Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )


          După scurt timp, Pollyanna urma cu respect programul stabilit de mătuşa ei; cosea, exersa la pian, citea cu voce tare şi ajuta la bucătărie. Totuşi ea nu sacrifica timpul stabilit de la început; Îi mai rămăsese timp şi pentru „a trăi” cum spunea ea. În fiecare zi după amiază, de la ora şase, era timpul Pollyannei.        Domnişoara Polly se mira de capacitatea fetiţei, şi de multe ori exclama:

– Ce fetiţă extraordinară!

In apropierea casei nu erau copii cu care Pollyanna ar fi putut să se joace. Aceasta însă nu o deranja deloc. Era mulţumită dacă putea să se plimbe pe străzi, admirând casele şi trecătorii. Când era timp frumos, Pollyanna cerea să i se dea ceva de fâcut, pentru a avea ocazia de a se plimba dintr-o parte în alta a satului; de multe ori întâlnea „omul”, o persoană îmbrăcată cu haine negre şi o pălărie de mătase, două insemne pe care ceilalţi oameni nu le aveau niciodată. Faţa omului era bine rasă, palidă şi părul ce se vedea sub pălărie era cărunt. Mergea repede, având o poziţie dreaptă şi totdeauna era singur. Lucrul acesta o neliniştea pe Pollyanna, şi poate chiar pentru acest motiv a început să vorbească cu el într-o zi:

– Bună ziua. Ce timp frumos, nu-i aşa? îi spuse ea drăguţ.

Omul se uită sfios în jurul lui, apoi se opri dezorientat.

– Mie mi-ai vorbit? întrebă el cam răstit.

– Da, răspunse Pollyanna veselă. Spun că este un timp splendid azi, nu-i aşa.

– Da! Apoi îşi urmă drumul.

Pollyanna zâmbi, şi se gândea în sinea ei: „ce om ciudat”. A doua zi îl întâlni din nou:

– Azi nu e atât de frumos ca şi ieri, dar totuşi e plăcut, zise ea veselă.

– E! Da! Hmm! îngână iar omul, şi Pollyanna râse iarăşi.

Când îl întâlni Pollyanna pentru a treia oară, „omul” se

opri şi o întrebă:

– Cine eşti copilă, şi pentru ce îmi vorbeşti în fiecare zi?

– Sânt Pollyanna W. şi îmi pare că eşti atât de singur!… Sunt mulţumită că te-ai oprit azi. Acum că ne cunoaştem,… însă eu tot nu-ţi ştiu numele.

– Ei, Doamne! multe vrei să ştii… „Omul” nu-şi termină fraza şi plecă mai repede ca altădată.

Pollyanna se uită după el, descurajată.

– Poate nu m-a înţeles. A fost numai o jumătate de prezen­tare, deoarece eu nu-i cunosc încă numele, murmură ea urmându-şi drumul.

Astăzi, Pollyanna ducea nişte răcituri de picioare de viţel doamnei Snow; domnişoara Polly trimitea întotdeauna câte ceva doamnei Snow, o dată pe săptămână. Se credea datoare s-o facă, pentru că doamna Snow era săracă, bolnavă şi enori­aşa bisericii sale. Era datoria tuturor enoriaşilor cu stare de a se ocupa de ea. Domnişoara Polly. îşi îndeplinea datoria faţă de doamna Snow joia după amiază, nu ea în persoană, ci prin Nancy. Azi Pollyanna ceruse să facă acest serviciu şi Nancy cedă cu plăcere, bineânţeles cu voia domnişoarei Polly.

– Sânt chiar mulţumită de a fi scutită de această corvoadă, se destăinui Nancy între patru ochi Pollyannei, dar mi-e ruşine să ţi-o las ţie, sărmană oiţă. Da, mi-e ruşine.

– Dar îmi pare bine că mă duc acolo, Nancy.

– Te asigur că nu o să-ţi pară aşa de bine după ce vei merge acolo o dată, zise Nancy rece.

