Conferinta Nationala a Femeilor – Mamaia 2012


 

La sesiunile de învăţătură vor sluji:
Angela Ţiprigan ( vorbitoare de referinţă în lucrarea femeilor din România şi diasporă) – tema „Femeia între limite şi potenţial”
Lidia Zeller (româncă stabilită în Elveţia, conferenţiară, psihoterapeut, cu o specializare in victimologie si sexologie, coach, mediatoare familială şi didacticiana, autoarea cărţii « Mémoire  de réfugiée » –  publicată in toate ţarile francofone) – tema „Cine sunt şi scopul vieţii mele”
Lidia Mihăilescu (compozitoare a peste 600 de cântece creştine, lider de închinare,  consilier în probleme premaritale şi maritale) – tema „Intră în odihna Domnului!” 
Tatiana Petric (farmacistă, specializată în studii biblice, conferinţe şi consiliere referitoare la legătura dintre sănătatea spirituală şi fizică a femeilor) – tema„Iertarea – taina dragostei dumnezeieşti”
Rodica Volintiru (misionară, mijlocitoare cu post şi rugăciune pentru naţiuni, in mod special pentru Romania) – tema „Roditoare în mijlocul încercărilor”
Margareta Lupaşcu (realizatoarea emisiunii „Eternul feminin”- RVE, organizatoarea întâlnirilor interconfesionale pentru femei: „Clipe de răgaz pentru suflet”) – tema „Schimbarea – har şi responsabilitate”
Elena Nini (mijlocitoare, consilieră) – tema „Femeia care stă în spărtură”
Ligia Seman (vorbitoare la conferinţe de femei, consilieră, autoare a mai multor cărţi creştine) – tema „Schimbată, nu doar atinsă de Dumnezeu”
Rodica Baciu (realizatoarea emisiunii Pentru noi, femeile la Credo TV, coordonatoarea colectivului de redactie al revistei crestine  Suflet de femeie) – tema: „Mai mult decât biruitoare pe câmpul de luptă al minţii” 

Conferinţa cuprinde sesiuni de învăţătură, mărturii de vieţi transformate şi misiune, timp de părtăşie în grupe mici şi ateliere de rugăciune.
O echipă specială de consiliere va fi la dispoziţia femeilor.

Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )


Ploua când Pollyanna 1-a întâlnit din nou pe „om”, totuşi îl salută cu un zâmbet dulce.

– Timpul nu e tocmai frumos azi, nu e aşa? spuse ea veselă. Eu însă sunt mulţumită că plouă.

De data asta „omul” nu mai bodogăni şi nici măcar nu înoarse capul. Pollyanna crezu că n-o auzise. A doua zi vorbi mai tare, pentru că „omul” mergea cu paşi mari, cu mâinile la spate şi cu ochii aţintiţi în pământ, ceea ce i se păru ei o ofensă adusă gloriosului soare şi aerului curat al dimineţii. Pollyanna în ziua aceea făcea comisioane.

– Ce mai faceţi? ciripi ea cum îl văzu. Sânt atât de mul­ţumită că ziua de azi nu seamănă cu cea de ieri, dumneata nu?

„Omul” se opri brusc, părea supărat:

– Vino aici fetiţo, să rezolvăm această afacere, odată pen­tru totdeauna, începu el posomorât. Eu am altceva de făcut decât a mă interesa dacă timpul e frumos sau urât. Nici nu ştiu dacă e soare sau nu.

Pollyanna încântată zise cu bucurie:

– Tocmai asta mă gândeam şi eu, de aceea ţi-am spus.

– Da,… bine… cum?!… spuse el brusc ca şi cum abia ar fi început să înţeleagă ce tot spunea ea.

– Vezi, tocmai pentru asta ţi-o spuneam, ca să-ţi poţi dumneata da seama că e soare. Ştiam că vei fi mulţumit când vei sta să te gândeşti că e soare. Parcă nu-1 vedeai câtuşi de puţin, şi era păcat.

