Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )


Veni luna august care aduse multe surprize şi câteva schimbări care nu mai cauzară nici o mirare Nancyei. De la sosirea Pollyannei se obişnuise cu surprizele şi cu schimbările. Mai întâi cu pisica cea mica. Pollyanna o găsi miorlăind jalnic pe şosea, la o oarecare depărtare de casă. După ce cercetă pe la toţi vecinii, fiind sigură că nu aparţine nici unuia, o aduse la mătuşa ei.

– Sânt mulţumită că nu aparţine nimănui, zise ea dom­nişoarei Polly, cu o voioasă încredere, pentru că doream atât de mult să o aduc la noi. Îmi sunt foarte dragi pisicile, şi eram convinsă că şi tu vei fi mulţumită şi-i vei da voie să tră­iască aici.

Polly se uită la biata minge cenuşie, prăpădită, care tremura în braţele Pollyannei. Nu putea suferi pisicile, nici chiar pe cele mai curate, frumoase şi bine îngrijite.

– Uf! Pollyanna, ce dihanie murdară! E desigur bolnavă şi plina de purici.

– O, ştiu, sărăcuţa de ea, zise fetiţa cu drag, uitându-se la pisicuţa speriată. Tremură biata mititica de groază. Ea încă nu ştie că o s-o păstrăm.

– Nu, şi chiar nimeni nu ştie aceasta, replică Polly cu un ton hotărât.

– O, ba da, vecinii o ştiu, zise Pollyana, interpretând cu totul greşit sensul cuvintelor mătuşii sale. Eu am spus tuturor vecinilor că o vom ţine, dacă nu-i voi găsi stăpânul. Ştiam că vei fi de acord, spuse ea voioasă şi fugi afara.

– Dar, Pollyanna, Pollyanna, protestă domnişoara Polly, nu-mi plac…, dar Pollyanna era deja în bucătărie, strigând:

–  Nancy, Nancy, uită-te la această scumpă pisicuţa pe care mătuşa Polly o s-o crească împreună cu mine!

Mătuşa Polly, care ura pisicile, se lăsă pe spate în scaunul ei, cu un aer de disperare. A doua zi veni rândul unui căţeluş şi mai murdar şi mai prăpădit ca pisicuţa. Polly deveni un înger protector, spre marea ei mirare, un rol pe care i-1 atribuia Polly­anna fară cea mai mică prefacătorie, ca şi când i-ar fi fost foarte natural. Ea, care avea groază şi ură pentru câini mai mult decât pentru pisici, nu avu tăria de a se împotrivi. Când, însă, după vreo săptămână, Pollyanna îi aduse un băieţel zdrenţăros şi ceru pentru el, cu încredere, aceeaşi protecţie, Polly de data asta se împotrivi cu toată energia.

lată întâmplarea:

Într-o joi dimineaţa, pe un timp frumos, Pollyanna ducea nişte răcituri de picioare de viţel doamnei Snow, care acum era cea mai bună prietenă a ei. Această prietenie începuse la a treia vizită a Pollyannei, când vorbise ea de „jocul ei”. Doamna Snow îl juca acum cu ea, deşi nu tot atât de bine ca ea, căci fusese deprinsă a se supăra de orice, de atâţia ani de când era paralizată săraca, încât nu-i era tocmai uşor de a fi mulţumită de ceva. Dar, sub buna direcţie a Pollyannei, şi graţie voioaselor sale râsete când făcea bolnava greşeli, doamna Snow progresa simţitor. Chiar azi, spre marea bucurie a fetiţei, declarase că era mulţumită să mănânce răcituri, pentru că tocmai asta do­rea, fără a şti însă că Milly prevenise pe Pollyanna că soţia preotului trimisese deja acelaşi fel de răcituri. Pollyanna se gândea la toate acestea, când văzu un băieţel care sta jos pe o movilă de iarbă, lângă drum, tăindu-şi un băţ.

– Bună! strigă Pollyanna zâmbitoare. Băiatul privi, apoi întoarse capul.

– Bună! bodogăni el. Pollyanna râse.

– Pe tine cred că nu te-ar putea mulţumi nici răciturile de viţel, zise ea oprindu-se în faţa lui.

