Secretul mulţumirii ( Volumul 2)


Pe măsură ce trenul se apropia de Beldingsville, Pollyanna o privea cu discreţie, dar şi cu teamă pe mătuşa ei. în timpul călătoriei, doamna Chilton devenise din ce în ce mai agitată şi mai tristă.

Inima Pollyannei se sfîşia de durere privindu-şi mătu­şa. Nu credea că ar fi posibil ca cineva să se poată schimba şi îmbătrîni în numai şase luni. Ochii doamnei Chilton îşi pierduseră toată strălucrirea lor, obrajii îi erau palizi şi zbîrciţi, iar fruntea cu totul încreţită. Buzele îi erau uscate, iar părul îi era strîns pe cap aşa cum îl purta cu mulţi ani înainte, cînd o văzuse Pollyanna pentru prima oară.

– Pollyanna, se auzi vocea doamnei Chilton.

Pollyanna tresări. I se părea că mătuşa sa îi citise gîndurile.

– Da, tanti.

– Unde este sacul cel negru şi mic?

– Aici, lîngă noi.

– Bine, vreau să-mi scoţi voalul cel negru. Ne apro­piem.

– Mătuşă scumpă, dar este aşa de cald şi aşa de greu!

– Pollyanna, ţi-am cerut voalul cel negru. Tu crezi că ţin să fiu văzută la Beldingsville cum arăt, suportînd neno­rocirea care s-a abătut asupra mea?

– Vai, mătuşă, ei n-au sentimente aşa de neplăcute cum îţi închipuieşti mata, protestă Pollyanna. De altfel, nu va fi nimeni care să ne aştepte, deoarece noi n-am spus nimănui cînd vom sosi.

– Da, ştiu. N-am cerut nimănui să ne aştepte, dar i-am scris doamnei Durgin să aerisească bine camerele pentru astăzi. Crezi tu că ea a păstrat această informaţie numai pentru ea? Jumătate din locuitorii oraşului trebuie să ştie că sosim, şi cel puţin douăsprezece persoane, dacă nu mai mult, vor fi la gară, vei vedea; eu îi cunosc. Ei vor să vadă cum arată Polly Harrington săracă. Ei…

– O, mătuşă dragă, o rugă Pollyanna cu ochii plini de lacrimi.

– Dacă n-aş fi aşa de singură. Dacă doctorul ar fi cu noi şi …

Ea se opri din vorbă şi întoarse capul. Gura ei avea mişcări convulsive. Întrebă brusc:

– Unde este voalul?

– Iată-1, răspunse Pollyanna, întinzîndu-i-1. Aproape am ajuns. O, mătuşă, mi-ar fi plăcut ca bătrînul Tom sau Timotei să fi venit să ne aştepte la gară.

– Pentru a ne duce cu trăsura? Cum vrei să păstrăm trăsura şi caii cînd mîine va trebui să-i vindem?

Cînd cele două femei sosiră pe peronul gării, doamna Chilton, acoperită toată cu voalul cel negru, nu privi nici în dreapta nici în stînga. Cu toate acestea, Pollyanna sa­lută şi surîse trist în mai multe direcţii.

– Ei bine, nu… ba da, acesta este Jimmy! strigă ea veselă, întinzînd o mînă prietenească. Cred că acum tre­buie să-ţi spun domnule Pendleton, acum cînd eşti aşa de mare şi aşa de frumos! se corectă ea cu un surîs.

– Aş vrea să te văd mai bine, zise tînărul cu un ton şi un gest provocator.

Apoi se îndreptă spre doamna Chilton, cu intenţia să-i vorbească; dar dînsa, cu capul sus, ţanţoşă, se depăr­tase deja. El reveni spre Pollyanna şi o privi cu multă simpatie.

– Veniţi pe aici amîndouă, le zise grăbit. Timotei este aici cu trăsura.

– Ce frumos din partea lui, zise Pollyanna. Scumpă mătuşica, Timotei este aici, a venit cu trăsura, şi iată-1 pe Jimmy Bean! îţi aminteşti de Jimmy Bean?

Din cauza emoţiei şi a agitaţiei sale, Pollyanna nu îşi dădu seama că îl numise pe tînăr cu numele lui din copi­lărie. Doamna Chilton, însă, observă aceasta. Cu un aer respingător ea îşi întoarse capul zicînd cu un ton rece ca gheaţa:

– Domnul Pendleton este foarte amabil, dar îmi pare foarte rău că el şi Timotei s-au ostenit atît de mult pentru noi.

– Nici o oboseală, vă asigur. Dacă aţi voi să-mi încredinţaţi biletele, mă voi ocupa şi de bagajele dum­neavoastră.

Pollyanna, cu un “mulţumesc”, bucuroasă, scăpă şi de grija aceasta dîndu-i biletele, iar demnitatea doamnei Chilton rămase neschimbată, neavînd a zice nimic.

Drumul cu trăsura pînă acasă a fost parcurs în tăcere. Timotei, puţin cam supărat de primirea pe care i-o fă­cuse vechea stăpînă, stătea pe capră cu buzele strînse. Pollyanna nu era nici tristă şi nici veselă. Cu ochii gînditori şi plini de lacrimi contempla priveliştea copilăriei sale. Deodată luă cuvîntul şi zise:

– Nu-i aşa că Jimmy e frumos? Cît de mult s-a dez­voltat! Parcă tot zîmbeşte; da, sînt sigură, zîmbeşte.

Timotei era prea jignit şi prea fricos ca să îndrăz­nească să-i spună doamnei Chilton ceea ce o aştepta aca­să, astfel că porţile mari deschise, împodobite cu flori şi Nancy pe prag, făcură o surpriză plăcută pentru doamna Chilton şi pentru Pollyanna.

– Vai, Nancy, ce frumos este! zise Pollyanna sărind uşor din trăsură. Mătuşica, iată că Nancy a venit să ne primească; vezi cum a împodobit totul cu flori?

Vocea Pollyannei era veselă, deşi ea tremura puţin, întoarcerea acasă fără doctorul scump care o iubise aşa de mult îi era foarte grea şi deci înţelegea cu atît mai mult durerea care o stăpînea pe mătuşa ei care se ferea să nu izbucnească în plîns de faţă cu Nancy. Totuşi în dosul voalului negru i se zăreau ochii plini de lacrimi şi gura tremurînd. Pollyanna ştia că pentru a ascunde emoţia, mătuşa ei avea nevoie să găsească cuiva o greşeală spre a transforma tristeţea în mînie. Din această cauză, nu a fost surprinsă de răceala cu care doamna Chilton o trată pe Nancy zicîndu-i scurt:

– Natural că e frumos din partea ta, Nancy, dar în realitate aş fi preferat să nu fi făcut absolut nimic.

Orice bucurie dispăru din ochii Nancyei. Se părea că-i speriată şi mînioasă în acelaşi timp.

– O, domnişoară Polly, madam Chilton, vreau să zic, am crezut că nu trebuie să vă las…

– N-are importanţă, Nancy, o întrerupse doamna Chilton; să nu mai vorbim.

Şi cu capul sus, intră în casă. Un minut mai tîrziu se auzi uşa camerei închizîndu-se. Nancy se întoarse tul­burată.

– Domnişoară Pollyanna, ce este? Ce să fac? Cre­deam că va fi mulţumită. Ziceam că am făcut bine.

– Fără îndoială, răspunse Pollyanna plîngînd. Este foarte frumos din partea ta, foarte frumos!

– Da, dar doamnei nu i-a făcut plăcere.

– Ba da, i-a plăcut, dar n-a vrut să-şi arate mul­ţumirea pe faţă. Se temea ca nu cumva s-o cuprindă plînsul şi… O Nancy, Nancy, eu sînt mulţumită că pot să plîng, zise Pollyanna plecîndu-şi capul suspinînd pe umă­rul Nancyei. Mă înţelegi că nu pot să plîng de faţă cu ea şi este foarte greu să revii aici după atîta timp şi în condiţii cu totul schimbate. O înţeleg şi are dreptate să fie nervoasă.

– Fără îndoială, iubita mea, dar gîndeşte-te că primul lucru pe care l-am făcut a fost s-o supăr, şi…

– Nu, nu, n-ai supărat-o. Aşa este ea, Nancy. Nu vrea să ştie nimeni cît de greu suportă pierderea doctorului. Îi este teamă să arate lumii lucrul acesta, şi ca să se scuze, caută motive de supărare şi de izolare. Tot aşa se poartă şi cu mine. Eu însă o înţeleg.

– O! Da, da, înţeleg şi eu, răspunse Nancy strîngînd la pieptul ei cu multă dragoste pe tînăra fată. îngeraş drag, sînt fericită că te văd iarăşi!

– Şi eu sînt mulţumită, de asemenea, zise Pollyanna retrăgîndu-se încetişor de la pieptul Nancyei şi ştergîndu-şi ochii de lacrimi. Mă simt mai bine aici ca oriunde, îţi mulţumesc Nancy. Apreciez tot ce ai făcut pentru noi. Să nu te mai reţin mult, că este ora cînd trebuie să pleci.

– Dar eu nici nu mă gîndesc să plec, răspunse Nancy mirată.

– Vrei să rămîi? O, dar Nancy, noi nu te putem ţine. Va trebui ca eu însămi să fac menajul. Pînă cînd vom vedea cum se aranjează lucrurile, vom trăi foarte modest; aşa a spus mătuşa Polly.

– Cum crezi că eu aş primi bani pentru… începu Nancy supărată.

Numai după ce s-a servit masa şi totul a fost pus în ordine, doamna Durgin a înţeles că poate să plece acasă cu soţul ei, dar totuşi continua cu insistenţă, cerînd să-i fie îngăduit ca din cînd în cînd să vină să ajute la treburi. Cînd Nancy plecă, Pollyanna veni în salon unde doamna Chilton stătea singură pe scaun, cu mîinile acoperindu-şi ochii.

– Nancy n-a fost destul de drăguţă că a pregătit toate cu atîta bunăvoinţă?

Nici un răspuns.

– Mă întreb unde a găsit atîtea flori. A pus în toate camerele, chiar şi în dormitor.

Iarăşi nici un răspuns. Pollyanna scoase un oftat adînc şi aruncă o privire spre faţa mătuşii. Peste o clipă făcu o nouă încercare.

– Am văzut pe bătrînul Tom în grădină. Sărmanul, are tot timpul dureri, din cauza reumatismului său. S-a cocoşat şi mai mult. Este îngrijorat şi el de matale şi…

Doamna Chilton o întrerupse brusc.

– Pollyanna, ce ne vom face?

– Ce să facem? Desigur, dragă mătuşica, vom face cum va fi mai bine.

– Lasă, lasă, Pollyanna, fii serioasă măcar o singură dată. Precum ştii, veniturile mele au dispărut aproape complet. Totuşi mai am nişte titluri, deşi domnul Hart zice că în prezent acestea nu aduc aproape nici un venit. Am ceva bani la bancă, o mică rentă şi casa aceasta. Dar la ce serveşte casa aceasta? Este prea mare pentru noi şi n-aş putea s-o vînd decît cu jumătate din valoarea ei, asta în cazul cînd aş găsi pe cineva căruia să-i trebuiască.

– S-o vinzi? Vai, tanti! N-ar trebui să vinzi această casă măreaţă şi plină de atîtea lucruri frumoase!

– Probabil voi fi silită, Pollyanna. Trebuie să mîncăm, din nenorocire.

– Ştiu, şi am o poftă de mîncare aşa de mare… zise Pollyanna răspîndind puţină veselie. Totuşi, cred că tre­buie să fii mulţumită că am poftă de mîncare.

– Desigur, tu găseşti totdeauna motive de mulţumire. Dar pe urmă ce se va alege de noi, copilă?

– M-am gîndit deja la toate acestea. Aş vrea să pot cîştiga ceva bani.

– O, copilă, copilă! Doar n-am trăit eu ca să te aud spunînd astfel! zise sărmana femeie deznădăjduită. O urmaşă a Harringtonilor să trebuiască să cîştige pîinea muncind.

– Dar în asta nu este nimic înjositor, nimic grav, zise Pollyanna zîmbind. Trebuie să fii mulţumită, că o urmaşă a Harringtonilor este aşa de iscusită încît ştie să-şi cîştige existenţa. Nu-i nici o ruşine, mătuşica Polly! Numai dacă eu aş avea vreun talent şi numai dacă aş fi în stare să fac ceva bun în lumea aceasta, zise ea oftînd. Ştiu puţin să cînt, să cînt la pian, să lucrez broderii şi să fac menajul; dar nu ştiu nimic aşa de bine, încît să pot cere o plată pentru lucrul meu. Cred că ceea ce aş putea face, adăugă ea după un timp de tăcere, ar fi să gătesc şi să conduc o casă. Dar lucrînd în bucătăria noastră proprie n-aş putea aduce nici un ban, zise Pollyanna întristată. Şi ceea ce ne trebuie nouă sînt tocmai banii.

– Aşa este, oftă doamna Chilton.

Urmă o tăcere lungă, care fu întreruptă tot de Pollyanna.

– Scumpă mătuşica, asta nu poate merge aşa, strigă ea cu o schimbare completă a felului ei de a se exprima. Nu te mai tulbura. Într-una din zilele ce urmează îmi voi descoperi un talent minunat. Este foarte distractiv să descoperi că-ţi lipsesc multe lucruri, apoi să aştepţi venirea lor. A trăi ştiind că vei primi tot ce-ţi lipseşte este foarte odihnitor, zise ea terminînd printr-o izbucnire veselă de rîs.

Dar doamna Chilton nu rîse. Se mulţumi să ofteze şi să zică:

– Pollyanna, ce copil eşti!

Primele zile la Beldingsville n-au fost uşoare nici pentru doamna Chilton, nici pentru Pollyanna. Cu toate că erau libere tot timpul, totuşi nu găseau un anumit scop pe care să-1 urmărească. Prietenii şi vecinii veneau să le facă vizite, şi Pollyanna îi primea totdeauna foarte bine. Doamna Chilton, însă, ori de cîte ori prindea ocazia se scuza că nu-i poate primi.

Doamna Chilton vorbea rar de doctor, dar Pollyanna ştia bine că el era tot timpul prezent în gîndul ei şi că tăcerea nu era decît un fel de manta în care se înfăşură pentru a-şi ascunde emoţiile ei adînci pe care nu voia să le lase să iasă la iveală.

În timpul primei luni, Pollyanna văzu de multe ori pe Jimmy Pendleton. El veni mai întîi cu John Pendleton pentru a face obişnuita vizită oficială şi ceremonială. Apoi Jimmy a mai venit o dată cu flori, altădată cu o carte pentru doamna Polly şi de vreo două ori fără nici un motiv. Pollyanna îl primea întotdeauna cu mare plăcere. Celor mai mulţi dintre prieteni, Pollyanna le vorbea foarte puţin despre schimbarea survenită în viaţa lor. Lui Jimmy, însă, îi vorbea deschis şi niciodată nu uita să-i spună: “Numai dacă aş putea să fac ceva care să-mi aducă un venit, să pot cîştiga bani”.

– Am devenit cea mai bună negustoreasă fiinţă mică din cîte există, zicea ea zîmbind trist. Mă înţelegi cred; tanti Polly se simte aşa de săracă. Se crede mai săracă decît este în realitate, şi acest gînd o deprimă rău, o obsedează de-a dreptul. Aş vrea s-o ajut cumva.

Jimmy privi faţa serioasă a Pollyannei cu ochii plini de lumină şi cu privirea ei blîndă.

– Ce-ai vrea să faci? întrebă el.

– Aş vrea să gătesc şi să fac menajul, zise Pollyanna gînditoare. Dar aceasta nu aduce bani cînd o faci în casa ta proprie, şi în altă parte n-aş vrea să merg să fac serviciul acesta.

– Desigur, zise tînărul.

Mai privi încă o dată faţa ei întrebătoare care era întoarsă spre el. De data aceasta, se roşi de-a binelea şi zise:

– Dacă te-ai mărita? Te-ai gîndit la aceasta, domni­şoară Pollyanna?

Pollyanna se puse pe un rîs vesel.

– O! nu, eu nu mă voi mărita niciodată. În primul rînd că nu sînt drăguţă şi, afară de asta, vreau să trăiesc cu mătuşa Polly şi să am grijă de ea.

– Nu eşti drăguţă? Nu te-ai gîndit niciodată că s-ar putea să aibă cineva altă părere în privinţa aceasta?

Pollyanna dădu din cap.

– Nu poate să fie nimeni. Eu am o oglindă. Cred că ştii, nu?

Pentru orice altă fată, acest răspuns ar fi putut însem­na o cochetărie, cum gîndea Pendleton. Dar privind fata din faţa lui, văzu lămurit că nu putea fi vorba de nimic fals. Ceva din felul ei de a se purta din copilărie persista şi acum în toate mişcările şi gesturile ei.

– De ce nu eşti drăguţă? o întrebă el.

Oricît era de sigur de caracterul Pollyannei, totuşi lui Pendleton îi era teamă de îndrăzneala lui punînd această întrebare…

– Ei bine, pentru că nu sînt, zise Pollyanna rîzînd. N-am fost creată frumoasă. Poate îţi aminteşti că atunci cînd eram fetiţă credeam că cel mai frumos lucru pe care mi l-ar fi dăruit Dumnezeu ar fi fost să am bucle de păr negru.

– Şi acum ai tot acea mare dorinţă?

– Nu, nu cred. Dar totuşi mi-ar plăcea şi acum ca şi oricînd. De altfel, n-am nici gene lungi, şi nasul meu nu-i nici grec nici roman, de nici un tip; am un nas simplu, şi faţa mea este prea lungă, sau prea scurtă, am şi uitat cum este. Am măsurat-o cu aceea a unei frumuseţi con­sacrate şi am constatat că nu are dimensiunile cerute. Se zice că lăţimea feţei trebuie să fie egală cu cinci ochi, iar mărimea ochilor cu o altă dimensiune de care nu-mi aduc aminte.

– Ce descriere frumoasă! zise Pendleton zîmbind. Apoi, contemplînd tînăra fată cu o privire plină de admiraţie, o întrebă:

– Nu te uiţi niciodată în oglindă, cînd vorbeşti aşa, Pollyanna?

– Desigur că nu.

– Ei bine, încearcă o dată.

– Ce idee curioasă.

Pendleton începu să rîdă şi o privi cu încîntare.

– Atunci, înseamnă că tu joci în continuare jocul?

Pollyanna îl privi mirată.

– Da, sigur. Ei bine, Jimmy, nu cred că aş fi putut răzbi în aceste şase luni fără acest joc binefăcător.

– Nu te-am auzit de mult vorbind despre el. Ea îşi schimbă culoarea.

– Mă tem că am vorbit prea mult celor indiferenţi, pe care nu-i interesează. Ei nu l-ar accepta de la mine la douăzeci de ani, aşa cum o făceau cînd eram de zece ani, ştii bine aceasta. Oamenilor nu le place să le predici, adăugă ea cu un surîs puţin răutăcios.

– Mă întreb adesea, Pollyanna, dacă tu însuţi înţelegi într-adevăr acest joc şi mai ales dacă îţi dai seama ce a făcut el pentru cei care-1 joacă.

– Ştiu numai ce a făcut pentru mine. Vocea ei era scăzută şi privea în altă parte.

– Cineva spunea odată că acest joc ar revoluţiona lu­mea dacă l-ar juca fiecare, şi cred că aşa este.

– Da, însă sînt oameni care nu iubesc «revoluţia», răspunse Pollyanna zîmbind. Am întîlnit anul trecut în Germania un om care şi-a pierdut averea. Cineva, în prezenţa mea, 1-a încurajat puţin zicîndu-i: “Gîndeşte-te că lucrurile ar fi putut ieşi mai rău”. Ar fi trebuit să-1 auzi: “Dacă era ceva care putea să mă înnebunească – zicea el -era cînd auzeam că mi se spune că s-ar fi putut întîmpla ceva mai rău şi că trebuie să mă mulţumesc cu ce mi-a rămas. N-am ce face cu astfel de oameni care au veşnic zîmbetul pe buze şi care repetă întruna că sînt foarte mulţumiţi pentru că pot să respire, să mănînce, să se plimbe sau să doarmă. Cînd mi se spune că trebuie să mă mulţumesc cu astfel de baliverne, simt că înnebunesc; aş vrea să mă arunc asupra unuia din aceştia şi să-1 omor”, Închipuieşte-ţi ce gafă aş fi făcut dacă vorbeam cu acel om despre jocul mulţumirii.

– Ai dreptate! Dar eu cred că oricum, cu ideile lui greşite despre lume şi viaţă, el a rămas foarte nenorocit şi la fel ceilalţi din jurul lui, nu-i aşa?

Pollyanna zîmbi.

