe obraz, continuă ea privin-du-1 cu atenţie. Vei fi mulţumit că n-ai oglindă. Iar tabloul care se vede prin ferestre e mult mai frumos decât toate cele ce atârnă pe pereţi; deci vei fi foarte mulţumit să dormi în acea cămăruţă, sunt sigură de aceasta. Pollyanna se opri fară ră­suflare, dându-şi seama că trebuie să-şi păstreze energia pentru altceva, nu pentru vorbă.

– Grozav! exclamă el, adânc impresionat, dar fară a înţelege prea bine spusele ei. Niciodată n-aş fi crezut că cineva care poate vorbi aşa de repede mai pune întrebări pentru a-şi trece timpul.

Pollyanna începu să râdă.

– Ei, trebuie să fii mulţumit de asta, pentru ca dacă vorbesc eu nu ai tu nevoie să mai vorbeşti.

Când ajunseră acasă, Pollyanna duse fără şovăială pe prietenul ei la domnişoara Polly.

Vezi, tanti Polly, zise ea în culmea fericirii, ia priveşte! Am găsit pe cineva mult mai frumos decât „Fluffy” şi „Buffy” pentru tine. E un băiat adevărat, viu. Nu va fi deloc supărat să doarmă în mansardă, la început, şi el spune că va munci, dar eu voi avea mai multă nevoie de el pentru a mă juca.

Polly îngălbeni; apoi se roşi. Nu înţelegea tot din cele ce auzea, dar înţelegea destul.

– Pollyanna, ce înseamnă asta? Cine-i băieţelul acesta murdar? Unde l-ai găsit? întrebă ea supărată.

Băieţelul murdar făcu câţiva paşi spre uşă. Pollyanna râdea de se prăpădea.

– Am uitat să-ţi spun numele lui. Uit, la fel ca „Omul”. E murdar ca şi „Fluffy” şi „Buffy” când i-ai primit aici. Dar el o să fie mult mai frumos decât ei când va fi spălat… O, iar uitam, strigă ea râzând. El e Jimmy Bean, tanti Polly.

– Bine, dar ce caută aici?

–  De-abia ţi-am spus, tanti Polly, răspunse Pollyanna deschizând ochii mari plini de mirare. El e aici pentru tine. L-am adus ca să trăiască şi el cu noi. Vrea sărmanul să găseas­că un cămin şi părinţi, l-am povestit cât de bună ai fost cu mine, cu „Fluffy” şi „Buffy”, şi eu ştiam că vei fi bună şi pentru el, pentru că, desigur, el e mai bun decât câinii şi pisicile.

Polly se cufundă în fotoliul ei şi-şi duse mâna la gât. Simţea că neputinţa o copleşea. Totuşi luptă şi se îndreptă deodată hotărâtă.

– E de ajuns, Pollyanna. E cel mai nesocotit lucru pe care l-ai făcut până acum. Parcă nu-mi ajung pisicile şi câinii părăsiţi pe care mi i-ai adus; ce-mi mai trebuie şi acest cerşetor, cules de pe stradă, care…

Băieţaşul sări ca ars. Ochii îi străluceau şi bărbia îi tre­mura. Făcu doi paşi şi, stând înaintea domnişoarei Polly, zise fără frică:

– Eu nu sunt cerşetor, doamnă, şi nu vreau nimic de la dumneata. Aş fi muncit desigur pentru bucăţica de pâine şi culcuşul pe care mi l-ai fi dat. Nici n-aş fi venit la dumneata dacă nu m-ar fi adus aici această fată povestindu-mi că eşti bună şi că mă vei primi sigur. Asta e tot. Făcu dreapta-mprejur cu o demnitate care ar fi fost de râs de nu era atât de tristă şi vrednică de milă situaţia lui.

– O, tanti Polly! se înecă Pollyanna. Eu am crezut că vei fi mulţumită să-1 primeşti…

Polly ridică mâna poruncitor, pentru a impune tăcere. Cu­vintele băiatului „eşti atât de bună” îi răsunau încă în urechi şi se simţea copleşită de slăbiciune. Totuşi îşi adună toate puterile până la ultimul strop de voinţă.

– Pollyanna, strigă ea cu glas hotărâtor, n-ai să încetezi odată de a întrebuinţa cuvântul „mulţumită” pe care-1 aud de dimineaţa până seara, şi cu care vei ajunge să mă înnebuneşti.

Înmărmurită, Pollyanna zise:

– Bine, tanti Polly, eu credeam ca vei fi mulţumită să mă vezi mulţu… O! făcu ea oprindu-se deodată şi punându-şi mâna la gură. Apoi dintr-o săritură fu în curte şi, înainte ca băiatul să fi ajuns la drum, Pollyanna era lângă el.

– Băiete! Băiete! Jimmy Bean, vreau să-ţi spun cât de rău îmi pare, zise ea, voind să-1 oprească.

– Nu e nevoie să te mâhneşti, răspunse băiatul. Nu e vina ta, dar eu nu sunt un cerşetor, strigă el cu mândrie.

– Desigur că nu eşti cerşetor! Dar, te rog, să nu fii supărat nici pe mătuşa mea, îl rugă ea. Poate că n-am ştiut cum să te prezint prea bine; şi nici nu prea i-am explicat cine eşti. Ea este într-adevăr bună, şi a fost întotdeauna, dar, desigur, nu m-am priceput eu să-i spun lămurit cum stau lucrurile. Aş dori atât de mult să-ţi găsesc un cămin…

Băiatul ridică din umeri, întorcându-se să plece.

– Nu-i nimic. Găsesc eu. Dar nu sunt cerşetor, s-o ştii. Pollyanna, care se gândea mereu cum ar putea să-1 ajute, deodată se lumină la faţă.

– Ştii ce? Uite ce am să fac. Doamnele de la Asistenţă se întâlnesc azi după-amiază. Voi expune cazul tău înaintea lor. Aşa făcea tatăl meu întotdeauna când avea nevoie de ceva, ca de pildă, când era vorba de educaţia păgânilor, sau de cum­părarea unui covor nou pentru biserică, înţelegi?

– Eu nu sunt păgân, nici un covor nou. Şi ce sunt acele doamne de la Asistenţă?

Pollyanna îl privi mirată.

– Bine, Jimmy Bean, unde ai crescut de nu ştii ce sunt doamnele de la Asistenţă?

– Ei bine, dacă nu vrei să-mi spui şi mie cine sunt,… bombăni el cu un aer nepăsător, întorcându-se să plece.

Pollyanna alergă după el.

– lată, am să-ţi spun. E o societate de doamne care se în­trunesc, fiecare cu câte un lucru de cusut în mână, şi care dau mese, strâng bani şi stau de vorbă. Sânt foarte bune, adică cele mai multe din ele erau, acolo la noi. Nu le cunosc încă pe cele de aici, dar trebuie să fie bune şi ele. Voi merge în după-amiaza aceasta să le vorbesc despre tine.

– Nicidecum! Poate crezi că voi merge şi eu acolo să aud o adunare întreagă de femei numindu-mă cerşetor; mi-a ajuns să aud de la una!

– O, dar nu vei fi şi tu acolo, răspunse Pollyanna. Mă voi duce singură să le vorbesc.

– Vrei să faci asta pentru nune?

– Desigur, şi cred că voi şti acum mai bine cum să le spun, zise Pollyanna, căutând să mai îmblânzească amărăciunea lui Jimmy. Sunt sigură că se va găsi una din ele care să-ţi dea un cămin.

– Nu uita să le spui că o să muncesc.

– N-avea grijă, îi făgădui ea bucuroasă şi sigură de iz­bândă. Te voi înştiinţa mâine de hotărârea lor.

– Unde?

– Pe drumul unde te-am găsit azi, aproape de casa doamnei Snow.

– Bine, voi fi acolo. Jimmy stătu o clipă tăcut, apoi continuă. Poate că aş face bine să mă întorc la orfelinat pentru noaptea aceasta. Vezi, n-am unde să stau şi nu l-am părăsit niciodată, până azi-dimineaţă. Când am plecat n-am spus nimănui că nu mă întorc, căci nu m-ar fi lăsat să plec, cu toate că n-ar fi prea supăraţi dacă nu m-aş mai întoarce. Doar nu sunt părinţii mei, ca să le fie milă de mine, înţelegi?

– Da, ştiu, aprobă Pollyanna, dar când te voi vedea mâine sper că vei avea un adăpost şi părinţi. La revedere! zise ea veselă, întorcându-se spre casă.

De la fereastra ei, Polly care văzuse scena, urmări cu ochi severi băiatul până ce dispăru la o cotitură. Apoi oftă, se întoarse şi urcă scările tulburată; domnişoara Polly nu se lăsa uşor tulburată. În urechi îi răsunau mereu cuvintele dispreţuitoare ale lui Jimmy: „ea mi-a spus că eşti atât de bună”. Un curios sentiment de tristeţe îi tulbura inima, ca şi când ar fi pier­dut ceva.

 

La doamnele „Asistenţei Sociale”

La casa Harrington masa fu luată în tăcere în ziua întrunirii Societăţii Asistenţei Sociale. Pollyanna încercă să spună câte ceva, dar nu reuşi; de patru ori fu silită să-şi curme vorba din cauza cuvântului „mulţumită” care-i revenea mereu. Se roşi şi tăcu. A cincea oară Polly întoarse capul plictisită.

– Spune odată cuvântul, fetiţo! Prefer să te aud spunându-1, decât să te vad făcând atâtea mofturi.

Faţa Pollyannei se lumină:

– Îţi mulţumesc, tanti Polly. Cred că mi-ar fi prea greu să nu-1 mai spun niciodată. înţelegi, am jucat acest joc timp îndelungat.

– Ce ai jucat? întrebă mătuşa ei.

–  Am jucat jocul pe care tata… Pollyanna se opri cu faţa îmbujorată, simţindu-se stingherită (mătuşa o oprise de a-i vorbi vreodată de tatăl ei şi de a pronunţa cuvântul ei favo­rit „mulţumită”).

Polly se încruntă iar şi nu mai spuse nimic. Prânzul se termină în tăcere. Pollyanna fu încântată când auzi pe mătuşa ei telefonând soţiei preotului că nu va merge la întrunirea de azi a doamnelor de la Asistenţă pentru că o durea capul. Când Polly se retrase în camera ei, închizând uşa, Pollyanna încercă să se întristeze pentru că pe mătuşa ei o durea capul, dar în acelaşi timp era mulţumită că mătuşa ei nu va fi acolo când se va vorbi de Jimjny la întrunire. Nu putea uita că bietul Jimmy fusese numit cerşetor de mătuşa ei, şi acum se temea să nu se repete acest lucru nedrept în faţa doamnelor. Pollyanna ştia că doamnele se întrunesc la două, în capela bisericii, la un kilo­metru de casă. Ea plănui să meargă acolo ceva mai înainte.

– Aş dori să fie toate doamnele adunate, îşi zicea ea, de teamă că dacă ar lipsi una să nu fie tocmai aceea care ar fi primit pe Jimmy.

De obicei, însă, ora două însemna trei pentru doamnele comitetului. Liniştită şi plină de încredere, Pollyanna urcă treptele capelei, deschise uşa şi intră în hol. Un dulce mur­mur de vorbire feminină şi de râsete venea dinspre sala principală. Pollyanna şovăi o clipă, apoi intră. Murmurul se opri îndată. Ea înainta sfioasă. Pentru prima oară, Pollyanna nu avea îndrăzneala ei obişnuită. Toate aceste chipuri, unele cunoscute, altele cu totul străine, îi aminteau de întrunirile doamnelor din satul ei îndepărtat cu care era deprinsă.

– Bună ziua, doamnelor, începu ea foarte cuviincioasă. Eu sunt Pollyanna Whittier, poate că unele dintre dumnea­voastră mă cunoaşteţi. Eu ştiu cine sunteţi, dar nu vă cunosc pe toate.

Se făcu o tăcere adâncă. Câteva doamne cunoşteau pe vestita nepoată a colegei lor, şi mai toate auziseră vorbindu-se de ea, dar nimeni nu ştia ce să-i spună acum.

– Eu… eu am venit pentru a expune un caz înaintea dum­neavoastră, îngână Pollyanna după un timp, întrebuinţând în mod conştient frazeologia obişnuită a tatălui ei.

Se făcu o uşoară mişcare.

– Mătuşa dumitale te-a trimis, scumpa mea? o întrebă soţia preotului.

Pollyanna roşi puţin.

– Nu, am venit din proprie iniţiativă. Eu sunt obişnuită să am de-a face cu doamnele de la Asistenţă, căci dumnealor, îm­preună cu tata, m-au crescut.

Una dintre doamnele prezente bufni în râs, iar soţia preo­tului se încruntă.

– Da, dragă, dar ce vrei de la noi?

– Doresc să vorbesc de Jimmy, zise Pollyanna oftând. El nu are alt adăpost decât orfelinatul care e plin şi unde nu mai e loc. El caută un alt cămin, cât de simplu, dar unde ar fi o mama în loc de o directoare. M-am gândit că poate una din dumneavoastră ar binevoi să-1 primească la dânsa.

– Adevărat? Ai crezut aceasta? murmură cineva rupând tăcerea care urmase cuvintelor Pollyannei.

Ea privea cu ochi îngrijoraţi cercul doamnelor care o încon­jurau.

– O! am uitat să spun că Jimmy vrea să muncească, adăugă ea pentru a sfârşi pledoaria.

Încă o tăcere, apoi câteva doamne o întrebară cu răceală despre băiat. Când au fost lămurite, au început să discute între ele cu însufleţire. Pollyanna ascultă cu nelinişte. Ea nu prea înţelegea totul, dar află în curând că nici una din aceste doamne nu-şi deschidea casa micului părăsit, cu toate că fiecare din ele avea aerul de a presupune că altele ar fi putut să-1 primească, deoarece mai aveau la ele câţiva băieţi. Apoi auzi pe soţia preotului spunându-şi cu sfială părerea:

– Nu şi-ar putea oare însuşi Societatea cheltuielile de între­ţinere şi de educare ale lui Jimmy, trimiţând anul acesta mai puţini bani copiilor din India?