– Ei, Doamne! din toate… orişicum… răspunse „omul” cu un ciudat gest autoritar, mergând mai departe. Dar după ce făcu câţiva paşi se întoarse tot încruntat:

– De ce nu cauţi copii de vârsta ta să vorbeşti cu ei?

– Aş vrea să găsesc vreun copil, dar nu sunt copii prin ve­cinătate, aşa mi-a spus Nancy. Dar asta nu face nimic. Îmi plac tot atât de mult şi oamenii mari, chiar şi mai mult, câte­odată, pentru că eram obişnuită cu doamnele de la Asistenţa Socială.

– Hmm! Doamnele de la Asistenţa Socială? Ce, poate mă iei drept una din ele!

Omului îi venea a râde acum. Se vedea bine, dar se stăpâ­nea. Pollyanna însă râse cu toată inima.

– O, nu, domnule, nu semeni deloc cu nici una din ele, nu pentru că n-ai fi tot atât de bun ca ele, poate chiar mai bun, zise ea politicoasă. Sunt sigură, eşti mult mai drăguţ, decât araţi.

Se auzi un mormăit ciudat, apoi „omul” se depărta fară a mai zice nimic. Când Pollyanna îl întâlni iar peste câteva zile, el o privi drept în faţă cu o expresie ironică, care îi plăcu:

– Bună ziua, îi zise el cam răstit. Poate că aş face bine să-ţi spun, de la început, că azi ştiu că soarele luminează.

– Nu era nevoie să mi-o spui, răspunse Pollyanna, căci o ştiam îndată ce te-am văzut.

– Ce spui ?

– Da, domnule, am văzut-o în ochii şi zâmbetul dumitale.

– Hmm! îngână iar „omul” depărtându-se.

Din ziua aceea, „omul” vorbea mereu cu Pollyanna, şi adeseori ori îi vorbea chiar el întâi, cu toate că de obicei el se mulţumea a-i spune doar „bună ziua”.      Totuşi, chiar aceasta pricinui mare mirare lui Nancy care se afla din întâmplare cu Pollyanna, în ziua în care el o salută astfel.

– Doamne sfinte, Pollyanno. Ce, omul acesta îţi vorbeşte?!

– Desigur, mă salută de fiecare dată, când îl întâlnesc, răspunse Pollyanna râzând.

– Doamne fereşte! dar ştii cine este el?… Pollyanna dădu din cap:

–  Recunosc c-a uitat, sau n-a voit să-mi vorbească din prima zi.

Nancy deschise ochii mari.

– Dar el nu vorbeşte nimănui, copilă dragă, de ani de zile, numai la mare nevoie pentru afaceri… El se numeşte John P. Trăieşte singur în casa cea mare situată pe colina din deal. Nu dă voie nimănui să-i gătească bucatele şi coboară de trei ori pe zi la restaurant pentru a-şi lua mesele. O cunosc pe fata care-i scutură prin casă. Spune că abia deschide gura să comande cumpărăturile ce-i trebuiesc, şi că aproape ghiceşte ce doreşte dumnealui. Un lucru ştie doar: totul trebuie să fie ieftin, fără ca el sa mai spună.

Pollyanna aprobă cu simpatie:

– Ştiu! Omul e silit a cumpăra lucruri ieftine când e sărac. Eu şi tata aşa făceam. Mai tot timpul mâncam fasole şi peşte, şi spuneam amândoi că avem noroc să ne placă fasolea; aceasta mai cu seamă când treceam pe la magazinele unde se vindeau curcani fripţi cu o sută de lei o porţie. Oare domnului John îi place fasolea?

– Dacă-i place sau nu, puţin îmi pasă; el nu e sărac, Polly­anna. A moştenit o avere mare de la tatăl său! Nu e nimeni în oraş aşa de bogat ca el. Ar putea să se hrănească cu bancnote, dacă ar vrea, şi nici n-ar băga de seamă.