– Lucrul acesta îmi aduce aminte de ceea ce i-am spus într-o zi unei doamne sărace. Era una din doamnele de la Asistenţa Socială din vest; una dintre acele per­soane care se bucură în adevăr că este nenorocită şi că poate să-şi povestească necazurile. Atunci aveam vreo şase ani şi încercam să învăţ jocul. Trebuie să-ţi mărtu­risesc că n-am avut prea mare succes, şi la urmă am înţeles foarte puţin, căci am zis triumfînd: “în tot cazul, poţi fi mulţumită că ai atîtea lucruri care să te facă nenorocită, de vreme ce îţi place să fii nenorocită”.

– Cred că aceasta “i-a făcut mult bine”, zise Jimmy.

Pollyanna încruntă sprîncenele.

– Mă tem că nu i-a făcut nici o plăcere, după cum nici neamţului nu i-ar fi folosit cu nimic dacă i-aş fi spus acelaşi lucru.

– Dar trebuia să le spui, şi ar trebui…

– Ei bine, Jimmy, ce înseamnă asta?

– Nimic, numai mă gîndeam că poate sînt în stare să te conving să faci un lucru pe care mă tem că l-ai făcut.

El se opri brusc, încurcat şi roşu la faţă.

– Ei bine, Jimmy Pendleton, te rog încă o dată, ce înseamnă aceasta?

– Nimic…

– Aştept, şopti Pollyanna. Purtarea şi vocea ei erau calme şi încrezătoare, cu toate că în ochi i se citea o ex­presie puţin răutăcioasă.

Tînărul nu îndrăznea.

– Vezi, iată eu am puţină grijă de acest joc, de teamă că o să-mi vorbeşti ca altădată, poate mă înţelegi.

– Asta vrei să-mi spui? Ce-ţi spuneam altădată? Mi se pare că mă crezi că sînt la douăzeci de ani ca şi la zece ani.

– Nu, nu asta voiam să-ţi spun Pollyanna; cu adevărat mă gîndeam…

Dar Pollyanna îşi astupă urechile cu palmele şi plecă de acolo rîzînd.

 

***

 

Pe la sfîrşitul lui iunie, Pollyanna primi o scrisoare din partea domnişoarei Wetherby:

 

Vă scriu pentru a cere o favoare. Cred că îmi veţi putea spune care familie liniştită din Beldingsville ar putea s-o ţină în pensiune pe sora mea în timpul verii. Sînt trei persoane: doamna Carew, secretara ei şi fiul ei adoptiv Jamie. Cred că vă amintiţi de Jamie, nu-i aşa? Ei n-ar vrea să stea nici la hotel şi nici la o pensiune obişnuită. Sora mea este foarte obosită, iar doctorul i-a recomandat să meargă la ţară pentru a face o schimbare şi a avea un repaus complet. Ne-am gîndit numaidecît la Beldingsville şi la dumneavoastră. Ar vrea să plece, dacă e posibil, la începutul lui iulie. Oare ar fi o îndrăzneală prea mare dacă v-aş ruga să-mi răspundeţi cît mai curînd? Rămîn din toată inima a dumitale,

 

                                                                                                                   Della Wetherby.

 

După ce a citit această scrisoare, Pollyanna a rămas cîteva minute pe gînduri. Apoi o idee care i-a trecut prin minte a făcut-o să scoată o exclamaţie şi, sculîndu-se brusc, s-a dus la mătuşa ei.

– Tanti dragă, strigă ea răsuflînd de oboseală, am o idee foarte bună. Ţi-am spus că o să se întîmple ceva care să-mi dea posibilitatea să-mi arăt talentele. Ascultă-mă: am primit o scrisoare de la domnişoara Wetherby, care îmi spune că doamna Carew şi familia ei doresc să petreacă vara la ţară şi mă întreabă dacă aş putea să le găsesc o gazdă convenabilă. Ei nu vor să meargă la vreun hotel şi nici la vreo pensiune, ci ar vrea să cunoască o familie care să-i primească. Mai întîi n-am găsit nimic, dar acum ştiu pe cine să le recomand; ghiceşte tanti.

–  Sărmana de mine, zise doamna Chilton, tu îmi scoţi sufletul cu graba ta. S-ar părea că ai numai doispre­zece ani, în loc să fii o fată cu judecată. Despre cine e vorba?

– Să găsim o familie care să primească pe doamna Carew şi pe Jamie. Am găsit-o.

– Chiar? şi de ce m-ar interesa asta pe mine? şopti doamna Chilton dezinteresată.

– Să-i primim aici, dragă tanti!

– Pollyanna! strigă doamna Chilton cu spaimă în glas.

– Te rog foarte mult să nu zici nu. Nu vezi dumneata că acesta este norocul care vine de la sine, norocul pe care-1 aşteptam? Camere avem destule, şi dumneata ştii că mă pricep să conduc gospodăria. Putem deci să-i primim bine, şi lucrul acesta o să-ţi aducă bani.

– Dar Pollyanna, înţelege-mă că nu pot transforma casa mea într-o pensiune – vila Harrington nu poate ajunge o pensiune! O, Pollyanna, nu pot suporta gîndul acesta!

– Dar nu va deveni o pensiune obişnuită. Aceştia pe care-i primim sînt prietenii noştri, musafiri care vin să ne vadă; numai că ei vor fi musafiri care plătesc şi în acelaşi timp ne vom bucura de tovărăşia lor şi vom avea şi bani, banii de care avem nevoie, scumpă mătuşica, accentua Pollyanna.

Un sentiment de mîndrie jignită făcu să roşească faţa doamnei Chilton, care se aruncă într-un fotoliu gemînd.

– Ei, şi cum o să faci tu toate acestea? o întrebă în sfîrşit. Tu nu poţi face toate treburile singură, copilă!

– O, nu, îi răspunse plină de bucurie, simţindu-se acum pe un teren sigur, ştiind că a ajuns la victorie. Voi putea să fac bucătăria si să supraveghez totul, şi sînt sigură că una din surorile mai mici ale Nancyei va veni să facă restul. Madame Durgin s-ar ocupa de spălat rufe, cum deja face şi acum. Vai, dragă tanti, va fi o plăcere! Îmi pare un lucru foarte frumos cum şi este în adevăr, să-mi cadă bani în mînă aşa pe negîndite.

– Îţi cad în mînă, într-adevăr! Mai ai multe de în­văţat, Pollyanna. Cînd vei cădea moartă de oboseală, după ce vei fi gătit şi vei fi făcut menajul, cînd vei fi aproape distrusă pentru a satisface pe alţii, atunci vei înţelege ceea ce spui acum.

– Bine, o să-mi aduc aminte, răspunse Pollyanna rîzînd. Dar nu voiesc să-mi fac inimă rea de pe acum; mă duc repede să-i scriu domnişoarei Wetherby. Cînd va veni Jimmy Bean după-masă, îl voi ruga să-mi pună scrisoarea la poştă.

Doamna Chilton nu-şi găsea astîmpăr în fotoliul.

– Pollyanna, aş vrea să-1 numeşti pe tînărul acesta pe numele lui adevărat.

– Da, afirmă Pollyanna, dar l-am cam uitat.

Cînd sosi Jimmy la ora patru, scrisoarea era gata. Pollyanna tremura încă de emoţie şi îndată îşi puse vizi­tatorul la curent cu cele aranjate.

– Şi voi fi aşa de fericită! adăugă, cînd isprăvi de spus toate planurile. Nu i-am mai văzut niciodată din iarna cînd am fost la Boston. Ţi-am vorbit de Jamie, nu-i aşa?

– Da, mi-ai vorbit, zise el cu un tremur nervos în voce.

– Ei, nu-i aşa că e splendid că vine şi el?

– Nu sînt convins că venirea lui poate fi un lucru splendid.

– Nu găseşti splendid că am acest noroc s-o ajut pe mătuşa mea? Află Jimmy că eu sînt încîntată.

– Mie mi se pare că va fi destul de neplăcut pentru tine, răspunse Jimmy cam iritat.

– Desigur, cîteodată, dar voi fi mulţumită să cîştig ceva şi la aceasta mă voi gîndi tot timpul. Vezi, dar, Jimmy cum devin negustoreasă?

Urmă o clipă de linişte, apoi tînărul o întrebă brusc:

– Ce vîrstă are Jamie ăsta acum?

– Nimeni nu ştie exact; îmi închipui că este cam de vîrsta ta. Sînt curioasă să ştiu cum îi merge acum. Am întrebat şi în scrisoare.

– Da, într-adevăr!

Pendleton privi scrisoarea pe care o avea în mînă şi oftă cu un aer de neîncredere. Se gîndea că ar trebui s-o rupă, s-o dea la oricare altul, s-o arunce undeva sau să facă orice ca s-o distrugă numai să n-o pună la poştă.

Jimmy îşi dădea seama că este gelos, că totdea­una fusese gelos pe acest tînăr. Acum, cînd iubea pe Pollyanna, era supărat şi nu mai voia să-şi arate gelozia. Pur şi simplu nu voia ca acest tînăr ce-i purta numele să vină aici la Beldingsville ca să le tulbure liniştea.

În cîteva zile se văzu că Jimmy nici nu rupsese scri­soarea şi nici n-o aruncase, căci Pollyanna primi un răs­puns prompt şi încîntător de la domnişoara Wetherby, şi la vizita lui următoare, Jimmy o auzi pe Pollyanna spunîndu-i:

– Fireşte, în prima parte a scrisorii îmi arată cît sînt ei de mulţumiţi cu răspunsul meu; aceasta nu te intere­sează. Restul însă vreau să ţi-o citesc. Contez mult pe tine Jimmy, şi sper că mă vei ajuta să le fac cît mai plăcută şe­derea lor aici.

– Da, desigur!

– Nu fi ironic, pentru că nu-ţi place numele lui Jamie, zise Pollyanna cu un ton de reproş şi cu o seve­ritate fină. Îl vei iubi şi pe el şi o vei iubi şi pe doamna Carew.

– Crezi asta? replică Jimmy, cu oarecare aroganţă. Să sperăm că dacă voi începe s-o iubesc pe acea doamnă, dînsa va fi aşa de amabilă să-mi plătească cu aceeaşi monedă.

– Fără îndoială. Acum ascultă. Scrisoarea aceasta este de la sora ei, domnişoara Della Wetherby, care este infirmieră la sanatoriu.

Şi Pollyanna, zîmbind mereu răutăcioasă, începu să citească:

“îmi ceri să-ţi spun tot ce mă interesează şi pe mine. Este o chestiune cam grea, totuşi, pe cît se poate, îţi voi îndeplini dorinţa. Pentru a începe, cred că o vei găsi pe sora mea cu totul schimbată. Noile interese, care au intrat în viaţa ei, au făcut minuni timp de şase ani. În momentul de faţă ea este puţin supărată şi obosită, dar un bun repaus o va vindeca repede. Vei vedea şi tu cît pare de tînără, de înfloritoare şi de mulţumită. Notează că am zis mulţumită.

          Lucrul acesta nu te va mira atît ca pe mine, deoarece erai prea tînără pentru a observa cît era de nenorocită, cînd ai venit tu la Boston. Atunci, pentru ea, viaţa era lipsită de orice speranţă şi de orice fericire; acum o găseşte plină de veselie şi de mulţumire.

          Mai întîi, îl are pe Jimmy, şi cînd îi vei vedea împre­ună nu vei mai avea nevoie să te informez ce înseamnă el pentru ea. Este drept că noi nu ştim bine dacă este Jamie al nostru, cel adevărat, însă sora mea îl iubeşte ca pe copilul ei propriu; l-a adoptat în mod legal, cred că ştii aceasta.

          Îţi mai aminteşti de Sadie vînzătoarea? Ei bine, tot căutînd s-o ajute şi să-i facă o viaţă mai plăcută, sora mea a tot mărit sforţările sale puţin cîte puţin, aşa de bine, încît acum are douăsprezece fete tinere care o consideră ca îngerul lor salvator. A înfiinţat o societate pentru tinerele lucrătoare. Poţi să-ţi închipui că lucrul acesta cere efort fizic şi consum nervos. Ajutorul ei cel mai preţios este secretara sa, Sadie Dean. O vei găsi mult schimbată şi pe această tînără; cu toate acestea ea este mereu aceeaşi Sadie Dean.

          Pe cînd pentru Jamie, bietul Jamie, cea mai mare în­tristare a vieţii sale este de a şti că nu va mai putea merge niciodată. Într-un timp, noi toţi nutream oarecare speranţe. Timp de un an, doctorul Ames a venit aici la sanatoriu şi l-a îngrijit aşa de bine, încît Jamie poate să meargă acum în cîrje. Bietul băiat va rămîne infirm toată viaţa. El şi-a păstrat într-o măsură minunată entuziasmul copilăresc şi plăcerea de a trăi. Un singur lucru ar putea să-l arunce într-o completă disperare şi să-i altereze inteligenţa, dacă ar descoperi că el nu este Jamie Kent, nepotul nostru. Cred că numai datorită forţei lui de sugestie şi de gîndire a ajuns să creadă că este adevăratul Jamie; chiar dacă nu este aşa, sper că el nu va şti aceasta niciodată”.

          – Aceasta este tot ce scrie despre ei, zise Pollyanna îndoind scrisoarea. Nu-i interesant?

– Da, într-adevăr! răspunse Jimmy cu un ton mai ridicat.

Se gîndea acum ce înseamnă pentru el două picioare sănătoase. Şi, de asemenea, ar fi dorit în acea clipă ca sărmanul invalid să aibă şi el parte de atenţie şi de gîndire din partea Pollyannei, dar nu prea multă!

– Nu este o greşeală, este ceva inviorător pentru sărmanul băiat, îşi zise el.

– Tu nu ştii nimic, Jimmy Bean, răspunse Pollyanna mişcată; eu însă îl pot înţelege, că un timp oarecare nici eu n-am putut merge şi deci ştiu ce înseamnă asta.

– Da, desigur, răspunse Jimmy mişcîndu-se agitat pe scaunul său.

Jimmy, văzînd faţa atît de radioasă şi ochii Pollyannei atît de strălucitori, nu mai era aşa de sigur dacă doreşte ca Jamie să vină la Beldingsville, căci vedea că, atunci cînd se gîndea la el, Pollyanna avea o înfăţişare cu totul deo­sebită.

 

Secretul mulţumirii ( Volumul 2)


De data aceasta, Beldingsville nu-i făcu Pollyannei o primire cu muzică şi cu flori, poate din cauză că sosirea ei era cunoscută de puţine persoane. Cu toate acestea, ea n-a fost lipsită de o primire frumoasă din partea celor ca­re au întîmpinat-o, începînd cu mătuşa ei şi cu unchiul Chilton, chiar din momentul cînd a coborît din tren.

Pollyanna n-a pierdut timpul, ci a şi început să facă vi­zite scurte pe la toţi prietenii săi vechi. Dar totdeauna pe unde se ducea auzea aceeaşi întrebare: “Cam ţi-a plăcut la Boston?” Dar poate nimănui nu i-a răspuns aşa de explicit ca domnului Pendleton. Cînd el a întrebat-o, ea i-a dat răspunsul puţin cam tulburată:

– Ah, mi-a plăcut, dar nu întru totul.

– Dar, nu înţeleg! zise domnul Pendleton zîmbind.

– Nu. Sînt lucruri… Dar sînt mulţumită că am fost, îi explică grăbită; obiceiurile erau străine şi deosebite de ale noastre. Acolo se lua masa seara, nu la prînz. Dar toată lu­mea a fost bună cu mine şi am văzut o mulţime de lucruri minunate: grădina publică, muzeul de pictură, automobi­le şi străzi care nu mai aveau sfîrşit. şi oameni, niciodată n-am mai văzut aşa mulţi ca acolo.

– Ei bine, eu credeam că tu iubeşti mult oamenii.

– Desigur, răspunse Pollyanna, din nou gînditoare. Dar la ce serveşte să vezi atîta lume dacă nu poţi face cu­noştinţă cu nimeni?

Urmă o tăcere, apoi cu un oftat Pollyanna continuă:

– Probabil că ceea ce nu mi-a plăcut acolo a fost fap­tul că oamenii nu se cunosc între ei; în afară de asta, totul este foarte plăcut! Gîndiţi-vă, domnule, sînt acolo atîtea persoane care locuiesc pe străzi strîmte şi murdare şi care n-au nici ce să mănînce şi nu primesc nici cel puţin daruri misionare. Apoi sînt alte persoane, ca doamna Carew, ca­re locuiesc în case măreţe şi au de mîncare mai mult decît le trebuie şi mai multe haine decît pot să îmbrace. Acum, dacă aceste persoane le-ar cunoaşte pe celelalte…

Dar domnul Pendleton o întrerupse printr-o izbuc­nire în rîs.

– Scumpa mea fetiţă, nu te-ai gîndit niciodată că toa­te aceste persoane nu doresc să se cunoască unele cu al­tele? întrebă el cu un ton impunător.

– O, unele doresc asta! zise Pollyanna, convinsă de ceea ce spune. Dau un exemplu, pe Sadie Dean. Ea vinde rubine şi mărgele într-un magazin mare; ea voia să cu­noască lumea şi am introdus-o în casa doamnei Carew; a făcut cunoştinţă cu Jamie şi alte persoane şi a fost aşa de mulţumită că le-a cunoscut! Dacă oamenii s-ar cunoaşte în aşa fel încît bogaţii să poată da săracilor puţin din ba­nii lor…

Domnul Pendleton o întrerupse din nou, rîzînd.

– Ah! Pollyanna, Pollyanna! Mă tem că tu nu te-ai adîncit în apele mari şi învolburate ale vieţii.

– Eu nu ştiu dacă m-am izbit sau nu îndeajuns de greutăţile vieţii, dar ştiu că eu îi iubesc pe toţi oamenii şi aş vrea ca cei bogaţi să dea şi celor săraci din avutul lor.

– Mă îndoiesc, Pollyanna, zise domnul Pendleton, că cel bogat ar fi dispus vreodată să împartă cu cel sărac averea sa; chiar tu dacă ai ajunge să împărţi bogăţiile, te-ai izbi de tot felul de greutăţi, de tot felul de piedici.

Pollyanna oftă adînc.

– Ştiu, doamna Carew spune acelaşi lucru. Dînsa pre­tinde că eu nu înţeleg nimic. E drept, nu pot înţelege de ce unele persoane au bogăţii aşa de mari, în timp ce alţii n-au nimic; nu-mi place aceasta, şi dacă vreodată voi avea ceva bogăţii, voi da o parte celor ce n-au nimic, chiar dacă acest gest mi-ar fi spre pagubă.

– Nu scumpă fetiţă, mă tem că tot nu vei înţelege ni­mic, zise domnul Pendleton devenind grav, privind spre Pollyanna cu ochii plini de dragoste. Nici noi nu vom proceda aşa, şi nici alţii. Dar spune-mi cine este acest Jamie de care vorbeşti toată ziua?

Pollyanna îi povesti istoria lui. Vorbind de Jamie, ea se linişti. Îi plăcea să vorbească de el. Erau unele lucruri care-i plăceau şi nu era nimic care s-o împiedice de a le discuta. Vorbea tuturor de Jamie; credea că toţi se inte­resează de el cum se interesa ea însăşi. Nu fusese contra­zisă de nimeni, însă într-o zi, Jimmy Pendleton i-a spus:

– Deci nu mai era nimeni la Boston, decît acest atît de pomenit Jamie? o întrebă el pe un ton iritat, într-o după-amiază.

– Ei bine, Jimmy Bean, la ce te gîndeşti tu? se răsti Pollyanna.

Băiatul se ridică şi zise:

– Eu nu sînt Jimmy Bean. Sînt Jimmy Pendleton. Din spusele tale mi se pare că nu mai era nimeni la Boston, decît acest Jamie, copil părăsit, care da mîncare păsărele­lor şi le pusese nume fiecăreia, spunînd tot felul de prostii.

– Ei, află Jimmy Be… Pendleton, că Jamie nu este un copil părăsit. Este un băiat foarte drăguţ. El a citit o mul­ţime de cărţi şi ştie multe istorioare pe care le povesteşte din memorie. Dacă şi tu ai şti cîte ştie el, bine ar fi! îi zise cu ochii înflăcăraţi.

Jimmy Pendleton se roşi şi deveni deodată răutăcios.

– Hm! Nu-mi pasă de numele lui, zise triumfător Jamie. Ce nume fără nici o rezonanţă! Cunosc pe cineva care are aceeaşi părere ca şi mine.

– Cine este acela?

– Tata! zise el cu o voce înnăbuşită.

– Tatăl tău? repetă Pollyanna mirată. Îl cunoaşte el pe acest Jamie?

– Nu era vorba de Jamie al tău, era vorba de mine.

– De tine?

– Da. Cu puţin timp înainte de moartea sa, ne opri­sem aproape o săptămînă la un fermier. Tata şi cu mine îi ajutam la strînsul fînului. Soţia fermierului se purta bine cu mine şi într-o zi începu să-mi zică Jamie, nu ştiu de ce. Tata o auzi şi se supără grozav. În supărarea lui zise că Jamie nu era un nume pentru un băiat, şi că fiul său nu va purta niciodată acest nume. Nu l-am mai văzut niciodată aşa de mînios. N-a vrut să rămînă nici pînă la terminarea lucrului; a trebuit să plecăm chiar în noaptea aceea. Eu m-am supărat, din cauză c-o iubeam pe soţia fermierului; era aşa de bună cu mine.