Multe din doamnele prezente începură a vorbi deodată, mai tare, şi cu un ton şi mai neplăcut ca până acum. Pollyanna înţelese că Societatea era renumită pentru dărnicia ei către misiunea din străinătate, şi ele considerau ca o ruşine să se dea mai puţin anul acesta. Mai spuseseră ceva de neînţeles pentru Pollyanna, anume că acestor doamne nu prea le păsa de între­buinţarea banilor trimişi acolo; totul era ca suma pe care o strângeau să figureze în capul listei. Dar desigur că aceasta nu putea fi adevărat! Toate lucrurile pe care le-a auzit erau atât de neplăcute şi o tulburau aşa de mult, încât fu chiar mulţumită când se văzu, în fine, plecată de acolo la aer curat. Era foarte tristă… Ce greu îi va veni mâine să-i spună lui Jimmy că doamnele de la Asistenţă socoteau mai nimerit să trimită toţi banii lor pentru creşterea unor mici indieni, că nu puteau da nici o părticică din ei pentru creşterea unui copil nenorocit, orfan în propria lor ţară, fiindcă Jimmy nu era indian, şi numele lui nu putea fi menţionat pe lista lor, aşa cum spusese o doamnă mare cu ochelari pe nas. Întorcându-se aşa abătută, Polly­anna se gândea:

“Desigur că nu e rău să se trimită bani şi păgânilor, dar oare orfanii de aici nu înseamnă nimic pentru aceste doamne; ele nu se ocupă decât de copiii străini? Aş fi crezut că era mult mai bine dacă-1 primeau pe Jimmy decât să fie dumnealor înscrise în capul unei liste de donaţii.”

Conferinta Nationala a Femeilor – Mamaia 2012


 

La sesiunile de învăţătură vor sluji:
Angela Ţiprigan ( vorbitoare de referinţă în lucrarea femeilor din România şi diasporă) – tema „Femeia între limite şi potenţial”
Lidia Zeller (româncă stabilită în Elveţia, conferenţiară, psihoterapeut, cu o specializare in victimologie si sexologie, coach, mediatoare familială şi didacticiana, autoarea cărţii « Mémoire  de réfugiée » –  publicată in toate ţarile francofone) – tema „Cine sunt şi scopul vieţii mele”
Lidia Mihăilescu (compozitoare a peste 600 de cântece creştine, lider de închinare,  consilier în probleme premaritale şi maritale) – tema „Intră în odihna Domnului!” 
Tatiana Petric (farmacistă, specializată în studii biblice, conferinţe şi consiliere referitoare la legătura dintre sănătatea spirituală şi fizică a femeilor) – tema„Iertarea – taina dragostei dumnezeieşti”
Rodica Volintiru (misionară, mijlocitoare cu post şi rugăciune pentru naţiuni, in mod special pentru Romania) – tema „Roditoare în mijlocul încercărilor”
Margareta Lupaşcu (realizatoarea emisiunii „Eternul feminin”- RVE, organizatoarea întâlnirilor interconfesionale pentru femei: „Clipe de răgaz pentru suflet”) – tema „Schimbarea – har şi responsabilitate”
Elena Nini (mijlocitoare, consilieră) – tema „Femeia care stă în spărtură”
Ligia Seman (vorbitoare la conferinţe de femei, consilieră, autoare a mai multor cărţi creştine) – tema „Schimbată, nu doar atinsă de Dumnezeu”
Rodica Baciu (realizatoarea emisiunii Pentru noi, femeile la Credo TV, coordonatoarea colectivului de redactie al revistei crestine  Suflet de femeie) – tema: „Mai mult decât biruitoare pe câmpul de luptă al minţii” 

Conferinţa cuprinde sesiuni de învăţătură, mărturii de vieţi transformate şi misiune, timp de părtăşie în grupe mici şi ateliere de rugăciune.
O echipă specială de consiliere va fi la dispoziţia femeilor.

Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )


Ploua când Pollyanna 1-a întâlnit din nou pe „om”, totuşi îl salută cu un zâmbet dulce.

– Timpul nu e tocmai frumos azi, nu e aşa? spuse ea veselă. Eu însă sunt mulţumită că plouă.

De data asta „omul” nu mai bodogăni şi nici măcar nu înoarse capul. Pollyanna crezu că n-o auzise. A doua zi vorbi mai tare, pentru că „omul” mergea cu paşi mari, cu mâinile la spate şi cu ochii aţintiţi în pământ, ceea ce i se păru ei o ofensă adusă gloriosului soare şi aerului curat al dimineţii. Pollyanna în ziua aceea făcea comisioane.

– Ce mai faceţi? ciripi ea cum îl văzu. Sânt atât de mul­ţumită că ziua de azi nu seamănă cu cea de ieri, dumneata nu?

„Omul” se opri brusc, părea supărat:

– Vino aici fetiţo, să rezolvăm această afacere, odată pen­tru totdeauna, începu el posomorât. Eu am altceva de făcut decât a mă interesa dacă timpul e frumos sau urât. Nici nu ştiu dacă e soare sau nu.

Pollyanna încântată zise cu bucurie:

– Tocmai asta mă gândeam şi eu, de aceea ţi-am spus.

– Da,… bine… cum?!… spuse el brusc ca şi cum abia ar fi început să înţeleagă ce tot spunea ea.

– Vezi, tocmai pentru asta ţi-o spuneam, ca să-ţi poţi dumneata da seama că e soare. Ştiam că vei fi mulţumit când vei sta să te gândeşti că e soare. Parcă nu-1 vedeai câtuşi de puţin, şi era păcat.

– Ei, Doamne! din toate… orişicum… răspunse „omul” cu un ciudat gest autoritar, mergând mai departe. Dar după ce făcu câţiva paşi se întoarse tot încruntat:

– De ce nu cauţi copii de vârsta ta să vorbeşti cu ei?

– Aş vrea să găsesc vreun copil, dar nu sunt copii prin ve­cinătate, aşa mi-a spus Nancy. Dar asta nu face nimic. Îmi plac tot atât de mult şi oamenii mari, chiar şi mai mult, câte­odată, pentru că eram obişnuită cu doamnele de la Asistenţa Socială.

– Hmm! Doamnele de la Asistenţa Socială? Ce, poate mă iei drept una din ele!

Omului îi venea a râde acum. Se vedea bine, dar se stăpâ­nea. Pollyanna însă râse cu toată inima.

– O, nu, domnule, nu semeni deloc cu nici una din ele, nu pentru că n-ai fi tot atât de bun ca ele, poate chiar mai bun, zise ea politicoasă. Sunt sigură, eşti mult mai drăguţ, decât araţi.

Se auzi un mormăit ciudat, apoi „omul” se depărta fară a mai zice nimic. Când Pollyanna îl întâlni iar peste câteva zile, el o privi drept în faţă cu o expresie ironică, care îi plăcu:

– Bună ziua, îi zise el cam răstit. Poate că aş face bine să-ţi spun, de la început, că azi ştiu că soarele luminează.

– Nu era nevoie să mi-o spui, răspunse Pollyanna, căci o ştiam îndată ce te-am văzut.

– Ce spui ?

– Da, domnule, am văzut-o în ochii şi zâmbetul dumitale.

– Hmm! îngână iar „omul” depărtându-se.

Din ziua aceea, „omul” vorbea mereu cu Pollyanna, şi adeseori ori îi vorbea chiar el întâi, cu toate că de obicei el se mulţumea a-i spune doar „bună ziua”.      Totuşi, chiar aceasta pricinui mare mirare lui Nancy care se afla din întâmplare cu Pollyanna, în ziua în care el o salută astfel.

– Doamne sfinte, Pollyanno. Ce, omul acesta îţi vorbeşte?!

– Desigur, mă salută de fiecare dată, când îl întâlnesc, răspunse Pollyanna râzând.

– Doamne fereşte! dar ştii cine este el?… Pollyanna dădu din cap:

–  Recunosc c-a uitat, sau n-a voit să-mi vorbească din prima zi.

Nancy deschise ochii mari.

– Dar el nu vorbeşte nimănui, copilă dragă, de ani de zile, numai la mare nevoie pentru afaceri… El se numeşte John P. Trăieşte singur în casa cea mare situată pe colina din deal. Nu dă voie nimănui să-i gătească bucatele şi coboară de trei ori pe zi la restaurant pentru a-şi lua mesele. O cunosc pe fata care-i scutură prin casă. Spune că abia deschide gura să comande cumpărăturile ce-i trebuiesc, şi că aproape ghiceşte ce doreşte dumnealui. Un lucru ştie doar: totul trebuie să fie ieftin, fără ca el sa mai spună.

Pollyanna aprobă cu simpatie:

– Ştiu! Omul e silit a cumpăra lucruri ieftine când e sărac. Eu şi tata aşa făceam. Mai tot timpul mâncam fasole şi peşte, şi spuneam amândoi că avem noroc să ne placă fasolea; aceasta mai cu seamă când treceam pe la magazinele unde se vindeau curcani fripţi cu o sută de lei o porţie. Oare domnului John îi place fasolea?

– Dacă-i place sau nu, puţin îmi pasă; el nu e sărac, Polly­anna. A moştenit o avere mare de la tatăl său! Nu e nimeni în oraş aşa de bogat ca el. Ar putea să se hrănească cu bancnote, dacă ar vrea, şi nici n-ar băga de seamă.

Pollyanna bufni în râs.

– Parcă cineva ar putea mânca bancnote, fără să bage de seamă, măcar când ar încerca să le înghită!

– Ei! dar vreau numai să spun cât este el de bogat, pentru a putea face aşa ceva, zise Nancy, ridicând din umeri. Nu-şi cheltuieşte banii; îi economiseşte, atâta tot.

– O! pentru alţii îi economiseşte. Ce frumos din partea lui! Asta se numeşte a se uita pe sine pentru a purta crucea lui Hristos! O ştiu, tata mi-a spus-o.

Nancy deschise gura ca pentru a da drumul vorbelor aspre şi rele ce erau gata să-i scape; dar văzând faţa radioasă a Pollyannei, ceva parcă o împiedică de a mai vorbi.

– Ce ciudat lucru!… şi ţie-ţi vorbeşte politicos, când nu vorbeşte niciodată nimănui şi trăieşte singur cuc într-o casă mare şi frumoasă, plină de lucruri splendide, după cum se spune. Unii îl cred nebun, alţii îl cred supărăcios, iar unele persoane spun că are un schelet închis într-un dulap (adică îl chinuie trecutul).

– 0, Nancy! zise Pollyanna înfiorându-se. Cum ar putea el ţine în casă o astfel de grozăvie? Nancy începu să râdă, înţe­legând că Pollyanna luase povestea cu scheletul la propriu. Amuzată, n-o lămuri, ci o lăsă să creadă aşa.

– Toată lumea zice că e un om misterios; câteodată călă­toreşte ani întregi în ţări păgâne, în Egipt, în Asia, şi chiar în deşertul Sahara.

– O! atunci este un misionar, cu suflet ales, exclamă Pollyanna.

Nancy râse iarăşi.

– Nu am spus asta, Pollyanna. Când se întoarce din călătorii scrie cărţi ciudate asupra năzdrăvăniilor pe care le-a descoperit în acele ţări păgâne. Aici însă nu cheltuieşte decât exact atât cât îi trebuie să trăiască.

– Asta se înţelege, căci îşi economiseşte banii pentru mi­siuni, declară Pollyanna, dar e într-adevăr un om curios ca şi doamna Snow, însă cu totul deosebit de dânsa.

– Da, aşa este, aprobă Nancy râzând.

– Eu sunt cu atât mai mulţumită că îmi vorbeşte, adăuga Pollyanna încântată.

 

***

          Când Pollyanna se duse pentru a doua oară la doamna Snow, o găsi ca şi mai înainte, pe întuneric.

– Este nepoţica domnişoarei Polly, anunţa Milly plicti­sită; apoi Pollyanna se îndreptă singură spre bolnavă.

–  O! tu eşti? întrebă o voce nerăbdătoare din pat. Îmi amintesc de tine. Nimeni nu ar putea sa te uite când te-a văzut o dată. Eu aş fi dorit să vii; aveam nevoie să te văd.

– Chiar? Ce bine!… Sânt mulţumită că n-ai aşteptat prea mult de ieri până azi, zise Pollyanna, râzând şi înaintând vo­ioasă spre dânsa. Puse cu grijă coşuleţul pe un scaun:

– Vai, dar ce întuneric e aici, abia te pot zări, zise ea, ducându-se la fereastră pentru a ridica jaluzelele. Vreau să văd dacă te-ai pieptănat aşa cum ţi-am arătat eu. O! n-ai făcut aşa!… Nu-i nimic. La urma urmei, sunt totuşi mulţumită pentru că poate-mi vei da voie să te pieptăn puţin mai târziu. Pentru moment vreau să-ţi arăt ce ţi-am adus.

Bolnava se întoarse nerăbdătoare în pat.

– Parcă dacă-oi vedea ce mi-ai adus ar putea să-i schimbe gustul! bodogăni ea, căutând totuşi cu ochii spre coşuleţ. Ei bine, ce mi-ai adus?

– Ghiceşte! Ce-ai vrea azi? o întrebă Pollyanna, ţopăind uşor în jurul coşuleţului, cu faţa veselă.

Bolnava se încruntă:

– După cât ştiu, nu doresc nimic. Totul are acelaşi gust, oftă ea.

Pollyanna bufni în râs.

– Dar dacă-ai dori ceva, cam ce ar fi?