Pollyanna bufni în râs.

– Parcă cineva ar putea mânca bancnote, fără să bage de seamă, măcar când ar încerca să le înghită!

– Ei! dar vreau numai să spun cât este el de bogat, pentru a putea face aşa ceva, zise Nancy, ridicând din umeri. Nu-şi cheltuieşte banii; îi economiseşte, atâta tot.

– O! pentru alţii îi economiseşte. Ce frumos din partea lui! Asta se numeşte a se uita pe sine pentru a purta crucea lui Hristos! O ştiu, tata mi-a spus-o.

Nancy deschise gura ca pentru a da drumul vorbelor aspre şi rele ce erau gata să-i scape; dar văzând faţa radioasă a Pollyannei, ceva parcă o împiedică de a mai vorbi.

– Ce ciudat lucru!… şi ţie-ţi vorbeşte politicos, când nu vorbeşte niciodată nimănui şi trăieşte singur cuc într-o casă mare şi frumoasă, plină de lucruri splendide, după cum se spune. Unii îl cred nebun, alţii îl cred supărăcios, iar unele persoane spun că are un schelet închis într-un dulap (adică îl chinuie trecutul).

– 0, Nancy! zise Pollyanna înfiorându-se. Cum ar putea el ţine în casă o astfel de grozăvie? Nancy începu să râdă, înţe­legând că Pollyanna luase povestea cu scheletul la propriu. Amuzată, n-o lămuri, ci o lăsă să creadă aşa.

– Toată lumea zice că e un om misterios; câteodată călă­toreşte ani întregi în ţări păgâne, în Egipt, în Asia, şi chiar în deşertul Sahara.

– O! atunci este un misionar, cu suflet ales, exclamă Pollyanna.

Nancy râse iarăşi.

– Nu am spus asta, Pollyanna. Când se întoarce din călătorii scrie cărţi ciudate asupra năzdrăvăniilor pe care le-a descoperit în acele ţări păgâne. Aici însă nu cheltuieşte decât exact atât cât îi trebuie să trăiască.

– Asta se înţelege, căci îşi economiseşte banii pentru mi­siuni, declară Pollyanna, dar e într-adevăr un om curios ca şi doamna Snow, însă cu totul deosebit de dânsa.

– Da, aşa este, aprobă Nancy râzând.

– Eu sunt cu atât mai mulţumită că îmi vorbeşte, adăuga Pollyanna încântată.

 

***

          Când Pollyanna se duse pentru a doua oară la doamna Snow, o găsi ca şi mai înainte, pe întuneric.

– Este nepoţica domnişoarei Polly, anunţa Milly plicti­sită; apoi Pollyanna se îndreptă singură spre bolnavă.

–  O! tu eşti? întrebă o voce nerăbdătoare din pat. Îmi amintesc de tine. Nimeni nu ar putea sa te uite când te-a văzut o dată. Eu aş fi dorit să vii; aveam nevoie să te văd.

– Chiar? Ce bine!… Sânt mulţumită că n-ai aşteptat prea mult de ieri până azi, zise Pollyanna, râzând şi înaintând vo­ioasă spre dânsa. Puse cu grijă coşuleţul pe un scaun:

– Vai, dar ce întuneric e aici, abia te pot zări, zise ea, ducându-se la fereastră pentru a ridica jaluzelele. Vreau să văd dacă te-ai pieptănat aşa cum ţi-am arătat eu. O! n-ai făcut aşa!… Nu-i nimic. La urma urmei, sunt totuşi mulţumită pentru că poate-mi vei da voie să te pieptăn puţin mai târziu. Pentru moment vreau să-ţi arăt ce ţi-am adus.

Bolnava se întoarse nerăbdătoare în pat.