– Pentru ce?

– Pentru că nimănui nu-i place să se ducă la doamna Snow. Dacă n-ar inspira milă, nimeni nu s-ar mai duce s-o vadă, atât e de nesuferită. O plâng din suflet pe fiica ei care trebuie să o îngrijească.

– Dar de ce, Nancy?

Nancy dădu din umeri. Pollyanna insistă.

– Ei bine, am să-ţi spun. După doamna Snow, nimic pe lu­me nu merge aşa cum ar trebui; nici cu zilele săptămânii nu se împacă, uneori. Dacă e luni, zice că ar fi mai bine să fie duminică; dacă i-aduci răcituri, eşti mai dinainte sigură că i-ar fi plăcut mai bine un pui fript, iar dacă îi dai pui, ea se aşteaptă la ciorbă de miel!

– Ce persoană neînţeleasă! zise Pollyanna râzând. Îmi pare bine s-o vizitez. Ce originală şi minunată trebuie să fie! îmi plac persoanele originale.

– Hmm! Bine că e numai doamna Snow “originală” şi nu sunt mai mulţi, pentru binele omenirii, răspunse Nancy sar­castic.

Pollyanna se gândea la toate acestea, trecând pragul mi­cuţei colibe. Ochii îi străluceau curioşi s-o vadă pe această „originală” doamnă Snow.

O tânără cu faţa palidă şi obosită veni să deschidă uşa.

–  Ce mai faceţi? zise Pollyanna cu politeţe. Eu vin din partea domnişoarei Polly şi aş dori să o văd pe doamna Snow, dacă mă poate primi.

– Bine, dacă vrei. Cred că eşti singura fiinţă care „ar dori să o vadă”, zise fata plictisită.

Pollyanna n-o auzi şi o urmă pe un coridor, spre uşa din spate. După ce fata a condus-o în camera bolnavei şi a închis uşa după ea, Pollyanna clipi din ochi până se obişnui cu întu­nericul. Abia atunci văzu o femeie pe jumătate culcată într-un pat aşezat în mijlocul odăii. Pollyanna păşi spre ea.

– Cum vă simţiţi astăzi, doamnă Snow? Tanti Polly speră că sunteţi mai bine şi vă trimite răcituri de picioare de viţel.

– Săraca de mine! iar răcituri? bodogăni un glas nerăbdă­tor, îi sunt bineînţeles foarte recunoscătoare, dar nădăjduiam că azi îmi va trimite o ciorbă de miel!

– Şi eu care credeam că vei dori pui, când ţi se aduc răcituri, zise Pollyanna, zâmbind prietenos.

– Ce vrei să spui? răspunse bolnava întorcându-se spre ea.

– Nimic care să te supere, zise iute Pollyanna, pentru a se scuza. De altfel nu e o mare deosebire, numai că Nancy spunea că dumneata doreşti pui când ţi se aduc răcituri, ciorbă de miel când primeşti pui, dar poate că e cum ai zis şi vezi, Nancy nu ştie.

Femeia se ridică, se îndreptă în pat, lucru pe care nu-1 mai tăcuse de mult, Pollyanna însă nu ştia de asta.

– Dar bine domnişoară obraznică, cine eşti dumneata?

Pollyanna începu a râde veselă.

– O! Dar nu mă cheamă aşa doamnă Snow şi îmi pare bine că nu mă cheamă aşa. Ar fi şi mai şi decât “Hephzibah”, nu-i aşa? Eu sunt Pollyanna Whittier, nepoata domnişoarei Polly, şi am venit de departe ca să locuiesc cu dânsa. De aceea vă aduc răciturile în această dimineaţă.

La început, bolnava stătu în sus pe patul ei, foarte atentă la vorbele fetiţei; când însă auzi de răcituri, căzu iar pe pernă, as­cultând-o.

– Foarte bine, mulţumesc. Mătuşa ta e foarte milostivă, dar pofta mea de mâncare a dispărut pe ziua de azi… şi, vezi, aş fi dorit ciorbă de miel… Se opri deodată şi schimbă subiectul. N-am închis ochii astă-noapte nici un moment!