– Doamna Snow stătu la îndoială. Nu ştia ce să răspundă. Fiind de atâta timp obişnuită să dorească ceea ce nu putea avea, nu ştia ce să răspundă, fiindcă fetiţa aştepta.

– Desigur că ai ciorbă de miel.

– Chiar asta am adus, ai ghicit!

– Dar tocmai ciorbă de miel nu doream, scânci bolnava, sigură acum de ce i-ar fi dorit stomacul. Aş fi dorit un pui fript.

– Ei!… am adus şi pui, zise Pollyanna voioasă. Doamna Snow se întoarse mirată.

– Ai adus de amândouă? întrebă ea.

– Da, am adus şi răcituri de picioare de viţel, răspunse Pollyanna triumfătoare. Am voit să ai o data exact ceea ce doreşti, şi am aranjat cu Nancy. Desigur, n-ai decât puţin din fiecare fel, dar ai acum din toate! Sânt atât de mulţumită că ai avut poftă de pui, adăugă ea, scoţând din coşuleţ cele trei castronaşe. Înţelegi, venind pe drum mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă mi-ai spune că doreşti cârnaţi, sau ceapa, sau altceva ce nu aveam! N-ar fi fost păcat pentru mine, care voiam cu orice preţ să-ţi fac pe plac?

Nici un răspuns. Bolnava părea a căuta în gând ceva ce-ar fi pierdut.

– Iată, îţi las totul, anunţă Pollyanna înşirând cele trei castronaşe pe masă. Probabil mâine vei cere ciorbă de miel. Cum te mai simţi azi? adăugă ea politicoasă.

– Deloc bine, şopti bolnava, căzând iar pe pernă în starea ei obişnuită. Mi-am pierdut somnul de dimineaţă. Vecina care locuieşte alături a început să cânte la pian cu noaptea-n cap, şi muzica ei aproape m-a înnebunit. Nu a încetat toată dimineaţa! Dacă asta va merge tot aşa, nu ştiu ce-o sa mă fac!

Pollyanna aprobă compătimitoare.

– Ştiu, e grozav lucru!… Doamna White, una din doamnele de la Asistenţă, a avut şi ea o astfel de supărare. Avea friguri reumatice şi nu se putea mişca. Ea spunea că dacă ar fi putut să se mişte câtuşi de puţin ar fi suferit mai puţin din cauza muzicii. Mata poţi să te mişti puţin?

– Pot să ce?

– Să te mişti puţin în patul dumitale, să schimbi poziţia când muzica te oboseşte prea mult.

Doamna Snow se uită mirată la Pollyanna.

– Fără îndoială că mă pot mişca, răspunse ea iritată.

– Ce bine! De aceasta poţi să fii mulţumită cel puţin. Doamna White, săraca, nu putea nici să se mişte având dureri reumatice; mi-a spus chiar dânsa cât era de greu. Mai întâi mi-a destăinuit că ar fi şi turbat de nu s-ar fi gândit la cumnată-sa, care era complet surdă.

– Cumnată-sa surdă?… Ce vrei să spui?

Pollyanna râse.

– Adevărul e că nu m-am exprimat bine. Am uitat că n-o cunoşti pe doamna White. Înţelegi, domnişoara White e surdă de tot şi ea venise să îngrijească de gospodărie şi de domnul White în timpul bolii doamnei White. Ei bine! Era atât de greu s-o facă să-nţeleagă, orice ar fi fost, încât de câte ori începea pianul a cânta alături, doamna White era fericită să-1 poată auzi, gândindu-se ce cumplit ar fi dacă n-ar fi auzit deloc, ca biata cumnată-sa. Vezi, juca şi ea jocul de care îi vorbisem.

– Jocul?

Pollyanna bătu din palme.

– Iată! Aproape uitasem. Eu am căutat ceva de care ai putea fi mulţumită şi mata.

– Eu mulţumită? Ce vrei să spui?

– Nu-ţi mai aduci aminte că-ţi făgăduisem?… îmi ceruseşi să-ţi arăt un lucru de care ai putea fi mulţumită, chiar fiind silită să stai în pat toată ziua.

– O! răspunse bolnava amărâtă; da,… îmi aduc aminte, dar n-am crezut că vorbeai serios.

– Ba da, eram foarte serioasă, zise Pollyanna, şi iată că am găsit. Mi-a fost cam greu, însă e cu atât mai plăcut cu cât e mai anevoios de găsit. Şi pentru a fi corectă şi a spune adevărul, trebuie să mărturisesc că la început nu prea găseam nimic.

– Dar spune-mi te rog, ce lucru este? întrebă doamna Snow politicos, însă ironic.

Pollyanna răsuflă adânc.

– M-am gândit că poţi fi mulţumită că nu toată lumea e ca dumneata, ţinută în pat, înţelegi?

Doamna Snow o privi cu mirare, morocănoasă.

– O nimerişi! zise ea supărată..

– Şi acum vreau să te învăţ jocul meu, propuse Pollyanna: Vei avea plăcerea de a juca tocmai pentru că îţi va fi greu. Iată! şi începu a-i povesti despre pachetele cu daruri, despre cârje şi despre păpuşa care nu venise.

Abia sfârşise povestirea ei, când Milly apăru la uşă.

– Mătuşa ta te caută, domnişoară Pollyanna, spuse ea încet. A telefonat peste drum. A spus ca trebuie sa te grăbeşti, că mai ai de studiat muzica înainte de a se înnopta.

Pollyanna se sculă cu părere de rău.

–  Bine, zise ea oftând, mă voi grăbi. Deodată începu a râde. Cred că trebuie să fiu mulţumită că am picioare cu care pot fugi, nu-i aşa?

Nu primi nici un răspuns. Bolnava închisese ochii, dar Milly ai cărei ochi erau holbaţi de mirare, văzu lacrimi curgând pe obrazul mamei sale.

– La revedere! strigă Pollyanna, când ajunse aproape de uşă. Sânt foarte supărată că n-am putut să-ţi aşez şi azi părul; rămâne pentru data viitoare.

Una după alta trecură zilele lui iulie. Pentru Pollyanna au fost într-adevăr fericite. Ea spunea adeseori mătuşii sale cât era de mulţumită de a trăi cu ea. Domnişoara Polly de obicei răspundea pe un ton obosit:

Foarte bine, Pollyanna. Sânt mulţumită să te vad fericită aici, însă aş dori ca timpul petrecut lângă mine să-ţi fie de folos în toate privinţele; altfel mi s-ar părea că nu mi-am tăcut datoria faţă de tine.

In general, Pollyanna îi răspundea îmbrăţişând-o şi să­rutând-o, procedeu care o uimea întotdeauna pe mătuşa ei. Într-o zi îi vorbi astfel… Era în timpul lecţiei de cusut.

– Vrei să spui, tanti Polly, că nu-i destul să ai zile fericite? întrebă fetiţa glumind.

–  Chiar asta vreau să spun. Trebuie ca zilele să fie şi folositoare.

– Ce înseamnă asta, zile folositoare?

– Ei bine, înseamnă tocmai aceasta: zile care aduc un folos. Pollyanna, ce copilă extraordinară eşti!

– Aşadar, ceea ce ne pare fericit nu e totdeauna folositor? întrebă Pollyanna cam îngrijorată.

– Desigur ca nu.

– O! Ce nenorocire! Atunci nu-ţi va fi drag… fără îndoială. Mă tem că n-ai să poţi niciodată juca jocul meu, tanti Polly.

– Jocul tău? Care joc?

– Acela pe care tata… Pollyanna îşi astupă gura cu mâna. Ni… Nimica, bâlbâi ea.

Mătuşa Polly se încruntă.

– Ajunge pentru acum, Pollyanna, spuse ea răstit. Şi lecţia de cusut se sfârşi.

În după amiaza acelei zile, Pollyanna, ieşind din mansardă, întâlni pe mătuşa sa pe scări.

–  O! tanti Polly, cât eşti de drăguţă şi bună, strigă ea. Te-ai urcat până aici ca să mă vezi? Intră te rog, îmi plac mu­safirii, zise ea deschizând larg uşa.

Domnişoara Polly nu avea deloc de gând să intre la nepoata sa. Venise să caute într-un dulap de cedru, aşezat lângă fereastra dinspre răsărit, un oarecare sul de lână albă; spre marea ei uimire, în loc de a se găsi în faţa dulapului se găsi şezând pe unul din scaunele cu spetează înaltă din camera Pollyannei. Nu era aceasta prima oară când domnişoara Polly se trezea făcând un lucru la care nu se gândise.

– Îmi plac musafirii, repetă Pollyanna, învârtindu-se cu multă graţie, ca şi când ar fi primit oaspeţi într-un palat, mai ales de când am această cameră a mea. O, desigur, am avut în­totdeauna o odaie a mea, dar cu chirie. Însă o cameră închiriată nu e tot atât de plăcută ca aceea care-ţi aparţine. Şi aceasta este chiar a mea, nu e aşa?

– Da, Pollyanna, şopti mătuşa sa, mirându-se, în gândul ei, de ce sta aici şi nu se ducea să-şi caute sulul.

– Vezi, acum mi-e dragă mansarda aceasta, deşi n-are co­vor, perdelele şi tablourile pe care le dorisem.

Roşindu-se toată, Pollyanna se opri scurt. Era să înceapă să zică altceva, când mătuşa ei îi tăie vorba.

– Ce vrei să spui, Pollyanna?

– Tanti Polly, crede-mă, mi-a scăpat fară voie.

– Probabil, răspunse Polly rece, dar cum ai început, poţi destul de bine să urmezi tot ce ai de spus.

– Voiam numai să spun că visasem o odăiţă cu covoare şi perdele de dantelă, dar desigur…

– Ai visat covoare şi perdele de dantelă? se răsti la ea dom­nişoara Polly. Pollyanna se roşi şi mai tare.

– N-ar fi trebuit, desigur, tanti Polly, zise ea pentru a se scuza. Îmi închipui că am visat aşa pentru că le-am dorit în­totdeauna, fără a putea vreodată să le am. Au sosit într-o zi două covoraşe într-un pachet cu daruri, dar erau atât de mici. Unul avea pete de cerneală, şi celălalt era găurit; iar tablouri nu am primit acolo decât două, din care unul, tat… vreau să zic… că cel mai bun a fost vândut, iar cel mai rău s-a spart. Spun drept… de nu se întâmpla aşa, n-aş fi dorit atât de mult lucruri frumoase şi n-aş fi visat la ele în ziua sosirii mele aici, pe când străbăteam coridorul şi… şi… dar… crede-mă, tanti Polly, că aceasta n-a fost decât o clipă, vreau să spun câteva minute… apoi am fost mulţumită că noptiera n-are oglindă pentru că n-aveam să-mi văd pistruii şi nu puteam avea un tablou mai frumos decât acesta, de care mă bucur uitându-mă pe fereastră. Ai fost atât de buna cu mine că…

Domnişoara Polly se sculă deodată. Faţa îi ardea.

– Ajunge Pollyanna, destul mi-ai povestit… Apoi dispăru pe scări.

Când ajunse jos, îşi aduse aminte că se suise la pod pentru a-şi căuta sulul de lână albă, în dulapul de cedru de lângă fereas­tra de răsărit. A doua zi, domnişoara Polly porunci lui Nancy:

– Vei cobora în această dimineaţă toate lucrurile doinnişoarei Pollyanna în camera de sub a mea; am luat hotărârea de a-mi muta nepoata aproape de mine, deocamdată.

– Da, coniţă! răspunse Nancy cu voce tare. „O minune!” mai zise ea în gând.

Puţin mai târziu strigă cu bucurie Pollyannei:

– Îţi vine să crezi, Pollyanna? La noapte vei dormi în cam­era de la parter, direct sub mansardă. Crede-mă, e foarte ade­vărat. Pollyanna se făcu palidă.

– Ce spui, Nancy? Nu e cu putinţă! Nu-mi vine să cred! Spune drept, e adevărat?

– Ba e cât se poate de adevărat, răspunse Nancy cu bucurie, arătând Pollyannei teancul de haine ce-1 ţinea pe braţe şi pe care le scosese din dulapul ei.

– Mi s-a ordonat să mut toate lucrurile tale la etajul de jos şi mă grăbesc ca nu cumva să se răzgândească.

Pollyanna n-aşteptă sfârşitul vorbei. Se repezi pe scări, coborând câte două trepte deodată; era cât pe aici să se dea peste cap. Două uşi au fost izbite zgomotos şi un scaun se răsturnă până ce Pollyanna îşi atinse ţinta, adică ajunse la mătuşa ei.

-O, tanti Polly, tanti Polly, într-adevăr? Camera aceasta are de toate: covor, perdele şi trei tablouri pe lângă cel de afară, pentru că ferestrele dau înspre aceeaşi direcţie.

– Foarte bine, Pollyanna. Sânt mulţumită că-ţi place schim­barea; dar dacă te gândeşti aşa de mult la lucrurile acelea, sper că o să ai şi grija de ele. Pollyanna, te rog ridică scaunul; şi ai trântit două uşi în ultimele treizeci de secunde, spuse dom­nişoara Polly cu asprime, cu atât mai mult cu cât îi venea să plângă, şi ea nu era obişnuită cu plânsul. Pollyanna ridică scaunul.

– Da, ştiu că am trântit uşile, zise Pollyanna veselă. Înţe­legi, abia aflasem vestea bună că mi-ai dat această cameră; sunt sigură că şi tu ai fi făcut ca mine dacă… Pollyanna tăcu deodată şi privi pe mătuşa ei cu atenţie.

– Tanti Polly, dumneata n-ai trântit niciodată, în viaţa dumitale, vreo uşă?

– Sper că nu, Pollyanna, îi răspunse Polly cam jignită.

– Vezi, tanti Polly, asta e foarte trist.