– Parcă dacă-oi vedea ce mi-ai adus ar putea să-i schimbe gustul! bodogăni ea, căutând totuşi cu ochii spre coşuleţ. Ei bine, ce mi-ai adus?

– Ghiceşte! Ce-ai vrea azi? o întrebă Pollyanna, ţopăind uşor în jurul coşuleţului, cu faţa veselă.

Bolnava se încruntă:

– După cât ştiu, nu doresc nimic. Totul are acelaşi gust, oftă ea.

Pollyanna bufni în râs.

– Dar dacă-ai dori ceva, cam ce ar fi?

– Doamna Snow stătu la îndoială. Nu ştia ce să răspundă. Fiind de atâta timp obişnuită să dorească ceea ce nu putea avea, nu ştia ce să răspundă, fiindcă fetiţa aştepta.

– Desigur că ai ciorbă de miel.

– Chiar asta am adus, ai ghicit!

– Dar tocmai ciorbă de miel nu doream, scânci bolnava, sigură acum de ce i-ar fi dorit stomacul. Aş fi dorit un pui fript.

– Ei!… am adus şi pui, zise Pollyanna voioasă. Doamna Snow se întoarse mirată.

– Ai adus de amândouă? întrebă ea.

– Da, am adus şi răcituri de picioare de viţel, răspunse Pollyanna triumfătoare. Am voit să ai o data exact ceea ce doreşti, şi am aranjat cu Nancy. Desigur, n-ai decât puţin din fiecare fel, dar ai acum din toate! Sânt atât de mulţumită că ai avut poftă de pui, adăugă ea, scoţând din coşuleţ cele trei castronaşe. Înţelegi, venind pe drum mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă mi-ai spune că doreşti cârnaţi, sau ceapa, sau altceva ce nu aveam! N-ar fi fost păcat pentru mine, care voiam cu orice preţ să-ţi fac pe plac?

Nici un răspuns. Bolnava părea a căuta în gând ceva ce-ar fi pierdut.

– Iată, îţi las totul, anunţă Pollyanna înşirând cele trei castronaşe pe masă. Probabil mâine vei cere ciorbă de miel. Cum te mai simţi azi? adăugă ea politicoasă.

– Deloc bine, şopti bolnava, căzând iar pe pernă în starea ei obişnuită. Mi-am pierdut somnul de dimineaţă. Vecina care locuieşte alături a început să cânte la pian cu noaptea-n cap, şi muzica ei aproape m-a înnebunit. Nu a încetat toată dimineaţa! Dacă asta va merge tot aşa, nu ştiu ce-o sa mă fac!

Pollyanna aprobă compătimitoare.

– Ştiu, e grozav lucru!… Doamna White, una din doamnele de la Asistenţă, a avut şi ea o astfel de supărare. Avea friguri reumatice şi nu se putea mişca. Ea spunea că dacă ar fi putut să se mişte câtuşi de puţin ar fi suferit mai puţin din cauza muzicii. Mata poţi să te mişti puţin?

– Pot să ce?

– Să te mişti puţin în patul dumitale, să schimbi poziţia când muzica te oboseşte prea mult.

Doamna Snow se uită mirată la Pollyanna.

– Fără îndoială că mă pot mişca, răspunse ea iritată.

– Ce bine! De aceasta poţi să fii mulţumită cel puţin. Doamna White, săraca, nu putea nici să se mişte având dureri reumatice; mi-a spus chiar dânsa cât era de greu. Mai întâi mi-a destăinuit că ar fi şi turbat de nu s-ar fi gândit la cumnată-sa, care era complet surdă.

– Cumnată-sa surdă?… Ce vrei să spui?

Pollyanna râse.