Copilul se nelinişti, o privi mirat şi începu iar a-şi ascuţi băţul cu un briceag stricat. Pollyanna se gândi puţin, apoi se aşeză pe iarbă lângă el. Contrar curajoasei afirmaţii a Pollyannei că ea era obişnuită cu compania adulţilor şi că aceasta nu-i displăcea, totuşi ea era dornică câteodată să discute cu un tovarăş de vârsta ei. De aici hotărârea ei de a profita de această ocazie.

– Numele meu e Pollyanna, începu ea prietenoasă. Cum te cheamă pe tine?

Băiatul se tulbură din nou. Se ridică, apoi se aşeză iar jos.

– Jimmy, spuse el morocănos.

– Bine, acum ne-am prezentat unul altuia. Sunt mulţumită că ţi-ai făcut datoria. Alţii nu şi-o fac, ştii? Eu locuiesc la mă­tuşa mea Polly, dar tu unde stai?

– Nicăieri!

– Nicăieri, asta e cu neputinţă; oricine locuieşte undeva, afirmă Pollyanna.

– Eu tocmai caut un nou domiciliu.

– Şi unde vrei să fie? Băiatul se uită la ea cu dispreţ.

– Proasto! Oare aş mai căuta eu dacă aş şti unde?

Pollyanna scutură capul. Băiatul acesta nu era deloc drăguţ şi ei nu-i plăcea să-i spună cineva „proastă”; totuşi era cineva de vârsta ei cu care voia să vorbească.

– Unde ai locuit până acum? întrebă ea.

– Ei bine, eşti curioasă!

– Trebuie să fiu, răspunse Pollyanna liniştită, altfel n-aş putea afla nimic despre tine. Dacă ai vorbi ceva mai mult, eu aş putea vorbi mai puţin.

Băiatul râse scurt şi parcă se mai însenină atunci când vorbi iar.

–  Iată!… sunt Jimmy Bean şi am zece ani, în curând unsprezece. Am intrat anul trecut la orfelinat. Sunt însă acolo atât de mulţi orfani, încât nu mai au loc pentru mine. De asta am părăsit orfelinatul. Trebuie să trăiesc în altă parte, dar nu ştiu încă unde… Mi-ar plăcea să găsesc o căsuţă mică de tot, ştii,… dar unde ar fi o mamă, nu o directoare. Dacă ai un cămin, ai şi părinţi. Dar eu n-am mai avut nici unul de când a murit tata. Vezi, şi acum caut un cămin. Am încercat la patru case, dar nimeni nu m-a primit, cu toate că le-am spus că aş munci. Iată!… acum ştii tot ce voiai să afli de la mine. Vocea băiatului se muiase puţin la sfârşitul povestirii soartei sale.

– Ce ruşine! zise Pollyanna cu milă. Aşadar, nimeni nu te vrea? O! ce bine pricep ce trebuie să simţi tu, pentru că după moartea tatălui meu nici eu n-aveam pe nimeni care să mă îngrijească, decât pe doamnele de la Asistenţa Socială, până se hotăra tanti Polly să mă primească… Pollyanna se opri. O idee strălucită îi încolţi în minte şi aceasta i se citea pe faţa luminoasă. O, am găsit un loc pentru tine; sunt sigură că o să te vrea. Nu m-a luat pe mine? Şi n-a primit pe „Fluffy” şi pe „Buffy” când n-aveau pe nimeni care să-i iubească, şi nici un adăpost? Şi ei nu sunt decât o pisică şi un căţel. O, vino, ştiu că tanti Polly o sa te primească. Nici nu-ţi închipui cât e de bună!

Faţa mică şi slabă a lui Jimmy se învioră.

– Ce noroc! oare crezi c-ar vrea? Ştii că eu pot lucra şi sunt tare, spuse el suflecându-şi mâneca de la cămaşă şi arătând un mic braţ osos şi slăbuţ.