– Trist! repetă Polly prea mirată pentru a zice mai mult.

– Da, trist. Dacă ai fi avut de ce să trânteşti uşile le-ai fi trântit, desigur; dacă însă nu ţi-a venit niciodată s-o faci, aceasta înseamnă că n-ai avut niciodată în viaţă o bucurie mare; altfel nu ai fi putut să nu faci aşa ceva. Ştii, sunt foarte mâhnită că n-ai avut niciodată de ce să te bucuri până a-ţi pierde cumpătul şi a trânti uşa şi scaunele.

– Pollyanna! exclamă Polly.

Pollyanna însă plecase, şi zgomotul produs de uşa podului, din nou izbită, răspunse pentru ea. Se dusese să o ajute pe Nancy care muta toate lucrurile jos. În salonul ei, Polly se simţea oarecum tulburată; desigur că fusese şi ea bucuroasă de anumite lucruri.

Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )


          După scurt timp, Pollyanna urma cu respect programul stabilit de mătuşa ei; cosea, exersa la pian, citea cu voce tare şi ajuta la bucătărie. Totuşi ea nu sacrifica timpul stabilit de la început; Îi mai rămăsese timp şi pentru „a trăi” cum spunea ea. În fiecare zi după amiază, de la ora şase, era timpul Pollyannei.        Domnişoara Polly se mira de capacitatea fetiţei, şi de multe ori exclama:

– Ce fetiţă extraordinară!

In apropierea casei nu erau copii cu care Pollyanna ar fi putut să se joace. Aceasta însă nu o deranja deloc. Era mulţumită dacă putea să se plimbe pe străzi, admirând casele şi trecătorii. Când era timp frumos, Pollyanna cerea să i se dea ceva de fâcut, pentru a avea ocazia de a se plimba dintr-o parte în alta a satului; de multe ori întâlnea „omul”, o persoană îmbrăcată cu haine negre şi o pălărie de mătase, două insemne pe care ceilalţi oameni nu le aveau niciodată. Faţa omului era bine rasă, palidă şi părul ce se vedea sub pălărie era cărunt. Mergea repede, având o poziţie dreaptă şi totdeauna era singur. Lucrul acesta o neliniştea pe Pollyanna, şi poate chiar pentru acest motiv a început să vorbească cu el într-o zi:

– Bună ziua. Ce timp frumos, nu-i aşa? îi spuse ea drăguţ.

Omul se uită sfios în jurul lui, apoi se opri dezorientat.

– Mie mi-ai vorbit? întrebă el cam răstit.

– Da, răspunse Pollyanna veselă. Spun că este un timp splendid azi, nu-i aşa.

– Da! Apoi îşi urmă drumul.

Pollyanna zâmbi, şi se gândea în sinea ei: „ce om ciudat”. A doua zi îl întâlni din nou:

– Azi nu e atât de frumos ca şi ieri, dar totuşi e plăcut, zise ea veselă.

– E! Da! Hmm! îngână iar omul, şi Pollyanna râse iarăşi.

Când îl întâlni Pollyanna pentru a treia oară, „omul” se

opri şi o întrebă:

– Cine eşti copilă, şi pentru ce îmi vorbeşti în fiecare zi?

– Sânt Pollyanna W. şi îmi pare că eşti atât de singur!… Sunt mulţumită că te-ai oprit azi. Acum că ne cunoaştem,… însă eu tot nu-ţi ştiu numele.

– Ei, Doamne! multe vrei să ştii… „Omul” nu-şi termină fraza şi plecă mai repede ca altădată.

Pollyanna se uită după el, descurajată.

– Poate nu m-a înţeles. A fost numai o jumătate de prezen­tare, deoarece eu nu-i cunosc încă numele, murmură ea urmându-şi drumul.

Astăzi, Pollyanna ducea nişte răcituri de picioare de viţel doamnei Snow; domnişoara Polly trimitea întotdeauna câte ceva doamnei Snow, o dată pe săptămână. Se credea datoare s-o facă, pentru că doamna Snow era săracă, bolnavă şi enori­aşa bisericii sale. Era datoria tuturor enoriaşilor cu stare de a se ocupa de ea. Domnişoara Polly. îşi îndeplinea datoria faţă de doamna Snow joia după amiază, nu ea în persoană, ci prin Nancy. Azi Pollyanna ceruse să facă acest serviciu şi Nancy cedă cu plăcere, bineânţeles cu voia domnişoarei Polly.

– Sânt chiar mulţumită de a fi scutită de această corvoadă, se destăinui Nancy între patru ochi Pollyannei, dar mi-e ruşine să ţi-o las ţie, sărmană oiţă. Da, mi-e ruşine.

– Dar îmi pare bine că mă duc acolo, Nancy.

– Te asigur că nu o să-ţi pară aşa de bine după ce vei merge acolo o dată, zise Nancy rece.

– Pentru ce?

– Pentru că nimănui nu-i place să se ducă la doamna Snow. Dacă n-ar inspira milă, nimeni nu s-ar mai duce s-o vadă, atât e de nesuferită. O plâng din suflet pe fiica ei care trebuie să o îngrijească.

– Dar de ce, Nancy?

Nancy dădu din umeri. Pollyanna insistă.

– Ei bine, am să-ţi spun. După doamna Snow, nimic pe lu­me nu merge aşa cum ar trebui; nici cu zilele săptămânii nu se împacă, uneori. Dacă e luni, zice că ar fi mai bine să fie duminică; dacă i-aduci răcituri, eşti mai dinainte sigură că i-ar fi plăcut mai bine un pui fript, iar dacă îi dai pui, ea se aşteaptă la ciorbă de miel!

– Ce persoană neînţeleasă! zise Pollyanna râzând. Îmi pare bine s-o vizitez. Ce originală şi minunată trebuie să fie! îmi plac persoanele originale.

– Hmm! Bine că e numai doamna Snow “originală” şi nu sunt mai mulţi, pentru binele omenirii, răspunse Nancy sar­castic.

Pollyanna se gândea la toate acestea, trecând pragul mi­cuţei colibe. Ochii îi străluceau curioşi s-o vadă pe această „originală” doamnă Snow.

O tânără cu faţa palidă şi obosită veni să deschidă uşa.

–  Ce mai faceţi? zise Pollyanna cu politeţe. Eu vin din partea domnişoarei Polly şi aş dori să o văd pe doamna Snow, dacă mă poate primi.

– Bine, dacă vrei. Cred că eşti singura fiinţă care „ar dori să o vadă”, zise fata plictisită.

Pollyanna n-o auzi şi o urmă pe un coridor, spre uşa din spate. După ce fata a condus-o în camera bolnavei şi a închis uşa după ea, Pollyanna clipi din ochi până se obişnui cu întu­nericul. Abia atunci văzu o femeie pe jumătate culcată într-un pat aşezat în mijlocul odăii. Pollyanna păşi spre ea.

– Cum vă simţiţi astăzi, doamnă Snow? Tanti Polly speră că sunteţi mai bine şi vă trimite răcituri de picioare de viţel.

– Săraca de mine! iar răcituri? bodogăni un glas nerăbdă­tor, îi sunt bineînţeles foarte recunoscătoare, dar nădăjduiam că azi îmi va trimite o ciorbă de miel!

– Şi eu care credeam că vei dori pui, când ţi se aduc răcituri, zise Pollyanna, zâmbind prietenos.

– Ce vrei să spui? răspunse bolnava întorcându-se spre ea.

– Nimic care să te supere, zise iute Pollyanna, pentru a se scuza. De altfel nu e o mare deosebire, numai că Nancy spunea că dumneata doreşti pui când ţi se aduc răcituri, ciorbă de miel când primeşti pui, dar poate că e cum ai zis şi vezi, Nancy nu ştie.

Femeia se ridică, se îndreptă în pat, lucru pe care nu-1 mai tăcuse de mult, Pollyanna însă nu ştia de asta.

– Dar bine domnişoară obraznică, cine eşti dumneata?

Pollyanna începu a râde veselă.

– O! Dar nu mă cheamă aşa doamnă Snow şi îmi pare bine că nu mă cheamă aşa. Ar fi şi mai şi decât “Hephzibah”, nu-i aşa? Eu sunt Pollyanna Whittier, nepoata domnişoarei Polly, şi am venit de departe ca să locuiesc cu dânsa. De aceea vă aduc răciturile în această dimineaţă.

La început, bolnava stătu în sus pe patul ei, foarte atentă la vorbele fetiţei; când însă auzi de răcituri, căzu iar pe pernă, as­cultând-o.

– Foarte bine, mulţumesc. Mătuşa ta e foarte milostivă, dar pofta mea de mâncare a dispărut pe ziua de azi… şi, vezi, aş fi dorit ciorbă de miel… Se opri deodată şi schimbă subiectul. N-am închis ochii astă-noapte nici un moment!

– O! Cât mi-ar fi plăcut şi mie să fac la fel, oftă Pollyanna, punând răciturile pe măsuţă şi aşezându-se în urmă foarte co­mod pe scaunul cel mai apropiat. Se pierde atâta timp cu dor­mitul, dumneata nu crezi la fel?

– A pierde timpul cu dormitul! exclamă bolnava.

– Da, când ai putea „trăi”, înţelegi? Ce păcat că nu putem trăi şi noaptea.

– Ei bine, dar eşti minunată, fetiţo. Du-te la fereastră şi des­chide ferestrele ca să pot vedea cu cine semeni.

Pollyanna se sculă cam fără voie.

– O să vedeţi pistruii de pe faţa mea, spuse ea oftând, şi tocmai când eram aşa de mulţumită că întunericul te împiedică să îi vezi! Iată, acum puteţi să îi vedeţi! Apoi foarte vioaie, revenind lângă pat îi spuse:

– Sânt mulţumită că aţi dorit să mă vedeţi, pentru că acum pot şi eu să vă vad. Mi s-a spus că sunteţi foarte frumoasă!

– Eu, frumoasă?! spuse bolnava cu un ton ironic.

– Sigur. Dar dumneata n-o ştiai?

– Nu, n-o ştiam, răspunse doamna Snow scurt.

Era în vârstă de patruzeci de ani şi de cincisprezece ani încoace dorise mereu viaţa altfel de cum o avea, şi nu găsise vreme niciodată de a se bucura de ceva.

– Ochii vă sunt atât de mari şi negri, părul negru şi buclat, zise blând Pollyanna. Tare îmi plac buclele negre; iată ceva ce doresc să-mi dea Dumnezeu când voi fi la el în cer. Şi ce roşie sunteţi în amândoi obrajii. Vedeţi, doamnă Snow, sunteţi într-adevăr frumoasă! De fapt vezi şi dumneata că eşti fru­moasă, când te uiţi în oglindă.

– In oglindă! zise cu asprime bolnava, căzând pe pernele ei. De mult timp nu am avut de-a face cu oglinda. Nici ţie nu ţi-ar veni poftă de a te uita în ea, dacă ai fi stat ca mine întinsă în pat de ani de zile!

– Desigur, aprobă Pollyanna, cu milă. Dar staţi puţin, lasaţi-mă să vă arăt… zise ea îndreptându-se spre noptieră şi luând o oglinjoară de pe ea. Revenind lângă pat, se opri şi o privi cu atenţie pe biata bolnavă,

– Aş dori, dacă nu vă supăraţi… mi-ar plăcea să vă pieptăn puţin părul, înainte de a vă da oglinda. Îmi daţi voie?

– Bine, poate că da, dacă ţii aşa de mult, dar nu are să ţină, căci îmi frec capul necontenit de perne… zise bolnava, călcân-du-şi pe inimă.

– O! vă mulţumesc, căci grozav îmi place să pieptăn, strigă Pollyanna veselă, punând deoparte oglinda şi căutând piep­tenele. Azi nu voi avea timp să fac mare lucru; mă grăbesc să vă arăt cât sunteţi de frumoasă. In altă zi voi veni să vă pieptăn frumos de tot, zise ea netezind încetişor cu mâna părul ondulat pe fruntea bolnavei.

Timp de cinci minute, lucra iute şi cu îndemânare, sco­ţând în evidenţă o buclă, ridicând gulerul de dantelă al că­măşii de noapte, şi umflând pernele pentru a da o poziţie mai comodă capului. În acest timp doamna Snow, care se încrunta şi bodogănea mereu, se simţea fără voia ei cuprinsă de un sen­timent foarte plăcut.

– Iată! strigă la urmă Pollyanna, luând o garoafă roşie din-tr-un vas şi înfigând-o în părul negru unde tăcea un frumos efect.

– Acum puteţi să vă uitaţi. Îi întinse triumfătoare oglinda.

– Hmm! îngână doamna Snow privindu-se. Îmi plac mai mult garoafele roz decât acestea roşii, dar cum ele se vor vesteji înainte de înserat, tot una e.

– Nu sunteţi mulţumită pentru că se vestejesc florile? Ve­deţi, astfel veţi putea primi altele, zise Pollyanna râzând. Tare îmi place cum v-am aşezat părul, adăugă ea privind-o cu o vă­dită mulţumire. Spuneţi drept, nu vă place şi dumneavoastră?

– Hmm! Poate! Însă îţi mai spun că nu va ţinea, căci am să-mi frec capul de perne.

– Eu mă bucur şi de acest lucru, răspunse Pollyanna vo­ioasă, pentru că voi putea altă dată să vă pieptăn şi mai frumos. Trebuie însă că sunteţi mulţumită că aveţi părul negru; e mult mai frumos pe perna albă, decât părul galben ca al meu.

– Se poate, dar nu prea mi-a plăcut niciodată parul negru; albeşte prea de timpuriu.

Vorbea supărată, totuşi ţinea mereu oglinda în mână.

– O! Ce mult îmi place părul negru, şi ce fericită aş fi dacă al meu ar fi aşa, spuse Pollyanna oftând.

