Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )


Domnişoara Polly nici nu se sculă pentru a-şi primi nepoţica. Ridică numai ochii de pe carte când se iviră în uşa salonului Nancy cu fetiţa. Ii întinse o mână pe ale cărei degete parcă sta scris cu litere mari: DATORIE.

– Bună ziua, Pollyanna. Ce mai faci? Eu… N-apucă să spună mai multe, căci Pollyanna se repezise aruncându-se vijelioasă în braţele ei!…

– Ah! tanti Polly, tanti Polly, nu ştiu să-ţi spun cât sunt de bucuroasă că mi-ai dat voie să vin aici să trăiesc lângă dum­neata, spunea ea suspinând. Nu-ţi poţi închipui cât e de dulce de a te avea pe dumneata şi pe Nancy în locul doamnelor de la Asistenţă.

– Se prea poate, dar n-am plăcere să cunosc acele doamne, răspunse domnişoara Polly rece, încercând a se smulge din braţele copilei şi aruncând priviri furioase Nancyei, rămasă cam încremenită în pragul uşii.

– Mulţumesc Nancy, poţi să pleci. Pollyanna, te rog şezi cum se cuvine. N-am putut încă vedea cu cine semeni.

Pollyanna se retrase îndărăt, râzând uluită.

– E adevărat, dar vezi dumneata, nu sunt tocmai frumoasă din cauza pistruilor! Ah!… şi trebuie să-ţi vorbesc de rochia mea cu pătrăţele roşii şi de bluza cea de catifea ruptă-n coate. Am povestit pe drum Nancyei… tata spunea…

– Da, însă eu te poftesc să nu te mai gândeşti la ce spunea tatăl dumitale!… îi tăie vorba domnişoara Polly răstită. Ai, desigur, o ladă?

– Da, tanti Polly. Doamnele de la Asistenţă mi-au dat un cufăr frumos. Nu este mare lucru în el, căci misiunea n-a primit multe haine de copii în ultimul timp; totuşi sunt în el toate cărţile tatii… şi d-na White a zis că trebuie să le iau cu mine. Ştii dumneata, tata…

– Pollyanna! o întrerupse din nou cu asprime mătuşa, este un lucru pe care doresc să-1 înţelegi odată pentru totdeauna. Eu nu vreau să-mi vorbeşti niciodată de tatăl tău.

Fetiţa îşi ţinu răsuflarea tremurând toată.

– Tanti Polly, vreau să spun…, se opri neîndrăznind să continue, şi mătuşa se folosi de aceasta pentru a-i zice:

– Să ne urcăm în camera ta, unde trebuie să fie bagajul, căci i-am spus lui Timotei să-1 ducă acolo. Poţi să vii cu mine, Pollyanna.

Fără a spune un cuvânt, Pollyanna se întoarse şi urmă pe mătuşa ei. Ochii erau plini de lacrimi, totuşi ea rdică sus căpşorul, curajoasă

– La unna urmei, sunt mulţumită că nu voieşte să-i vorbesc de tata, gândea Pollyanna. Voi fi poate mai puţin mâhnită dacă nu voi mai vorbi de el. Poate chiar pentru asta m-a oprit dânsa de a-i mai pomeni numele, şi convinsă iarăşi de bunătatea mătuşii îşi înghiţi lacrimile, privind cu băgare de seamă totul în jurul ei.

Acum urcau scările. Înaintea ei, rochia de mătase neagră a mătuşii fâşâia plăcut. În urma ei, printr-o uşa deschisă, văzu covoare viu colorate şi scaune acoperite cu mătăsuri. Sub picioarele ei se întindea un covor minunat, moale şi plăcut ca muşchiul din pădure. În toate părţile, auriul ramelor de la tablouri, luminate de razele soarelui ce se strecura prin perdelele de dantela, îi lua ochii.

– Ah! tanti Polly, strigă fetiţa extaziată, ce splendidă casă! Ce bucuroasă trebuie să fii că ai atâtea bogăţii!…

– Pollyanna! răspunse mătuşa când ajunseră sus, sunt foarte mirată de vorbele tale!…

– De ce tanti Polly? Nu eşti oare bogată? întrebă Pollyanna.