– Sigur că te va primi! Mătuşa mea este cea mai bună fe­meie din lume, de când s-a dus mama mea în cer ca să devină înger. Apoi, are atâtea camere, adăugă sărind în sus şi trăgând pe Jimmy de braţ. Are o casă foarte mare. Poate că îţi va da mansarda cea mică, urmă ea cam îngrijorată. Am avut-o eu la început. Ferestrele au acum obloane de sârmă, aşa că vei putea să ţii fereastra deschisă ca să nu-ţi fie prea cald, iar muştele nu mai pot intra şi aduce pe lăbuţele lor toţi microbii. Ştiai aceas­ta? E foarte interesant. Poate tanti Polly îţi va împrumuta şi ţie cărticica în care se vorbeşte despre asta, dacă eşti cuminte. Uite că şi tu ai pistrui ca mine pe obraz, continuă ea privin-du-1 cu atenţie. Vei fi mulţumit că n-ai oglindă. Iar tabloul care se vede prin ferestre e mult mai frumos decât toate cele ce atârnă pe pereţi; deci vei fi foarte mulţumit să dormi în acea cămăruţă, sunt sigură de aceasta. Pollyanna se opri fară ră­suflare, dându-şi seama că trebuie să-şi păstreze energia pentru altceva, nu pentru vorbă.

– Grozav! exclamă el, adânc impresionat, dar fară a înţelege prea bine spusele ei. Niciodată n-aş fi crezut că cineva care poate vorbi aşa de repede mai pune întrebări pentru a-şi trece timpul.

Pollyanna începu să râdă.

– Ei, trebuie să fii mulţumit de asta, pentru ca dacă vorbesc eu nu ai tu nevoie să mai vorbeşti.

Când ajunseră acasă, Pollyanna duse fără şovăială pe prietenul ei la domnişoara Polly.

Vezi, tanti Polly, zise ea în culmea fericirii, ia priveşte! Am găsit pe cineva mult mai frumos decât „Fluffy” şi „Buffy” pentru tine. E un băiat adevărat, viu. Nu va fi deloc supărat să doarmă în mansardă, la început, şi el spune că va munci, dar eu voi avea mai multă nevoie de el pentru a mă juca.

Polly îngălbeni; apoi se roşi. Nu înţelegea tot din cele ce auzea, dar înţelegea destul.

– Pollyanna, ce înseamnă asta? Cine-i băieţelul acesta murdar? Unde l-ai găsit? întrebă ea supărată.

Băieţelul murdar făcu câţiva paşi spre uşă. Pollyanna râdea de se prăpădea.

– Am uitat să-ţi spun numele lui. Uit, la fel ca „Omul”. E murdar ca şi „Fluffy” şi „Buffy” când i-ai primit aici. Dar el o să fie mult mai frumos decât ei când va fi spălat… O, iar uitam, strigă ea râzând. El e Jimmy Bean, tanti Polly.

– Bine, dar ce caută aici?

–  De-abia ţi-am spus, tanti Polly, răspunse Pollyanna deschizând ochii mari plini de mirare. El e aici pentru tine. L-am adus ca să trăiască şi el cu noi. Vrea sărmanul să găseas­că un cămin şi părinţi, l-am povestit cât de bună ai fost cu mine, cu „Fluffy” şi „Buffy”, şi eu ştiam că vei fi bună şi pentru el, pentru că, desigur, el e mai bun decât câinii şi pisicile.

Polly se cufundă în fotoliul ei şi-şi duse mâna la gât. Simţea că neputinţa o copleşea. Totuşi luptă şi se îndreptă deodată hotărâtă.

– E de ajuns, Pollyanna. E cel mai nesocotit lucru pe care l-ai făcut până acum. Parcă nu-mi ajung pisicile şi câinii părăsiţi pe care mi i-ai adus; ce-mi mai trebuie şi acest cerşetor, cules de pe stradă, care…

Băieţaşul sări ca ars. Ochii îi străluceau şi bărbia îi tre­mura. Făcu doi paşi şi, stând înaintea domnişoarei Polly, zise fără frică:

– Eu nu sunt cerşetor, doamnă, şi nu vreau nimic de la dumneata. Aş fi muncit desigur pentru bucăţica de pâine şi culcuşul pe care mi l-ai fi dat. Nici n-aş fi venit la dumneata dacă nu m-ar fi adus aici această fată povestindu-mi că eşti bună şi că mă vei primi sigur. Asta e tot. Făcu dreapta-mprejur cu o demnitate care ar fi fost de râs de nu era atât de tristă şi vrednică de milă situaţia lui.