Doamna Snow dădu oglinda la o parte şi se întoarse supărată:

– N-ai fi desigur deloc bucuroasă, dacă ai fi în locul meu. Nici părul negru, nici altceva nu te-ar face fericită dacă ar trebui să stai în pat ca mine.

Pollyanna stătu un moment pe gânduri.

–  Într-adevăr ar fi greu să fii mulţumită atunci, mur­mură ea.

– Cum să fiu?

– Să fiţi mulţumită de orice.

– Să fii mulţumită de toate când eşti bolnavă, suferi de o boală nevindecabilă, osândită a sta veşnic în pat? E asta cu putinţă?!

Spre marea mirare a doamnei Snow, Pollyanna sări în pi­cioare bătând din palme.

– Desigur, e greu lucru, da, e foarte greu… dar trebuie să plec acum; mă voi gândi însă la toate acestea tot drumul, întorcându-mă acasă, şi poate că vă voi putea vorbi despre multe când voi veni din nou. La revedere! Am petrecut foarte bine la dumneavoastră. La revedere! repetă ea trecând pra­gul uşii.

– E de necrezut! Ce voia oare sa spună? exclamă bolnava privind după mica vizitatoare care se depărta. Apoi luă iarăşi oglinda şi se privi în ea. Fetiţa asta ştie într-adevăr să aşaze bine părul, murmură ea; n-aş fi crezut ca al meu să fie atât de frumos. Dar ce folos de toate astea? oftă ea iritată.

Când Milly, fiica doamnei Snow, intră în camera ei, oglinda era încă sub plapumă ascunsă cu mare grijă.

– Ce, mamă, stai cu perdelele ridicate? strigă Milly plimbându-şi mirată privirea de Ia fereastră la garoafa roşie din părul mamei sale.

– Şi ce dacă stau? răspunse bolnava răstit. Sânt condamnată să stau toată viaţa pe întuneric pentru ca sunt bolnavă?

– Desigur că nu, zise Milly împăciuitoare, aducând sticluţa cu doctorii. Dar ştii că de multe ori am încercat şi eu să-ţi fac puţină lumină şi niciodată n-ai vrut.

Doamna Snow nu răspunse nimic. Era ocupată să îndrepte dantela de la cămaşa de noapte. Apoi zise supărată:

– Cineva ar face mai bine să-mi dea o cămaşă nouă, decât racituri şi ciorbă de miel.

– Ah, mamă!

Avea de ce să rămână Milly încremenită, căci în sertarul noptierei se aflau două cămăşi de noapte, şi ea încercase de luni de zile în zadar s-o convingă pe mama ei să le poarte.

 

Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )


A doua zi dimineaţă, aproape de ora şapte, Pollyanna pri­vea cerul senin şi albastru. Cămăruţa ei parcă era alta, mai frumoasă, plină de aer curat. Afară păsările ciripeau voioase, şi Pollyanna alergă la fereastră pentru a le privi.     Mătuşa ei era în grădină lângă trandafiri. Coborâ repede pe scări, lăsând toate uşile deschise, alergând prin hol şi fugi repede în grădină.

– Tanti Polly, tanti Polly, sunt atât de bucuroasă în dimi­neaţa aceasta!

– Pollyanna, dar tu nu obişnuieşti să spui „bună dimi­neaţa”?, o întrebă, vădit nemulţumită şi cu asprime în glas, mătuşa.

– Pe persoanele pe care le cunosc şi le iubesc le sărut pentru că mă bucur. Eşti mătuşa mea bună, de aceea am alergat aici ca să te sărut.

Bătrânul grădinar se întoarse mirat spre ea.

– Pollyanna, stai puţin, eu… Tom, cred că ai înţeles în ce priveşte aceşti trandafiri, i se adresă cu asprime, grădinarului, domnişoara Polly, apoi plecă grăbită.

– Domnule Tom, lucrezi aici în grădină mereu? întrebă Pollyanna cu multă curiozitate.

Bătrânul se întoarse spre ea, buzele îi tremurau, iar ochii îi erau plini de lacrimi.

– Da,  eu  sunt  bătrânul  Tom.  grădinarul,  zise,  şi  cu mâna-i tremurândă o mângâie pe Pollyanna pe părul ei blond. Semeni aşa de mult cu mama ta. Am cunoscut-o când era mai mică decât tine, lucram pe atunci aici în grădină.

– Ai cunoscut-o pe mama mea? Te rog mult vorbeşte-mi despre ea! Entuziasmată, Pollyanna sări pe cărarea noroioasă lângă bătrânul grădinar. Dar, dinlr-o dată, se auzi clopoţelul sunând. Nancy ieşi strigând:

– Pollyanna, clopoţelul te cheamă la masă. Te rog să ţii minte, să vii repede orice ai face şi oriunde ai fi, când auzi clopoţelul sunând să vii înăuntru.

Domnişoara Polly stătea în sufragerie, tăcută, urmărind nişte muşte:

– Nancy, pe unde au intrat muştele acestea?

– Nu ştiu, în bucătărie nu am văzut nici o muscă.

– Azi de dimineaţă erau multe muşte pe scări. Probabil sunt muştele mele, tanti Polly.

– Nancy, ieşi repede din sufragerie, ia şi prăjiturile. „Muş­tele tale” strigă mătuşa. Ce vrei să spui? De unde vin ele?

– Cred că au venit de-afară pe fereastră. Am văzut câteva intrând.

– Le-ai văzut? Ai deschis ferestrele care nu au obloanele de sârmă. Nancy, pune pe masă clătitele şi du-te imediat în camerea Pollyannei şi închide ferestrele şi uşile de acolo. Muştele nu sunt numai murdare şi supărătoare, dar şi periculoase pentru sănătate. După masă îţi voi da o cărticică unde vei citi despre ceea ce îţi vorbesc.

– O cărticică, mulţumesc tanti Polly, îmi place atât de mult să citesc!

Domnişoara Polly răsuflă greu, apoi îşi ascuţi buzele, iar Pollyanna văzânt figura ei aspră, răspunse:

– Nu voi mai deschide ferestrele.

Mătuşa ei nu răspunse nimic, nu mai vorbi nimic până la sfârşitul mesei.

Apoi se sculă şi se îndreptă spre bibliotecă, luă o broşură mică şi se întoarse spre nepoata ei.

– Poftim articolul despre care ţi-am vorbit. Să mergi la tine în cameră şi să-1 citeşti. Voi veni peste o jumătate de oră să-ţi văd hainele.

– Mulţumesc tanti Polly, apoi plecă voioasă, trăgând zgo­motos uşa după ea.

Peste o jumătate de oră, domnişoara Polly a fost primită cu însufleţire:

– Ah, tanti Polly, niciodată n-am citit ceva mai interesant. Sânt atât de mulţumită că mi-ai dat această carte.

– Ajunge, zise domnişoara Polly, du-te acum şi adu-ţi hai­nele, vreau să le văd, rochiile nepotrivite le vom da săracilor.

– Nu sunt deloc frumoase, zise ea ruşinată. Mi s-a dat ce-a fost mai bun, dar frumoase nu-s.

Domnişoara Polly întoarse hainele cu vârful degetelor pe toate părţile. Numai pentru Pollyanna nu erau făcute.

– Pollyanna, vei merge la şcoală. Domnul director va vedea pentru ce clasă eşti pregătită, dar până atunci e bine să-mi citeşti cu voce tare în fiecare zi.

– Îmi place mult mai mult să citesc încet, din cauza cuvin­telor prea grele, mă înţelegi?

– Ai învăţat şi muzica?

– Nu prea. Am învăţat să cânt puţin la pian. O domnişoară care cânta la biserică mi-a dat câteva lecţii.

– Te cred, dar este obligaţia mea să-ţi iau o profesoară, ca să-ţi dea cel puţin o idee despre muzică. Am să te învăţ eu să coşi, iar în ce priveşte gătitul, cred ca nu ştii nimic. In fiecare dimineaţa la ora nouă, îmi vei citi cu voce tare. In fiecare miercuri şi sâmbătă vei merge la bucătărie să o ajuţi pe Nancy pentru a învăţa să găteşti. După amiaza vei fi liberă pentru lecţii de muzică. Îţi voi lua un profesor imediat.

– Ah, dar tanti Polly, nu mi-ai lăsat nici un moment liber pentru a trăi.

– Pentru a trăi? Ce părere ai, fetiţo!

– Eu numesc „a trăi” atunci când faci lucruri care-ţi plac, când alergi prin câmpii, când citeşti (numai pentru tine), când urci un deal, când vorbeşti cu domnul Tom grădinarul, şi cu Nancy; înveţi a cunoaşte casele şi oamenii şi tot ce poţi vedea pe străzile frumoase pe care le-am străbătut ieri. Iată ce numesc eu „a trăi”, tanti Polly, a respira nu înseamnă „a trăi”.

Domnişoara Polly se supără.

– Pollyanna, fii sigură că vei avea destul timp de joacă. Eu îmi fac datoria, îngrijindu-mă să-ţi ofer o cultură şi o creştere aleasă, ar trebui ca tu să o doreşti, având grijă ca tot ce-ţi ofer să nu fie pentru o fetiţă nerecunoscătoare.

Pollyanna părea jignită:

– O, tanti Polly, cum aş putea vreodată să fiu nerecu­noscătoare? Eu te iubesc, eşti mătuşa mea.

– Foarte bine, să nu fii obraznică, zise ea îndreptându-se spre uşă. Ah, am uitat să-ţi spun că Timotei va veni azi la unu şi jumătate şi te va lua cu trăsura. Nici una din rochiile tale nu se potriveşte. Nu mi-aş face datoria dacă te-aş lăsa îmbrăcată astfel.

Pollyanna oftă lung, auzind atât de des cuvântul „datorie”.

– Tanti Polly, oare nu s-ar găsi ceva care te-ar face fericită şi mulţumită, fiindcă-ţi împlineşti toate aceste datorii?

– Ce spui?

Domnişoara Polly rămase aproape încremenită, şi roşin-du-se strigă:

– Să nu fii obraznică, Pollyanna.

În mica mansardă sufocantă, Pollyanna se aruncă pe unul din scaune:

– Nu înţeleg de ce am fost obraznică, suspina ea, am vrut s-o întreb dacă ar putea să-mi dea un sfat, cum să fac ca să-mi împlinesc toate aceste datorii.

Poljyanna stătu câtva timp tăcută, cu ochii pierduţi în gră­mada de haine aruncate pe pat. Se sculăt încet şi începu să pună la loc rochiţele.

– Nu pricep cum aş putea fi nemulţumită, zise ea cu glas tare, afară numai dacă ar trebui să fiu mulţumită că mi-am îndeplinit datoria.

Şi la gândul acesta începu a râde cu poftă.

***

          Pe la ora unu şi jumătate domnişoara Polly, împreună cu Pollyanna, a plecat la cumpărături cu trăsura condusă de Ti­motei. Toată după amiaza s-au plimbat prin magazinele care erau la o jumătate de kilometru depărtare de casă. Nu era tocmai uşor să cumperi aşa în grabă tot ce-i trebuia Pollyannei. Când au terminat, domnişoara Polly a respirat uşurată parcă de o po­vară. Pollyanna s-a întors foarte fericita din această plimbare, zâmbind şi cu inima plină de mulţumire.

După masa de seară, Pollyanna a petrecut câteva clipe cu bătrânul Tom, şi cu Nancy, după ce Nancy a terminat de spălat vasele, tanti Polly fiind în acest timp în vizită la un vecin.

Bătrânul Tom i-a povestit despre mama ei lucruri atât de minunate, care i-au facut multă plăcere fetiţei. Nancy i-a povestit despre familia ei care locuia la o distanţă de 5 kilome­tri: mama ei, fraţii şi surioarele. I-a promis că o va duce în vizita la familia ei dacă “stăpâna” o va lăsa.

– Nici nu ştii ce nume frumoase au fraţii mei, i-a spus Nancy oftând: pe fratele meu îl cheamă Algernon, iar pe surioare le cheamă Florabelle şi Estelle. Numai numele meu este mai urât.

– Oh! Nancy, de ce spui aşa ceva?

– Pentru că numele meu nu este frumos ca al lor. Eu am fost cea mai mare şi pe atunci mama încă nu citise poveştile în care aflase despre numele acelea frumoase. Numele de Clara Maria ar fi fost mult mai frumos pentru mine, e atât de elegant şi distins.

Pollyanna pufni în râs:

– Mie îmi place Nancy, pentru că e numele tău.

La ora opt şi jumătate, PolJyanna a mers la culcare. Obloa­nele de sârmă nu erau gata şi mansarda era un adevărat cuptor. Săraca fetiţă se uita la amândouă ferestrele închise, dar nu îndrăznea să le deschidă. Se dezbrăcă şi îşi aşeză hainele cu grijă, se rugă cu multă căldură, stinse lumânarea şi se culcă. Se întorcea pe toate părţile în patul ei fierbinte ca focul. Nemaiputând suporta, se sculă şi deschise uşa mansardei. În pod era întuneric beznă. Doar într-un colţ luna lumina, formând o că­rare de argint. Hotărâtă să nu se sperie de întunericul care predomina peste tot, Pollyanna îşi luă inima în dinţi şi păşi pe cărarea luminoasă până ajunse la geam.     Spera să respire puţin aer, dar geamul era închis fără obloane de sârmă, exact ca cele din camera ei. Afară era un tablou splendid, şi Pollyanna ştia că e şi aer curat, răcoritor, care i-ar face atât de bine. Obrajii şi mâinile îi ardeau. Ce frumos se vedea lumina lunii în grădină! Ce bine ar fi dacă ar putea să-şi mute patul acolo, în grădină. Deodată Pollyanna îşi aminti că văzuse lângă geam un şir de saci atârnaţi de nişte cuie. Nancy îi spusese că acolo sunt hai­nele de iarnă.          Cam cu frică, Pollyanna s-a îndreptat spre saci, a ales unul care i s-a părut mai gros şi mai moale (cel cu paltonul de blană al domnişoarei Polly) pentru saltea, altul mai subţire pentru pernă şi un al treilea şi mai subţire pentru plapumă. În­cărcată cu aceşti saci, Pollyanna se întoarse la fereastra luminată de lună, o deschise, aruncă sacii pe acoperiş şi cobori şi ea încet după saci. A avut grijă să închidă fereastra, pentru că nu a uitat de muştele care pot aduce atâţia microbi în casă.

