Ascunde- mă în Tine!


… ascunde- mă în Tine, aşteaptă- mi ochii cu privirea Ta!

Revarsă- Te peste fiinţa mea în fluvii… să mă găsesc… strânge- mă la pieptul Tău ca să nu- mi mai fie dor… de îmbrăţişarea nimănui…

Atinge- mă Tu, Iubire, decât să mă atingă durerea! Ţine- mă de mână să nu pot să mă depărtez de Tine vreodată!…

Fă- Te curcubeu peste fiinţa mea şi leagă- mă de degetul Tău unic…

Ascunde- mă în Tine!… Lasă- mă să văd privirea Ta… să Te regăsesc… să mă găsesc…

 

Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 ) – 3


În sfârşit, veni telegrama care anunţa sosirea Pollyannei pentru ziua următoare, 25 iunie, la ora patru. Domnişoara Polly citi telegrama, încrunta sprâncenele şi se urcă la mansardă. Se uită de jur împrejur cu faţa posomorâtă. Cămăruţa avea un pat mic, bine făcut deNina, două scaune cu speteze tari, un spălă­tor, nici o oglindă şi o măsuţă mică. Nu erau perdele la ferestre, nici tablouri pe pereţi. Toată ziua soarele îşi trimisese razele fierbinţi pe tinicheaua acoperişului, astfel că odăiţa era parcă o baie turcească. Ferestrele erau închise şi nu aveau transperante. O muscă mare bâzâia turbata de sus până jos pe geamuri, în­cercând să scape şi să-şi reia libertatea în grădină. Domnişoara Polly strivi musca şi o aruncă pe fereastră afară. Mai îndreptă un scaun, se încruntă iar şi părăsi camera. Trecând prin faţa bucătăriei, se opri pe pragul ei şi zise Nancyei:

– Am găsit o muscă în camera de sus. Desigur că ferestrele au fost deschise. Am comandat site, însă până vor veni, te rog, ferestrele să rămână închise. Nepoata mea soseşte mâine la patru, deci să te duci la gară ca s-o primeşti. Timotei va lua trăsura deschisă şi vă va aduce. Telegrama zice: „păr blond, rochie subţire cu pătrăţele roşii şi pălărie de paie”. Atâta ştiu, dar ajunge ca s-o recunoşti.

– Bine, coniţă, dar… dumneavoastră?

Domnişoara Polly răspunse aspru:

– Nu, eu nu voi merge, nu e nevoie. Asta e tot ce am să-ţi spun, şi plecă fiind încredinţată că totul este bine pregătit pentru sosirea nepoatei sale.

Nancy aruncă cu ciudă maşina de călcat peste şervetul întins pe masă.

– Păr blond, rochie subţire cu pătrăţele roşii, pălărie de paie, e tot ce ştie! Mie mi-ar fi ruşine să primesc astfel pe nepoata mea orfană, care vine din aşa depărtări.

În ziua următoare, la ora patru fără douăzeci de minute, Timotei şi Nancy se duceau cu trăsura la gară. Timotei era fiul bătrânului Tom. Se spunea că, dacă Tom era mâna dreaptă a domnişoarei Polly, Timotei era mâna ei stângă. Era un băiat frumos, înzestrat cu minte şi înţelepciune. Deşi numai de puţin timp în casă, Nancy se şi împrietenise cu el. Astăzi era prea pătrunsă de misiunea ei pentru a fi guralivă ca de obicei, aşa că ajunseseră în tăcere la gară. Repeta mereu în sine: „păr blond, rochie subţire cu pătrăţele roşii, pălărie de paie” şi se tot întreba:

– Ce fel de copilă va fi oare această Pollyanna?

– Dacă ar fi o copilă mai liniştită, mai cununie şi să nu trântească uşile şi cuţitele, zise ea lui Timotei care o urmase pe peronul gării.

– Dacă nu va fi astfel, cine ştie ce ne vom face cu toţii? zise Timotei. închipuieşte-ţi pe domnişoara Polly cu o fetiţă neastâmpărată şi zgomotoasă!

