Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )


A doua zi dimineaţă, aproape de ora şapte, Pollyanna pri­vea cerul senin şi albastru. Cămăruţa ei parcă era alta, mai frumoasă, plină de aer curat. Afară păsările ciripeau voioase, şi Pollyanna alergă la fereastră pentru a le privi.     Mătuşa ei era în grădină lângă trandafiri. Coborâ repede pe scări, lăsând toate uşile deschise, alergând prin hol şi fugi repede în grădină.

– Tanti Polly, tanti Polly, sunt atât de bucuroasă în dimi­neaţa aceasta!

– Pollyanna, dar tu nu obişnuieşti să spui „bună dimi­neaţa”?, o întrebă, vădit nemulţumită şi cu asprime în glas, mătuşa.

– Pe persoanele pe care le cunosc şi le iubesc le sărut pentru că mă bucur. Eşti mătuşa mea bună, de aceea am alergat aici ca să te sărut.

Bătrânul grădinar se întoarse mirat spre ea.

– Pollyanna, stai puţin, eu… Tom, cred că ai înţeles în ce priveşte aceşti trandafiri, i se adresă cu asprime, grădinarului, domnişoara Polly, apoi plecă grăbită.

– Domnule Tom, lucrezi aici în grădină mereu? întrebă Pollyanna cu multă curiozitate.

Bătrânul se întoarse spre ea, buzele îi tremurau, iar ochii îi erau plini de lacrimi.

– Da,  eu  sunt  bătrânul  Tom.  grădinarul,  zise,  şi  cu mâna-i tremurândă o mângâie pe Pollyanna pe părul ei blond. Semeni aşa de mult cu mama ta. Am cunoscut-o când era mai mică decât tine, lucram pe atunci aici în grădină.

– Ai cunoscut-o pe mama mea? Te rog mult vorbeşte-mi despre ea! Entuziasmată, Pollyanna sări pe cărarea noroioasă lângă bătrânul grădinar. Dar, dinlr-o dată, se auzi clopoţelul sunând. Nancy ieşi strigând:

– Pollyanna, clopoţelul te cheamă la masă. Te rog să ţii minte, să vii repede orice ai face şi oriunde ai fi, când auzi clopoţelul sunând să vii înăuntru.

Domnişoara Polly stătea în sufragerie, tăcută, urmărind nişte muşte:

– Nancy, pe unde au intrat muştele acestea?

– Nu ştiu, în bucătărie nu am văzut nici o muscă.

– Azi de dimineaţă erau multe muşte pe scări. Probabil sunt muştele mele, tanti Polly.

– Nancy, ieşi repede din sufragerie, ia şi prăjiturile. „Muş­tele tale” strigă mătuşa. Ce vrei să spui? De unde vin ele?

– Cred că au venit de-afară pe fereastră. Am văzut câteva intrând.

– Le-ai văzut? Ai deschis ferestrele care nu au obloanele de sârmă. Nancy, pune pe masă clătitele şi du-te imediat în camerea Pollyannei şi închide ferestrele şi uşile de acolo. Muştele nu sunt numai murdare şi supărătoare, dar şi periculoase pentru sănătate. După masă îţi voi da o cărticică unde vei citi despre ceea ce îţi vorbesc.

– O cărticică, mulţumesc tanti Polly, îmi place atât de mult să citesc!

Domnişoara Polly răsuflă greu, apoi îşi ascuţi buzele, iar Pollyanna văzânt figura ei aspră, răspunse:

– Nu voi mai deschide ferestrele.

Mătuşa ei nu răspunse nimic, nu mai vorbi nimic până la sfârşitul mesei.

Apoi se sculă şi se îndreptă spre bibliotecă, luă o broşură mică şi se întoarse spre nepoata ei.

– Poftim articolul despre care ţi-am vorbit. Să mergi la tine în cameră şi să-1 citeşti. Voi veni peste o jumătate de oră să-ţi văd hainele.

– Mulţumesc tanti Polly, apoi plecă voioasă, trăgând zgo­motos uşa după ea.

Peste o jumătate de oră, domnişoara Polly a fost primită cu însufleţire:

– Ah, tanti Polly, niciodată n-am citit ceva mai interesant. Sânt atât de mulţumită că mi-ai dat această carte.

– Ajunge, zise domnişoara Polly, du-te acum şi adu-ţi hai­nele, vreau să le văd, rochiile nepotrivite le vom da săracilor.

– Nu sunt deloc frumoase, zise ea ruşinată. Mi s-a dat ce-a fost mai bun, dar frumoase nu-s.

Domnişoara Polly întoarse hainele cu vârful degetelor pe toate părţile. Numai pentru Pollyanna nu erau făcute.

– Pollyanna, vei merge la şcoală. Domnul director va vedea pentru ce clasă eşti pregătită, dar până atunci e bine să-mi citeşti cu voce tare în fiecare zi.