– Ce aer curat! Ce răcoare! Ce splendoare!

Pollyanna era atât de fericită că putea să se bucure de răcoare, după fierbinţeala mansardei ferecate, Acoperişul era larg şi neted. Încât nu-i era teamă că ar putea să cadă, Mulţumită, se ghemui pe salteaua de blană scumpă, puse un sac la cap, iar cu celălalt se acoperi.

– Ce mulţumită sunt că nu au venit obloanele de sârmă, spuse ea privind la stele.

La etajul de jos, domnişoara Polly palidă şi speriată se îmbrăca. Tremurând, telefona lui Timotei:

– Vino repede cu Tom. Aduce-ţi şi o lanternă şi veniţi cât se poate de repede, un om este pe acoperişul salonului de vară.

Pollyanna abia adormise când deodată a fost trezită de lu­mina unei lanterne şi de Un trio de exclamări. Deschise ochii şi lângă ea era Timotei în vârful unei scări, Tom stătea călare pe fereastră, iar mătuşa ei o privea înmărmurită ascunsă la spatele lui Tom.

– Pollyanna, ce înseamnă asta?

Pollyanna deschise ochii şi se aşeză în capul oaselor.

– Dar de ce sunteţi speriaţi? Mi-a fost cald sus la mansardă, ferestrele le-am închis tanti Polly, aşa ca muştele nu vor mai putea transporta microbi.

Timotei dispăru în jos pe scară. Cu aceeaşi grabă, bătrânul Tom dădu lanterna domnişoarei Polly, iar Polly vorbea cu un ton aspru:

– Pollyanna, întinde-mi lucrurile şi intră în casă. Restul nopţii vei dormi în patul meu, cu mine. Obloanele vor fi gata mâine, dar până atunci trebuie să te ţin într-un loc unde voi şti ce faci.

Pollyanna era uimită, nu-i venea să creadă ce auzea:

– Cu dumneata? în patul dumitale? Oh, tanti Polly, ce bună eşti! Doream atât de mult să dorm cu cineva care este ruda mea. Ce bine că nu au sosit obloanele! Dumneata nu eşti bucuroasă?

Polly nu îi răspunse; mergea cu capul sus, era pur şi simplu dezarmată, se simţea fără nici o putere în faţa fetiţei. De când a sosit a pedepsit-o de trei ori, dar pedepsele erau primite de Pollyanna cu o drăgălăşenie deosebită.

Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )


De ce mă sperii Pollyanna, spuse Nancy, gâfâind şi grăbindu-se spre stâncă.

Pollyanna se aşeza jos cu părere de rău.

– Îmi pare rău dacă te-am speriat. Nu trebuie să-ţi fie frică niciodată. Tata şi doamnele de la Asociaţie se speriau şi ei când întârziam, dar de fiecare dată mă întorceam cu bine.

– Dar nu te-a văzut nimeni că ai plecat, spunea Nancy, în timp ce cobora de mână cu Pollyanna. Pe unde ai fugit? Ai coborât pe acoperiş?

– Am ieşit pe fereastră şi am coborât pe crengile co­pacului.

– Dacă mătuşa ta ar şti asta, ce-ar face?

– Ei bine, am să-i povestesc eu despre această aventură şi atunci ai să vezi ce va face.

– Nu,… Doamne fereşte, să nu-i spui nimic.

– Dar de ce? Crezi că-i îngrijorată? zise Pollyanna puţin cam tulburată.

– Hai, trebuie să ne grăbim, mai am de spălat vasele.

– Iţi voi ajuta şi eu, o asigură Pollyanna.

Cerul se întunecă repede. Pollyanna se sprijinea tot mai mult de braţul prietenei sale.

– Acum mă bucur că te-ai speriat şi m-ai căutat. Dacă nu te speriai nu veneai după mine.

– Săraca de tine, ţi-o fi şi foame. Dar să ştii că nu mi se îngăduie să-ţi dau să mănânci altceva decât pâine cu lapte. Mătuşa ta s-a supărat că nu ai venit la timp la masă.

– Dar cum puteam fi la timp la masă, dacă am fost sus pe stâncă?

– Da, dar dânsa nu ştie unde ai fost.

– Mie îmi pare bine că trebuie să mănânc la bucătărie pâine cu lapte. Nu îmi este greu sa mă mulţumesc cu alimente bune.

– Văd că te mulţumeşti repede cu orice! răspunse Nancy oftând.

– Asta se datorează .Jocului meu de mulţumire”. Este un joc pe care l-am învăţat de la tata, şi e minunat, răspunse Pollyanna. De când eram mică m-am jucat acest joc mereu cu tata: Să găseşti ceva cure să îţi producă bucurie în orice îm­prejurare. Acest joc l-am început când am primit nişte cârje într-un pachet. Eu îmi doream o păpuşă şi am primit o pereche de cârje. Tata mi-a spus să mă bucur că nu am nevoie de ele. E minunat lucrul acesta, spunea Pollyanna cu entuziasm. De atunci ne-am jucat întotdeauna împreună. Cu cât era mai greu, cu atât ne plăcea mai mult. Dar câteodată e cât se poate de greu. Aşa s-a întâmplat când tata şi mama m-au părăsit şi au plecat în Cer. A fost cumplit de greu când am rămas singură pe lume. Încercam mereu să mă joc „jocul mulţumirii” şi simţeam că nu mai pot. Dar când cauţi lucruri bune şi frumoase uiţi pe cele rele şi urâte. Nu-i aşa Nancy, mă-nţelegi? De obicei acest joc nu îmi ia mult timp pentm că am experienţă, oftă Pollyanna. Deseori găsesc lucruri bune şi plăcute chiar fără să fac mult efort. Atât de mult îi plăcea lui tata acest joc, adău­gă ea cu glas tremurat. Poate mă voi juca împreună şi cu tanti Polly, continuă ea dusă pe gânduri;

– Pollyanna, eu îţi promit că am să mă joc cu tine. Nu prea am experienţa jocurilor, dar am să încerc.

– Ce bună eşti Nancy! O să fie aşa de interesant, o să vezi, spunea Pollyanna în timp ce o îmbrăţişa pe Nancy.

Ajunsă la bucătărie, Pollyanna mancă cu poftă pâinea şi laptele, apoi plecă s-o caute pe mătuşa ei. O găsi citind. Dom­nişoara Polly o privi foarte rece.

– Ai mâncat Pollyanna?

– Da, mulţumesc tanti Polly.

– Sânt foarte supărată că a trebuit să te pedepsesc să mă­nânci la bucătărie, din prima zi.

– Oh, dar eu sunt mulţumită, pentru că îmi place pâinea şi laptele, şi îmi face plăcere să stau cu Nancy la bucătărie. Să nu te superi, tanti Polly.

– Pollyanna, e târziu, e timpul să te culci. Ai avut o zi obo­sitoare, iar mâine vom fi ocupate cu hainele tale. Dimineaţa servim micul dejun la ora şapte şi te rog să vii la timp. Noapte bună.

Pollyanna se apropie de mătuşa ei, o îmbrăţişa şi o sărută cu căldură.

– Noapte buna, tanti Polly. Am fost atât de bucuroasă şi mulţumită până acum. Sânt sigură că o să-mi placă să locu­iesc aici.

Ce fetiţă extraordinară, se gândi Polly, e mulţumită că am pedepsit-o, e bucuroasă să trăiască aici la mine în casă. Ne­dumerită de atitudinea fetiţei, Polly continuă să citească.

Sus în mansardă Pollyanna suspina dureros în aşternu­tul ei.

– Tată! Tu care eşti acum cu îngerii, vezi că nu pot să mă joc în acest moment, dar sunt sigură că nici tu nu ai avea de ce să te bucuri dacă ar trebui să dormi singur aici, în întuneric. Dacă ar iî cu mine aici măcar Nancy, sau tanti Polly, sau o doamnă de la Asociaţie, tot ar ti mai uşor.

Jos în bucătărie, Nancy spăla vasele, frecând cu toată puterea şi murmurând printre dinţi:

– E de-ajuns să te bucuri când primeşti o pereche de cârje în locul unei păpuşi!… Jocul acesta este protecţia ei în timpul necazului. Voi fi atenta să mă joc cu ea acest joc, numai să pot să-i fac plăcere şi bucurie.

Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )


Domnişoara Polly nici nu se sculă pentru a-şi primi nepoţica. Ridică numai ochii de pe carte când se iviră în uşa salonului Nancy cu fetiţa. Ii întinse o mână pe ale cărei degete parcă sta scris cu litere mari: DATORIE.

– Bună ziua, Pollyanna. Ce mai faci? Eu… N-apucă să spună mai multe, căci Pollyanna se repezise aruncându-se vijelioasă în braţele ei!…

– Ah! tanti Polly, tanti Polly, nu ştiu să-ţi spun cât sunt de bucuroasă că mi-ai dat voie să vin aici să trăiesc lângă dum­neata, spunea ea suspinând. Nu-ţi poţi închipui cât e de dulce de a te avea pe dumneata şi pe Nancy în locul doamnelor de la Asistenţă.

– Se prea poate, dar n-am plăcere să cunosc acele doamne, răspunse domnişoara Polly rece, încercând a se smulge din braţele copilei şi aruncând priviri furioase Nancyei, rămasă cam încremenită în pragul uşii.

– Mulţumesc Nancy, poţi să pleci. Pollyanna, te rog şezi cum se cuvine. N-am putut încă vedea cu cine semeni.

Pollyanna se retrase îndărăt, râzând uluită.

– E adevărat, dar vezi dumneata, nu sunt tocmai frumoasă din cauza pistruilor! Ah!… şi trebuie să-ţi vorbesc de rochia mea cu pătrăţele roşii şi de bluza cea de catifea ruptă-n coate. Am povestit pe drum Nancyei… tata spunea…

– Da, însă eu te poftesc să nu te mai gândeşti la ce spunea tatăl dumitale!… îi tăie vorba domnişoara Polly răstită. Ai, desigur, o ladă?

– Da, tanti Polly. Doamnele de la Asistenţă mi-au dat un cufăr frumos. Nu este mare lucru în el, căci misiunea n-a primit multe haine de copii în ultimul timp; totuşi sunt în el toate cărţile tatii… şi d-na White a zis că trebuie să le iau cu mine. Ştii dumneata, tata…

– Pollyanna! o întrerupse din nou cu asprime mătuşa, este un lucru pe care doresc să-1 înţelegi odată pentru totdeauna. Eu nu vreau să-mi vorbeşti niciodată de tatăl tău.

Fetiţa îşi ţinu răsuflarea tremurând toată.

– Tanti Polly, vreau să spun…, se opri neîndrăznind să continue, şi mătuşa se folosi de aceasta pentru a-i zice:

– Să ne urcăm în camera ta, unde trebuie să fie bagajul, căci i-am spus lui Timotei să-1 ducă acolo. Poţi să vii cu mine, Pollyanna.

Fără a spune un cuvânt, Pollyanna se întoarse şi urmă pe mătuşa ei. Ochii erau plini de lacrimi, totuşi ea rdică sus căpşorul, curajoasă

– La unna urmei, sunt mulţumită că nu voieşte să-i vorbesc de tata, gândea Pollyanna. Voi fi poate mai puţin mâhnită dacă nu voi mai vorbi de el. Poate chiar pentru asta m-a oprit dânsa de a-i mai pomeni numele, şi convinsă iarăşi de bunătatea mătuşii îşi înghiţi lacrimile, privind cu băgare de seamă totul în jurul ei.

Acum urcau scările. Înaintea ei, rochia de mătase neagră a mătuşii fâşâia plăcut. În urma ei, printr-o uşa deschisă, văzu covoare viu colorate şi scaune acoperite cu mătăsuri. Sub picioarele ei se întindea un covor minunat, moale şi plăcut ca muşchiul din pădure. În toate părţile, auriul ramelor de la tablouri, luminate de razele soarelui ce se strecura prin perdelele de dantela, îi lua ochii.

– Ah! tanti Polly, strigă fetiţa extaziată, ce splendidă casă! Ce bucuroasă trebuie să fii că ai atâtea bogăţii!…

– Pollyanna! răspunse mătuşa când ajunseră sus, sunt foarte mirată de vorbele tale!…

– De ce tanti Polly? Nu eşti oare bogată? întrebă Pollyanna.

– Desigur, dar nu sunt în stare să fiu mândră pentru darurile care a găsit Dumnezeu de cuviinţă să mi le hărăzească, declară domnişoara Polly; apoi se întoarse, străbătu vestibulul şi ajunse la scara ce ducea la pod. Era acum foarte mulţumită că alesese mansarda aceea pentru copilă. Primul ei gând fusese s-o izoleze cât mai departe de ea, şi totodată să ferească mobilele de preţ de zburdălnicia copilei. Pentru că se arătase vanitoasă atât de timpuriu, era foarte nimerit ca mansarda ce i-o destinase să fie cât se poate de simplă şi lipsită de orice ornament, se gândi ea.