– Şi ce s-a întîmplat după aceea? întrebă Pollyanna.

Băiatul suspină.

– Am mers pînă am găsit un alt loc, şi acolo tatăl meu a murit. După aceea, m-au internat într-un azil.

– De acolo ai fugit cînt te-am întîlnit eu în apropiere de casa doamnei Snow? zise Pollyanna cu bucurie în glas. Şi după aceea te-am cunoscut.

– O da, de atunci mă cunoşti şi mă ştii mereu, repetă Jimmy cu o voce deosebită.

Jimmy îşi reveni îndată în fire.

– Dar eu nu sînt Jamie, mă înţelegi? adăugă cu un aer de dispreţ plecînd şi lăsînd în urma lui pe PoUyanna tulburată şi întristată.

– Ei bine, eu mă pot bucura că nu este aşa în fiecare zi, zise încet fetiţa în timp ce privea cum se depărtează silueta voinică a fanfaronului neplăcut.

 

 

***

          Pollyanna venise acasă de aproape o săptămînă, cînd o scrisoare de la Della Wetherby îi sosi doamnei Chilton:

 

          Aş vrea să vă fac să înţelegeţi ceea ce a făcut fetiţa dumneavoastră pentru sora mea – scria miss Wetherby. Dar mă tem că nu voi reuşi. Pentru aceasta ar fi trebuit s-o cunoaşteţi înainte de sosirea fetiţei. Cînd aţi trimis pe Pollyanna, poate v-aţi dat seama de liniştea şi tristeţea la care era condamnată de mai mulţi ani. Asta era atunci cînd a venit Pollyanna. Nu v-am spus că sora mea regretase promisiunea de a lua fata la ea chiar din ziua cînd a apu­cat să promită; de aceea punea condiţia că în momentul cînd Pollyanna va începe să-i predice, o va trimite înapoi acasă. Şi cu toate acestea, permiteţi-mi, vă rog, să vă po­vestesc ce am constatat ieri cînd m-am dus s-o văd. Nimic altceva nu v-ar da o idee mai lămurită asupra celor ce a putut să înfăptuiască micuţa, dar minunata dumneavoas­tră Pollyanna.

          Apropiindu-mă de casă, am văzut că toate perdelele erau date la o parte; altădată erau lăsate, cu ferestrele în­chise. Cînd am ajuns în vestibul, am auzit muzică; se cînta Parsifal. Saloanele erau ocupate, iar aerul era parfumat cu miros de trandafiri. “Doamna Carew şi Mister Jamie sînt în salonul cel mare” îmi zise camerista. Am intrat. Băiatul era într-un cărucior de invalizi. Era palid, dar avea înfăţişarea unui copil fericit deplin. Sora mea părea cu zece ani mai tînără. Obrajii ei, de obicei fără culoare, erau acum roşii şi ochii îi erau sclipitori. După ce vorbisem cîteva minute cu băiatul, sora mea şi cu mine ne-am urcat în camera ei şi acolo mi-a vorbit de Jamie: «Della, este minunat – a început ea. Tot ce este mai bun în literatură, muzică, în artă, în general, se pare că-i este foarte familiar; are încă puţină nevoie numai de dezvoltare şi instruire. Acestea i le voi furniza eu. Mîine va veni un meditator. Fără îndoială, pregătirea lui Jamie prezintă lacune, dar, cum doreşte să înveţe, totul va fi îndreptat repede. Iubeşte muzica; îl voi îndemna şi îndruma întocmai cum va dori el. Aş fi vrut să vezi ce înfăţişare avea cînd a auzit prima oară muzica lui Saint Graal. Cunoaşte toată istoria regelui Arthur, cu masa sa rotundă; vorbeşte de cavaleri şi de lorzi aşa cum ai vorbi tu de membrii familiei tale. Şi, dragă Della, cred că vom ajunge să-l putem face să meargă. Vreau să fie examinat de doctorul Ames.»

          Şi ea continuă astfel tot timpul cît am ascultat-o cu emoţie, dar aşa de fericită. V-am spus toate acestea, scumpă doamnă Chilton ca să vă puteţi da seama dumnea­voastră singură cît se interesează de acest băiat, ale cărui creştere şi educaţie vrea să le supravegheze, şi cum, fără voia ei, toate acestea i-au schimbat cursul vieţii. Acum cred că sora mea nu va mai putea fi femeia morocănoasă şi nervoasă cum a fost înainte. Şi toate acestea nu sînt altceva decît opera Pollyannei.

          Pollyanna, copil scump! Şi, ce este mai bine, este că ea nu e conştientă de binele ce l-a făcut. Cred că nici chiar sora mea nu-şi dă perfect seama de schimbarea minunată care s-a produs în viaţa şi în inima ei. Şi acum, scumpă doamnă Chilton, cum aş putea să vă mulţumesc? Ştiu că aceasta este imposibil, de altfel nici n-aş îndrăzni. Cu toate acestea, cred că dumneavoastră veţi înţelege cît de recu­noscătoare trebuie să fiu faţă de dumneavoastră şi de Pollyanna.

 

                                                                                                                   Della Wetherby

 

          – Ei bine, se pare că Pollyanna a efectuat o cură de succes, zise doctorul Chilton zîmbind, cînd soţia sa a terminat citirea scrisorii.

– Tom, nu zice asta, te rog, zise doamna Chilton implorîndu-1.

– Dar nu eşti mulţumită că medicamentul a produs efectul dorit?

Doamna Chilton se întoarse cu un aer disperat în fotoliul ei:

– Iar începi, Tom? zise ea oftînd. Desigur că sînt mulţumită că această femeie rătăcită şi-a dat seama că este pe un drum greşit. Sînt de asemenea mulţumită că Pollyanna a ajutat-o. Dar nu sînt mulţumită deloc cînd o compari, mereu, pe fetiţă cu o sticlă de doctorii sau cu un medicament. Nu înţelegi aceasta?

– Prostii! Unde vezi tu ceva rău în asta?

– Rău? Tom Chilton, acest copil creşte zi cu zi. Vrei tu să fie răsfăţată? Pînă acum a fost cu totul inconştientă de puterea ei extraordinară şi în aceasta constă tot secre­tul reuşitei sale. Din clipa în care va încerca în mod con­ştient să îndrepte pe cineva, tu ştii tot aşa de bine ca şi mine, că-i va fi imposibil.

– Nu cred asta, zise doctorul rîzînd.

– Totuşi eu mă tem de asta, Tom.

– Dar, Polly, gîndeşte-te la tot ce a făcut ea. Gîndeşte-te la doamna Snow, la John Pendleton şi la mulţi alţii; ei sînt toţi cu totul altfel de cum erau altădată, ca şi doamna Carew. şi aceasta este opera Pollyannei pe care a binecuvîntat-o Dumnezeu.

–  Ştiu, confirmă doamna Chilton, dar nu doresc s-o ştie şi Pollyanna. Ea ştie că i-a învăţat să joace jocul mulţumirii şi că ei îl joacă împreună. Pollyanna ne-a predicat una din cele mai puternice predici pe care am auzit-o vreodată, dar ziua cînd se va îndoi de forţa jocului ei, aş dori să fie cît mai îndepărtată. Aceasta este tot, şi îngăduie-mi să-ţi spun că m-am hotărît s-o luăm pe Pollyanna cu noi în Germania anul acesta.

– De ce nu? Este o idee foarte bună.

– Vreau s-o îndepărtez de Beldingsville pentru un timp oarecare. Vreau s-o păstrez nevinovată şi dulce cît mai mult timp, cu putinţă. Ai vrea tu, Tom, ca acest copil să devină o pedantă insuportabilă?

– Nu, zise doctorul rîzînd. În privinţa aceasta cred că nimeni şi nimic nu va fi în stare s-o facă aşa cum spui tu: pedantă. Cu toate acestea, ideea de a merge în Germania îmi place. Să ştii că nu mă voi reîntoarce fără Pollyanna. Vom pleca cît mai repede cu putinţă. Vreau să stau acolo pentru a practica medicina şi pentru studii.

– Totul este în regulă.

După toate acestea, tanti Polly scoase un oftat de

uşurare.

 

***

 

Tot orăşelul Beldingsville era în fierbere. Din ziua cînd Pollyanna venise din sanatoriu mergînd pe propriile-i picioare, principalul subiect de discuţie, cînd se întîlneau doi oameni, era ea.

Acum, din nou, Pollyanna este în centrul atenţiei. Azi vine iarăşi acasă, dar venirea ei este deosebită şi Pollyanna însăşi este atît de schimbată! Are douăzeci de ani. Timp de şase ani a petrecut iernile în Germania şi verile în călătorii de vacanţă cu doctorul Chilton şi soţia sa. Acum revine acasă ca să rămînă aici cu mătuşa ei.

Doctorul nu va mai fi cu ele. Cu şase luni în urmă, întreg oraşul s-a întristat la aflarea veştii că doctorul mu­rise subit. Întrebări puse în şoaptă se răspîndiseră foarte repede în oraş cu privire la situaţia financiară a doamnei Chilton.

Unele întreprinderi de căi ferate în care proprietara moşiei de la Harrington era interesată în mod foarte se­rios, se zdruncinaseră, apoi s-au desfiinţat. Aceasta a fost un dezastru. Celelalte plasamente se găseau, de ase­menea, într-o situaţie precară. Cît timp a trăit doctorul, el nu s-a ocupat de afaceri, aşa că din partea lui nu te puteai aştepta să redreseze situaţia.

Pentru aceasta, Beldingsville nu a fost deloc sur­prins cînd, la şase luni de la moartea doctorului, doamna Chilton şi Pollyanna reveniseră acasă.

Încă o dată, vechiul castel de la Harrington, închis şi liniştit un timp aşa de îndelungat, îşi redeschise uşile şi ferestrele. Încă o dată, Nancy, acum doamna Durgin (căsătorită cu Timotei Durgin), mătura, freca şi curăţa.

– Nu, n-am primit nici un ordin să fac aceasta, explica ea prietenilor şi vecinilor curioşi. Doamna Chilton a scris numai că dînsa şi domnişoara Pollyanna vor sosi vineri, săptămîna aceasta, rugînd să avem grijă ca odăile şi pa­turile să fie aerisite şi să lăsăm cheile la îndemînă în acea zi. La îndemînă. Hm! Parcă ar trebui să laşi aceste fiinţe să vină singure în această casă părăsită! Parcă întoarcerea lor fără doctorul n-ar fi destul de tristă; Dumnezeu să-1 ierte! Şi apoi, şi fără bani.

Poate Nancy n-a spus nimănui lucruri aşa de inte­resante, decît unui tînăr cu o aparenţă elegantă, cu ochii sinceri şi cu un surîs care te obligă, unui tînăr care trecea călare, în galop reţinut, pe un cal pur sînge prin faţa porţii castelului, într-o joi dimineaţă.

Poate n-ar fi vorbit cu nimeni aşa de deschis cum a vorbit cu domnul Jimmy, domnul Bean şi cu domnul Pendleton. Acesta, cum îi zicea Nancy, îi răspunse cu o repezeală nervoasă:

– N-are importanţă, Nancy. Cheamă-mă pe numele care îţi vine în minte… Eu ştiu ce trebuie să ştiu. Doamna Chilton şi nepoata sa sînt aşteptate mîine, nu-i aşa?

– Da, domnule, zise Nancy făcînd un compliment respectuos. Mi-e milă de ele, nu pentru că nu sînt mul­ţumită că le revăd, mă înţelegeţi cred, ci pentru felul şi condiţiile în care vin înapoi.

– Da, ştiu. Înţeleg, răspunse tînărul, serios.

În picioare, pe treptele scării, Nancy dădu din cap, semn că a înţeles reacţia gravă a tînărului.

– Nu mă miră deloc, domnule Jimmy, zise ea cu voce tare, urmărind cu admiraţie calul şi călăreţul, şi nu sînt surprinsă că dumneavoastră nu aţi lăsat să crească iarba sub picioarele dumneavoastră înainte de a vă informa de domnişoara Pollyanna. Încă de mult timp mi-am zis că se va întîmpla ceva. V-aţi făcut aşa de mare şi aşa de frumos. Cine ar mai zice acum că sînteţi acel Jimmy mic care eraţi odinioară? N-am văzut în viaţa mea o persoană care să se fi schimbat aşa de mult în cîţiva ani ca dumneavoastră! zise Nancy, aruncînd o ultimă privire cavalerului care dis­părea ca fulgerul în lungul şoselei.

Un gînd asemănător puse stăpînire, poate, în acea dimineaţă şi pe mintea domnului Pendleton, atunci cînd, de pe veranda frumoasei sale case, cu ziduri de culoare gri, privea mulţumit apropierea în goană a aceluiaşi cavaler; în ochii săi se putea citi aceeaşi expresie ca şi în ochii doamnei Nancy Durgin.

Peste cinci minute, tînărul ocoli colţul casei şi urcă uşurel scările verandei.

– Ei, băiatul meu, este adevărat? Vor veni? întrebă domnul Pendleton cu o oarecare nerăbdare.

-Da.

– Cînd?

– Mîine.

Tînărul se instala pe un scaun. Vorbele lui scurte fă­cuseră pe tatăl lui adoptiv să-şi încrunte sprîncenele.

– Dar ce s-a întîmplat?

– Nimica, domnule.

– Prostii! Eu văd clar. Ai plecat acum o oră cu o gra­bă vizibilă; nimeni n-ar fi putut să te reţină. Acum te-ai aşezat pe scaun calm, rece, parcă nimic n-ar fi în stare să te mişte. Dacă nu te-aş cunoaşte, aş putea crede că nu eşti mulţumit de venirea prietenelor tale. Ei, spune adevărul, nu eşti mulţumit că ele se întorc?

Tînărul începu să rîdă şi să se mişte nerăbdător.

– Ba da, desigur.

– Nu se prea vede.

– Mă gîndeam numai la… Pollyanna.

– Pollyanna? Eu credeam că tu o să mori de dorul ei.

– Aşa este. Ai spus-o acum un minut. Ieri nimeni nu m-ar fi putut opri s-o văd pe Pollyanna, iar astăzi, cînd ştiu că vine, nimic nu m-ar putea împinge spre ea.

– De ce Jimmy?

– Nu ştiu nici eu şi poate părea stupid acest lucru. Nu vă pot explica, dar mi se pare că eu aş fi preferat ca Pollyanna să nu se facă mare. Era aşa de gentilă! îmi place să mă gîndesc la ea aşa cum am văzut-o ultima oară, cu faţa ei serioasă, cu pete roz, codiţele ei blonde şi bunul rămas plin de tristeţe atunci cînd zicea: “Da, sînt mulţu­mită că plec, dar voi fi şi mai mulţumită cînd mă voi întoarce “.

– Înţeleg perfect ce vrei să spui. Eu am văzut-o iarna trecută la Roma.

– Este adevărat că ai văzut-o? Spune-mi te rog des­pre ea, zise Jimmy cu multă nerăbdare.

O expresie de curiozitate se ivi în privirea lui John Pendleton.

– O! Eu credeam că tu nu vrei s-o vezi pe Pollyanna domnişoară!

Tînărul se strîmbă şi întrebă din nou, prefăcîndu-se că n-a auzit nimic:

– Este drăguţă?

– Ei, ei, voi tinerilor, prima întrebare pe care o pu­neţi cînd e vorba de o fată este totdeauna: “Este drăguţă?”

– Bine, bine, este deci drăguţă? insistă tînărul.

– Te las să judeci tu singur. Pollyanna este drăguţă dacă este vorba de trăsăturile fizice, nu are, însă, bucle şi gropiţe. În realitate, cred că Pollyanna a crezut pînă acum că ea nu este drăguţă. Mai demult îmi spunea că atunci cînd va fi în cer va avea bucle negre, iar anul trecut, la Roma, îmi spunea că ar prefera să scrie un roman a cărui eroină să aibă părul neondulat şi pistrui pe faţă.

– Aceasta s-ar asemăna bine cu Pollyanna de odini­oară.

– O! şi tu o găseşti la fel? De altminteri, eu o găsesc drăguţă. Are ochi frumoşi, este plină de sănătate şi peste tot duce cu ea farmecul tinereţii. Faţa i se luminează cînd vorbeşte, şi atunci uiţi îndată dacă trăsăturile ei sînt sau nu regulate.

– Mai joacă încă… jocul?

John Pendleton surîse cu un aer de drăgălăşenie.

– Eu cred că-1 joacă, dar nu mai vorbeşte atîta de el ca în trecut.

După o clipă de linişte, tînărul Pendleton zise încet:

– Acesta este un lucru care mă miră mult. Jocul a fost aşa de binefăcător pentru atîtea persoane, încît nu pot concepe ca ea să reziste să nu-1 joace; În acelaşi timp nu-mi pot închipui pe Pollyanna, tînăra fetiţă de odini­oară, matură acum, provocînd pe fiecare persoană să fie mulţumită de ceva. De altfel, cum v-am spus, aş fi vrut ca Pollyanna să nu se facă mare.

– Cred că tu o să te convingi că trăieşte după aceleaşi principii şi că se comportă la fel ca pînă acum. Sărmana fetiţă! Mă tem că va avea nevoie de jocul ei pentru a-şi face existenţa posibilă şi suportabilă pe un timp cît de scurt.

– Din cauză că doamna Chilton a pierdut averea, vor fi ele în adevăr foarte sărace?

– Probabil. Averea doamnei Chilton s-a micşorat într-un mod de necrezut. Ceea ce avea bietul Tom era prea puţin. Ce avea el consta mai ales în note de plată ale bolnavilor ce nu fuseseră încă plătite şi nici nu vor fi plătite vreodată. Tom nu ştia să refuze cînd cineva apela la serviciile sale şi cînd toţi cei răi de plată din oraş se duceau la el. Pe lîngă aceasta, în ultimii ani, el a făcut prea multe cheltuieli.

– Hm! Văd. E groaznic! E groaznic!

– Dar aceasta nu este totul. La vreo două luni după moartea lui Tom am văzut pe doamna Chilton şi pe Pollyanna la Roma, şi doamna Chilton era într-o stare de plîns. In afară de întristarea ei, datorată pierderii lui Tom, ea începea să întrezărească situaţia detestabilă a finanţelor ei şi lucrul acesta a adus-o într-o stare vecină cu ne­bunia. Refuza să mai vină acasă. Spunea că niciodată nu vrea să mai revadă Beldingsville şi nici pe locuitorii lui. Tu ştii că a fost întotdeauna foarte mîndră şi că se simţea foarte bine situată în noua ei poziţie, căsătorită. S-ar simţi grozav de umilită de faptul că locuitorii de aici o ştiu cum era singură, cum era căsătorită şi acum s-o vadă văduvă şi săracă. De altfel, doamna Chilton căzuse într-o stare de moleşeală foarte primejdioasă pentru sănătatea ei. Săr­mana Pollyanna! Ar fi un lucru minunat s-o mai vezi aşa de zburdalnică! Dar, dacă doamna Chilton va fi mereu în halul acesta, copila se va întrista şi se va posomorî. De aceea ziceam că Pollyanna ar avea nevoie de un joc care s-o ajute să trăiască.

– Încerc un sentiment adînc de compasiune, cînd mă gîndesc în ce stare a ajuns Pollyanna, zise Jimmy, cu o voce în care se simţea emoţia.

– Da, şi se pare că nu este totul în ordine, judecînd după faptul că ele sosesc fără să fi anunţat pe nimeni. Ea n-a scris decît soţiei bătrînului Tom, doamna Durgin, care avea cheile casei.

– Da, lucrul acesta mi 1-a spus Nancy, acest suflet minunat. A aerisit toată casa şi a căutat să-i dea altă înfă­ţişare decît aceea a unui sicriu al speranţelor pierdute. Grădina este frumoasă, pentru că bătrînul Tom a întreţi­nut-o bine. Dar cu toate acestea simt o întristare în inimă.

Urmă o tăcere lungă, apoi John Pendleton zise scurt:

– Trebuie, totuşi, să le aştepte cineva la gară. Te duci tu?

-Da.

– Dar ştii cu ce tren sosesc?

– Nu. Nu ştie nici Nancy.

– Cum faci atunci?

– Mă voi duce la fiecare tren, pînă cînd vor sosi, zise tînărul rîzînd. Timotei va merge ca şi mine cu trăsura.

Afară de acesta nici nu sînt multe trenuri pe zi, o ştiţi, cred.

– Da, ştiu, zise domnul Pendleton, şi îţi doresc succes.

– Mulţumesc, zise tînărul Jimmy surîzînd, însă puţin cam trist. În adevăr, cum ar zice Nancy, am nevoie de urări de bine.