– Adevărul e că nu m-am exprimat bine. Am uitat că n-o cunoşti pe doamna White. Înţelegi, domnişoara White e surdă de tot şi ea venise să îngrijească de gospodărie şi de domnul White în timpul bolii doamnei White. Ei bine! Era atât de greu s-o facă să-nţeleagă, orice ar fi fost, încât de câte ori începea pianul a cânta alături, doamna White era fericită să-1 poată auzi, gândindu-se ce cumplit ar fi dacă n-ar fi auzit deloc, ca biata cumnată-sa. Vezi, juca şi ea jocul de care îi vorbisem.

– Jocul?

Pollyanna bătu din palme.

– Iată! Aproape uitasem. Eu am căutat ceva de care ai putea fi mulţumită şi mata.

– Eu mulţumită? Ce vrei să spui?

– Nu-ţi mai aduci aminte că-ţi făgăduisem?… îmi ceruseşi să-ţi arăt un lucru de care ai putea fi mulţumită, chiar fiind silită să stai în pat toată ziua.

– O! răspunse bolnava amărâtă; da,… îmi aduc aminte, dar n-am crezut că vorbeai serios.

– Ba da, eram foarte serioasă, zise Pollyanna, şi iată că am găsit. Mi-a fost cam greu, însă e cu atât mai plăcut cu cât e mai anevoios de găsit. Şi pentru a fi corectă şi a spune adevărul, trebuie să mărturisesc că la început nu prea găseam nimic.

– Dar spune-mi te rog, ce lucru este? întrebă doamna Snow politicos, însă ironic.

Pollyanna răsuflă adânc.

– M-am gândit că poţi fi mulţumită că nu toată lumea e ca dumneata, ţinută în pat, înţelegi?

Doamna Snow o privi cu mirare, morocănoasă.

– O nimerişi! zise ea supărată..

– Şi acum vreau să te învăţ jocul meu, propuse Pollyanna: Vei avea plăcerea de a juca tocmai pentru că îţi va fi greu. Iată! şi începu a-i povesti despre pachetele cu daruri, despre cârje şi despre păpuşa care nu venise.

Abia sfârşise povestirea ei, când Milly apăru la uşă.

– Mătuşa ta te caută, domnişoară Pollyanna, spuse ea încet. A telefonat peste drum. A spus ca trebuie sa te grăbeşti, că mai ai de studiat muzica înainte de a se înnopta.

Pollyanna se sculă cu părere de rău.

–  Bine, zise ea oftând, mă voi grăbi. Deodată începu a râde. Cred că trebuie să fiu mulţumită că am picioare cu care pot fugi, nu-i aşa?

Nu primi nici un răspuns. Bolnava închisese ochii, dar Milly ai cărei ochi erau holbaţi de mirare, văzu lacrimi curgând pe obrazul mamei sale.

– La revedere! strigă Pollyanna, când ajunse aproape de uşă. Sânt foarte supărată că n-am putut să-ţi aşez şi azi părul; rămâne pentru data viitoare.

Una după alta trecură zilele lui iulie. Pentru Pollyanna au fost într-adevăr fericite. Ea spunea adeseori mătuşii sale cât era de mulţumită de a trăi cu ea. Domnişoara Polly de obicei răspundea pe un ton obosit:

Foarte bine, Pollyanna. Sânt mulţumită să te vad fericită aici, însă aş dori ca timpul petrecut lângă mine să-ţi fie de folos în toate privinţele; altfel mi s-ar părea că nu mi-am tăcut datoria faţă de tine.

In general, Pollyanna îi răspundea îmbrăţişând-o şi să­rutând-o, procedeu care o uimea întotdeauna pe mătuşa ei. Într-o zi îi vorbi astfel… Era în timpul lecţiei de cusut.

– Vrei să spui, tanti Polly, că nu-i destul să ai zile fericite? întrebă fetiţa glumind.

–  Chiar asta vreau să spun. Trebuie ca zilele să fie şi folositoare.

– Ce înseamnă asta, zile folositoare?

– Ei bine, înseamnă tocmai aceasta: zile care aduc un folos. Pollyanna, ce copilă extraordinară eşti!