Pollyanna, cu paşi mărunţi, mergea grăbită în urma mă­tuşii. Ochii ei mari, albaştri, priveau în toate părţile pentru a nu scăpa nimic din vedere. Mintea ei se trudea căutând a ghici după care din uşile acestea fermecate se găsea oare odaia ei… scumpa şi frumoasa ei odăiţă împodobită cu perdele, cu co­voare şi cu tablouri?! Domnişoara Polly deschise o uşă şi mai urcă o scară. Aici nu mai era nimic de admirat; pereţii goi peste tot, spaţii mari întunecoase până-n colţurile îndepărtate, unde acoperişul atingea aproape podelele şi unde, ici colo, se. înşirau unele peste altele nenumărate cufere şi cartoane. Aerul era greu şi înăbuşitor. Inconştient, Pollyanna a ridicat capul pentru a putea respira şi văzu pe domnişoara Polly deschizând o uşă pe dreapta.

– Pollyanna, iată-ţi camera şi cufărul tău pe care ţi 1-a şi adus aici! Cheia e la tine?

Pollyanna făcu un semn afirmativ din cap, fără a putea spune un cuvânt. Ochii ei mari se uitau cu groază. Mătuşa ei se încruntă.

– Pollyanna, când îţi pun o întrebare, doresc să-mi răspunzi tare, nu să faci semn cu capul.

– Da, tanti Polly.

– Bine. Cred că vei găsi aici tot ce-ţi trebuie, adăugă dânsa aruncând o privire spre cana cu apă, şi spre prosoapele bine întinse deasupra spălătorului. Voi trimite pe Nancy să-ţi ajute să descui cufărul. Să ştii că luăm masa la şase, zise ea părăsind mansarda.

După plecarea mătuşii ei, fetiţa rămase un moment nemiş­cată, apoi îşi aruncă privirile pe podelele goale, pe pereţi, pe ferestrele fără perdele, şi le opri în fine pe cufăraşul ei, care mai deunăzi se afla încă în camera mică din satul îndepărtat; se duse împleticindu-se până le el şi căzu în genunchi, acoperindu-şi faţa cu amândouă mânuţele. Aşa o găsi Nancy câ­teva minute mai târziu.

– Lasă, lasă, fetiţă scumpă, sărăcuţa de tine, o mângâie ea, aşezându-se jos pe podea lângă Pollyanna, luând-o uşor în braţe. S-a întâmplat exact cum spuneam, n-am scăpat de ce mi-a fost frică.

Pollyanna dădea din cap.

– Sânt atât de nerecunoscătoare şi rea, grozav de rea. Nu pot să înţeleg de ce Dumnezeu şi îngerii Lui au mai multă nevoie de tata decât de mine!

– Lasă, lasă fetiţă. Dă-mi cheia, şi într-o clipă vom des­pacheta.

Pollyanna întinse cheia, tristă şi pe gânduri.

– Nu sunt prea multe haine acolo, spuse ea încet.

– Cu atât mai bine, le vom aşeza la loc mai repede, îi răs­punse Nancy.

Un zâmbet satisfăcut lumină faţă Pollyannei.

– Exact aşa este, pot să fiu mulţumită, nu e aşa?

– Bineînţeles, răspunse Nancy, puţin confuză.

Nancy scoase repede cărţile, lenjeria cârpită şi rochiţele vechi şi urâte. Pollyanna zâmbi încurajată acum. Nancy a aju­tat-o să aşeze hainele în dulap, lenjeria în sertare şi cărţile pe masă.

– De acum, cămăruţa mea va fi foarte frumoasă; ce zici Nancy?

Nancy nu a răspuns; părea preocupată, cu capul aplecat peste cufăr. Pollyanna privea la pereţii goi.

– Sunt chiar mulţumită că n-am oglinda aici; cel puţin nu-mi voi mai vedea pistruii pe obraz. Deodată Pollyanna strigă veselă şi bătu din palme, uitându-se pe fereastră.

Oh, Nancy, eu nu am mai văzut o astfel de frumuseţe. Ce peisaj încântător! Ce copaci frumoşi! Căsuţele albe, clopotniţa bisericii, apa care curge la vale şi străluceşte ca argintul la ra­zele soarelui. Drept să-ţi spun, aici nu e nevoie de tablouri. Ce mulţumită sunt că mi s-a dat mansarda aceasta.

Nancy plângea. Mirată, Pollyanna se apropie imediat de ea şi o întrebă:

– Ce e Nancy? De ce plângi? Nu cumva mansarda asta era a ta?

– Mansarda mea? strigă Nancy, în timp ce-şi ştergea la­crimile. Ce îngeraş eşti. Auzi, sună mătuşa ta!

Nancy sări în picioare şi cobora zgomotos pe scări. Pollyanna rămasă singură, se întoarse spre „tabloul” ei admirând peisajul încântător de la fereastră. Deschise fereas­tra încet, încet de tot, şi aplecată afară respiră adânc aerul curat şi răcoritor din grădină. Deschise şi a doua fereastră. O musca mare zbură pe lângă obrazul ei, bâzâind, urmată de a doua, a treia şi multe altele. Pollyanna nu le-a băgat în seamă; des­coperise chiar lângă fereastra ei un copac uriaş care-şi întindea crengile ca nişte braţe gata să o strângă cu drag. Deodată iz­bucni în râs.

– Cred că pot să ajung, şi imediat s-a suit pe marginea fe­restrei, a apucat creanga cea mai apropiată, s-a agăţat, şi cu încredere şi-a făcut vânt. Ca o maimuţă, a coborât din creangă în creangă. Săritura de acolo până jos era ceva mai grea, dar ţinându-şi respiraţia, s-a agăţat cu braţele de ultima creangă, apoi a sărit. S-a ridicat imediat şi a privit în jurul ei. Se afla în spatele casei. Acolo era o grădină mare, unde lucra un bătrân. Dincolo de grădină o cărare mică ducea spre câmpii până în deal sus, în vârful căruia strălucea un brad singuratic, în tovă­răşia unei stânci. Acum Pollyanna mai avea o singură dorinţă; să ajungă în vârful acelei stânci! Alergă cu grijă, înconjurând grădina, făcându-şi drum printre straturi; abia mai răsufla când ajunse la cărarea care şerpuia peste câmpie. Acum începu ur­cuşul. Distanţa însă până la stâncă parcă era tot mai mare.

Peste cincisprezece minute, ceasul cel mare din hol, in­dica ora şase. La ultimul semnal, Nancy sună clopoţelul pentru a anunţa timpul mesei. Trecură unu, două, trei minute. Dom­nişoara Polly se încruntă şi bătu din picior.

– Nancy, nepoata mea a întârziat. Nu vreau ca tu s-o chemi, adăugă ea cu severitate. I-am spus la ce oră servim masa, şi nu are decât să vină la timp şi să se comporte cuviincios. Trebuie să se înveţe cu disciplina de la început. Când va veni, să-i dai numai pâine şi lapte, la bucătărie.

-Da.

Imediat după masă Nancy a fugit la mansardă. Deschise uşa încetişor.

– Unde eşti? Unde te ascunzi? O căuta în dulap, sub pat şi chiar în cufăr. Cobora şi fugi la grădinarul bătrân.

– Domnule Tom, Domnule Tom, a plecat fetiţa noastră!

– A plecat? Unde, în cer? întrebă el, îndreptându-şi privirile spre cerul înroşit de razele asfinţitului. Mi se pare că s-a dus cât mai aproape de cer, zise el, arătând cu degetul spre vârful stâncii spre o formă subţirică şi sprintenă de fetiţă.

– Slavă Domnului că nu s-a dus în cer, exclamă Nancy. Spune-i stăpânei că am plecat la plimbare, striga ea, îndreptându-se pe cărarea care duce spre câmpii.

 

Trăsături de caracter rele şi rezolvarea lor!


I. Mândria –  este o stare de înălţare a omului determinată de nerecunoaşterea darurilor primite de la Dumnezeu şi a limitelor pe care le are.

Manifestări diferite ale mândriei:

  • Dorinţa de a fi primul –  egocentrismul – Matei 23- 6; Luca 11: 43
  • Gustul onorurilor şi al titlurilor – Matei 23: 2, 7
  • Gustul complimentelor – Ioan 5: 44
  • Nerecunoaşterea slăbiciunilor proprii
  • Dificultatea lucrului în echipă
  • Spiritul de competiţie şi comparaţie
  • Dificultatea relaţionării cu ceilalţi
  • Umor batjocoritor
  • Gelozia şi invidia
  • Ranchiuna şi neiertarea
  • Suspiciunea

Procesul eliberării de mândrie

  • Recunoaşterea manifestării mândriei
  • Mărturisirea înaintea Domnului şi rugăciune de iertare
  • Decizia de a renunţa la mândrie
  • Rugăciune pentru ajutor
  • Solicitarea ajutorului pastoral – consiliere, rugăciune, evaluarea progresuljui.

II. Temerile – teama reprezintă starea emoţională umană determinată de anticiparea unui pericol, real sau ireal, asociată cu sentimentul neputinţei de  a face faţă şi de a  depăşi acel pericol.

Aspecte pozitive ale fricii

  • Anticiparea şi prevenirea pericolelor –  Matei 7: 24- 27
  • Evaluarea corectă a situaţiilor –  Luca 14: 28- 32
  • Echiparea şi antrenarea corespunzătoare –  Matei 26: 41, Efeseni 6: 10- 17
  • “Frica de Domnul”:   – este începutul înţelepciunii – Proverbe 1: 7
                                                               – lungeşte zilele – Proverbe 10: 27
                                                               – este urârea răului – Proverbe 8: 15
                                                               – este un izvor de viaţă; ea ne fereşte de cursele morţii – Proverbe 14: 27
                                                               – este şcoala înţelepciunii – Proverbe 15: 33
                                                               –  plăcerea lui va fi frica de Domnul – Isaia 11: 2, 3
Aspecte negative ale fricii
  • Îngrijorarea – Matei 6
  • Frica de oameni –  Luca 12: 4, 9
  • Frica de moarte
  • Frica de eşec
  • Frica de Diavol

 

Efectele fricii asupra slujirii

  • Limitarea nejustificată
  • Intimidarea celor slujiţi
  • Absenţa colaboratorilor
  • Competiţia nebună
  • Conformism păcătos
  • Slugărnicie şi servilism
  • Abandonarea voi lui Dumnezheu

Cauzele temerilor

  • Păcatul şi alienarea de Dumnezeu
  • Complexul de inferioritate
  • Criza identităţii
  • Supraevaluarea oamenilor
  • Acţiunile de intimidare ale Diavolului
  • Neîncrederea în Dumnezeu
  • Absenţa experienţei cu Duhul Sfânt

Învingerea temerilor

  • Convertirea
  • Cunoaşterea lui Dumnezeu
  • Cunoaşterea identităţii personale
  • Încrederea în Dumnezeu
  • Experienţa umplerii cu Duhul Sfânt
  • Percepţia corectă a realităţii.

 

de Prof. Drd. Emil Meştereagă

Ascunde- mă în Tine!


… ascunde- mă în Tine, aşteaptă- mi ochii cu privirea Ta!

Revarsă- Te peste fiinţa mea în fluvii… să mă găsesc… strânge- mă la pieptul Tău ca să nu- mi mai fie dor… de îmbrăţişarea nimănui…

Atinge- mă Tu, Iubire, decât să mă atingă durerea! Ţine- mă de mână să nu pot să mă depărtez de Tine vreodată!…

Fă- Te curcubeu peste fiinţa mea şi leagă- mă de degetul Tău unic…

Ascunde- mă în Tine!… Lasă- mă să văd privirea Ta… să Te regăsesc… să mă găsesc…

 

Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 ) – 3


În sfârşit, veni telegrama care anunţa sosirea Pollyannei pentru ziua următoare, 25 iunie, la ora patru. Domnişoara Polly citi telegrama, încrunta sprâncenele şi se urcă la mansardă. Se uită de jur împrejur cu faţa posomorâtă. Cămăruţa avea un pat mic, bine făcut deNina, două scaune cu speteze tari, un spălă­tor, nici o oglindă şi o măsuţă mică. Nu erau perdele la ferestre, nici tablouri pe pereţi. Toată ziua soarele îşi trimisese razele fierbinţi pe tinicheaua acoperişului, astfel că odăiţa era parcă o baie turcească. Ferestrele erau închise şi nu aveau transperante. O muscă mare bâzâia turbata de sus până jos pe geamuri, în­cercând să scape şi să-şi reia libertatea în grădină. Domnişoara Polly strivi musca şi o aruncă pe fereastră afară. Mai îndreptă un scaun, se încruntă iar şi părăsi camera. Trecând prin faţa bucătăriei, se opri pe pragul ei şi zise Nancyei:

– Am găsit o muscă în camera de sus. Desigur că ferestrele au fost deschise. Am comandat site, însă până vor veni, te rog, ferestrele să rămână închise. Nepoata mea soseşte mâine la patru, deci să te duci la gară ca s-o primeşti. Timotei va lua trăsura deschisă şi vă va aduce. Telegrama zice: „păr blond, rochie subţire cu pătrăţele roşii şi pălărie de paie”. Atâta ştiu, dar ajunge ca s-o recunoşti.

– Bine, coniţă, dar… dumneavoastră?

Domnişoara Polly răspunse aspru:

– Nu, eu nu voi merge, nu e nevoie. Asta e tot ce am să-ţi spun, şi plecă fiind încredinţată că totul este bine pregătit pentru sosirea nepoatei sale.

Nancy aruncă cu ciudă maşina de călcat peste şervetul întins pe masă.

– Păr blond, rochie subţire cu pătrăţele roşii, pălărie de paie, e tot ce ştie! Mie mi-ar fi ruşine să primesc astfel pe nepoata mea orfană, care vine din aşa depărtări.