 

Iubire… suferinţă… dor!


Iubire…

În braţele Tale prind aripi şi simt că zbor!… Dragostea Ta a luminat fiecare loc al inimii mele şi EŞTI cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla!… Îmi place să văd cum ne sincronizăm ( deşi eu nu mă sincronizez cu Tine, de cele mai multe ori 🙂 )… Ai aprins flacăra Iubirii Tale în inima mea, iar ea arde atât de tare încât mă simt limitată în a- mi exprima sentimentele ( ce bine că Tu ştii ce simt pentru Tine, chiar dacă nu exprim în cuvinte)… Ce inimă frumoasă ai, dragul meu Domn!…

Chiar dacă sufăr şi plâng mult, eu tot voi continua să Te iubesc!… Te voi iubi cu fiecare clipă sau moment tot mai mult.. Ştii de ce? Pentru că Tu eşti vinovat  de o astfel de iubire care vine numai de la Tine!.. Este o Iubire sfântă!

… suferinţă…

Oare când vor înceta ochii mei să mai verse lacrimi… râuri de  lacrimi, Domnul meu?

Dumnezeule, am aşa mare nevoie de Tine azi, acum… Încă o dată mai fă- Ţi simţită prezenţa în inima mea tristă şi plină de durere… Lasă- mă să ştiu că eşti aici, lângă mine – cu mine! Sunt pierdută fără Tine şi nu aş ştii ce să fac dacă nu ai face parte din esenţa existenţei mele..

Am nevoie să mă ajuţi să trec peste aceste talazuri care îmi inundă inima şi îmi răpeşte bucuria… Tot ce ămi doresc este să Te am pe Tine, Apărarea şi Neprihănirea mea…

… dor!

Încerc din nou să îmi adun puterile ca să pot vedea acel Soare şi acea Lumină din Cer, şi încă sper…

Mi- e dor să uit şi să mai surâd, mi- e dor să stau cu ochii înfipţi în soare, să încep să râd din nou şi să mă pierd în mare… Mi- e dor să ating pământul cu degetul, iar vântul să mă împingă şi să visez că am aripi… Mi- aş dori să nu mai cred atât de repede în vorbe de oameni mari, ci mai degrabă, să- i cred pe acei bătrâni, care să mă încurajeze cu experienţele lor..

Acum, mai mult ca niciodată, îmi doresc să fiu copil din nou:  să cânt, să uit, să zbor în lumea mea colorată de visuri şi dorinţe!…

Chiar  dacă mă împiedic pe drum, El este gata să mă prindă!!!

Secretul mulţumirii ( Volumul 2 )


 

Doamna Carew îşi făcuse datoria în ceea ce priveşte chestiunea reparaţiilor şi a îmbunătăţirilor, aşa că acum considera chestiunea închisă. Dorea s-o uite. Băiatul nu era Jamie, nu putea fi Jamie. Astfel voia să-şi alunge lu­crul acesta din minte. Totuşi abia acum doamna Carew se găsea în faţa unei bariere de neschimbat; gîndul acesta re­fuza să se depărteze din mintea ei. În toate zilele avea în faţa ochilor acea odăiţă goală şi faţa gînditoare a băiatului, în toate zilele auzea în urechi aceste cuvinte care-i rupeau inima: “Dacă totuşi el era Jamie?”

În cele din urmă se hotărî să-i scrie sorei sale şi să-i povestească toată istoria aceasta.

 

          Nu mai trebuie să-ţi spun, scria ea după ce povestise simplu faptele, că acest rău din partea mea ar putea să te tortureze şi pe tine şi să-ţi deştepte în minte o falsă speranţă. Sînt sigură că nu e el, şi cu toate acestea, chiar scriind acest cuvînt, încerc un sentiment de îndoială, nu sînt sigură. Pen­tru aceasta îţi cer să vii, te rog mult să faci aceasta; trebuie să-l vezi. Eu mă întreb, oh, mă întreb ce-o să zici. Este ade­vărat că n-am văzut pe Jamie al nostru de cînd avea patru ani, dar acum trebuie să aibă doisprezece. Acest băiat are aceeaşi vîrstă. Părul ca şi ochii lui se aseamănă cu aceia ai copilului nostru.

          Este olog, dar aceasta din cauza unui accident care i s-a întîmplat acum şase ani şi starea lui s-a agravat şi mai mult într-un al doilea accident, întîmplat după alţi patru ani. O descriere cît de puţin exactă a tatălui său îmi pare imposibil să obţin de la el; dar, ceea ce am putut afla, nu este nici pentru, nici contra soţului sărmanei noastre Doris.

Î/ numeau “profesorul”, era străin şi se pare că nu avea decît nişte cărţi. Aceasta poate însemna ceva sau chiar nimic. John Kent era într-adevăr străin şi avea gusturi de boem. Dacă el avea grijă de cărţi sau nu, nu-mi amintesc. Dar tu? Desigur, titlul de “profesor” poate şi l-a asumat sau i l-au dat alţii. în ceea ce priveşte acest băiat, nu ştiu, nu ştiu, dar sper că tu vei şti.

 

                                                                                                                   A ta soră, Ruth

 

Della veni imediat şi tot imediat merse să vadă băia­tul; dar nici ea nu se putu pronunţa. Chiar în această si­tuaţie, Pollyanna găsi un mijloc satisfăcător de a ieşi din încurcătură.

– Dar de ce nu-1 luaţi la dumneavoastră acasă? pro­puse sorei doamnei Carew. De ce să nu-1 adoptaţi? Ar fi o mare bucurie pentru el, copil sărman şi…

Dar doamna Carew tremura şi nu o mai lăsă să con­tinue.

– Nu pot, nu, nu pot! Eu vreau pe Jamie al meu şi nu un altul…

Cu un suspin adînc, Della părăsi proiectul ei şi se în­toarse înapoi la sanatoriu.

Dacă doamna Carew îşi închipuia că această hotărîre i-a curmat orice frămîntare, se înşela amarnic, deoarece zilele ei erau tot mai agitate şi nopţile fără somn. Pe dea­supra avu şi oarecare dificultăţi cu Pollyanna. Fetiţa de­venise… mai insistentă. Pentru prima dată în viaţa ei se găsise faţă în faţă cu adevărata sărăcie. Cunoştea acum oameni care nu aveau ce să mănînce, care purtau haine zdrenţuite şi care trăiau în camere întunecoase, mici şi murdare. Primul său îndemn era de a-i ajuta. Cu doamna Carew făcuse două vizite la Jamie şi se bucură să constate îmbunătăţirile realizate, după ce omul numit Dodge se ocupase de acest caz. Dar pentru ea nu era decît o picătură de apă într-un lac. Mai erau încă ceilalţi oameni bol­navi, toate femeile nenorocite şi toţi aceşti copii dezbră­caţi din stradă şi vecinii lui Jamie. Încrezătoare, ea implo­ră şi pentru ei ajutorul doamnei Carew.

Doamna Carew îşi exprima aproape în gura mare mi­rarea. Nu pierdea ocazia, cu toate că-şi cam pierduse răb­darea, să explice că nu avea nici un gînd de a da şi alte aju­toare pe străduţa lui Murphy, şi că nu avea nici o dorinţă să facă aceasta.

Îşi îndeplinise toate obligaţiile sale şi fusese chiar destul de generoasă, oricum putea s-o spună, în ceea ce făcuse pentru locuinţa lui Jamie şi Murphy. Nu se simţea obligată să spună că locuinţa îi aparţinea. Explică însă Pollyannei că existau instituţii de binefacere, al căror scop era să ajute pe săracii care meritau ajutor şi că aceste in­stituţii făceau daruri dese şi în toată libertatea.

Dar Pollyanna nu se lăsă convinsă.

– Nu văd, zicea ea, de ce este mai bine să se unească un număr de persoane ca să facă ceea ce ar putea face fie­care în parte. Mi-ar plăcea mai mult să-i dau cu mîna mea o carte, cadou lui Jamie, decît să-i dea acest cadou o soci­etate oarecare; şi ştiu că şi lui i-ar plăcea mai mult s-o ia de la mine.

– E posibil să fie aşa cum spui, răspunse doamna Carew, obosită şi puţin exasperată. Dar, adăugă ea drept răspuns la nedumerirea ce se citea pe faţa Pollyannei, es­te puţin probabil că, dacă m-aş oferi să-i ajut pe aceşti oameni, ei n-ar primi. Tu îţi aminteşti cum doamna Murphy a refuzat să mă lase să-i trimit hrană şi îmbră­căminte în timp ce primea bucuroasă ajutor de la vecina ei de la parter.

– Da ştiu, răspunse Pollyanna oftînd şi întorcîndu-se. Sînt lucruri pe care nu le pot înţelege. Mi se pare însă că nu este drept ca noi să avem atîtea lucruri frumoase, în timp ce alţii n-au aproape nimic.

Pe măsură ce zilele treceau, aceste sentimente păreau că se accentuează în loc să se micşoreze. Atît întrebări­le pe care le punea, cît şi comentariile pe care le făcea erau departe de a fi un repaus pentru doamna Carew. Pollyanna merse cu gîndul pînă la a crede că jocul mul­ţumirii era aproape imposibil în astfel de condiţii, căci ea zicea:

– Nu văd ce motiv ar avea să se bucure aceşti oameni săraci. Desigur, noi putem fi mulţumiţi pentru că nu sîntem aşa de săraci ca ei, însă, cînd mă gîndesc la ei, cu atît sînt mai tristă din cauza lor şi nu mai pot să mă bucur. De­sigur, putem să fim mulţumiţi pentru că sînt săraci pe care putem să-i ajutăm, dar dacă nu-i ajutăm, ce motiv de mul­ţumire ne mai rămîne?

Ea se adresă îndeosebi doamnei Carew, care, chinuită întotdeauna de viziunea lui Jamie care era, şi, de a lui Jamie care ar putea fi, devenea din ce în ce tot mai neli­niştită, rea şi disperată. Apropierea Crăciunului nu redu­cea cu nimic din neliniştea Pollyannei. Toate micile jucării parcă o plictiseau, parcă toate o duceau cu gîndul la un copil fără picioare.

În fine, înainte cu o săptămînă de Crăciun, în sufletul doamnei Carew se dădu ultima bătălie cu ea însăşi. Hotărîtă, dar fără nici o urmă de veselie pe chip, dădu ordin Mariei şi o chemă şi pe Pollyanna.

– Pollyanna, începu ea aproape brusc, m-am hotărît să-1 iau pe Jamie. Îndată va veni maşina. Mă duc să-1 caut şi să-1 aduc aici. Dacă îţi face plăcere, poţi veni cu mine.

Figura Pollyannei se însenină.

– Oh! Oh! Oh! ce mulţumită sînt! Sînt aşa de mulţu­mită că aş vrea să plîng! Doamnă Carew, de ce atunci cînd cineva este prea fericit îi vine să plîngă?

– Nu ştiu, Pollyanna, răspunse doamna Carew foar­te abătută. În ochii ei nu se putea citi nici o licărire de bucurie.

Odată ajunsă în odăiţa lui Murphy, doamna Carew nu vorbi aproape nimic despre ceea ce gîndea. În cîteva fraze scurte spuse istoria lui Jamie cel pierdut şi speranţa pe care o avea că acest Jamie a lui Mumsey ar putea fi al ei. Nu-şi ascundea îndoiala, dar zise că s-a hotărît să-1 ducă la ea acasă şi să-i ofere toate avantajele posibile. Apoi cu un aer puţin mai degajat îi povesti în amănunţime planurile ce le făcuse pentru el.

La piciorul patului, doamna Murphy asculta plîngînd încet. În mijlocul casei, Jerry, cu ochii dilataţi, emitea din cînd în cînd cîte un “Bravo! Puteţi crede aceasta?” În acest timp, Jamie, culcat în patul lui, asculta, mai întîi ca unul care ştia că în curînd i se vor deschide porţile paradisului; apoi treptat, pe măsură ce doamna Carew vorbea, faţa lui îşi schimba expresia, şi foarte încet închidea ochii şi îşi în­torcea faţa.

Cînd doamna Carew isprăvi de vorbit, urmă o linişte lungă pînă ca Jamie să răspundă. Se văzu atunci că faţa îi era foarte palidă, iar ochii îi erau scăldaţi în lacrimi.

– Mulţumesc, doamnă, dar nu pot veni la dumnea­voastră, zise el foarte simplu.

– Nu poţi? repetă doamna Carew, de parcă s-ar fi în­doit de ce auzise.

– Jamie! strigă Pollyanna.

– Ah! copile, ce muscă te ciupeşte? bombăni Jerry apropiindu-se.

– M-am gîndit la toate, zise Jamie sufocîndu-se. Nu-mi lăsaţi mie dreptul de a refuza? Credeţi că eu nu ştiu ce refuz?

Apoi întorcîndu-se spre doamna Carew, cu ochii înlă­crimaţi zise:

– Nu pot să vă las să faceţi toate acestea pentru mi­ne. Dacă dumneavoastră m-aţi iubi, s-ar schimba lucrurile, dar dumneavoastră nu mă iubiţi, nu, nu asta se numeşte iubire.

– Este adevărat. Dar… dar, începu doamna Carew uşor.

– Şi eu nu sînt ca alţi băieţi care pot merge, între­rupse sărmanul băiat, arzînd de febră. Vă veţi sătura repe­de cu mine, eu voi observa aceasta şi n-aş vrea, n-aş putea să vă fiu o astfel de povară. Fără îndoială, dacă m-aţi iubi ca Mumsey…, el scoase un sughiţ şi întoarse capul. Nu sînt Jamie pe care îl căutaţi; nu pot merge.

Zicînd aceste cuvinte, închise pumnul aşa de tare încît articulaţiile îi deveniseră albe. Urmă un moment de liniş­te, apoi foarte liniştită doamna Carew se sculă. Faţa ei în­cepuse să pălească.

– Vino, Pollyanna, a fost tot ce a putut spune.

– Ei bine, eşti un nebun de legat! bîigui Jerry Murphy, băiatului culcat în pat.

Dar băiatul plîngea aşa de tare ca şi cînd uşa închizîn-du-se, i-ar fi închis pentru totdeauna intrarea în Paradis.

 

***

 

Doamna Carew era foarte supărată. Luptase pînă să se hotărască să-1 aducă acasă la ea pe acest copil olog, iar acum, văzîndu-se refuzată, îi părea o lovitură de nesupor­tat. Nu era obişnuită ca dorinţele ei să-i fie refuzate şi in­vitaţiile neluate în seamă. Ba mai mult, acum cînd nu 1-a putut convinge pe tînărul băiat să vină la ea, abia acum bănuiala că s-ar putea ca el să fie adevăratul Jamie îi stîrnea o teamă teribilă în suflet. Faptul că băiatul ghicise sta­rea ei de spirit şi că motivase refuzul ei prin aceea că “nu-1 iubeşte”, îi încurcase toate socotelile. Acum îşi zicea cu hotărîre în sinea ei că nu se va mai îngriji de el, că nu era deci fiul sorei sale, şi că dorea să uite totul în privinţa aceasta.

Dar nu uita nimic şi cu cît încerca să se convingă că nu era nici o legătură de rudenie între ei, şi că nu avea nici o răspundere faţă de el, cu atît mai mult această legătură de înrudire şi de răspundere se afirma sub forma unei în­doieli plină de teamă, şi cu cît încerca să-şi îndrepte gîndurile spre alte lucruri, cu atît mai mult avea viziunea unui băiat tînăr cu ochii întrebători într-o odăiţă sărăcăcios mo­bilată.

Apoi, mai era Pollyanna. Se vedea bine că Pollyanna nu mai era cea de odinioară. Complet deprimată, rătăcea prin casă şi nu mai era interesată de nimic.

– Oh, nu, nu sînt bolnavă, răspundea cînd o întreba sau cînd i se făceau unele observaţii.

– Atunci, ce ai?

– Nimic. Numai mă gîndesc la Jamie, mă înţelegi, şi mă gîndesc că el nu se bucură de aceste lucruri frumoase: covoare, tablouri, perdele.

Tot aşa mergea şi cu mîncarea: Pollyanna pierduse pofta de mîncare, ba încă nici nu-şi spunea durerea.

– Oh, nu, zicea ea oftînd tristă. Dar nu mi-e foame. Cînd încep să mă gîndesc la Jamie care nu are decît nuci şi pîine goală, atunci nu mai am poftă.

Împinsă de un sentiment pe care nu-1 mărturisea şi determinată de a aduce cu orice preţ o schimbare în sufle­tul Pollyannei, doamna Carew comandă un brad mare de tot, două duzini de ghirlande şi o sumedenie de jucării şi păpuşi pentru a împodobi pomul. Pentru prima dată după mulţi ani, casa întreagă, de la cel mai mare la cel mai mic, a luat parte la decorarea pomului de Crăciun.

Era o adevărată sărbătoare, căci doamna Carew îi spusese Pollyannei că are voie să invite şase din prietenele ei de la şcoală pentru ajunul Crăciunului.

Totodată, această serbare produse mai multă tristeţe decît bucurie, căci vederea luminărilor care produceau o lumină frumoasă o făcu pe Pollyanna să înceapă să suspine.

– Ei bine, Pollyanna, zise doamna Carew, ce ai?

– Nimic, răspunse fetiţa suspinînd. Numai că lucru­rile acestea frumoase mă fac să plîng. Mă gîndeam cît de fericit ar fi fost Jamie să vadă toate acestea.

Atunci doamna Carew îşi pierdu orice răbdare.

– Jamie, Jamie, Jamie! strigă ea. Pollyanna, nu s-ar putea să încetezi a-mi împuia capul cu acest băiat? Tu ştii foarte bine că nu-i vina mea că el nu este aici. De altfel, ce te faci tu cu jocul tău? Eu găsesc că ar fi o idee excelentă să-1 joci acum.

– Îl joc, bîigui Pollyanna. Dar asta e ceva ce nu înţe­leg, în astfel de împrejurări n-am reuşit să-1 joc vreodată. Mai înainte, cînd eram mulţumită de ceva, eram fericită. Dar acum cînd mă gîndesc la Jamie…

Dar doamna Carew, cu un gest de descurajare, se în­toarse fără a mai spune un cuvînt.

A treia zi de Crăciun se întîmplă un lucru uimitor: pentru un timp oarecare, Pollyanna aproape uită de Jamie. Doamna Carew o duse cu dînsa să facă o plimba­re prin diferite magazine. Pollyanna văzu după tejghea o figură care i se părea oarecum familiară. Pentru o clipă o privi curios, apoi scoţînd un strigăt se repezi la ea.

– O! tu eşti? Da, desigur, tu eşti! îi vorbi plină de bu­curie unei fetiţe care aranja şiraguri de mărgele roz. Sînt aşa de mulţumită că te văd.

Fetiţa o privi pe Pollyanna cu mirare. Dar aproape imediat, faţa ei întunecată se lumină cu un surîs.

– Nu-i aşa că tu eşti fetiţa din grădina publică?

– Da. Sînt aşa de mulţumită că îţi aduci aminte de mi­ne! Dar n-ai mai venit acolo. Te-am căutat de multe ori.

– N-am putut. Am avut multe de făcut, am fost foarte ocupată. În după-amiaza cînd ne-am văzut, era ultima mea zi de concediu şi… Aceasta costă un dolar, doamnă, zise ea răspunzînd la întrebarea unei doamne bătrîne cu o faţă plăcută, care voia să cumpere nişte mărgele negre şi albe…

– Un dolar? Hm!

Doamna luă şiragul, se mai gîndi, apoi îl puse la loc, oftînd. Imediat după ea, veniră două fete tinere şi vesele, care rîzînd şi glumind priveau un material de catifea roşie lucrată cu perle. Cînd plecară şi acestea, Pollyanna scoase un oftat de mulţumire.

– Aceasta faci tu toată ziua? Ce mulţumită trebuie să fii, că ai ales această ocupaţie!

– Mulţumită?

– Da. Trebuie să fie foarte plăcut să cunoşti atîta lu­me, atîtea persoane diferite. Poţi să le şi vorbeşti. Mie mi-ar plăcea aceasta.

– Ţi-ar plăcea? zise fata ridicîndu-se din dosul vitri­nei. Ei bine, draga mea, dacă ai şti pe jumătate… Aceasta este un dolar, doamnă, zise ea drept răspuns la întrebarea unei doamne care cerea un şirag de galbeni montat în ca­tifea, care era expus.

– Ei bine, era timpul să-mi răspunzi, zise doamna sar­castic. Am întrebat de două ori de preţ.

– Nu v-am auzit, doamnă.

– Nu primesc această scuză, trebuie să auzi, pentru aceasta eşti plătită, nu-i aşa? Cît costă şiragul acesta negru?

– Cinci dolari.

– Dar acesta albastru?

– Şapte dolari.

– Fii mai politicoasă, domnişoară, şi nu-mi răspunde aşa de scurt, sau vrei să te reclam? Arată-mi acest sorti­ment de şiraguri roz.