– Îmi place mult mai mult să citesc încet, din cauza cuvin­telor prea grele, mă înţelegi?

– Ai învăţat şi muzica?

– Nu prea. Am învăţat să cânt puţin la pian. O domnişoară care cânta la biserică mi-a dat câteva lecţii.

– Te cred, dar este obligaţia mea să-ţi iau o profesoară, ca să-ţi dea cel puţin o idee despre muzică. Am să te învăţ eu să coşi, iar în ce priveşte gătitul, cred ca nu ştii nimic. In fiecare dimineaţa la ora nouă, îmi vei citi cu voce tare. In fiecare miercuri şi sâmbătă vei merge la bucătărie să o ajuţi pe Nancy pentru a învăţa să găteşti. După amiaza vei fi liberă pentru lecţii de muzică. Îţi voi lua un profesor imediat.

– Ah, dar tanti Polly, nu mi-ai lăsat nici un moment liber pentru a trăi.

– Pentru a trăi? Ce părere ai, fetiţo!

– Eu numesc „a trăi” atunci când faci lucruri care-ţi plac, când alergi prin câmpii, când citeşti (numai pentru tine), când urci un deal, când vorbeşti cu domnul Tom grădinarul, şi cu Nancy; înveţi a cunoaşte casele şi oamenii şi tot ce poţi vedea pe străzile frumoase pe care le-am străbătut ieri. Iată ce numesc eu „a trăi”, tanti Polly, a respira nu înseamnă „a trăi”.

Domnişoara Polly se supără.

– Pollyanna, fii sigură că vei avea destul timp de joacă. Eu îmi fac datoria, îngrijindu-mă să-ţi ofer o cultură şi o creştere aleasă, ar trebui ca tu să o doreşti, având grijă ca tot ce-ţi ofer să nu fie pentru o fetiţă nerecunoscătoare.

Pollyanna părea jignită:

– O, tanti Polly, cum aş putea vreodată să fiu nerecu­noscătoare? Eu te iubesc, eşti mătuşa mea.

– Foarte bine, să nu fii obraznică, zise ea îndreptându-se spre uşă. Ah, am uitat să-ţi spun că Timotei va veni azi la unu şi jumătate şi te va lua cu trăsura. Nici una din rochiile tale nu se potriveşte. Nu mi-aş face datoria dacă te-aş lăsa îmbrăcată astfel.

Pollyanna oftă lung, auzind atât de des cuvântul „datorie”.

– Tanti Polly, oare nu s-ar găsi ceva care te-ar face fericită şi mulţumită, fiindcă-ţi împlineşti toate aceste datorii?

– Ce spui?

Domnişoara Polly rămase aproape încremenită, şi roşin-du-se strigă:

– Să nu fii obraznică, Pollyanna.

În mica mansardă sufocantă, Pollyanna se aruncă pe unul din scaune:

– Nu înţeleg de ce am fost obraznică, suspina ea, am vrut s-o întreb dacă ar putea să-mi dea un sfat, cum să fac ca să-mi împlinesc toate aceste datorii.

Poljyanna stătu câtva timp tăcută, cu ochii pierduţi în gră­mada de haine aruncate pe pat. Se sculăt încet şi începu să pună la loc rochiţele.

– Nu pricep cum aş putea fi nemulţumită, zise ea cu glas tare, afară numai dacă ar trebui să fiu mulţumită că mi-am îndeplinit datoria.

Şi la gândul acesta începu a râde cu poftă.

***

          Pe la ora unu şi jumătate domnişoara Polly, împreună cu Pollyanna, a plecat la cumpărături cu trăsura condusă de Ti­motei. Toată după amiaza s-au plimbat prin magazinele care erau la o jumătate de kilometru depărtare de casă. Nu era tocmai uşor să cumperi aşa în grabă tot ce-i trebuia Pollyannei. Când au terminat, domnişoara Polly a respirat uşurată parcă de o po­vară. Pollyanna s-a întors foarte fericita din această plimbare, zâmbind şi cu inima plină de mulţumire.

După masa de seară, Pollyanna a petrecut câteva clipe cu bătrânul Tom, şi cu Nancy, după ce Nancy a terminat de spălat vasele, tanti Polly fiind în acest timp în vizită la un vecin.

Bătrânul Tom i-a povestit despre mama ei lucruri atât de minunate, care i-au facut multă plăcere fetiţei. Nancy i-a povestit despre familia ei care locuia la o distanţă de 5 kilome­tri: mama ei, fraţii şi surioarele. I-a promis că o va duce în vizita la familia ei dacă “stăpâna” o va lăsa.

– Nici nu ştii ce nume frumoase au fraţii mei, i-a spus Nancy oftând: pe fratele meu îl cheamă Algernon, iar pe surioare le cheamă Florabelle şi Estelle. Numai numele meu este mai urât.