– O, tanti Polly! se înecă Pollyanna. Eu am crezut că vei fi mulţumită să-1 primeşti…

Polly ridică mâna poruncitor, pentru a impune tăcere. Cu­vintele băiatului „eşti atât de bună” îi răsunau încă în urechi şi se simţea copleşită de slăbiciune. Totuşi îşi adună toate puterile până la ultimul strop de voinţă.

– Pollyanna, strigă ea cu glas hotărâtor, n-ai să încetezi odată de a întrebuinţa cuvântul „mulţumită” pe care-1 aud de dimineaţa până seara, şi cu care vei ajunge să mă înnebuneşti.

Înmărmurită, Pollyanna zise:

– Bine, tanti Polly, eu credeam ca vei fi mulţumită să mă vezi mulţu… O! făcu ea oprindu-se deodată şi punându-şi mâna la gură. Apoi dintr-o săritură fu în curte şi, înainte ca băiatul să fi ajuns la drum, Pollyanna era lângă el.

– Băiete! Băiete! Jimmy Bean, vreau să-ţi spun cât de rău îmi pare, zise ea, voind să-1 oprească.

– Nu e nevoie să te mâhneşti, răspunse băiatul. Nu e vina ta, dar eu nu sunt un cerşetor, strigă el cu mândrie.

– Desigur că nu eşti cerşetor! Dar, te rog, să nu fii supărat nici pe mătuşa mea, îl rugă ea. Poate că n-am ştiut cum să te prezint prea bine; şi nici nu prea i-am explicat cine eşti. Ea este într-adevăr bună, şi a fost întotdeauna, dar, desigur, nu m-am priceput eu să-i spun lămurit cum stau lucrurile. Aş dori atât de mult să-ţi găsesc un cămin…

Băiatul ridică din umeri, întorcându-se să plece.

– Nu-i nimic. Găsesc eu. Dar nu sunt cerşetor, s-o ştii. Pollyanna, care se gândea mereu cum ar putea să-1 ajute, deodată se lumină la faţă.

– Ştii ce? Uite ce am să fac. Doamnele de la Asistenţă se întâlnesc azi după-amiază. Voi expune cazul tău înaintea lor. Aşa făcea tatăl meu întotdeauna când avea nevoie de ceva, ca de pildă, când era vorba de educaţia păgânilor, sau de cum­părarea unui covor nou pentru biserică, înţelegi?

– Eu nu sunt păgân, nici un covor nou. Şi ce sunt acele doamne de la Asistenţă?

Pollyanna îl privi mirată.

– Bine, Jimmy Bean, unde ai crescut de nu ştii ce sunt doamnele de la Asistenţă?

– Ei bine, dacă nu vrei să-mi spui şi mie cine sunt,… bombăni el cu un aer nepăsător, întorcându-se să plece.

Pollyanna alergă după el.

– lată, am să-ţi spun. E o societate de doamne care se în­trunesc, fiecare cu câte un lucru de cusut în mână, şi care dau mese, strâng bani şi stau de vorbă. Sânt foarte bune, adică cele mai multe din ele erau, acolo la noi. Nu le cunosc încă pe cele de aici, dar trebuie să fie bune şi ele. Voi merge în după-amiaza aceasta să le vorbesc despre tine.

– Nicidecum! Poate crezi că voi merge şi eu acolo să aud o adunare întreagă de femei numindu-mă cerşetor; mi-a ajuns să aud de la una!

– O, dar nu vei fi şi tu acolo, răspunse Pollyanna. Mă voi duce singură să le vorbesc.

– Vrei să faci asta pentru nune?

– Desigur, şi cred că voi şti acum mai bine cum să le spun, zise Pollyanna, căutând să mai îmblânzească amărăciunea lui Jimmy. Sunt sigură că se va găsi una din ele care să-ţi dea un cămin.

– Nu uita să le spui că o să muncesc.

– N-avea grijă, îi făgădui ea bucuroasă şi sigură de iz­bândă. Te voi înştiinţa mâine de hotărârea lor.

– Unde?