– Desigur, dar nu sunt în stare să fiu mândră pentru darurile care a găsit Dumnezeu de cuviinţă să mi le hărăzească, declară domnişoara Polly; apoi se întoarse, străbătu vestibulul şi ajunse la scara ce ducea la pod. Era acum foarte mulţumită că alesese mansarda aceea pentru copilă. Primul ei gând fusese s-o izoleze cât mai departe de ea, şi totodată să ferească mobilele de preţ de zburdălnicia copilei. Pentru că se arătase vanitoasă atât de timpuriu, era foarte nimerit ca mansarda ce i-o destinase să fie cât se poate de simplă şi lipsită de orice ornament, se gândi ea.

Pollyanna, cu paşi mărunţi, mergea grăbită în urma mă­tuşii. Ochii ei mari, albaştri, priveau în toate părţile pentru a nu scăpa nimic din vedere. Mintea ei se trudea căutând a ghici după care din uşile acestea fermecate se găsea oare odaia ei… scumpa şi frumoasa ei odăiţă împodobită cu perdele, cu co­voare şi cu tablouri?! Domnişoara Polly deschise o uşă şi mai urcă o scară. Aici nu mai era nimic de admirat; pereţii goi peste tot, spaţii mari întunecoase până-n colţurile îndepărtate, unde acoperişul atingea aproape podelele şi unde, ici colo, se. înşirau unele peste altele nenumărate cufere şi cartoane. Aerul era greu şi înăbuşitor. Inconştient, Pollyanna a ridicat capul pentru a putea respira şi văzu pe domnişoara Polly deschizând o uşă pe dreapta.

– Pollyanna, iată-ţi camera şi cufărul tău pe care ţi 1-a şi adus aici! Cheia e la tine?

Pollyanna făcu un semn afirmativ din cap, fără a putea spune un cuvânt. Ochii ei mari se uitau cu groază. Mătuşa ei se încruntă.

– Pollyanna, când îţi pun o întrebare, doresc să-mi răspunzi tare, nu să faci semn cu capul.

– Da, tanti Polly.

– Bine. Cred că vei găsi aici tot ce-ţi trebuie, adăugă dânsa aruncând o privire spre cana cu apă, şi spre prosoapele bine întinse deasupra spălătorului. Voi trimite pe Nancy să-ţi ajute să descui cufărul. Să ştii că luăm masa la şase, zise ea părăsind mansarda.

După plecarea mătuşii ei, fetiţa rămase un moment nemiş­cată, apoi îşi aruncă privirile pe podelele goale, pe pereţi, pe ferestrele fără perdele, şi le opri în fine pe cufăraşul ei, care mai deunăzi se afla încă în camera mică din satul îndepărtat; se duse împleticindu-se până le el şi căzu în genunchi, acoperindu-şi faţa cu amândouă mânuţele. Aşa o găsi Nancy câ­teva minute mai târziu.

– Lasă, lasă, fetiţă scumpă, sărăcuţa de tine, o mângâie ea, aşezându-se jos pe podea lângă Pollyanna, luând-o uşor în braţe. S-a întâmplat exact cum spuneam, n-am scăpat de ce mi-a fost frică.

Pollyanna dădea din cap.

– Sânt atât de nerecunoscătoare şi rea, grozav de rea. Nu pot să înţeleg de ce Dumnezeu şi îngerii Lui au mai multă nevoie de tata decât de mine!

– Lasă, lasă fetiţă. Dă-mi cheia, şi într-o clipă vom des­pacheta.

Pollyanna întinse cheia, tristă şi pe gânduri.

– Nu sunt prea multe haine acolo, spuse ea încet.

– Cu atât mai bine, le vom aşeza la loc mai repede, îi răs­punse Nancy.

Un zâmbet satisfăcut lumină faţă Pollyannei.

– Exact aşa este, pot să fiu mulţumită, nu e aşa?

– Bineînţeles, răspunse Nancy, puţin confuză.

Nancy scoase repede cărţile, lenjeria cârpită şi rochiţele vechi şi urâte. Pollyanna zâmbi încurajată acum. Nancy a aju­tat-o să aşeze hainele în dulap, lenjeria în sertare şi cărţile pe masă.

– De acum, cămăruţa mea va fi foarte frumoasă; ce zici Nancy?