– Aşadar, ceea ce ne pare fericit nu e totdeauna folositor? întrebă Pollyanna cam îngrijorată.

– Desigur ca nu.

– O! Ce nenorocire! Atunci nu-ţi va fi drag… fără îndoială. Mă tem că n-ai să poţi niciodată juca jocul meu, tanti Polly.

– Jocul tău? Care joc?

– Acela pe care tata… Pollyanna îşi astupă gura cu mâna. Ni… Nimica, bâlbâi ea.

Mătuşa Polly se încruntă.

– Ajunge pentru acum, Pollyanna, spuse ea răstit. Şi lecţia de cusut se sfârşi.

În după amiaza acelei zile, Pollyanna, ieşind din mansardă, întâlni pe mătuşa sa pe scări.

–  O! tanti Polly, cât eşti de drăguţă şi bună, strigă ea. Te-ai urcat până aici ca să mă vezi? Intră te rog, îmi plac mu­safirii, zise ea deschizând larg uşa.

Domnişoara Polly nu avea deloc de gând să intre la nepoata sa. Venise să caute într-un dulap de cedru, aşezat lângă fereastra dinspre răsărit, un oarecare sul de lână albă; spre marea ei uimire, în loc de a se găsi în faţa dulapului se găsi şezând pe unul din scaunele cu spetează înaltă din camera Pollyannei. Nu era aceasta prima oară când domnişoara Polly se trezea făcând un lucru la care nu se gândise.

– Îmi plac musafirii, repetă Pollyanna, învârtindu-se cu multă graţie, ca şi când ar fi primit oaspeţi într-un palat, mai ales de când am această cameră a mea. O, desigur, am avut în­totdeauna o odaie a mea, dar cu chirie. Însă o cameră închiriată nu e tot atât de plăcută ca aceea care-ţi aparţine. Şi aceasta este chiar a mea, nu e aşa?

– Da, Pollyanna, şopti mătuşa sa, mirându-se, în gândul ei, de ce sta aici şi nu se ducea să-şi caute sulul.

– Vezi, acum mi-e dragă mansarda aceasta, deşi n-are co­vor, perdelele şi tablourile pe care le dorisem.

Roşindu-se toată, Pollyanna se opri scurt. Era să înceapă să zică altceva, când mătuşa ei îi tăie vorba.

– Ce vrei să spui, Pollyanna?

– Tanti Polly, crede-mă, mi-a scăpat fară voie.

– Probabil, răspunse Polly rece, dar cum ai început, poţi destul de bine să urmezi tot ce ai de spus.

– Voiam numai să spun că visasem o odăiţă cu covoare şi perdele de dantelă, dar desigur…

– Ai visat covoare şi perdele de dantelă? se răsti la ea dom­nişoara Polly. Pollyanna se roşi şi mai tare.

– N-ar fi trebuit, desigur, tanti Polly, zise ea pentru a se scuza. Îmi închipui că am visat aşa pentru că le-am dorit în­totdeauna, fără a putea vreodată să le am. Au sosit într-o zi două covoraşe într-un pachet cu daruri, dar erau atât de mici. Unul avea pete de cerneală, şi celălalt era găurit; iar tablouri nu am primit acolo decât două, din care unul, tat… vreau să zic… că cel mai bun a fost vândut, iar cel mai rău s-a spart. Spun drept… de nu se întâmpla aşa, n-aş fi dorit atât de mult lucruri frumoase şi n-aş fi visat la ele în ziua sosirii mele aici, pe când străbăteam coridorul şi… şi… dar… crede-mă, tanti Polly, că aceasta n-a fost decât o clipă, vreau să spun câteva minute… apoi am fost mulţumită că noptiera n-are oglindă pentru că n-aveam să-mi văd pistruii şi nu puteam avea un tablou mai frumos decât acesta, de care mă bucur uitându-mă pe fereastră. Ai fost atât de buna cu mine că…

Domnişoara Polly se sculă deodată. Faţa îi ardea.