Vînzătoarea deschise gura, apoi o închise, iar ochii ei scînteiau şi mîinile îi tremurau. Doamna se opri la cinci şi­raguri, se interesă de preţul a patru din ele, apoi plecă zicînd:

– Nu văd nimic care să fie convenabil.

– Ei bine, zise tînăra vînzătoare cu o voce tremurîndă către Pollyanna, ce mai ai de spus despre meseria mea? Ai vreun motiv pentru a putea fi mulţumită?

Pollyanna rîse nervos.

– Ce indispusă era doamna! Dar totuşi era amuzant, nu crezi? Totuşi poţi să fii mulţumită că nu toate doamne­le sînt aşa.

– Probabil, zise vînzătoarea cu un surîs uşor. Dar pot să-ţi spun, draga mea, că jocul mulţumirii de care mi-ai vorbit în grădină poate fi plăcut pentru tine, dar… Ea tre­bui să întrerupă încă o dată pentru a răspunde cu un ton degajat: cinci dolari, doamnă, la o întrebare care îi fusese pusă de dincolo de tejghea.

– Totdeauna eşti aşa abătută? întrebă Pollyanna cînd tînăra vînzătoare rămase singură, fără clienţi.

– Pot să-ţi spun că de cînd nu ne-am văzut n-am fost liberă decît patru, cinci zile, răspunse tînăra fată cu atîta amărăciune în voce, încît Pollyanna rămase pe gînduri.

– Dar în zilele Crăciunului n-ai avut şi tu vreo bu­curie?

– A! da, am stat în pat toată ziua cu picioarele în bandaje şi am citit patru ziare şi o revistă. Seara însă, a trebuit să caut un restaurant ieftin.

– Dar ce aveai la picioare?

– Degeraturi; mi-au degerat degetele de la picioare din cauză că am stat în capul oaselor, toată ziua cu ocazia sezonului de Crăciun.

– Vai! zise Pollyanna cu simpatie, şi tu n-ai avut nici un fel de pom de Crăciun, absolut nici un fel? Cît de mult aş fi vrut să vii să-1 vezi pe al meu, adăugă ea oftînd. Era aşa de frumos…, dar încă nu-i prea tîrziu, ai putea să-1 vezi, zise ea veselă. Vino în seara aceasta sau mîine sea­ră şi…

– Pollyanna, întrerupse doamna Carew cu tonul ei cel mai rece posibil, ce înseamnă aceasta?

Pollyanna se întoarse cu un strigăt reţinut, dar vesel.

– Vai, doamnă Carew, îmi pare aşa de bine că aţi venit. Iată o tînăra fată pe care am întîlnit-o în grădina publică. Este singură şi nu cunoaşte pe nimeni. Tatăl ei este pastor misionar ca şi al meu şi trăieşte încă. Ea n-a avut pom de Crăciun şi pe deasupra a şi fost bolnavă de picioare şi a avut o masă sărăcăcioasă; aş dori să-1 vadă pe al meu. Am rugat-o să vină în seara aceasta sau mîine sea­ră. Dumneavoastră o să-mi permiteţi să reaprind pomul, nu-i aşa?

–  Bine, zise doamna Carew cu un ton de deza­probare.

Tînăra fată de după tejghea o întrerupse cu un glas tot aşa de rece ca al doamnei Carew, spunînd:

– Nu fiţi neliniştită, doamnă, n-am de gînd să accept propunerea.

– Vai, dar te rog, zise Pollyanna, nu ştii cît de mult aş vrea să vii, şi…

– Am observat că doamnei nu-i face plăcere să mă invite, zise tînăra vînzătoare puţin cam răutăcioasă.

Doamna Carew se roşi de mînie şi se întoarse să ple­ce, dar Pollyanna, apucînd-o de braţ, o reţinu.

– O! Dînsa doreşte să vii, zise Pollyanna. Nici nu ştii cît este de bună şi cîţi bani dă dînsa la societăţile de bine­facere, sau pentru alte scopuri.

– Pollyanna! strigă tare doamna Carew.

Cînd dădu să se îndepărteze, fuse reţinută de dispre­ţul ce-1 arăta vocea vînzătoarei.

– O, da, ştiu că sînt persoane care donează pentru opere de binefacere. Desigur, este bine, n-am nimic de spus. Numai că adeseori mă mir că nu s-a găsit încă nime­ni care să ajute tinerele fete înainte de a fi căzut în pră­pastie. Probabil că nici nu o să se găsească nimeni pentru aceasta! Vai! ce-am zis? strigă ea.

Apoi foarte degajată, se întoarse spre o tînăra care se oprise în faţa tejghelei şi care voia să cumpere un şirag de perle:

– Costă cinci dolari doamnă.

Atît mai auzi doamna Carew înainte să iasă din maga­zin, urmată de Pollyanna.

 

***

 

Era un proiect admirabil. Pollyanna îl făcuse în cinci minute şi-1 aduse la cunoştinţa doamnei Carew. Dînsa nu-1 găsi aşa de grozav şi i-o spuse Pollyannei deschis.

– O, dar eu sînt sigură că invitatei îi va plăcea, adă­ugă Pollyanna, ca răspuns la observaţiile doamnei Carew. Avem timp pînă în ajunul anului nou şi ea va fi aşa de fericită!

– Vai ce copilă imposibilă eşti! Uiţi că nici măcar nu-i ştii numele.

– Da, este adevărat. N-are nici o importanţă, căci eu o cunosc aşa de bine, zise Pollyanna surîzînd. Am avut cu ea o conversaţie foarte interesantă în grădina publică, într-o după-amiază. Mi-a povestit cît este de singură şi îmi spunea că locul unde cineva se simte mai stingher este tot în oraşele cu multă populaţie, pentru că nimeni nu-ţi dă nici o atenţie. Dar era cineva care i-a dat prea multă aten­ţie, mi-a spus ea. Acela venise în grădină pentru ea, s-o conducă nu ştiu unde; era un tînăr gentlemen tare fru­mos, dar n-am înţeles din discuţia lor de ce s-a înfuriat. Oamenii nu mai sînt frumoşi cînd se supără. Dar nu-i aşa că îmi veţi da voie să am pom de Crăciun şi veţi invita pe această tînără şi pe Jamie? Acum este mai bine şi va putea veni. Desigur, îl va aduce Jerry, dar avem nevoie şi de Jerry.

– Jerry, aşa, singur! zise doamna Carew ironic. Dar de ce te opreşti la Jerry? Eu sînt sigură că Jerry are o mul­ţime de prieteni care ar vrea să vină. şi…

–  O! Doamnă, pot să-i invit şi pe ei? răspunse Pollyanna cu o bucurie nespusă. Vai ce bună sînteţi, bună, bună de tot! Cît de mult ţinea la aceasta!

Doamna Carew rămase înmărmurită şi total nemulţu­mită de reacţia Pollyannei.

– Nu, nu Pollyanna. Eu… începu ea să protesteze.

Pollyanna, însă, întrerupînd-o, se grăbea să vorbească din nou de bunătatea doamnei Carew.

– Dumneavoastră sînteţi într-adevăr bună, cea mai bună fiinţă care există, şi n-aş îngădui cuiva să mă contra­zică. Voi face o invitaţie splendidă. Vom avea aici pe Tommy Dolan şi pe sora sa Jenny, precum şi pe cele două surori MacDonald, cele trei fetiţe al căror nume nu-1 cu­nosc, care însă locuiesc în casa lui Murphy şi încă mulţi alţii dacă avem locuri destule. Gîndiţi-vă ce fericiţi vor fi toţi aceştia cînd le voi spune. Într-adevăr, doamnă, n-am avut niciodată o bucurie mai mare decît cea pe care mi-o faceţi dumneavoastră acum! Oare la o bucurie atît de ma­re nu trebuie să ia parte şi musafirii mei?

Şi astfel doamna Carew, care n-ar fi crezut vreodată că ar fi cu putinţă una ca asta, murmură un “Da” care ştia dînsa că o obligă să ofere o serbare de Anul Nou copii­lor de pe străduţa lui Murphy şi unei tinere vînzătoare al cărui nume nici nu-1 ştia. Poate că în inima doamnei Carew se găsea o speranţă nemărturisită că din toate aces­tea s-ar putea să-şi găsească pacea sufletului, după care ofta şi suspina de multă vreme.

Doamna Carew făcea o mulţime de planuri şi de com­binaţii în centrul cărora era Pollyanna şi serbarea ei. Scri­se destul de confuz sorei sale despre chestiunea aceasta, încheind astfel:

          “Nu ştiu ce trebuie să fac, dar bănuiesc că e bine dacă procedez aşa. Nu-i nici o posibilitate de a proceda altfel. Desigur, dacă Pollyanna ar începe să predice… Dar lucrul acesta nu s-a întîmplat încă; în consecinţă, nu pot s-o ex­pediez înapoi.”

Citind scrisoarea aceasta, expediată pe adresa de la sanatoriu, Della rîse de concluzia ei.

– Nu, în adevăr, n-a predicat încă, îşi zise Della. Să fie binecuvîntată. Cu toate acestea, tu Ruth Carew, tu în persoană dai două serbări de Crăciun în casa ta care mai înainte avea aparenţa unui sicriu, iar acum e decorată de sus pînă jos. Şi totuşi Pollyanna n-a predicat încă. Nu, n-a predicat.

Serbarea a avut un mare succes. Chiar doamna Carew a admis acest lucru. Jamie în căruciorul lui, Jerry cu vo­cabularul său aşa de expresiv şi tînăra fată al cărei nu­me era Sadie Dean au făcut toate sforţările să-i distreze pe ceilalţi. Sadie Dean, spre surprinderea tuturor şi, poa­te, spre mirarea ei însăşi, s-a dovedit a fi foarte pricepu­tă în a juca jocuri plăcute, şi jocurile acestea împreună cu povestirile lui Jamie şi copilăriile lui Jerry i-au făcut pe toţi să se amuze, toţi erau bine dispuşi, înainte să fie pu­să masa; apoi generozitatea cu care s-au împărţit darurile au făcut ca fiecare musafir să se întoarcă încîntat la el acasă.

Jamie şi Jerry au plecat cei din urmă. Băiatul olog pri­vi în jurul lui cu atenţie, dar nimeni nu-1 luă în seamă. însă doamna Carew îi şopti la ureche:

– Ei, Jamie, ţi-ai schimbat părerea?

Băiatul stătu o clipă la îndoială:

– Dacă s-ar putea să fie totdeauna ca în seara aceas­ta, poate… zise el oftînd. Dar asta nu este cu putinţă.

Dacă cumva şi-a închipuit că odată cu revelionul se va isprăvi şi discursul Pollyannei despre Sadie Dean s-a înşe­lat, căci chiar de a doua zi de dimineaţă, Pollyanna începu din nou să vorbească despre ea.

– Şi sînt aşa de mulţumită c-am regăsit-o; căci fără nici o îndoială o veţi iubi pentru că este în adevăr un alt mijloc de a iubi pe nepotul dumneavoastră.

Doamna Carew îşi reţinu respiraţia şi manifestă un fel de tulburare. Această credinţă de nezdruncinat în bună­tatea inimii sale, o dezarma. În acelaşi timp, era foarte greu s-o dezamăgeşti pe Pollyanna, care o privea cu nişte ochi plini de încredere şi de bucurie.

– Ei bine, Pollyanna, obiectă dînsa luptînd contra unor porniri lăuntrice, eu spun că această fată nu poate fi tot una cu Jamie.

– O, ştiu bine asta, răspunse Pollyanna cu simpatie. Dar ea se aseamănă cu Jamie. La fel ca el, ea n-are pe nimeni aici care s-o iubească şi să aibă grijă de ea. Mi se pare că de cîte ori vă veţi gîndi la Jamie va trebui să vă gîndiţi că este cineva pe care să-1 puteţi ajuta, tot aşa cum vă gîndiţi că se va găsi cineva să aibă grijă de Jamie, acolo unde se găseşte el.

Doamna Carew tremură şi scoase un oftat uşor.

– Dar eu doresc pe Jamie al meu, zise ea cu o tristeţe adîncă.

Pollyanna o privi cu ochii plini de compătimire şi în­ţelegere.

– Da, înţeleg, prezenţa băiatului. Domnul Pendleton mi-a explicat, dumneavoastră aţi avut “mînă de femeie”.

– Mînă de femeie?

– Da, pentru a vă face un cămin. Pentru aceasta voia să mă ia pe mine, dar eu am găsit pe Jimmy şi el 1-a adop­tat în locul meu.

– Jimmy?

Doamna Carew o privi cu o oarecare expresie pe care o avea totdeauna cînd se vorbea în faţa ei de un nume asemănător cu al nepotului ei.

– Da, Jimmy Bean.

– Oh!… Bean, zise doamna Carew, luîndu-şi înfăţi­şarea obişnuită.

– Da. El era într-un azil de orfani şi a plecat de acolo. Eu l-am găsit. Îmi spunea că vrea o altă soartă şi că vrea să aibă şi el o mamă. N-am putut să-i găsesc o mamă, dar i-am găsit pe domnul Pendleton care 1-a adoptat. Acum se numeşte Jimmy Pendleton.

– Dar mai înainte se numea Bean.

– Da, Bean.

– Oh! zise doamna Carew, scoţînd un oftat adînc.

In timpul zilelor ce urmară după sărbători, doamna Carew văzu adesea pe Sadie Dean. Mai văzu adesea şi pe Jamie, căci, într-un fel sau altul, Pollyanna reuşea să-i a-ducă acasă.

Dacă doamna Carew îşi dădea seama, ea învăţa multe lucruri la care nici nu se gîndise mai înainte atunci cînd stătea închisă în casă după ce dăduse ordin Mariei să nu primească pe nimeni. Acum ştia ce înseamnă pentru o fată tînără să trăiască într-un oraş mare, să muncească pentru a-şi cîştiga pîinea fără ca cineva să aibă grijă de ea, în afară de cei ce-i stăteau în cale avînd alte gînduri.

– Ce voiai să-mi spui în ziua cînd te-am văzut la ma­gazin, cînd era vorba de ajutorarea tinerelor fete? întrebă ea într-o seară pe Sadie Dean.

Sadie se roşi.

– Cred că am fost prea repezită, răspunse ea scuzîn-du-se. Asta pentru că am cunoscut o tînără fată şi mă gîndeam la ea. Ea era venită din acelaşi loc ca şi mine, era frumoasă şi bună, dar nu era hotărîtă. Timp de un an am locuit împreună, împărţind aceeaşi cameră. Ne pregăteam mîncarea singure în grabă sau luam o masă sărăcăcioasă la acelaşi restaurant. Camera noastră nu era tocmai plăcută; vara era prea caldă şi iarna prea rece, iar gazul care ilu­mina era aşa de slab încît nu puteam nici coase, nici citi. Adesea eram aşa de obosite că nu mai eram în stare să facem nimic. De altfel, deasupra noastră era un plafon ca­re se crăpase şi cineva mergea continuu prin cameră, iar la etajul de jos, un oarecare învăţa să cînte la trompetă.

Cîteodată, mai ales de Crăciun sau de alte sărbători, ne plimbam pe această Cale sau pe alte străzi, căutînd să vedem ferestre ale căror perdele să fie trase la o parte, pentru a putea privi interiorul casei. Vă puteţi închipui, ne simţeam aşa de singure mai ales de sărbători şi ne făcea deosebită plăcere să vedem case locuite, iluminate ca lu­mea şi cu copii care se joacă. Apoi ne simţeam şi mai triste fiind străine şi lipsite de orice bucurie. Aveam nevoie de distracţie şi, încet, încet, prietena mea a găsit-o.

Pentru a încheia, vă voi spune că într-o zi ne-am sepa­rat; ea s-a dus urmîndu-şi drumul său, iar eu pe al meu. Îi făcusem observaţie că nu-mi plac persoanele cu care se întîlnea adesea. S-a supărat şi ne-am despărţit. N-am mai văzut-o doi ani. Într-o zi am primit o scrisoare de la ea. M-am dus s-o văd luna trecută. Am găsit-o într-unul din acele localuri de refugiu care sînt localuri foarte plăcute, cu covoare frumoase, tablouri minunate, plante, flori, căr­ţi, un pian, şi tot confortul posibil. Prietena mea învăţase stenografia şi avea nevoie de un serviciu. Fiecare era bun cu ea şi dorea s-o ajute în tot felul. Într-o zi mi-a zis:

“Sadie, dacă ar fi avut cineva grijă de mine şi m-ar fi ajutat cînd eram încă o fată tînără şi cinstită care muncea din greu şi cu o leafă pe cît se poate de proastă, n-aş fi venit aici şi aceste doamne n-ar fi avut nevoie să mă ajute atîta acum”.

N-am uitat niciodată vorbele ei. Asta nu înseamnă că aş critica operele de redresare morală, fiindcă ele sînt ne­cesare. Numai mă gîndesc că ar fi mult mai bine dacă s-ar găsi cineva să se intereseze mai degrabă de fetele tinere şi cinstite, înainte să fie nevoie de redresarea lor morală.

– Dar eu credeam că se găsesc “oameni” şi asociaţii care se ocupă de tinerele fete, zise doamna Carew cu o voce pe care prietenii săi nu o recunoşteau.

– Da, sînt. Dar le-aţi vizitat vreodată?

– Nu, nu, dar le-am dat bani. Sadie Dean surise cu înţeles.

– Da, ştiu. Sînt multe doamne bune care le dau bani şi care n-au vizitat niciodată aceste “persoane”. Eu am fost o dată. Acolo domneşte o atmosferă care îţi face o impresie proastă. Poate că nu este chiar aşa cum mi s-a părut mie, poate că eram indispusă. Dacă v-aş vorbi mai mult, nu m-aţi înţelege; trebuie să fi trăit acolo ca să înţelegi bine. Nu voi conteni să mă întreb de ce doam­nele bune nu vor să pună tot sufletul în a preveni alu­necarea fetelor cinstite, şi acţionează cu atîta sîrguinţă după, pentru redresarea morală a fetelor? Scuzaţi-mă, am vorbit prea mult, însă dumneavoastră mi-aţi pus între­barea.

– Da, sigur, eu te-am întrebat, zise doamna Carew, îndreptîndu-se spre ieşire.

Nu numai de la Sadie Dean aflase doamna Carew lu­cruri pe care nu le ştia, ci şi de la Jamie. Căci Jamie petre­cea ore întregi la doamna Carew. Pollyanna avea bucurie să-1 aducă acolo, şi lui Jamie, fireşte, îi plăcea.

La început el nu îndrăznea să vină, se ruşina; dar foar­te repede a renunţat la îndoielile sale şi s-a supus do­rinţei ascunse spunîndu-şi şi spunînd şi Pollyannei că nu este totuna a veni în vizită cu a veni să “rămîi de tot acolo”.

Adeseori, doamna Carew găsea pe tînărul băiat şi pe Pollyanna instalaţi confortabil în bibliotecă, lîngă fereas­tră, iar căruciorul lui Jamie, gol, lîngă ei. Cîteodată băiatul povestea lucruri pe care Pollyanna le asculta făcînd ochii mari şi fiind complet absorbită de cele ce auzea.

Doamna Carew nu înţelegea care era motivul pentru care Pollyanna îl asculta pe Jamie cu atîta interes aşa că într-o zi se opri şi ea să-1 asculte. Oricît de incorect şi nes­tilat era limbajul băiatului, totuşi, totdeauna era minunat, viu şi pitoresc, încît foarte curînd, doamna Carew, cu ochii strălucitori, se simţi antrenată ca şi Pollyanna, şi purtată în epoca de aur, suspendată pe buzele băiatului.

Cam nelămurită la început, doamna Carew reuşi să înţeleagă ce înseamnă să fii prin însufleţire şi ambiţie ero­ul unor acţiuni frumoase sau al unor aventuri minunate, în timp ce în realitate cel ce trăia aevea poveştile sale nu era decît un băiat sărac, olog, şi pironit într-un cărucior de in­valizi. Dar doamna Carew nu ştia ce însemnătate va avea în viaţa ei acest copil strivit de soartă.

Februarie, martie şi aprilie trecură astfel şi veni mai şi, odată cu această lună, veni şi ziua plecării Pollyannei. şi deodată, doamna Carew înţelese ce va fi pentru ea această despărţire.

Surprinsă, dar şi amorţită în acelaşi timp, îşi zise că, toate îşi vor relua cursul de dinainte, casa îşi va relua din nou liniştea şi întunecimea ei. Ea va fi din nou în pace şi se va putea retrage din această lume zgomotoasă şi obosi­toare. Din nou va fi liberă să se gîndească la micul băieţaş pierdut de atîta timp.

Dar plecarea Pollyannei nu-i aduse liniştea dorită, ci dimpotrivă. Casa liniştită cu zăvoarele trase îi părea tristă şi insuportabilă. Pacea atît de mult dorită avea să-i fie o singurătate amară.