– O! Cât mi-ar fi plăcut şi mie să fac la fel, oftă Pollyanna, punând răciturile pe măsuţă şi aşezându-se în urmă foarte co­mod pe scaunul cel mai apropiat. Se pierde atâta timp cu dor­mitul, dumneata nu crezi la fel?

– A pierde timpul cu dormitul! exclamă bolnava.

– Da, când ai putea „trăi”, înţelegi? Ce păcat că nu putem trăi şi noaptea.

– Ei bine, dar eşti minunată, fetiţo. Du-te la fereastră şi des­chide ferestrele ca să pot vedea cu cine semeni.

Pollyanna se sculă cam fără voie.

– O să vedeţi pistruii de pe faţa mea, spuse ea oftând, şi tocmai când eram aşa de mulţumită că întunericul te împiedică să îi vezi! Iată, acum puteţi să îi vedeţi! Apoi foarte vioaie, revenind lângă pat îi spuse:

– Sânt mulţumită că aţi dorit să mă vedeţi, pentru că acum pot şi eu să vă vad. Mi s-a spus că sunteţi foarte frumoasă!

– Eu, frumoasă?! spuse bolnava cu un ton ironic.

– Sigur. Dar dumneata n-o ştiai?

– Nu, n-o ştiam, răspunse doamna Snow scurt.

Era în vârstă de patruzeci de ani şi de cincisprezece ani încoace dorise mereu viaţa altfel de cum o avea, şi nu găsise vreme niciodată de a se bucura de ceva.

– Ochii vă sunt atât de mari şi negri, părul negru şi buclat, zise blând Pollyanna. Tare îmi plac buclele negre; iată ceva ce doresc să-mi dea Dumnezeu când voi fi la el în cer. Şi ce roşie sunteţi în amândoi obrajii. Vedeţi, doamnă Snow, sunteţi într-adevăr frumoasă! De fapt vezi şi dumneata că eşti fru­moasă, când te uiţi în oglindă.

– In oglindă! zise cu asprime bolnava, căzând pe pernele ei. De mult timp nu am avut de-a face cu oglinda. Nici ţie nu ţi-ar veni poftă de a te uita în ea, dacă ai fi stat ca mine întinsă în pat de ani de zile!

– Desigur, aprobă Pollyanna, cu milă. Dar staţi puţin, lasaţi-mă să vă arăt… zise ea îndreptându-se spre noptieră şi luând o oglinjoară de pe ea. Revenind lângă pat, se opri şi o privi cu atenţie pe biata bolnavă,

– Aş dori, dacă nu vă supăraţi… mi-ar plăcea să vă pieptăn puţin părul, înainte de a vă da oglinda. Îmi daţi voie?

– Bine, poate că da, dacă ţii aşa de mult, dar nu are să ţină, căci îmi frec capul necontenit de perne… zise bolnava, călcân-du-şi pe inimă.

– O! vă mulţumesc, căci grozav îmi place să pieptăn, strigă Pollyanna veselă, punând deoparte oglinda şi căutând piep­tenele. Azi nu voi avea timp să fac mare lucru; mă grăbesc să vă arăt cât sunteţi de frumoasă. In altă zi voi veni să vă pieptăn frumos de tot, zise ea netezind încetişor cu mâna părul ondulat pe fruntea bolnavei.

Timp de cinci minute, lucra iute şi cu îndemânare, sco­ţând în evidenţă o buclă, ridicând gulerul de dantelă al că­măşii de noapte, şi umflând pernele pentru a da o poziţie mai comodă capului. În acest timp doamna Snow, care se încrunta şi bodogănea mereu, se simţea fără voia ei cuprinsă de un sen­timent foarte plăcut.

– Iată! strigă la urmă Pollyanna, luând o garoafă roşie din-tr-un vas şi înfigând-o în părul negru unde tăcea un frumos efect.