Nancy nu a răspuns; părea preocupată, cu capul aplecat peste cufăr. Pollyanna privea la pereţii goi.

– Sunt chiar mulţumită că n-am oglinda aici; cel puţin nu-mi voi mai vedea pistruii pe obraz. Deodată Pollyanna strigă veselă şi bătu din palme, uitându-se pe fereastră.

Oh, Nancy, eu nu am mai văzut o astfel de frumuseţe. Ce peisaj încântător! Ce copaci frumoşi! Căsuţele albe, clopotniţa bisericii, apa care curge la vale şi străluceşte ca argintul la ra­zele soarelui. Drept să-ţi spun, aici nu e nevoie de tablouri. Ce mulţumită sunt că mi s-a dat mansarda aceasta.

Nancy plângea. Mirată, Pollyanna se apropie imediat de ea şi o întrebă:

– Ce e Nancy? De ce plângi? Nu cumva mansarda asta era a ta?

– Mansarda mea? strigă Nancy, în timp ce-şi ştergea la­crimile. Ce îngeraş eşti. Auzi, sună mătuşa ta!

Nancy sări în picioare şi cobora zgomotos pe scări. Pollyanna rămasă singură, se întoarse spre „tabloul” ei admirând peisajul încântător de la fereastră. Deschise fereas­tra încet, încet de tot, şi aplecată afară respiră adânc aerul curat şi răcoritor din grădină. Deschise şi a doua fereastră. O musca mare zbură pe lângă obrazul ei, bâzâind, urmată de a doua, a treia şi multe altele. Pollyanna nu le-a băgat în seamă; des­coperise chiar lângă fereastra ei un copac uriaş care-şi întindea crengile ca nişte braţe gata să o strângă cu drag. Deodată iz­bucni în râs.

– Cred că pot să ajung, şi imediat s-a suit pe marginea fe­restrei, a apucat creanga cea mai apropiată, s-a agăţat, şi cu încredere şi-a făcut vânt. Ca o maimuţă, a coborât din creangă în creangă. Săritura de acolo până jos era ceva mai grea, dar ţinându-şi respiraţia, s-a agăţat cu braţele de ultima creangă, apoi a sărit. S-a ridicat imediat şi a privit în jurul ei. Se afla în spatele casei. Acolo era o grădină mare, unde lucra un bătrân. Dincolo de grădină o cărare mică ducea spre câmpii până în deal sus, în vârful căruia strălucea un brad singuratic, în tovă­răşia unei stânci. Acum Pollyanna mai avea o singură dorinţă; să ajungă în vârful acelei stânci! Alergă cu grijă, înconjurând grădina, făcându-şi drum printre straturi; abia mai răsufla când ajunse la cărarea care şerpuia peste câmpie. Acum începu ur­cuşul. Distanţa însă până la stâncă parcă era tot mai mare.

Peste cincisprezece minute, ceasul cel mare din hol, in­dica ora şase. La ultimul semnal, Nancy sună clopoţelul pentru a anunţa timpul mesei. Trecură unu, două, trei minute. Dom­nişoara Polly se încruntă şi bătu din picior.

– Nancy, nepoata mea a întârziat. Nu vreau ca tu s-o chemi, adăugă ea cu severitate. I-am spus la ce oră servim masa, şi nu are decât să vină la timp şi să se comporte cuviincios. Trebuie să se înveţe cu disciplina de la început. Când va veni, să-i dai numai pâine şi lapte, la bucătărie.

-Da.

Imediat după masă Nancy a fugit la mansardă. Deschise uşa încetişor.

– Unde eşti? Unde te ascunzi? O căuta în dulap, sub pat şi chiar în cufăr. Cobora şi fugi la grădinarul bătrân.

– Domnule Tom, Domnule Tom, a plecat fetiţa noastră!

– A plecat? Unde, în cer? întrebă el, îndreptându-şi privirile spre cerul înroşit de razele asfinţitului. Mi se pare că s-a dus cât mai aproape de cer, zise el, arătând cu degetul spre vârful stâncii spre o formă subţirică şi sprintenă de fetiţă.

– Slavă Domnului că nu s-a dus în cer, exclamă Nancy. Spune-i stăpânei că am plecat la plimbare, striga ea, îndreptându-se pe cărarea care duce spre câmpii.