– Vai! Auzi, fluieră trenul! Timotei, nu găseşti că e foarte urât din partea ei să mă trimită pe mine, în loc să vină dânsa? mai zise Nancy, grăbindu-se spre a putea vedea mai bine toţi călătorii ce coborau în acea mică staţie.

Nu trecu mult şi zări o fetiţă slabă, îmbrăcată într-o rochiţă subţire cu pătrăţele roşii, cu două codiţe frumoase de păr blond ce-i cădeau pe spate. Se întorcea în dreapta şi în stânga, căutând parcă pe cineva. Nancy recunoscu imediat copila, dar genun­chii îi tremurau şi nu se hotăra să înainteze; lăsă să treacă câteva secunde până o întâmpină. Fetiţa era singură când se apropie Nancy de ea.

– Dumneata eşti domnişoara Pollyanna?

Deodată se simţi înăbuşită de două braţe, care se înlănţuiră în jurul gâtului ei.

– Ah! sunt atât de mulţumită, mulţumită, mulţumită de a te vedea, îi şopti o voce înduioşată la ureche. Eu sunt Polly­anna şi mă simt atât de fericită că ai venit să mă primeşti.

– Adevărat? bâlbâi Nancy, mirându-se cum putuse Polly­anna s-o recunoască. Adevărat? repetă ea încercând să-i îndre­pte pălăria căzută pe spate.

– Ah! da, şi m-am întrebat tot drumul cu cine vei fi semă­nând, strigă fetiţa ţopăind uşor şi examinând pe Nancy din cap pâna-n picioare. Şi acum ştiu şi sunt mulţumită, că eşti aşa cum te văd.

Nancy era foarte bucuroasă când se apropie Timotei, căci vorbele Pollyannei o uluiau cu totul.

– Iată pe Timotei. Aveţi desigur bagaje, spuse ea încurcată.

– Da, am o ladă, spuse Pollyanna apăsat. Am primit-o nouă de tot. Doamnele de la Asistenţa Socială au cumpărat-o anume pentru mine. Nu e aşa că e foarte drăguţ din partea lor? Dar îmi pare rău că pentru aceasta nu mai pot să cumpere co­vorul de care are nevoie biserica. Aici în sacul meu, am o hâr­tie care după spusele domnului care m-a adus până aici trebuie să fie un cec, am să ţi-1 dau dumitale înainte de a-mi deschide lada. Ştii că domnii Gray care m-au însoţit sunt verii soţiei diaconului Carr! Am călătorit cu dânşii; sunt atât de plăcuţi amândoi.

– Iată-1, zise ea, arătând cecul după ce scormoni în sac.

Nancy răsuflă din greu. Simţea că e ceva ce trebuie să fie lămurit. Aruncă o privire spre Timotei, dar el se uita în altă parte. Toţi trei plecară, în fine, cu lada legată dinapoia trăsurii. Pollyanna stătea bine aşezată între Nancy şi Timotei. Tot drumul fetiţa nu încetă cu întrebările ei şi cu tot felul de ob­servaţii, încât Nancy abia putea să-i răspundă.

– Iată-ne porniţi. E departe de aici? Cât e de frumos! Îmi place atât de mult să merg cu trăsura! strigă Pollyanna când aceasta se puse în mişcare. Nu face nimic, dacă e aproape, cu atât mai bine, voi fi şi mai mulţumită să ajung curând. Ştiam eu că e foarte frumos aici, mi-a povestit tăticu. Se opri cu vocea schimbată într-un suspin. Nancy o privi cu sfială şi văzu că bărbia îi tremura şi că ochii îi erau plini de lacrimi, dar după un timp fetiţa urmă ridicându-şi capul şi stăpânindu-şi durerea amintirilor:

– Tata mi-a povestit totul, căci el nu uitase locurile unde copilărise. A, şi ar fi trebuit mai întâi să vă explic ce mi-a spus doamna care m-a însoţit, despre rochia aceasta cu pătrăţele roşii, adică pentru ce nu sunt îmbrăcată în haine de doliu. Ea mi-a spus că, desigur, vă veţi mira de aceasta. Dar nu era nici o haină neagră, în ultimul transport de ajutoare, afară de o blu­ză de catifea pe care soţia diaconului n-a găsit-o potrivită pentru mine, de altfel era găurită la amândouă coatele. Unele din doam­nele de la Asistenţă vroiau să-mi cumpere o rochie şi o pălărie neagră, iar celelalte socoteau că banii aceia trebuiau mai bine folosiţi la cumpărarea unui covor roşu pentru biserică.

– Doamna White a spus că e bine aşa, căci nu-i plac copiii îmbrăcaţi în negru, adică vreau să zic că-i sunt dragi copiii, dar nu cu haine negre. Pollyanna se opri, răsuflă, iar Nancy profitând de această tăcere zise:

– Sânt sigură că totul va merge bine.

– Şi eu sunt mulţumită că vorbeşti astfel, sunt de părerea dumitale, zise Pollyanna, cu glasul iar schimbat. Eu aş fi fost mulţumită să fiu în doliu.

– Mulţumită? exclamă Nancy mirată.

– Da! Tata s-a dus în Cer la mama şi la ceilalţi copii. El mi-a spus că trebuie să fiu mulţumită de aceasta. Totuşi mi-a fost destul de greu să mă mulţumesc pentru că eram atât de singură şi mă gândeam ce bine era de rămânea el lângă mine, deoarece mama şi cu ceilalţi au pe Dumnezeu şi îngerii din Cer, pe când eu am numai pe doamnele de la Asistenţă. Dar acum sunt sigură că îmi va fi mai uşor, pentru că te am pe dumneata, tanti Polly! Sânt atât de mulţumită că te am.

Compasiunea ce o simţea Nancy pentru biata fetiţă orfană se schimbă deodată în groază.

– Oh! dar… te înşeli grozav, scumpă copilă, spuse ea tulburată. Eu nu sunt decât Nancy, nu sunt deloc tanti Polly a dumitale.

– Dumneata… dumneata nu eşti mătuşa mea? îngână co­pila cu totul neliniştită.

– Nu. Nu sunt decât fata din casă. Niciodată n-aş fi cre­zul că mă vei lua drept dânsa. Nu seamăn deloc, dar absolut deloc cu…

Timotei fluieră încetişor, dar Nancy era prea tulburată pen­tru a observa veselia ce strălucea în ochii lui.

– Dar cine eşti? întrebă Pollyanna; nu semeni nici cu doamnele de la Asistenţă.

De data aceasta, Timotei izbucni în râs.

Sunt Nancy, servitoarea. Eu fac la castel toată treaba, în afară de spălatul şi călcatul rufelor prea grele; d-na Durgin face aceasta.

– Dar acolo este tanti Polly? întrebă copila cu grijă.

– Da, este acolo, declară Timotei. Fetiţa păru uşurată.

– Ah! atunci e bine.

Urmă o scurtă tăcere, iar în urmă ea zise cu veselie:

– Şi ştiţi ceva?… Sunt, totuşi, mulţumită că n-a venit ea să mă întâmpine la gară, pentru că astfel voi avea o nouă mul­ţumire, aceea de a cunoaşte pe mătuşa, după ce am avut una la sosire, cunoscându-vă pe dumneavoastră.

Nancy se roşi. Timotei o privi cu un zâmbet vesel.

– Iată ce drăgălăşenie ne spune drăguţa, de ce nu-i mul­ţumeşti pentru vorbele ei atât de măgulitoare.

– Eu mă gândeam la domnişoara Polly, şopti Nancy.

Pollyanna oftă de mulţumire.

– Şi eu doresc foarte mult s-o văd; e singura mea mătuşă şi n-o cunosc încă!… Tata mi-a vorbit de ea. Mi-a spus că trăieşte într-o casă mare şi frumoasă în vârful unui deal.