– Ajunge Pollyanna, destul mi-ai povestit… Apoi dispăru pe scări.

Când ajunse jos, îşi aduse aminte că se suise la pod pentru a-şi căuta sulul de lână albă, în dulapul de cedru de lângă fereas­tra de răsărit. A doua zi, domnişoara Polly porunci lui Nancy:

– Vei cobora în această dimineaţă toate lucrurile doinnişoarei Pollyanna în camera de sub a mea; am luat hotărârea de a-mi muta nepoata aproape de mine, deocamdată.

– Da, coniţă! răspunse Nancy cu voce tare. „O minune!” mai zise ea în gând.

Puţin mai târziu strigă cu bucurie Pollyannei:

– Îţi vine să crezi, Pollyanna? La noapte vei dormi în cam­era de la parter, direct sub mansardă. Crede-mă, e foarte ade­vărat. Pollyanna se făcu palidă.

– Ce spui, Nancy? Nu e cu putinţă! Nu-mi vine să cred! Spune drept, e adevărat?

– Ba e cât se poate de adevărat, răspunse Nancy cu bucurie, arătând Pollyannei teancul de haine ce-1 ţinea pe braţe şi pe care le scosese din dulapul ei.

– Mi s-a ordonat să mut toate lucrurile tale la etajul de jos şi mă grăbesc ca nu cumva să se răzgândească.

Pollyanna n-aşteptă sfârşitul vorbei. Se repezi pe scări, coborând câte două trepte deodată; era cât pe aici să se dea peste cap. Două uşi au fost izbite zgomotos şi un scaun se răsturnă până ce Pollyanna îşi atinse ţinta, adică ajunse la mătuşa ei.

-O, tanti Polly, tanti Polly, într-adevăr? Camera aceasta are de toate: covor, perdele şi trei tablouri pe lângă cel de afară, pentru că ferestrele dau înspre aceeaşi direcţie.

– Foarte bine, Pollyanna. Sânt mulţumită că-ţi place schim­barea; dar dacă te gândeşti aşa de mult la lucrurile acelea, sper că o să ai şi grija de ele. Pollyanna, te rog ridică scaunul; şi ai trântit două uşi în ultimele treizeci de secunde, spuse dom­nişoara Polly cu asprime, cu atât mai mult cu cât îi venea să plângă, şi ea nu era obişnuită cu plânsul. Pollyanna ridică scaunul.

– Da, ştiu că am trântit uşile, zise Pollyanna veselă. Înţe­legi, abia aflasem vestea bună că mi-ai dat această cameră; sunt sigură că şi tu ai fi făcut ca mine dacă… Pollyanna tăcu deodată şi privi pe mătuşa ei cu atenţie.

– Tanti Polly, dumneata n-ai trântit niciodată, în viaţa dumitale, vreo uşă?

– Sper că nu, Pollyanna, îi răspunse Polly cam jignită.

– Vezi, tanti Polly, asta e foarte trist.

– Trist! repetă Polly prea mirată pentru a zice mai mult.

– Da, trist. Dacă ai fi avut de ce să trânteşti uşile le-ai fi trântit, desigur; dacă însă nu ţi-a venit niciodată s-o faci, aceasta înseamnă că n-ai avut niciodată în viaţă o bucurie mare; altfel nu ai fi putut să nu faci aşa ceva. Ştii, sunt foarte mâhnită că n-ai avut niciodată de ce să te bucuri până a-ţi pierde cumpătul şi a trânti uşa şi scaunele.

– Pollyanna! exclamă Polly.

Pollyanna însă plecase, şi zgomotul produs de uşa podului, din nou izbită, răspunse pentru ea. Se dusese să o ajute pe Nancy care muta toate lucrurile jos. În salonul ei, Polly se simţea oarecum tulburată; desigur că fusese şi ea bucuroasă de anumite lucruri.