– Pe drumul unde te-am găsit azi, aproape de casa doamnei Snow.

– Bine, voi fi acolo. Jimmy stătu o clipă tăcut, apoi continuă. Poate că aş face bine să mă întorc la orfelinat pentru noaptea aceasta. Vezi, n-am unde să stau şi nu l-am părăsit niciodată, până azi-dimineaţă. Când am plecat n-am spus nimănui că nu mă întorc, căci nu m-ar fi lăsat să plec, cu toate că n-ar fi prea supăraţi dacă nu m-aş mai întoarce. Doar nu sunt părinţii mei, ca să le fie milă de mine, înţelegi?

– Da, ştiu, aprobă Pollyanna, dar când te voi vedea mâine sper că vei avea un adăpost şi părinţi. La revedere! zise ea veselă, întorcându-se spre casă.

De la fereastra ei, Polly care văzuse scena, urmări cu ochi severi băiatul până ce dispăru la o cotitură. Apoi oftă, se întoarse şi urcă scările tulburată; domnişoara Polly nu se lăsa uşor tulburată. În urechi îi răsunau mereu cuvintele dispreţuitoare ale lui Jimmy: „ea mi-a spus că eşti atât de bună”. Un curios sentiment de tristeţe îi tulbura inima, ca şi când ar fi pier­dut ceva.

 

La doamnele „Asistenţei Sociale”

La casa Harrington masa fu luată în tăcere în ziua întrunirii Societăţii Asistenţei Sociale. Pollyanna încercă să spună câte ceva, dar nu reuşi; de patru ori fu silită să-şi curme vorba din cauza cuvântului „mulţumită” care-i revenea mereu. Se roşi şi tăcu. A cincea oară Polly întoarse capul plictisită.

– Spune odată cuvântul, fetiţo! Prefer să te aud spunându-1, decât să te vad făcând atâtea mofturi.

Faţa Pollyannei se lumină:

– Îţi mulţumesc, tanti Polly. Cred că mi-ar fi prea greu să nu-1 mai spun niciodată. înţelegi, am jucat acest joc timp îndelungat.

– Ce ai jucat? întrebă mătuşa ei.

–  Am jucat jocul pe care tata… Pollyanna se opri cu faţa îmbujorată, simţindu-se stingherită (mătuşa o oprise de a-i vorbi vreodată de tatăl ei şi de a pronunţa cuvântul ei favo­rit „mulţumită”).

Polly se încruntă iar şi nu mai spuse nimic. Prânzul se termină în tăcere. Pollyanna fu încântată când auzi pe mătuşa ei telefonând soţiei preotului că nu va merge la întrunirea de azi a doamnelor de la Asistenţă pentru că o durea capul. Când Polly se retrase în camera ei, închizând uşa, Pollyanna încercă să se întristeze pentru că pe mătuşa ei o durea capul, dar în acelaşi timp era mulţumită că mătuşa ei nu va fi acolo când se va vorbi de Jimjny la întrunire. Nu putea uita că bietul Jimmy fusese numit cerşetor de mătuşa ei, şi acum se temea să nu se repete acest lucru nedrept în faţa doamnelor. Pollyanna ştia că doamnele se întrunesc la două, în capela bisericii, la un kilo­metru de casă. Ea plănui să meargă acolo ceva mai înainte.

– Aş dori să fie toate doamnele adunate, îşi zicea ea, de teamă că dacă ar lipsi una să nu fie tocmai aceea care ar fi primit pe Jimmy.

De obicei, însă, ora două însemna trei pentru doamnele comitetului. Liniştită şi plină de încredere, Pollyanna urcă treptele capelei, deschise uşa şi intră în hol. Un dulce mur­mur de vorbire feminină şi de râsete venea dinspre sala principală. Pollyanna şovăi o clipă, apoi intră. Murmurul se opri îndată. Ea înainta sfioasă. Pentru prima oară, Pollyanna nu avea îndrăzneala ei obişnuită. Toate aceste chipuri, unele cunoscute, altele cu totul străine, îi aminteau de întrunirile doamnelor din satul ei îndepărtat cu care era deprinsă.