– Acum puteţi să vă uitaţi. Îi întinse triumfătoare oglinda.

– Hmm! îngână doamna Snow privindu-se. Îmi plac mai mult garoafele roz decât acestea roşii, dar cum ele se vor vesteji înainte de înserat, tot una e.

– Nu sunteţi mulţumită pentru că se vestejesc florile? Ve­deţi, astfel veţi putea primi altele, zise Pollyanna râzând. Tare îmi place cum v-am aşezat părul, adăugă ea privind-o cu o vă­dită mulţumire. Spuneţi drept, nu vă place şi dumneavoastră?

– Hmm! Poate! Însă îţi mai spun că nu va ţinea, căci am să-mi frec capul de perne.

– Eu mă bucur şi de acest lucru, răspunse Pollyanna vo­ioasă, pentru că voi putea altă dată să vă pieptăn şi mai frumos. Trebuie însă că sunteţi mulţumită că aveţi părul negru; e mult mai frumos pe perna albă, decât părul galben ca al meu.

– Se poate, dar nu prea mi-a plăcut niciodată parul negru; albeşte prea de timpuriu.

Vorbea supărată, totuşi ţinea mereu oglinda în mână.

– O! Ce mult îmi place părul negru, şi ce fericită aş fi dacă al meu ar fi aşa, spuse Pollyanna oftând.

Doamna Snow dădu oglinda la o parte şi se întoarse supărată:

– N-ai fi desigur deloc bucuroasă, dacă ai fi în locul meu. Nici părul negru, nici altceva nu te-ar face fericită dacă ar trebui să stai în pat ca mine.

Pollyanna stătu un moment pe gânduri.

–  Într-adevăr ar fi greu să fii mulţumită atunci, mur­mură ea.

– Cum să fiu?

– Să fiţi mulţumită de orice.

– Să fii mulţumită de toate când eşti bolnavă, suferi de o boală nevindecabilă, osândită a sta veşnic în pat? E asta cu putinţă?!

Spre marea mirare a doamnei Snow, Pollyanna sări în pi­cioare bătând din palme.

– Desigur, e greu lucru, da, e foarte greu… dar trebuie să plec acum; mă voi gândi însă la toate acestea tot drumul, întorcându-mă acasă, şi poate că vă voi putea vorbi despre multe când voi veni din nou. La revedere! Am petrecut foarte bine la dumneavoastră. La revedere! repetă ea trecând pra­gul uşii.

– E de necrezut! Ce voia oare sa spună? exclamă bolnava privind după mica vizitatoare care se depărta. Apoi luă iarăşi oglinda şi se privi în ea. Fetiţa asta ştie într-adevăr să aşaze bine părul, murmură ea; n-aş fi crezut ca al meu să fie atât de frumos. Dar ce folos de toate astea? oftă ea iritată.

Când Milly, fiica doamnei Snow, intră în camera ei, oglinda era încă sub plapumă ascunsă cu mare grijă.

– Ce, mamă, stai cu perdelele ridicate? strigă Milly plimbându-şi mirată privirea de Ia fereastră la garoafa roşie din părul mamei sale.

– Şi ce dacă stau? răspunse bolnava răstit. Sânt condamnată să stau toată viaţa pe întuneric pentru ca sunt bolnavă?

– Desigur că nu, zise Milly împăciuitoare, aducând sticluţa cu doctorii. Dar ştii că de multe ori am încercat şi eu să-ţi fac puţină lumină şi niciodată n-ai vrut.

Doamna Snow nu răspunse nimic. Era ocupată să îndrepte dantela de la cămaşa de noapte. Apoi zise supărată:

– Cineva ar face mai bine să-mi dea o cămaşă nouă, decât racituri şi ciorbă de miel.

– Ah, mamă!

Avea de ce să rămână Milly încremenită, căci în sertarul noptierei se aflau două cămăşi de noapte, şi ea încercase de luni de zile în zadar s-o convingă pe mama ei să le poarte.