Apoi îşi dădu perfect seama că, fără Pollyanna, casa îi părea goală, şi fără Jamie, va fi şi mai rău. Constatarea aceasta nu se împăca deloc cu mîndria ei. Pentru inima ei, aceasta era o tortură, pentru că tînărul băiat refuzase deja de două ori să vină să locuiască aici, la ea. În timpul ulti­melor săptămîni de şedere a Pollyannei, lupta a fost ama­ră, dar orgoliul, mîndria ei nu-i permiteau să se recunoas­că învinsă. Cînd, însă, şi-a dat seama că odată cu plecarea Pollyannei, Jamie nu va mai veni, a cuprins-o o tristeţe apăsătoare, şi încă o dată i-a propus băiatului să vină să stea la ea, considerîndu-1 Jamie cel pierdut.

Ceea ce i-a spus ea nu-şi mai aminteşte, dar ceea ce a răspuns băiatul n-a uitat niciodată. N-au fost decît şase cuvinte foarte scurte. într-o clipă, care pentru ea a fost destul de lungă, ochii băiatului i-au căutat privirea, apoi s-au luminat de o dulce strălucire, în timp ce i-a răspuns: “Oh, da, fiindcă acum mă iubiţi!”

Secretul mulţumirii ( Volumul 2)


Pollyanna ajunse îndată la marginea grădinii într-un loc unde se încrucişau două drumuri. Ea găsi locul cel mai interesant, unde erau omnibuze, automobile, trăsuri şi pi­etoni.

Cîte lucruri avea de văzut acum! În sfîrşit, ajunse la un colţ de stradă aşa de aglomerat, încît era nevoie ca un om voinic în haine albastre să arate oamenilor cînd să tra­verseze strada. Timp de un minut ea observă liniştită, a-poi, cam timidă, îşi luă îndrăzneala să treacă.

Aceasta a fost o experienţă plăcută. Omul îmbrăcat în haine albastre o văzu şi-i făcu semn cu mîna. Era aproape să se întîlnească. Apoi, traversînd un drum, mărginit de amîndouă părţile de două şiruri de automobile în mişcare şi de cai nerăbdători, ajunse, fără să se expună vreunui pericol, dincolo. încercă un sentiment atît de plăcut, încît, după puţin timp, traversă din nou. De două ori încă, la scurte intervale, parcurse acest drum fermecător deschis aşa de magic înaintea mîinilor întinse ale omului îmbrăcat în albastru. În cele din urmă, conducătorul făcu ochii mari.

– Fetiţo, nu-i aşa că tu ai mai traversat strada acum cîteva minute. Şi ai făcut asta de mai multe ori? o întrebă.

– Da domnule, răspunse Pollyanna radios… Am tra­versat de patru ori.

– Ia te uită!  replică agentul puţin supărat, dar Pollyanna îşi continuă liniştită explicaţiile:

– Şi de fiecare dată cînd traversam, simţeam o plă­cere deosebită!

– Da, într-adevăr, murmură omul cel mare.

Apoi ceva mai răstit adăugă:

– Tu crezi că eu sînt pus aici numai să te pilotez pe tine de pe un trotuar pe celălalt?

– A. nu domnule, răspunse Pollyanna. Desigur că dumneavoastră nu sînteţi pus aici pentru mine. Ştiu cine sînteţi dumneavoastră, sînteţi un agent de poliţie. Noi avem unul şi la locuinţa unde stau eu, la doamna Carew. Acela se mulţumeşte numai să se plimbe pe stradă. Eu credeam că dumneavoastră sînteţi soldat numai datorită butonilor auriţi şi şepcii, dar acum sînt mai bine informată. Cu toate acestea, cred că tot un fel de soldat sînteţi, de­oarece sînteţi aşa de curajos şi rămîneţi astfel în mijlocul vehiculelor ca să ajutaţi lumea să treacă.

– Ha, ha! bombăni agentul roşindu-se ca un şcolar şi ridicîndu-şi capul izbucni în rîs. De! Aşa este… şi se între­rupse pentru a-şi ridica mîinile imediat.

După o clipă el o ajută să treacă pe o doamnă bătrînă, speriată. Dacă înfăţişarea lui era ceva mai demnă şi piep­tul puţin mai bombat, acesta era un fel de tribut plătit fără ştirea lui fetiţei care îl privea din locul unde o lăsase. O clipă mai tîrziu, după ce mîna sa dăduse voie şoferilor şi birjarilor să circule, reveni la Pollyanna.

– A fost splendid! îi zise ea într-o formă de salut. Îmi place să vă văd făcînd de serviciu aici. Aceasta se asea­mănă cu trecerea evreilor prin Marea Roşie. Aşa opriţi dumneavoastră valurile, ca să treacă poporul. Cît de mul­ţumit trebuie să fiţi că faceţi aceasta. Eu credeam că profesia de doctor este cea mai frumoasă, dar acum tre­buie să recunosc că şi cea de agent de poliţie este tot aşa de frumoasă.

Şi cu un alt fluierat, voinicul îmbrăcat în albastru se repezi în mijlocul străzii. Pollyanna privi încă un mi­nut admirabila “Mare Roşie”, apoi, cu părere de rău, se despărţi.

– Cred că aş face mai bine să mă duc acasă, îşi zise ea. Trebuie să fie ora mesei.

Numai după ce a stat la îndoială la mai multe colţuri de stradă şi a făcut multe tururi întortocheate, Pollyanna şi-a dat seama că “întoarcerea acasă” nu era aşa de simplă cum crezuse. Cînd a ajuns în faţa unei clădiri mari pe care nu o mai văzuse pînă atunci, şi-a dat seama că s-a rătăcit.

Ea se găsea acum într-o stradă strimtă, murdară şi prost pavată. De o parte şi de alta a străzii se înşirau nişte case cu înfăţişarea sărăcăcioasă. Pollyanna a observat că oamenii o priveau cu oarecare curiozitate, de parcă ar fi înţeles că ea nu aparţinea acelui cartier.

De multe ori a întrebat de casa ei, dar zadarnic. Ni­meni nu ştia unde locuieşte doamna Carew. Ultima dată cînd a întrebat, i s-a răspuns într-un limbaj străin pe care nu-1 înţelegea.

Pollyanna continuă să rătăcească din stradă în stradă. Acum îi era şi teamă şi foame. Picioarele o dureau, ochii îi ardeau din cauza lacrimilor pe care cu greu le stăpînea. Şi pentru a completa nenorocirea, noaptea se apropia cu paşi repezi.

– Ei bine, îşi zise ea, după toate acestea trebuie să fiu mulţumită că m-am rătăcit pentru că va fi aşa de plăcut cînd îmi voi regăsi locuinţa.

Cînd ajunse la încrucişarea a două străzi mari, se în­trista de tot. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji.

– Hei, copilă, de ce plîngi tu? întrebă o voce veselă. Ce ai?

Cu un strigăt de bucurie, Pollyanna se întoarse pentru a privi un băieţaş care purta un teanc de jurnale la sub­suoară.

– Ah, ce fericită sînt că te văd! izbucni ea. Aşa mult doream să găsesc pe cineva care să nu vorbească la fel ca cei din acest cartier, ştii unde stă doamna Carew?

– Nu, doamna aceasta nu-mi este cunoscută.

–  Dar nimeni de-aici nu o cunoaşte pe doamna Carew? imploră Pollyanna. Am ieşit să mă plimb, m-am rătăcit şi noaptea vine. Trebuie să mă întorc acasă.

– În adevăr! Mă nelinişteşti, zise băiatul arătîndu-i simpatie.

– Eu cred că doamnei Carew nu-i prea pasă, suspină Pollyanna.

– Dar ascultă! Nu cunoşti numele străzii pe care o cauţi?

– Nu. Ştiu numai că se numeşte cumva cu “Calea”, răspunse Pollyanna pe un ton descurajat.

– O cale! Hmm! Sîntem din clasă înaltă! Care este numărul casei? Poţi să-mi spui? Scutură-ţi creierul puţin.

– Să-mi scutur capul? întrebă Pollyanna făcînd chiar o încercare de acest fel.

Băiatul o privi cercetător.

– Ah, dar ce-ai înţeles prin aceasta, fetiţo! Eu te-am întrebat dacă nu ştii cumva numărul casei unde locuieşti!

– Nu… nu, afară doar că are un şapte, răspunse Pollyanna cu o licărire de speranţă.

– Nu! Ascultă aici! strigă băiatul cu dispreţ. Are un şapte acolo, şi numărul acesta aşteaptă să-1 recunosc cînd îl voi vedea!

– Ah! Eu aş recunoaşte bine casa dacă aş vedea-o, zise Pollyanna cu multă seriozitate şi cred că aş recu­noaşte de asemenea şi strada, căci are o alee mare pe mijloc.

De data aceasta, băiatul a fost acela care făcu ochii mari.

– O alee pe mijlocul unei străzi?

– Da, cu copaci, cu iarbă, cu bănci, cu…

Dar băiatul o întrerupse plin de bucurie.

– Ura! Este Calea Confederaţiei, sînt aşa de sigur cum mă vezi şi cum te văd. Nu-1 conduc eu în fiecare zi pe domnul James la grădina publică din apropiere? O să te conduc şi pe tine, numai aşteaptă aici pînă îmi vînd zia­rele. După aceea vom merge împreună spre acea Cale.

– Să înţeleg că vrei să mă conduci acasă? întrebă Pollyanna care nu înţelegea prea bine limbajul băiatului.

– Sigur, va fi o plăcere, numai să cunoşti casa.

– O, da, o cunosc, dar nu ştiu dacă este o plăcere sau nu.

Băiatul se mulţumi să-i arunce o privire dispreţuitoare şi se pierdu în mulţime. După o clipă se auzi strigătul său: “Jurnale!… Un jurnal, domnule?”

Scoţînd un suspin de uşurare, Pollyanna se aşeză sub bolta unei porţi şi aşteptă.

– Este gentil şi-1 iubesc, îşi zicea ea urmărind cu pri­virea silueta îndepărtată a băiatului. Dar vorbeşte cara­ghios.

Nu după mult timp băiatul reveni cu mîinile goale; vînduse toate ziarele.

– Vino! Înainte! zise el vesel, urmăm traseul Căii. Dacă aş fi bogat te-aş conduce în automobil, dar cum eu n-am bani, vom merge pe jos.

Drumul a fost în parte liniştit. Cînd însă au ajuns la grădina publică, Pollyanna a strigat veselă:

– Ah! acum aproape am ajuns! Recunosc locul. Aici am petrecut clipe plăcute în după-amiaza aceasta. Casa noastră nu este departe.

– Bună afacere! Acum vom traversa grădina pentru a ajunge în “Cale”, şi asta pentru tine înseamnă a ajunge acasă.

– Ah! da… o voi recunoaşte, răspunse Pollyanna cu toată încrederea unui om care se găseşte în ţări necu­noscute.

Se făcuse noapte cînd Pollyanna sosi în faţa scărilor casei doamnei Carew. Băiatul trase cordonul soneriei şi uşa se deschise îndată. Pollyanna a fost primită de data aceasta nu numai de Maria, ci chiar de doamna Carew, Brigitte şi Jenni. Cele patru femei erau palide şi înspăimîntate.

– Copilă, unde ai fost? întrebă doamna Carew apropiindu-se grăbită de ea.

– Am ieşit să fac o plimbare, apoi m-am rătăcit, şi acest băiat…

– Unde l-ai găsit? o întrebă, întorcîndu-se brusc către ghidul Pollyannei care în momentul acela era cu totul prins de admirarea lucrurilor frumoase pe care le vedea în vestibulul bine luminat. Unde ai găsit-o, băiete? repetă ea cu un ton hotărît.

Pentru un moment băiatul îşi continuă admirarea lu­crurilor fără a răspunde; apoi, clipi din ochi şi răspunse cu o voce gravă:

– Am găsit-o aproape de cheiul Boşdoin venind de la Nord-Est.

– La Nord-Est, această copilă singură?!

– Pollyanna! exclamă doamna Carew, tremurînd.

– Nu am fost singură, răspunse Pollyanna, era atîta lume! Nu-i aşa, băiatule?

Dar băiatul îşi căută drumul spre uşă.

Pollyanna învăţă multe lucruri în jumătatea de oră ce urmă; de pildă, că fetiţele de familie bună nu trebuie să facă plimbări lungi, singure, într-un oraş străin, nici să se aşeze pe bănci în parcuri şi să vorbească cu persoa­ne necunoscute. Ea mai învăţă că a fost “o adevărată minune”, că a putut veni acasă în seara aceasta şi că a scăpat de multe şi grave consecinţe din cauza nesăbuin­ţei sale.

– Da, doamnă, zise ea, acum sînt aici şi nimic nu mi s-a întîmplat. Mi se pare că trebuie să fiu mulţumită de aceasta, în loc să mă gîndesc tot timpul la nenorocirile ce mi s-ar fi putut întîmpla.

Da, da copilă, înţeleg aceasta, răspunse doamna Carew oftînd, dar am tras o spaimă aşa de mare din cauza ta, încît vreau să mă asigur că nu o să mai faci niciodată aşa ceva.

Adormind în seara aceea, Pollyanna murmură înce­tişor:

– Lucru pentru care sînt foarte supărată, este că nu am cerut numele şi adresa acelui băiat. Cum aş putea face acum să-i mulţumesc?

 

 

***

 

Faptele şi gesturile Pollyannei au fost supravegheate cu multă grijă după plimbarea ei aventuroasă; nici chiar la şcoală nu-i era permis să meargă fără ca Maria sau doam­na Carew s-o însoţească.

Un timp oarecare amîndouă au fost drăguţe cu ea. Chiar doamna Carew speriată, gîndindu-se la ce i s-ar fi putut întîmpla fetiţei, şi fericită că nu i s-a întîmplat nimic, îşi dădea toată osteneala s-o distreze.

Astfel, însoţită de doamna Carew, Pollyanna asistă la concerte şi matinee, vizită Biblioteca publică şi vizită Primăria şi bisericile cele mai de seamă. Doamna Carew află că Pollyannei îi plăcea plimbarea cu tramvaiul elec­tric, tot aşa de mult ca şi cu automobilul.

– Să mergem cu tramvaiul! ceru Pollyanna cu in­sistenţă.

– Nu, Perkins ne va conduce, răspunse doamna Carew. Apoi văzînd faţa descurajată a PoUyannei, adăugă surprinsă: Eu credeam, copila mea, că ţii mult să mergi cu automobilul.

– Da, dar mie, răspunse Pollyanna, îmi place să merg cu automobilul, numai pentru că preferaţi dum­neavoastră, deoarece, desigur, nu-i aşa scump ca tramva­iul, şi…

– Mai ieftin ca tramvaiul? replică doamna Carew, veselă.

– Ba da, explică Pollyanna, tramvaiul costă cinci cenţi de persoană, în timp ce automobilul nu costă nimic că este al dumneavoastră.

Două zile mai tîrziu, doamna Carew auzi din nou vorbindu-se de Pollyanna şi de tramvaie; de data aceasta prin Maria.

– E minunat, doamnă, explică Maria drept răspuns la o întrebare a stăpînei sale, e minunat cum domnişoara Pollyanna se face iubită de toată lumea, fără chiar să încerce aceasta. Ea are totdeauna mulţumire sufletească, aceasta este totul. Am văzut-o urcîndu-se într-un tramvai înţesat de bărbaţi şi de femei posomoriţi şi de copii înlăcrimaţi, şi în cinci minute totul era transformat. Bărbaţii şi femeile care se certau au tăcut îndată, iar copiii au uitat de ce plîngeau.

          Cîteodată se face iubită numai prin felul ei de a mul­ţumi cînd cineva îi cedează locul, lucru care se întîmplă întotdeauna. Uneori se face iubită prin felul cum zîmbeşte unui copilaş sau unui căţeluş. Toţi cîinii îşi manifestă bucu­ria dînd din coadă şi toţi copilaşii îi zîmbesc întinzîndu-i braţele. Nu poţi rămîne rece şi retras cînd eşti cu domnişoa­ra Pollyanna, chiar dacă ai fi într-un tramvai în care nu cu­noşti pe nimeni.

Hmm! probabil, murmură doamna Carew.

În anul acela, luna octombrie a fost deosebit de caldă şi plăcută, şi trebuia să fie cineva cu picioarele sprintene ca ale Pollyannei pentru a putea ţine ritmul cu ea. Dar lu­crul acesta cerea mult timp şi multă răbdare. Dacă doam­na Carew avea timp, nu avea răbdare, şi nici nu voia să în­găduie Mariei să piardă timp, chiar dacă răbdarea ei n-ar fi avut limite pentru a satisface pretenţiile şi gusturile de plimbare ale Pollyannei.

S-o ţină pe fetiţă în casă în tot timpul unor zile aşa de frumoase de octombrie, era ceva imposibil. Din cauza aceasta, într-o zi, Pollyanna era singură în frumoasa grădină publică din Boston. Înainte să plece de acasă i se dădu­seră o mulţime de sfaturi: nu trebuia să vorbească cu străi­nii, nu trebuia să se joace cu copiii pe care nu-i cunoştea; îi era interzis să iasă din grădină decît atunci cînd trebuia să se ducă acasă. Apoi, cînd clopotul bisericii va suna ora patru şi jumătate, trebuia să plece acasă.

Pollyanna se ducea la grădină adesea cu fetiţe de la şcoala pe care o frecventa ea; de cele mai multe ori însă se ducea singură. Cu toate restricţiile care îi erau impuse, ea se bucura mult de aceste plimbări. Putea să privească oa­menii cel puţin, dacă nu avea voie să le vorbească; vor­bea cu păsărelele, cu porumbeii şi cu ciorile care veneau după grăunţele pe care ea le aducea de fiecare dată cînd venea.

Pollyanna căuta adesea pe vechii ei prieteni. Vedea pe băiatul în căruciorul de invalizi şi dorea cu orice preţ să intre în vorbă cu el. Şi băiatul acesta hrănea păsărelele ca ea. Dar Pollyanna nu observa toate amănuntele de la dis­tanţă, dar vedea totdeauna un lucru ciudat: cu toată bucu­rie evidentă care se citea pe faţa băiatului cînd prezida banchetul oaspeţilor săi, provizia de hrană se termina în­dată din buzunarul lui, şi cu toate că atît el cît şi păsărelele lui rămîneau dezamăgiţi, totuşi niciodată nu aducea ziua următoare provizii mai multe. Cînd băiatul nu se juca cu păsărelele şi cu veveriţa, citea cu multă încordare. În că­ruciorul lui se găseau întotdeauna două sau trei volume uzate, şi cîteodată şi cîteva reviste. El stătea tot timpul în acelaşi loc şi Pollyanna îşi punea întrebarea cum venea acolo? Descoperi însă lucrul acesta într-o zi memorabilă. Era în vacanţă şi venise în grădină mai devreme, după amiază. Puţin după ce se instala, văzu că soseşte şi băiatul, iar căruciorul era împins de un alt băiat cu nasul cîrn şi cu părul blond-cenuşiu. Ea aruncă o privire la băiatul care împinsese căruciorul apoi fugi înaintea lui strigînd de bucurie.

– Tu eşti! Tu eşti cel care m-ai găsit cînd mă rătăci­sem, nu-ţi mai aduci aminte? Ah, sînt aşa de mulţumită că te văd. Ţineam aşa de mult să-ţi pot mulţumi.

– Ei da, nu-i aşa că eşti fata pierdută de pe Calea Confederaţiei? exclamă băiatul. Pierdută din nou?

– A, nu, răspunse Pollyanna, sărind de bucurie. Acum trebuie să stau aici fără să mă depărtez. Şi nu trebuie să vorbesc cu nimeni, ştii tu; dar cu tine pot să vorbesc, fiindcă te cunosc şi voi vorbi şi băiatului cînd mi-1 vei pre­zenta, îi zise aruncînd o privire către micul infirm.

Şi băiatul cu părul blond-cenuşiu se aplecă puţin pe umărul băiatului din cărucior.

– Ascultă-mă! Vreau să vă prezint! şi luînd o atitudi­ne pompoasă zise: Domnişoară, acest tînăr este prietenul meu, domnul James de…

Tînărul îl întrerupse:

– Jerry, încetează cu prostiile astea.

Apoi întorcîndu-se spre Pollyanna, cu faţa îmbujorată zise:

– Te-am văzut de multe ori. Te-am văzut cum hră­neşti păsărelele şi veveriţa; dumneata ai întotdeauna mul­tă hrană să le dai. Eu cred că şi tu îl preferi pe domnul Lancelot. Apoi mai e domnişoara Rovena, dar a fost rea ieri cu Guinevere, luîndu-i mîncarea.