– Bună ziua, doamnelor, începu ea foarte cuviincioasă. Eu sunt Pollyanna Whittier, poate că unele dintre dumnea­voastră mă cunoaşteţi. Eu ştiu cine sunteţi, dar nu vă cunosc pe toate.

Se făcu o tăcere adâncă. Câteva doamne cunoşteau pe vestita nepoată a colegei lor, şi mai toate auziseră vorbindu-se de ea, dar nimeni nu ştia ce să-i spună acum.

– Eu… eu am venit pentru a expune un caz înaintea dum­neavoastră, îngână Pollyanna după un timp, întrebuinţând în mod conştient frazeologia obişnuită a tatălui ei.

Se făcu o uşoară mişcare.

– Mătuşa dumitale te-a trimis, scumpa mea? o întrebă soţia preotului.

Pollyanna roşi puţin.

– Nu, am venit din proprie iniţiativă. Eu sunt obişnuită să am de-a face cu doamnele de la Asistenţă, căci dumnealor, îm­preună cu tata, m-au crescut.

Una dintre doamnele prezente bufni în râs, iar soţia preo­tului se încruntă.

– Da, dragă, dar ce vrei de la noi?

– Doresc să vorbesc de Jimmy, zise Pollyanna oftând. El nu are alt adăpost decât orfelinatul care e plin şi unde nu mai e loc. El caută un alt cămin, cât de simplu, dar unde ar fi o mama în loc de o directoare. M-am gândit că poate una din dumneavoastră ar binevoi să-1 primească la dânsa.

– Adevărat? Ai crezut aceasta? murmură cineva rupând tăcerea care urmase cuvintelor Pollyannei.

Ea privea cu ochi îngrijoraţi cercul doamnelor care o încon­jurau.

– O! am uitat să spun că Jimmy vrea să muncească, adăugă ea pentru a sfârşi pledoaria.

Încă o tăcere, apoi câteva doamne o întrebară cu răceală despre băiat. Când au fost lămurite, au început să discute între ele cu însufleţire. Pollyanna ascultă cu nelinişte. Ea nu prea înţelegea totul, dar află în curând că nici una din aceste doamne nu-şi deschidea casa micului părăsit, cu toate că fiecare din ele avea aerul de a presupune că altele ar fi putut să-1 primească, deoarece mai aveau la ele câţiva băieţi. Apoi auzi pe soţia preotului spunându-şi cu sfială părerea:

– Nu şi-ar putea oare însuşi Societatea cheltuielile de între­ţinere şi de educare ale lui Jimmy, trimiţând anul acesta mai puţini bani copiilor din India?

Multe din doamnele prezente începură a vorbi deodată, mai tare, şi cu un ton şi mai neplăcut ca până acum. Pollyanna înţelese că Societatea era renumită pentru dărnicia ei către misiunea din străinătate, şi ele considerau ca o ruşine să se dea mai puţin anul acesta. Mai spuseseră ceva de neînţeles pentru Pollyanna, anume că acestor doamne nu prea le păsa de între­buinţarea banilor trimişi acolo; totul era ca suma pe care o strângeau să figureze în capul listei. Dar desigur că aceasta nu putea fi adevărat! Toate lucrurile pe care le-a auzit erau atât de neplăcute şi o tulburau aşa de mult, încât fu chiar mulţumită când se văzu, în fine, plecată de acolo la aer curat. Era foarte tristă… Ce greu îi va veni mâine să-i spună lui Jimmy că doamnele de la Asistenţă socoteau mai nimerit să trimită toţi banii lor pentru creşterea unor mici indieni, că nu puteau da nici o părticică din ei pentru creşterea unui copil nenorocit, orfan în propria lor ţară, fiindcă Jimmy nu era indian, şi numele lui nu putea fi menţionat pe lista lor, aşa cum spusese o doamnă mare cu ochelari pe nas. Întorcându-se aşa abătută, Polly­anna se gândea:

“Desigur că nu e rău să se trimită bani şi păgânilor, dar oare orfanii de aici nu înseamnă nimic pentru aceste doamne; ele nu se ocupă decât de copiii străini? Aş fi crezut că era mult mai bine dacă-1 primeau pe Jimmy decât să fie dumnealor înscrise în capul unei liste de donaţii.”

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s