În ziua următoare, la ora patru fără douăzeci de minute, Timotei şi Nancy se duceau cu trăsura la gară. Timotei era fiul bătrânului Tom. Se spunea că, dacă Tom era mâna dreaptă a domnişoarei Polly, Timotei era mâna ei stângă. Era un băiat frumos, înzestrat cu minte şi înţelepciune. Deşi numai de puţin timp în casă, Nancy se şi împrietenise cu el. Astăzi era prea pătrunsă de misiunea ei pentru a fi guralivă ca de obicei, aşa că ajunseseră în tăcere la gară. Repeta mereu în sine: „păr blond, rochie subţire cu pătrăţele roşii, pălărie de paie” şi se tot întreba:

– Ce fel de copilă va fi oare această Pollyanna?

– Dacă ar fi o copilă mai liniştită, mai cununie şi să nu trântească uşile şi cuţitele, zise ea lui Timotei care o urmase pe peronul gării.

– Dacă nu va fi astfel, cine ştie ce ne vom face cu toţii? zise Timotei. închipuieşte-ţi pe domnişoara Polly cu o fetiţă neastâmpărată şi zgomotoasă!

– Vai! Auzi, fluieră trenul! Timotei, nu găseşti că e foarte urât din partea ei să mă trimită pe mine, în loc să vină dânsa? mai zise Nancy, grăbindu-se spre a putea vedea mai bine toţi călătorii ce coborau în acea mică staţie.

Nu trecu mult şi zări o fetiţă slabă, îmbrăcată într-o rochiţă subţire cu pătrăţele roşii, cu două codiţe frumoase de păr blond ce-i cădeau pe spate. Se întorcea în dreapta şi în stânga, căutând parcă pe cineva. Nancy recunoscu imediat copila, dar genun­chii îi tremurau şi nu se hotăra să înainteze; lăsă să treacă câteva secunde până o întâmpină. Fetiţa era singură când se apropie Nancy de ea.

– Dumneata eşti domnişoara Pollyanna?

Deodată se simţi înăbuşită de două braţe, care se înlănţuiră în jurul gâtului ei.

– Ah! sunt atât de mulţumită, mulţumită, mulţumită de a te vedea, îi şopti o voce înduioşată la ureche. Eu sunt Polly­anna şi mă simt atât de fericită că ai venit să mă primeşti.

– Adevărat? bâlbâi Nancy, mirându-se cum putuse Polly­anna s-o recunoască. Adevărat? repetă ea încercând să-i îndre­pte pălăria căzută pe spate.

– Ah! da, şi m-am întrebat tot drumul cu cine vei fi semă­nând, strigă fetiţa ţopăind uşor şi examinând pe Nancy din cap pâna-n picioare. Şi acum ştiu şi sunt mulţumită, că eşti aşa cum te văd.

Nancy era foarte bucuroasă când se apropie Timotei, căci vorbele Pollyannei o uluiau cu totul.

– Iată pe Timotei. Aveţi desigur bagaje, spuse ea încurcată.

– Da, am o ladă, spuse Pollyanna apăsat. Am primit-o nouă de tot. Doamnele de la Asistenţa Socială au cumpărat-o anume pentru mine. Nu e aşa că e foarte drăguţ din partea lor? Dar îmi pare rău că pentru aceasta nu mai pot să cumpere co­vorul de care are nevoie biserica. Aici în sacul meu, am o hâr­tie care după spusele domnului care m-a adus până aici trebuie să fie un cec, am să ţi-1 dau dumitale înainte de a-mi deschide lada. Ştii că domnii Gray care m-au însoţit sunt verii soţiei diaconului Carr! Am călătorit cu dânşii; sunt atât de plăcuţi amândoi.

– Iată-1, zise ea, arătând cecul după ce scormoni în sac.

Nancy răsuflă din greu. Simţea că e ceva ce trebuie să fie lămurit. Aruncă o privire spre Timotei, dar el se uita în altă parte. Toţi trei plecară, în fine, cu lada legată dinapoia trăsurii. Pollyanna stătea bine aşezată între Nancy şi Timotei. Tot drumul fetiţa nu încetă cu întrebările ei şi cu tot felul de ob­servaţii, încât Nancy abia putea să-i răspundă.

– Iată-ne porniţi. E departe de aici? Cât e de frumos! Îmi place atât de mult să merg cu trăsura! strigă Pollyanna când aceasta se puse în mişcare. Nu face nimic, dacă e aproape, cu atât mai bine, voi fi şi mai mulţumită să ajung curând. Ştiam eu că e foarte frumos aici, mi-a povestit tăticu. Se opri cu vocea schimbată într-un suspin. Nancy o privi cu sfială şi văzu că bărbia îi tremura şi că ochii îi erau plini de lacrimi, dar după un timp fetiţa urmă ridicându-şi capul şi stăpânindu-şi durerea amintirilor:

– Tata mi-a povestit totul, căci el nu uitase locurile unde copilărise. A, şi ar fi trebuit mai întâi să vă explic ce mi-a spus doamna care m-a însoţit, despre rochia aceasta cu pătrăţele roşii, adică pentru ce nu sunt îmbrăcată în haine de doliu. Ea mi-a spus că, desigur, vă veţi mira de aceasta. Dar nu era nici o haină neagră, în ultimul transport de ajutoare, afară de o blu­ză de catifea pe care soţia diaconului n-a găsit-o potrivită pentru mine, de altfel era găurită la amândouă coatele. Unele din doam­nele de la Asistenţă vroiau să-mi cumpere o rochie şi o pălărie neagră, iar celelalte socoteau că banii aceia trebuiau mai bine folosiţi la cumpărarea unui covor roşu pentru biserică.

– Doamna White a spus că e bine aşa, căci nu-i plac copiii îmbrăcaţi în negru, adică vreau să zic că-i sunt dragi copiii, dar nu cu haine negre. Pollyanna se opri, răsuflă, iar Nancy profitând de această tăcere zise:

– Sânt sigură că totul va merge bine.

– Şi eu sunt mulţumită că vorbeşti astfel, sunt de părerea dumitale, zise Pollyanna, cu glasul iar schimbat. Eu aş fi fost mulţumită să fiu în doliu.

– Mulţumită? exclamă Nancy mirată.

– Da! Tata s-a dus în Cer la mama şi la ceilalţi copii. El mi-a spus că trebuie să fiu mulţumită de aceasta. Totuşi mi-a fost destul de greu să mă mulţumesc pentru că eram atât de singură şi mă gândeam ce bine era de rămânea el lângă mine, deoarece mama şi cu ceilalţi au pe Dumnezeu şi îngerii din Cer, pe când eu am numai pe doamnele de la Asistenţă. Dar acum sunt sigură că îmi va fi mai uşor, pentru că te am pe dumneata, tanti Polly! Sânt atât de mulţumită că te am.

Compasiunea ce o simţea Nancy pentru biata fetiţă orfană se schimbă deodată în groază.

– Oh! dar… te înşeli grozav, scumpă copilă, spuse ea tulburată. Eu nu sunt decât Nancy, nu sunt deloc tanti Polly a dumitale.

– Dumneata… dumneata nu eşti mătuşa mea? îngână co­pila cu totul neliniştită.

– Nu. Nu sunt decât fata din casă. Niciodată n-aş fi cre­zul că mă vei lua drept dânsa. Nu seamăn deloc, dar absolut deloc cu…

Timotei fluieră încetişor, dar Nancy era prea tulburată pen­tru a observa veselia ce strălucea în ochii lui.

– Dar cine eşti? întrebă Pollyanna; nu semeni nici cu doamnele de la Asistenţă.

De data aceasta, Timotei izbucni în râs.

Sunt Nancy, servitoarea. Eu fac la castel toată treaba, în afară de spălatul şi călcatul rufelor prea grele; d-na Durgin face aceasta.

– Dar acolo este tanti Polly? întrebă copila cu grijă.

– Da, este acolo, declară Timotei. Fetiţa păru uşurată.

– Ah! atunci e bine.

Urmă o scurtă tăcere, iar în urmă ea zise cu veselie:

– Şi ştiţi ceva?… Sunt, totuşi, mulţumită că n-a venit ea să mă întâmpine la gară, pentru că astfel voi avea o nouă mul­ţumire, aceea de a cunoaşte pe mătuşa, după ce am avut una la sosire, cunoscându-vă pe dumneavoastră.

Nancy se roşi. Timotei o privi cu un zâmbet vesel.

– Iată ce drăgălăşenie ne spune drăguţa, de ce nu-i mul­ţumeşti pentru vorbele ei atât de măgulitoare.

– Eu mă gândeam la domnişoara Polly, şopti Nancy.

Pollyanna oftă de mulţumire.

– Şi eu doresc foarte mult s-o văd; e singura mea mătuşă şi n-o cunosc încă!… Tata mi-a vorbit de ea. Mi-a spus că trăieşte într-o casă mare şi frumoasă în vârful unui deal.

– Aşa e, zise Nancy, poţi s-o vezi; e casa aceea mare albă, cu obloane verzi, acolo sus.

– Ah! ce frumoasă e! ce copaci înalţi şi ce splendidă pajişte o înconjoară! Niciodată n-am văzut aşa ceva. Nancy, tanti Polly este bogată?

– Da, domnişoară Pollyanna.

– Ah! Ce mulţumită sunt. Trebuie să fie minunat să ai bani mulţi! Nu cunosc decât pe d-na şi d-1 White care au destui bani. Ei au covoare în toate camerele şi mănâncă îngheţată în fiecare duminică. Are şi tanti Polly îngheţată duminica?

Nancy dădu din cap, muşcându-şi buzele şi întâlni ochii râzători ai lui Timotei.

– Nu, domnişoară Pollyanna. Nu cred să-i placă mătuşii dumitale îngheţata; cel puţin niciodată n-am văzut îngheţată pe masa dânsei.

Faţa Pollyannei se întunecă.

– Ce spui? asta mă cam supără. Nu înţeleg, să nu-i placă cuiva îngheţata? Totuşi pot fi mulţumită şi aşa. deoarece înghe­ţata pe care n-o mănânci nu poate să-ţi dea dureri de stomac, ca aceea de la d-na White; adică vreau să spun că i-a făcul rău ei, dar eu am mâncat tară să am nimic.

– Dar tanti Polly are covoare frumoase?

– Da, are multe.

– în fiecare cameră?

– Aproape în fiecare, răspunse Nancy cu gândul la man­sardă, unde nu se afla nici un covoraş, cât de mic.

– Sânt atât de mulţumită, striga Pollyanna cu bucurie. Îmi plac atât de mult covoarele. La noi acasă nu erau decât două mici, în faţa paturilor, venite într-un pachet cu ajutoare, însă unul avea pete de cerneală. D-na White avea covoare şi tablouri frumoase cu trandafiri şi fetiţe îngenuncheate, şi o pisică, şi nişte mieluşei, un leu mare… dar leul nu stă împreună cu mieluşeii. Ştiţi… Biblia spune că o să se întâmple odată şi asta, că vor paşte împreună miei cu lei, dar… mai e mult până atunci. Vă plac mult tablourile?

– Nu ştiu, răspunse Nancy cu glas stins…

– Mie tare-mi plac. Noi nu avem nici unul acasă pentru că nu sosesc multe în pachetele cu ajutoare. Totuşi au venit odată două, din care unul era atât de frumos, încât tata 1-a vândut pentru a-mi cumpăra pantofi, iar celălalt era într-o stare aşa de proastă că s-a făcut ţăndări când a vrut tata să-1 agate de perete… adică înţelegi, sticla care-1 acoperea. Şi eu am plâns… Dar acum sunt mulţumită că n-am asemenea lucruri frumoase, pentru că mă voi bucura cu atât mai mult de ale lui tanti Polly, cu cât n-am fost obişnuită cu ele. Tot astfel a sosit într-un pachet o provizie de panglici foarte urâte… cafenii, vechi…

– Ah! Ce splendidă casă! strigă ea însufleţită când intră pe aleea principală a castelului.

In timp ce Timotei descărca bagajul, Nancy îi spuse la ureche:

– Să nu-mi mai spună nimeni de acum să părăsesc casa asta, căci nimeni nu m-ar îndupleca să plec.

– Să pleci?!… dar nici eu n-aş voi aşa ceva; o să ne fie copilita asta o bună distracţie şi va fi mult mai bine.   .

– Distracţie?… Plăcere?… zise Nancy indignată, cam ştiu eu de pe acum ce fel de plăcere va fi pentru fetiţa aceasta dră­guţă traiul cu stăpâna noastră. Să-mi închipui că ea sărăcuţa va avea nevoie de mine câteodată. Voi rămâne aici pentru ea, da, Timotei, pentru ea, zise Nancy deschizând uşa Pollyannei.

Vocea lui Dumnezeu!!


Vreau să mă aventurez în a asculta de vocea  Sa!… Ce se poate spune despre mine? Tânjesc să mă apropii de Dumnezeu aşa cum  mă apropii de cel mai bun prieten al meu..

Ştiu că este posibil ca şi astăzi să Îţi pot auzi vocea de aceea, doresc să ascult cu atenţie, să pot învăţa să Îţi recunosc vocea, Dumnezeule!.. Tot ce îmi doresc este să pui în mine o ” foame ” după Tine şi să îmi dai o ” ureche” care să asculte..

Vreau să Te descopăr aşa cum Te- au descoperit şi alţii şi, prin Cuvântul Tău cel Sfânt să comunicăm.. prin Duhul Sfânt să şopteşti în liniştea inimii mele; să fiu într- o comuniune cu Tine!…

Vreau să experimentez  în a învăţa să aud ce ai Tu să îmi spui prin Cuvântul Tău şi în rugăciune, în timp ce stau de vorbă cu Tine.. să ascult! Vreau să învăţ cu adevărat să aud vocea Ta, Domnul meu!…

Îţi permit să împărtăşeşti planurile Tale şi să mă implici în lucrarea Ta.. Îmi doresc ca viaţa mea să devină o aventură pentru Tine ( Psalm 46: 10)… Învaţă- mă să ascult!