– Aşa e, zise Nancy, poţi s-o vezi; e casa aceea mare albă, cu obloane verzi, acolo sus.

– Ah! ce frumoasă e! ce copaci înalţi şi ce splendidă pajişte o înconjoară! Niciodată n-am văzut aşa ceva. Nancy, tanti Polly este bogată?

– Da, domnişoară Pollyanna.

– Ah! Ce mulţumită sunt. Trebuie să fie minunat să ai bani mulţi! Nu cunosc decât pe d-na şi d-1 White care au destui bani. Ei au covoare în toate camerele şi mănâncă îngheţată în fiecare duminică. Are şi tanti Polly îngheţată duminica?

Nancy dădu din cap, muşcându-şi buzele şi întâlni ochii râzători ai lui Timotei.

– Nu, domnişoară Pollyanna. Nu cred să-i placă mătuşii dumitale îngheţata; cel puţin niciodată n-am văzut îngheţată pe masa dânsei.

Faţa Pollyannei se întunecă.

– Ce spui? asta mă cam supără. Nu înţeleg, să nu-i placă cuiva îngheţata? Totuşi pot fi mulţumită şi aşa. deoarece înghe­ţata pe care n-o mănânci nu poate să-ţi dea dureri de stomac, ca aceea de la d-na White; adică vreau să spun că i-a făcul rău ei, dar eu am mâncat tară să am nimic.

– Dar tanti Polly are covoare frumoase?

– Da, are multe.

– în fiecare cameră?

– Aproape în fiecare, răspunse Nancy cu gândul la man­sardă, unde nu se afla nici un covoraş, cât de mic.

– Sânt atât de mulţumită, striga Pollyanna cu bucurie. Îmi plac atât de mult covoarele. La noi acasă nu erau decât două mici, în faţa paturilor, venite într-un pachet cu ajutoare, însă unul avea pete de cerneală. D-na White avea covoare şi tablouri frumoase cu trandafiri şi fetiţe îngenuncheate, şi o pisică, şi nişte mieluşei, un leu mare… dar leul nu stă împreună cu mieluşeii. Ştiţi… Biblia spune că o să se întâmple odată şi asta, că vor paşte împreună miei cu lei, dar… mai e mult până atunci. Vă plac mult tablourile?

– Nu ştiu, răspunse Nancy cu glas stins…

– Mie tare-mi plac. Noi nu avem nici unul acasă pentru că nu sosesc multe în pachetele cu ajutoare. Totuşi au venit odată două, din care unul era atât de frumos, încât tata 1-a vândut pentru a-mi cumpăra pantofi, iar celălalt era într-o stare aşa de proastă că s-a făcut ţăndări când a vrut tata să-1 agate de perete… adică înţelegi, sticla care-1 acoperea. Şi eu am plâns… Dar acum sunt mulţumită că n-am asemenea lucruri frumoase, pentru că mă voi bucura cu atât mai mult de ale lui tanti Polly, cu cât n-am fost obişnuită cu ele. Tot astfel a sosit într-un pachet o provizie de panglici foarte urâte… cafenii, vechi…

– Ah! Ce splendidă casă! strigă ea însufleţită când intră pe aleea principală a castelului.

In timp ce Timotei descărca bagajul, Nancy îi spuse la ureche:

– Să nu-mi mai spună nimeni de acum să părăsesc casa asta, căci nimeni nu m-ar îndupleca să plec.

– Să pleci?!… dar nici eu n-aş voi aşa ceva; o să ne fie copilita asta o bună distracţie şi va fi mult mai bine.   .

– Distracţie?… Plăcere?… zise Nancy indignată, cam ştiu eu de pe acum ce fel de plăcere va fi pentru fetiţa aceasta dră­guţă traiul cu stăpâna noastră. Să-mi închipui că ea sărăcuţa va avea nevoie de mine câteodată. Voi rămâne aici pentru ea, da, Timotei, pentru ea, zise Nancy deschizând uşa Pollyannei.