– Oh! Nancy, de ce spui aşa ceva?

– Pentru că numele meu nu este frumos ca al lor. Eu am fost cea mai mare şi pe atunci mama încă nu citise poveştile în care aflase despre numele acelea frumoase. Numele de Clara Maria ar fi fost mult mai frumos pentru mine, e atât de elegant şi distins.

Pollyanna pufni în râs:

– Mie îmi place Nancy, pentru că e numele tău.

La ora opt şi jumătate, PolJyanna a mers la culcare. Obloa­nele de sârmă nu erau gata şi mansarda era un adevărat cuptor. Săraca fetiţă se uita la amândouă ferestrele închise, dar nu îndrăznea să le deschidă. Se dezbrăcă şi îşi aşeză hainele cu grijă, se rugă cu multă căldură, stinse lumânarea şi se culcă. Se întorcea pe toate părţile în patul ei fierbinte ca focul. Nemaiputând suporta, se sculă şi deschise uşa mansardei. În pod era întuneric beznă. Doar într-un colţ luna lumina, formând o că­rare de argint. Hotărâtă să nu se sperie de întunericul care predomina peste tot, Pollyanna îşi luă inima în dinţi şi păşi pe cărarea luminoasă până ajunse la geam.     Spera să respire puţin aer, dar geamul era închis fără obloane de sârmă, exact ca cele din camera ei. Afară era un tablou splendid, şi Pollyanna ştia că e şi aer curat, răcoritor, care i-ar face atât de bine. Obrajii şi mâinile îi ardeau. Ce frumos se vedea lumina lunii în grădină! Ce bine ar fi dacă ar putea să-şi mute patul acolo, în grădină. Deodată Pollyanna îşi aminti că văzuse lângă geam un şir de saci atârnaţi de nişte cuie. Nancy îi spusese că acolo sunt hai­nele de iarnă.          Cam cu frică, Pollyanna s-a îndreptat spre saci, a ales unul care i s-a părut mai gros şi mai moale (cel cu paltonul de blană al domnişoarei Polly) pentru saltea, altul mai subţire pentru pernă şi un al treilea şi mai subţire pentru plapumă. În­cărcată cu aceşti saci, Pollyanna se întoarse la fereastra luminată de lună, o deschise, aruncă sacii pe acoperiş şi cobori şi ea încet după saci. A avut grijă să închidă fereastra, pentru că nu a uitat de muştele care pot aduce atâţia microbi în casă.

– Ce aer curat! Ce răcoare! Ce splendoare!

Pollyanna era atât de fericită că putea să se bucure de răcoare, după fierbinţeala mansardei ferecate, Acoperişul era larg şi neted. Încât nu-i era teamă că ar putea să cadă, Mulţumită, se ghemui pe salteaua de blană scumpă, puse un sac la cap, iar cu celălalt se acoperi.

– Ce mulţumită sunt că nu au venit obloanele de sârmă, spuse ea privind la stele.

La etajul de jos, domnişoara Polly palidă şi speriată se îmbrăca. Tremurând, telefona lui Timotei:

– Vino repede cu Tom. Aduce-ţi şi o lanternă şi veniţi cât se poate de repede, un om este pe acoperişul salonului de vară.

Pollyanna abia adormise când deodată a fost trezită de lu­mina unei lanterne şi de Un trio de exclamări. Deschise ochii şi lângă ea era Timotei în vârful unei scări, Tom stătea călare pe fereastră, iar mătuşa ei o privea înmărmurită ascunsă la spatele lui Tom.

– Pollyanna, ce înseamnă asta?

Pollyanna deschise ochii şi se aşeză în capul oaselor.

– Dar de ce sunteţi speriaţi? Mi-a fost cald sus la mansardă, ferestrele le-am închis tanti Polly, aşa ca muştele nu vor mai putea transporta microbi.

Timotei dispăru în jos pe scară. Cu aceeaşi grabă, bătrânul Tom dădu lanterna domnişoarei Polly, iar Polly vorbea cu un ton aspru:

– Pollyanna, întinde-mi lucrurile şi intră în casă. Restul nopţii vei dormi în patul meu, cu mine. Obloanele vor fi gata mâine, dar până atunci trebuie să te ţin într-un loc unde voi şti ce faci.

Pollyanna era uimită, nu-i venea să creadă ce auzea:

– Cu dumneata? în patul dumitale? Oh, tanti Polly, ce bună eşti! Doream atât de mult să dorm cu cineva care este ruda mea. Ce bine că nu au sosit obloanele! Dumneata nu eşti bucuroasă?

Polly nu îi răspunse; mergea cu capul sus, era pur şi simplu dezarmată, se simţea fără nici o putere în faţa fetiţei. De când a sosit a pedepsit-o de trei ori, dar pedepsele erau primite de Pollyanna cu o drăgălăşenie deosebită.