Pollyanna îi privi pe amîndoi băieţii alternativ cu un aer de îndoială. Jerry, luînd cuvîntul zise:

– Pollyanna, ascultă-mă, vreau să-ţi spun ceva. Tînă­rul acesta nu este mici beat şi nici nebun. Numele pe care le dă prietenilor săi, zise el întinzînd mîinile peste micile creaturi cu pene sau cu păr care o luară la fugă în toate di­recţiile, nu sînt nume de persoane vii. Le-a luat din cărţi. Mă înţelegi? El ţine mai mult să-şi hrănească animalele decît să se hrănească pe sine. Aşa-i că e aproape nebun?

Apoi Jerry plecă. Pollyanna era încă nedumerită cînd tînărul olog se întoarse spre ea cu un surîs.

– Nu-1 lua în serios pe Jerry. Aşa este el. Ar fi în stare să-şi taie mîna dreaptă pentru mine, dar îi place să ta­chineze. Unde l-ai văzut? îl cunoşti? Nu mi-a spus numele dumitale.

– Eu mă numesc Pollyanna Whittier. Mă pierdusem, iar el m-a găsit şi m-a condus acasă.

– Aceasta este firea lui şi obiceiul lui. Nu mă aduce el pe mine în fiecare zi aici?

O vie simpatie se ivi în ochii Pollyannei.

– Nu poţi merge deloc, domnule James? Băiatul începu să rîdă vesel.

– Domnule James, în adevăr. Aceasta este una din prostiile lui Jerry. Eu nu sînt un domn.

Pollyanna păru încurcată.

– Oh! Eu speram că sînteţi un lord, ca micul lord “Fauntleroy”, cred că ştiţi, zise Pollyanna, şi…

Dar băiatul o întrerupse:

– Ştiţi pe lordul Fauntleroy? ştiţi de asemenea pe Sir Lancelot şi Saint Graal, pe regele Arthur şi masa rotundă, pe Lady Rovena şi Ivanhoe şi pe alţii încă? Am unele din cărţile acestea. Îmi place să le citesc şi să le recitesc. Des­copăr totdeauna ceva nou. De altfel nici nu am alte cărţi. Acestea au aparţinut tatălui meu. Eu cred că am face bi­ne să dăm mîncare păsărilor, continuă el. Iată-l pe Mister Lancelot, este întotdeauna primul.

Tînărul scoase atunci o cutie mică de carton pe care o deschise cu precauţie fără a se intimida de mulţimea ochi­lor strălucitori care urmăreau necontenit toate mişcările lui. De jur împrejurul lui se auzea fîlfîitul aripilor, gînguritul porumbeilor şi ciripitul vrăbiilor. Băiatul scoase din cutia lui cîteva nuci, un rulou şi o prăjitură cu alune. Aceasta din urmă, o privi mai mult timp nehotărît.

– Ai adus şi tu ceva? întrebă pe Pollyanna.

– Da, multe lucruri, zise ea lovind sacul de hîrtie pe care îl ducea.

– Ah! atunci eu voi mînca astăzi, suspină băiatul, punînd din nou prăjitura în cutie cu deosebită satisfacţie.

Pollyanna nu înţelese semnificaţia acestui gest; ea bă­gă mîinile în sac şi banchetul începu.

Aceasta a fost o oră minunată pentru Pollyanna, ora cea mai minunată din cîte petrecuse, căci găsise în sfîrşit pe cineva care putea vorbi mai repede şi mai mult timp decît ea. Băiatul acesta străin părea că are un fond nesfîrşit de poveşti fermecătoare cu cavaleri viteji, cu doamne frumoase şi cu războaie.

Erau uitate doamnele de la Asistenţă. Pollyanna nu se mai gîndea nici la jocul mulţumirii. Cu obrajii roşi şi cu ochii strălucitori, acum se plimba în epoca de aur sub con­ducerea unui băiat hrănit cu romane, care, cu toate că ea nu ştia, încerca să înnoade zile lungi, numeroase şi triste de singurătate şi plictiseală, în această oră aşa de scurtă de tovărăşie plăcută.

Cînd bătu clopotul şi Pollyanna trebui să plece grăbită acasă, se pomeni atunci că nici nu ştie numele tînărului băiat.

– Ştiu numai că nu este Sir James, îşi zicea oftînd, puţin supărată. N-are nici o importanţă, îl voi afla mîine.

 

***

 

A doua zi, Pollyanna nu-1 mai văzu pe tînărul din ajun. Abia a patra zi îl regăsi la locul lui obişnuit, şi, apropiindu-se grăbită de el, îl salută veselă.

– Ah! sînt atît de mulţumită că te văd! Unde ai fost? De ce n-ai venit ieri?

– N-am putut, durerile nu mi-au îngăduit, explică bă­iatul a cărui faţă era palidă.

– Durerile?

– Da, da; de obicei le pot suporta şi chiar pot veni aici, afară de cazul cînd sînt prea mari, ca ieri.

– Dar cum poţi să suporţi totdeauna aceste dureri?

– A trebuit să mă obişnuiesc. De altfel, cu cît sufăr într-o zi mai mult, cu atît este mai plăcut în ziua urmă­toare cînd sufăr mai puţin.

– Ştiu! Acesta este jocul, începu Pollyanna, dar băia­tul o întrerupse.

– Ai astăzi provizii? o întrebă cu interes. O! sper că ai; eu nu le-am adus nimic astăzi. Jerry n-a putut să dea nici un ban pentru nuci şi de data asta nu am mîncare în cutie nici pentru mine.

Pollyanna se sufocă.

– Vrei să spui că n-ai destul de mîncare pentru masa dumitale de seară?

– Fără îndoială, răspunse băiatul zîmbind. Dar fii li­niştită. Sînt obişnuit cu asta. Iată-1 pe Sir Lancelot care se apropie.

În timpul acesta, Pollyanna nu se mai gîndea deloc la păsărele.

– Şi nu mai ai provizii acasă?

– Ah! nu, nu rămîne niciodată nimic acasă. Mumsey lucrează afară; ea face leşie şi spală, aşa încît îşi cîştigă hrana de la oamenii care o angajează; iar Jerry mănîncă pe unde poate, cu excepţia mesei de dimineaţa şi seara cînd mănîncă cu noi, atunci cînd avem ceva de mîncare.

Pollyanna părea şi mai mîhnită.

– Dar ce faceţi cînd nu aveţi nimic de mîncare?

– Postim. De altfel dacă nu-i este cuiva foame nicio­dată, nu ştie să aprecieze laptele şi pîinea şi atunci nu are nimic de scris în “agenda plăcerilor”.

– În ce să scrii?

Băiatul rîse degajat şi roşi.

– Nu te mai gîndi la asta. Timp de un minut am uitat că dumneata nu eşti nici Mumsey şi nici Jerry.

– Dar ce este acea “agendă de plăceri”? îl întrebă Pollyanna. Conţine ea cavaleri, lorzi şi contese?

Un foc lumină dintr-o dată privirea băiatului. El înălţă capul parcă ar fi răspuns la chemarea muzicii. Dar tot aşa pe neaşteptate, focul se stinse şi băiatul căzu din nou în liniştea sa obişnuită.

– Tu nu poţi face nimic. Tu n-ai decît să stai pe bancă şi să te gîndeşti, şi cîteodată gîndurile tale sînt micşorate, reduse, zise el trist. Ale mele sînt totul. Aş fi voit să mă duc la şcoală să învăţ multe lucruri, mai multe decît mă poate învăţa Mumsey. Aş fi vrut să pot ieşi şi să vînd jurnale ca Jerry. N-aş fi vrut să depind de nimeni toată viaţa şi mă gîndesc mereu ce să fac.

– Te înţeleg! Te înţeleg, zise Pollyanna cu ochii scli­pitori. A fost un timp şi în viaţa mea cînd nu am putut să merg.

– Chiar? Atunci mă poţi înţelege. Dar tu acum poţi merge, eu însă nu, oftă băiatul a cărui privire deveni tot mai tristă.

– Nu mi-ai răspuns cu privire la “agenda mulţumirii”, îi ceru Pollyanna după o clipă.

– Aceea, vezi tu, nu are valoare decît pentru mine. Am început-o acum un an. Mă simţeam foarte rău în ziua aceea. Pentru un timp nu făceam altceva decît mă gîndeam, apoi am luat o carte de-a tatălui meu şi am început să citesc. Primul lucru pe care l-am citit a fost acesta:

“Da, plăcerea cea mai adîncă

Este aceea care se ascunde mai bine de ochii lumii.

Orice frunză smulsă de vînîul distrugător,

şi aruncată pe pămînt

Poate vorbi de fericire “.

Eram ca un nebun. Voiam să-1 pun în locul meu pe acela care a scris aceasta. Îmi pusesem în minte să-i do­vedesc că nu ştia ce vorbea, aşa am început mulţumirile care se puteau găsi în “frunzele” mele. Am luat o agendă pe care mi-a dat-o Jerry şi am început să scriu. Orice lucru care-mi producea vreo mulţumire oarecum, îl scriam în carnet. Nu mă aşteptam să găsesc multe subiecte de mul­ţumire, dar am găsit o mulţime. Primul lucru a fost chiar cartea pe care am primit-o. Apoi cineva mi-a dat o plantă într-un vas, iar Jerry a găsit o carte în stradă şi în sfîrşit am găsit motive de mulţumire unde nici nu aş fi crezut vreo­dată, într-o zi, Jerry a găsit carnetul meu şi i-a dat numele de “agenda mulţumirii”. Asta-i tot.

– Tot, tot? întrebă Pollyanna entuziasmată. Ei bine, acesta este jocul. Tu jucai jocul mulţumirii fără să-1 ştii, numai că-1 joci mai bine decît mine, căci eu cred că n-aş putea să-1 joc, dacă n-aş avea destulă mîncare şi nici n-aş putea merge.

– Jocul? Care joc? Eu nu înţeleg nimic, zise băiatul.

– Sînt sigură că nu-1 înţelegi şi asta e cu atît mai mi­nunat, îţi voi explica eu în ce constă jocul.

– Şi-i explică.

– Hmm! se miră băiatul cînd se terminară explicaţiile. Nu mai spune!

– Curios, zise Pollyanna, tu joci jocul meu, iar eu nici măcar nu-ţi cunosc numele. Spune-mi, te rog, cum te nu­meşti? De bună seamă că numele tău nu e Sir James.

Băiatul zîmbi.

– Nu, nu este numele meu, aşa îmi zice Jerry aproape totdeauna. Mumsey şi ceilalţi îmi zic Jamie.

– Jamie!

Pollyanna abia îşi ţinu respiraţia. Ochii ei exprimau o speranţă care a fost deodată înlocuită cu îndoială.

– Mumsey înseamnă mama?

– Desigur.

Faţa Pollyannei se întunecă în mod vizibil. Dacă acest Jamie are mamă, prin urmare, el nu poate fi Jamie al doamnei Carew, a cărui mamă murise de multă vreme.

– Dar unde locuieşti tu? întrebă ea insistent. Mai sînt alţi membri în familia ta în afară de Mumsey şi Jerry. Veniţi aici în fiecare zi? Unde este “agenda mulţumirii”?

Doctorii n-au spus că într-o zi vei putea merge? Şi cine ţi-a dat acest cărucior.

– Crezi că pot răspunde deodată la toate aceste în­trebări? Voi începe cu ultima. Am primit căruciorul acesta de un an. Jerry cunoştea pe cineva care scrie un ziar şi care a binevoit să scrie şi despre mine. El i-a vorbit, de asemenea, şi despre “agenda mulţumirii”. Primul lucru pe care l-am văzut a fost un grup de bărbaţi şi femei care au venit într-o zi cu acest cărucior şi au spus că era pentru mine. Citiseră istoria mea şi doreau să mi-1 ofere ca să-mi amintesc de ei.

– Ah, ce mulţumit cred c-ai fost atunci!

– Da, am fost. Acest lucru a umplut o întreagă pagină din agenda mea.

– Dar tu nu vei putea merge niciodată? îl întrebă Pollyanna cu ochii plini de lacrimi.

– N-am nici o speranţă şi nici o presimţire. Eu încerc să mă împac cu gîndul că nu voi putea.

– Dar, zise Pollyanna, nu mi-ai spus tot. Unde locu­ieşti? Mai ai alţi fraţi sau surori în afară de Jerry?

O schimbare rapidă se produse pe faţa băiatului. Ochii lui sclipeau ca două briliante.

– Nu, el nu este fratele meu adevărat, şi nici părinţii; Mumsey nu este mama mea adevărată. Dar gîndeşte-te cît de buni au fost ei cu mine!

– Ce înseamnă aceasta? întrebă Pollyanna. Vrei să spui că Mumsey nu este mama ta adevărată?

– Da, şi ceea ce face ea…

– Şi nu ai deloc o altă mamă? întrerupse Pollyanna din ce în ce mai precipitată.

– Nu, nu-mi amintesc de nici una, iar tata a murit acum şase ani.

– Cîţi ani aveai?

– Nu ştiu. Eram mic; Mumsey crede că aveam atunci vreo şase ani. Pentru aceasta m-a luat la dînsa.

– Şi numele tău este Jamie? întrebă Pollyanna ţinîndu-şi răsuflarea.

– Ei, asta-i bună, ţi-am spus doar.

– Şi care este numele de familie? Nu-1 ştii?

– Nu-mi amintesc. Eram prea mic, ca să mi-1 pot a-minti. Nici chiar Mumsey nu-1 ştie.

Pollyanna avu impresia că se găseşte într-o încurcă­tură, dar imediat un şir de gînduri îi alungă îndoiala…

– Dacă nu-ţi cunoşti numele, nu poţi spune că te nu­meşti Kent?

– Kent? repetă băiatul mirat.

– Da, începu Pollyanna, foarte bucuroasă. Este un băieţaş numit Jamie Kent care…

Insă se opri brusc. Şe gîndea să nu comunice speranţa ei acestui tînăr, înainte de-a fi sigură că are motive să creadă că presupunerea ei ar putea fi adevărată, altfel i-ar face mai multă întristare decît bucurie.

– Şă nu ne mai gîndim la Jamie Kent, zise Pollyanna. Mai bine spune-mi cît mai multe despre tine.

– N-am nimic altceva de spus. Eu spun că tatăl meu era… cam străin şi că nu vorbea. Toată lumea îl numea “profesorul”. Mumsey spune că noi locuiam într-o odăiţă la mansardă, deasupra casei unde locuia şi ea. Apoi zice că tatăl meu era bolnav şi astfel mă ţineau la dînşii aproape tot timpul, căci, deşi săraci, stăteau mai bine decît acum. Tatăl lui Jerry trăia şi avea servicii. Pe atunci eu puteam merge puţin, dar picioarele îmi erau foarte slabe. Mă ju­cam cu Jerry şi cu fetiţa care a murit; nu era nimeni care să aibă grijă de mine. Mumsey se hotărî să mă îngrijească. Fetiţa tocmai murise şi zicea că eu voi rămîne în locul ei. După aceea, au sărăcit de tot. Tatăl lui Jerry a murit şi pe mine m-au ţinut mai departe. Găseşti că aceasta este o poveste interesantă?

– Da! O, da, zise Pollyanna. Dar eu cred că ei vor avea o recompensă. Eu sînt încredinţată că ei o vor avea!

Orice urmă de îndoială se risipi din gîndul Pollyannei. Ea îl găsise pe Jamie cel pierdut; acum era sigură. Dar nu voia să vorbească. Trebuia mai întîi s-o înştiinţeze pe doamna Carew. Sări fără a se mai ocupa de Sir Lancelot care venise pe genunchii ei şi căuta alte provizii.

– Acum trebuie să plec, dar voi reveni mîine cu o doamnă cu care vei avea plăcerea să faci cunoştinţă. Mîi­ne vei fi aici nu-i aşa?

– Desigur, dacă timpul va fi frumos. Jerry mă aduce aici aproape în fiecare dimineaţă. Jerry este aşa de bun cu mine.

– Ştiu, ştiu, aprobă Pollyanna. Poate va mai fi şi alt­cineva care va fi aşa de bun cu tine, adăugă ea veselă.

Apoi cu un zîmbet radios o luă la fugă.

 

 

***

 

Pe drum, la întoarcerea spre casă, Pollyanna făcea în sinea ei diferite planuri. Trebuia într-un mod oarecare să o convingă pe doamna Carew să facă o plimbare cu ea în grădina publică. Cum să ajungă la aceasta nu ştia, însă trebuia s-o facă cu orice preţ.

Să-i spună doamnei Carew că a găsit pe Jamie şi că ar dori să vină să-1 vadă era în afara oricărei discuţii. Erau oarecare speranţe că acesta ar fi Jamie al ei, dar dacă nu era el, ar fi trezit zadarnic speranţe false doamnei Carew, iar rezultatul ar fi putut fi dezastruos.

Cu toate acestea, neprevăzutul interveni sub forma unui uragan, şi Pollyanna, uitîndu-se pe geam a doua zi di­mineaţa, îşi dădu repede seama că nu-şi va putea duce la îndeplinire planul. Următoarele două zile după aceea, ce­rul nu s-a mai luminat, iar Pollyanna şi-a petrecut după-amiezele mergînd de la o fereastră la alta pentru a privi cerul şi a întreba cu îndrăzneală pe oricine îi ieşea în cale dacă timpul avea să se îndrepte curînd.

Această purtare nefirească a fetiţei, atrase atenţia doamnei Carew, încît în cele din urmă îşi pierdu răbdarea:

– Te rog, copilă, ce ţi s-a întîmplat? o întrebă ea. Nu te-am mai văzut niciodată aşa de nerăbdătoare din cauza vremii. Ce te faci tu acum cu jocul tău minunat al mul­ţumirii?

Pollyanna se înroşi şi păru foarte încurcată.

– Eu recunosc că l-am uitat de data aceasta, admise ea, dar înţelegeţi-mă, mi-ar fi plăcut foarte mult să fie fru­mos astăzi.

– De ce, neapărat astăzi?

– O! Eu… eu doream aşa de mult să merg în grădina publică şi mă gîndeam că s-ar putea să mergeţi şi dumnea­voastră cu mine.

– Eu să merg să mă plimb în grădina publică? întrebă doamna Carew mirată. Mulţumesc, n-am poftă de asta, adăugă ea surîzînd.

– Ah! doar nu vreţi să-mi spuneţi că mă refuzaţi! murmură Pollyanna cu îndrăzneală.

– Ba da, te refuz.

Pollyanna înghiţi în sec; ea devenise foarte palidă.

– Dar, doamnă, vă rog să nu spuneţi că nu veţi merge cînd timpul se va îndrepta! o rugă ea. Vă rog să mă înţe­legeţi; este pentru un scop special şi de aceea vă cer să veniţi cu mine numai o singură dată.

Doamna Carew făcu ochii mari. Deschisese gura să zică “nu” cu un ton şi mai categoric, dar, cînd văzu în ochii fetiţei o aşa rugăminte, se înmuie şi-i zise:

– Bine, bine copilă, voi face ce doreşti tu. Dar dacă îţi promit că merg, trebuie să-mi promiţi şi tu că timp de o oră nu te vei mai duce la fereastră şi nu mă vei mai întreba astăzi dacă se va însenina cerul.

– Da, doamnă, vă promit, răspunse Pollyanna. Timpul se îndreptă a doua zi.     Dar cu toate că soa­rele strălucea, cînd Pollyanna se întorcea de la şcoală, vîntul bătea. În ciuda oricăror proteste, afirmă că ziua va fi frumoasă şi că ar fi foarte nenorocită dacă doam­na Carew n-ar întovărăşi-o la o plimbare în grădina pu­blică.

După cum era de aşteptat, chestiunea nu s-a rezolvat. Doamna nerăbdătoare, şi fetiţa îndrăzneaţă au alergat de­geaba prin toate aleile parcului. Pollyanna, negăsind băia­tul la locul lui obişnuit, îl căută prin toate colţurile grădi­nii. Nu voia să se dea de gol. Pollyanna, cu toate că era cu doamna Carew, nu putea să-i explice nimic din cauză că Jamie nu era nicăieri.

În cele din urmă, îngheţată de frig şi puţin exasperată, doamna Carew insistă să se întoarcă acasă şi Pollyanna disperată trebui s-o urmeze.

Veniră zile triste pentru Pollyanna. Dacă ocazional era vreo zi cu soare, ea fugea în grădină, dar în zadar. Jamie nu era acolo niciodată. Ajunsese la mijlocul lunii no­iembrie şi grădina însăşi părea tristă. Arborii nu mai aveau frunze, băncile erau goale şi nu se mai vedea nici un va­poraş pe lac. Totuşi, porumbeii şi celelalte păsări erau acolo, iar vrăbiile păreau tot aşa de neliniştite pentru că masa pe care le-o dădea era mai mult tristă decît veselă, deoarece loviturile de coadă ale lui Sir Lancelot o făceau să se gîndească la tînărul care îi dăduse numele acela şi care nu era acum acolo.

Dar într-o după-amiază tristă, inevitabilul se produse. Pollyanna trecu în vestibulul de la primul etaj şi auzi voci iritate în vestibulul de jos, voci printre care recunoscu vocea Mariei, în timp ce altcineva zicea:

– Nici o afacere. Mă înţelegeţi? Vreau să văd pe fe­tiţa Pollyanna. I-am adus o scrisoare de la Sir James. Vă rog să-mi spuneţi unde o pot găsi, dacă aceasta nu vă de­ranjează prea mult.

Cu un strigăt de bucurie reţinut, Pollyanna coborî sca­ra în fugă.

– Sînt aici, iată-mă! Ce este? Jamie te-a trimis? strigă ea fără să-şi creadă ochilor.

În bucuria ei, ea mergea cu braţele deschise spre bă­iat, cînd Maria o reţinu.

– Domnişoară Pollyanna, domnişoară Pollyanna, vrei să spui că îl cunoşti pe acest cerşetor mic?

Băiatul se roşi de mînie, dar înainte ca el să riposteze, Pollyanna se interpuse energic.

– Acesta nu este un cerşetor. El face parte dintre cei mai buni prieteni ai mei. De altfel, este cel ce m-a găsit şi m-a adus acasă cînd mă pierdusem.

Apoi, întorcîndu-se către băiat, zise:

– Ce este? Jamie te-a trimis?

– Desigur. El încălzeşte salteaua de o lună.

– Ce încălzeşte?

– Încălzeşte salteaua, este în pat. Vreau să spun că este bolnav şi ar vrea să te vadă, vii?

– Bolnav? Ah! sînt atît de îngrijorată! Desigur că voi veni. Merg imediat, numai să-mi pun pălăria şi haina.

– Domnişoară Pollyanna, strigă Maria cu un ton de dezaprobare, crezi dumneata că doamna Carew te va lăsa să mergi oriunde cu un băiat necunoscut ca acesta?

– Dar acesta nu-i un necunoscut, obiectă Pollyanna. Îl cunosc de mult timp, aşa că mă duc. Eu…

– Dar ce înseamnă toate acestea? întrebă doamna Carew cu răceală, arătîndu-se în uşa salonului. Pollyanna, cine este acest băiat şi ce face aici?

Pollyanna se întoarse repede.

– O! doamnă, mă veţi lăsa să mă duc, nu-i aşa?

– Unde să te duci?

– Să facă o vizită fratelui meu, doamnă, întrerupse băiatul forţîndu-se să fie politicos. El nu mai mănîncă ni­mic şi nu m-a lăsat deloc pînă n-am venit s-o caut, zise băiatul, arătînd spre Pollyanna. Crede că dacă o va vedea se va face bine.

– Pot să mă duc, nu-i aşa? o rugă Pollyanna cu un ton plîngător.

Doamna Carew făcu ochii mari.

– Cum, să mergi tu cu băiatul acesta? Niciodată, Pollyanna. Mă mir că te mai gîndeşti o clipă la lucrul acesta.

– O! Dar aţi putea veni şi dumneavoastră cu mine, zi­se Pollyanna.

– Eu? Dar e absurd ce-mi ceri. Poţi să-i dai ceva bani băiatului acesta dacă vrei, dar…

– Mulţumesc doamnă, eu n-am venit pentru bani, zi­se băiatul cu dispreţ, aruncîndu-i o privire piezişă. Am ve­nit s-o caut.

– Da doamnă, acesta este Jerry Murphy, cel ce m-a găsit cînd mă pierdusem şi m-a adus aici. Nu mă lăsaţi să mă duc acum?

Doamna Carew dădu din cap.

– Dar el zice că Jam… celălalt băiat este bolnav şi că el doreşte să mă vadă.

Doamna Carew se aprinse de mînie.

– Pollyanna, toate lucrurile acestea sînt absurde. Mă mir că insişti să faci unele lucruri pe care ştii că nu le aprob. Nu pot să-ţi dau voie să mergi cu acest băiat! Acum încetează, te rog, nu mă mai sîcîi.

Faţa Pollyannei îşi schimbă expresia. Pe jumătate pierdută, pe jumătate exaltată, ea îşi înălţă capul şi privi drept în faţă pe doamna Carew. Tremurînd, dar hotărîtă, ea zise:

– Atunci trebuie să vă spun. Eu aş fi dorit ca dum­neavoastră să-1 fi văzut mai întîi. Dar vă voi spune totul, căci nu vreau să-1 mai pierd din nou. Eu cred, doamnă, cred că el este… Jamie!

– Jamie! Jamie al meu!

Faţa doamnei Carew devenise palidă.

– Da.

– Imposibil.

– Numele lui este Jamie şi el nu-şi cunoaşte numele de familie. Tatăl său a murit cînd băiatul avea şase ani şi nu-şi aminteşte de mama lui. Are acum, după cum crede el, doisprezece ani. L-au luat nişte oameni cînd a murit tatăl său; tatăl său era străin, nici nu a spus numele său acestor oameni şi…

Dar doamna Carew întrerupse cu un gest discursul Pollyannei. Acum era şi mai palidă, însă ochii ei se lu­minară dintr-o dată.

– Vom merge îndată, zise ea. Maria, spune-i lui Perkins să vină cu automobilul cît poate de repede. Pollyanna ia-ţi pălăria şi haina. Tinere, dacă vrei, aşteaptă aici, te rog. Noi sîntem gata să te urmăm într-o clipă, adăugă ea urcînd scara grăbită.

În hol, băiatul scoase un lung oftat de uşurare.

– Ah! murmură el încet. Ne vom urca în automobil. Sîntem de prima clasă. Vai! Ce va zice James de asta?

 

***

 

În zgomotul specific al unei limuzine luxoase, doamna Carew fugea treversînd străzile Bostonului. Faţa ei era pală şi expresia feţei temătoare. Lîngă ea era aşezată o fetiţă cu ochi vioi. Lîngă şofer era Jerry, foarte mîndru şi important, fiindcă indica direcţiile necesare şoferului, ne­mulţumit.

Cînd limuzina se opri înaintea unei uşi mizerabile pe o străduţă strimtă şi murdară, băiatul sări din maşină şi imitînd într-un mod ridicol valeţii pe care el îi observase de atîtea ori, deschise uşa automobilului şi aşteptă ca aces­te doamne să binevoiască să coboare.

Pollyanna sări prima din maşină şi privea cu surprin­dere şi tristeţe, în jur. După ea urmă doamna Carew care tremura vizibil cînd privirea i s-a oprit asupra copiilor cu genunchii goi şi murdari care ieşeau strigînd din casele vecine pentru a înconjura automobilul.

Jerry îşi mişca mîinile cu frenezie.

– Duceţi-vă în colo de aici toţi, strigă el la mulţimea copiilor. Nu vedeţi că maşina aceasta se poate pune în mişcare şi o să vă strivească? Oare v-ar plăcea acest lucru? Sînt musafirii lui Jamie.

Doamna Carew tremură din nou şi puse mîna pe umărul lui Jerry.

– El este aici? zise ea venindu-şi în fire. Băiatul nu o auzi. Luptînd cu coatele şi cu pumnii, era ocupat să croiască un drum pentru vizitatori, şi înainte ca doamna Carew să-şi dea seama cum se întîmplase aceasta, se po­meni cu băiatul şi cu Pollyanna la piciorul unei scări cu miros urît şi în stare proastă.

– Acum, zise Jerry, urcaţi încetişor aceste scări, căci sînt pline de găuri şi adesea sînt doi sau trei copii adormiţi pe trepte. Liftul nu merge astăzi, zise el vesel. Trebuie deci să urcăm pe jos.

Doamna Carew nu întîrzie să descopere găurile for­mate de scîndurile care scîrţîiau şi se lăsau sub picioarele ei; la etajul al doilea, găsi un băiat de doi ani şi jumătate jucîndu-se cu o cutie de fier, goală şi legată de o aţă. În toate părţile se deschideau uşile, cîteodată pe furiş, cîteo-dată cu zgomot, dar toate oferind privirii numai femei cu părul dezordonat sau copii cu faţa murdară. Peste tot era miros de whisky, de varză şi de rufe murdare.

Ajuns la etajul al treilea, băiatul deschise o uşă şi zise:

– Iată-ne! şi am venit în automobil! Nu este asta o intrare frumoasă, Sir James?

Erau într-o cameră mică, rece, tristă şi prost mobilată, însă foarte curată, în care se găseau: două paturi, trei sca­une stricate, o masă şi o sobă din care scăpa afară o lumi­nă slabă, anunţînd un foc neîndestulător pentru încălzitul ei. Într-unul din paturi se găsea un băiat tînăr cu obrajii roşii şi cu ochii sclipind de febră. Lîngă el stătea o femeie cu faţa palidă, încovoiată şi deformată din cauza reuma­tismului.

Doamna Carew se opri la intrarea în cameră, şi, ca şi cum ar fi voit să se mai întărească, îşi rezemă puţin spatele de perete. Pollyanna se repezi înainte scoţînd un ţipăt uşor.

– Ah, Jamie, sînt aşa de mulţumită că te-am regăsit! Nu ştii cît te-am căutat în fiecare zi! Sînt însă tristă că eşti aşa de bolnav!

Jamie surîse cu un aer de mulţumire şi-i întinse o mînă albă.

– Eu nu sînt supărat, sînt mulţumit cu toate acestea, în special pentru că boala mea mi-a adus prilejul să vii lîngă mine. De altfel acum mă simt mai bine. Mumsey, aceasta este fetiţa, ştii dumneata, care mi-a vorbit de jocul mulţumirii; şi Mumsey îl joacă şi ea, adăugă el triumfător, întorcîndu-se către Pollyanna. Mai întîi a plîns din cauză că spatele ei bolnav o împiedica a urca; apoi cînd eu am căzut bolnav a fost mulţumită că nu mai poate lucra, căci aceasta îi dădea ocazia să mă îngrijească.

În momentul acela, doamna Carew se apropie cu o privire pe jumătate speriată, pe jumătate îndrăzneaţă şi privi faţa micului invalid, întins în pat.

– Iată pe doamna Carew. Am adus-o aici ca să te vadă, zise Pollyanna cu o voce tremurătoare.

Femeia micuţă, deformată, care stătea lîngă pat se ri­dică cu greu şi îi oferi scaunul său. Doamna Carew îl primi fără să observe persoana care i-1 oferise; privirea ei era mereu fixată asupra băiatului bolnav.

– Tu te numeşti Jamie? întrebă ea cu oarecare sfor­ţare.

– Da, doamnă, răspunse băiatul privind-o drept în faţă.

– Care este numele tău de familie?

– Nu-1 ştiu.

– Nu este fiul dumitale?

Pentru prima oară, doamna Carew se îndreptă către sărmana femeie care stătea totdeauna lîngă pat:

– Nu, doamnă.

– Şi dumneata nu cunoşti numele tatălui său?

– Nu, nu l-am ştiut niciodată.

– Nu ai nimic care să fi aparţinut tatălui său şi care ar putea să conţină numele lui?

– N-a avut nimic care să valoreze osteneala de a fi păstrat, afară doar de cărţi, zise doamna Murphy, ameste-cîndu-se în vorbă. Poate aţi dori să le vedeţi! adăugă ea arătînd cu degetul spre un rînd de volume uzate care erau aranjate pe o poliţă, în cealaltă parte a camerei. Apoi, împinsă de o curiozitate de neînvins, ea întrebă: Vreţi să le vedeţi?

– Nu ştiu, murmură doamna Carew cu o voce înnă-buşită, ca şi cum s-ar ridica să se ducă să vadă cărţile.

Nu erau acolo multe, probabil vreo douăsprezece. Dar cu toate că doamna Carew o răsfoi pe fiecare dintre ele, nu găsi nici un semn. Scoţînd un oftat, se întoarse că­tre băiat şi către bătrîna femeie care o privea cu ochii în­trebători.

– Aş vrea să-mi povestiţi, amîndoi, tot ceea ce ştiţi, le zise aşezîndu-se din nou pe scaun, lîngă pat.

Şi ei i-au spus aceeaşi poveste pe care Pollyanna o auzise în grădina publică. La sfîrşit, Jamie întoarse ochii cercetători spre faţa doamnei Carew.

– Credeţi că l-aţi cunoscut pe tatăl meu? întrebă el rugător.

Doamna Carew închise ochii şi îşi ascunse capul în mîini.

– Nu ştiu, răspunse ea, nu cred.

Jamie, luîndu-şi ochii de la doamna Carew îşi aminti îndată de datoriile sale de gazdă.

– Ce frumos gest din partea dumneavoastră că aţi ve­nit! zise către Pollyanna cu recunoştinţă. Ce mai face Sir Lancelot? Te mai duci în fiecare zi să-i dai de mîncare? Apoi, fiindcă Pollyanna nu răspunse imediat, el îşi întoar­se privirea de la fetiţă, la o violetă puţin cam veştedă care se găsea într-o sticlă spartă, pe geam. Vezi tu comoara mea? Jerry a găsit-o. Nu-i aşa că-i frumoasă? Şi are şi pu­ţin miros.

Dar Pollyanna părea că n-aude. Şi privea mereu ca­mera cu nişte ochi mari, deschişi, mişcîndu-şi nervos mîinile.

– Jamie, eu nu înţeleg cum poţi să joci jocul aici, murmură ea. Nu bănuiam că poate să existe o casă aşa de inconfortabilă pentru locuit, zise tremurînd.

– Ehei! răspunse Jamie mîndru, cu un ton de supe­rioritate, ar trebui să vezi locuinţa lui Pikes de sub scară. Sînt atîtea case mult mai proaste decît aceasta. Camera aceasta are multe avantaje. Avem lumină naturală, de la soare, care pătrunde pe fereastră timp de două ore pe zi, bineînţeles cînd soarele străluceşte. Dar va trebui, fără îndoială, s-o părăsim, şi lucrul acesta ne întristează.

– S-o părăsiţi?

– Da. N-am putut să ne plătim chiria. (în ciuda cu­rajului său, vocea lui Jamie se schimbă.) Doamna Dolan, care locuieşte la parter, persoana care păstrează cărucio­rul meu, ne-a ajutat săptămîna aceasta. Dar desigur, nu va putea continua şi va trebui să plecăm, dacă Jerry nu gă­seşte mijlocul de a ne scoate din sărăcie.

– Ah! dar oare noi n-am putea…? începu Pollyanna.

Ea se opri scurt. Doamna Carew se ridică zicîndu-i:

– Vino, Pollyanna, trebuie să plecăm.

Apoi, întorcîndu-se către femeie, îi zise încet:

– Nu va fi nevoie să plecaţi. Eu vă voi trimite bani şi alimente imediat, voi discuta cazul dumneavoastră la o so­cietate de binefacere din care fac şi eu parte şi…

Femeia mică şi cocoşată se sculă, se îndreptă pe cît putu şi-i tăie vorba:

– Nu, mulţumesc, doamnă, zise cu o voce tremură­toare dar mîndră. Sîntem săraci, o ştie Dumnezeu; dar noi nu sîntem oameni care să cerşim.

– Ce prostie! răspunse doamna Carew hotărîtă. To­tuşi îi permiteţi doamnei de la parter să vă ajute. Băiatul acesta a spus-o.

– Ştiu, dar ceea ce face ea nu este o pomană. Doam­na Dolan este prietena mea. Ea ştie că sînt gata să-i fac orice serviciu, cum i-am mai făcut şi în trecut. Ajutorul prietenilor nu este o pomană. Mulţumim, dar noi nu pu­tem accepta banii dumneavoastră.

Doamna Carew încruntă sprîncenele cu un aer de su­părare. Petrecuse o oră de dezamăgire, oboseală şi triste­ţe. Nu avusese niciodată răbdare, dar acum era exasperată cu atît mai mult cu cît puterile o părăseau.

– Foarte bine; faceţi cum vreţi, zise ea cu răceală, apoi pe un ton iritat adăugă: De ce nu vă duceţi la pro­prietar? Aveţi dreptul să nu staţi cu geamurile sparte înlocuite cu hîrtie sau cu pînză. şi apoi scările pe care m-am urcat sînt aproape putrede, pot deveni periculoase.

Doamna Murphy suspină cu un aer descurajat. Faţa ei îşi reluă expresia tristă şi disperată.

– Am încercat să reclamăm, dar nu ne-a folosit la ni­mic. Noi nu vedem decît pe omul care vine să ia chiria, şi el spune că sînt prea mici ca să mai cheltuiască propri­etarul bani pentru a face reparaţii.

– Prostie! strigă doamna Carew cu toată supărarea unei femei nervoase care în sfîrşit găsise supapa disperării sale. Este ruşinos! Ba mai mult, aceasta este o violare flagrantă a legii. Care este numele celui ce colectează chi­ria şi numele proprietarului?

– Nu ştiu numele proprietarului, dar omul cu chiria este domnul Dodge.

– Dodge! Doamna Carew se întoarse iute cu o ex­presie de uimire pe faţă. Nu cumva vreţi să spuneţi Henry Dodge?

– Da, doamnă. Eu sînt sigură că el se numeşte Henry.

Un val de sînge se urcă în obrajii doamnei Carew, apoi deveni şi mai palidă ca mai înainte.

– Binee… Voi căuta să-1 văd, zise cu vocea sufocată, retrăgîndu-se. Vino Pollyanna, acum trebuie să plecăm.

Lîngă pat, Pollyanna, foarte tristă, îşi luă rămas bun de la Jamie. Avea ochii plini de lacrimi.

– Voi mai reveni. Voi reveni curînd, promise ea, grăbindu-se s-o ajungă pe doamna Carew.

Şoferul abia închise uşile, cînd îi zise:

– Scumpă doamnă Carew, vă rog să-mi spuneţi dacă acesta este Jamie! Ce bine ar fi dacă ar fi el!

– Ar fi bine, dar nu este el!

– Vai ce nenorocire! Sînteţi dumneavoastră sigură de aceasta?

Urmă un moment de linişte, apoi doamna Carew îşi acoperi faţa cu mîinile.

– Nu, nu sînt sigură, şi asta e ceva teribil, gemu ea sfîşiată de durere.

– Deci nu sînteţi sigură că este Jamie al dumnea­voastră, se rugă Pollyanna, şi să faceţi ca şi cum ar fi. Aţi putea să-1 luaţi la dumneavoastră acasă, şi…

Dar doamna Carew se întoarse hotărîtă.

– Să iau acest băiat la mine acasă, dacă nu este Jamie? Niciodată Pollyanna! N-aş putea-o face.

– Dar din moment ce dumneavoastră nu-1 puteţi ajuta pe Jamie al dumneavoastră, mi se pare că ar trebui să fiţi mulţumită să întîlniţi pe un oarecare în aceeaşi situaţie şi pe care să-1 puteţi ajuta, zise Pollyanna tremurînd.

– Destul, destul Pollyanna! gemu doamna Carew copleşită de tristeţe. Cînd mă gîndesc că el se găseşte undeva şi că poate suferă…

Un suspin isprăvi fraza ei.

– Este adevărat ce mă gîndesc eu şi ceea ce vreau să spun, răspunse Pollyanna foarte mişcată. Nu mă înţele­geţi? Dacă acest băiat este Jamie al dumneavoastră, l-aţi dori cu siguranţă; iar dacă nu este el, nu-i faceţi nici un rău celuilalt Jamie, ocupîndu-vă de acesta, căruia îi puteţi face atîta bine, redîndu-i fericirea! Şi dacă mai tîrziu veţi găsi pe Jamie al dumneavoastră, nu aţi pierdut nimic, ci aţi fi făcut fericiţi doi băieţi în loc de unul şi…

Dar doamna Carew o întrerupse din nou:

– Destul Pollyanna, destul; mă voi mai gîndi.

Cu ochii plini de lacrimi, Pollyanna se aşeză la locul ei. Făcu un mare efort să rămînă un minut liniştită. Apoi cum vorbele voiau neapărat să-i iasă din gură, zise:

– Ce casă tristă era acolo! Aş fi vrut ca proprietarul acelei case să locuiască el însuşi acolo; ar vedea el atunci de ce viaţă s-ar bucura!

Doamna Carew se ridică deodată. Faţa ei se schimbă complet.

– Opreşte-te, Pollyanna! Poate că nu ştie… Sînt sigu­ră că nu ştie că are o astfel de casă. Situaţia aceasta se va schimba, se va schimba îndată.

– Proprietarul este oare o femeie? O cunoaşteţi? Cu­noaşteţi pe cel ce ia chiria?

– Da, zise doamna Carew, muşcîndu-şi buzele. O cu­nosc şi cunosc şi pe cel ce strînge chiria.

– Ah! sînt aşa de mulţumită, zise Pollyanna, răsuflînd satisfăcută. Atunci totul va fi bine.

– Desigur, totul va merge mai bine, răspunse doam­na Carew cu hotărîre, cînd automobilul se opri înaintea casei.

Vorbise ca una care ştia ce spune. Şi poate ştia mai bine decît putea să bănuiască Pollyanna, căci chiar în acea seara, înainte de a merge la culcare, o scrisoare scrisă, cu mîna sa adresată lui Henry Dodge, îl anunţa să vină cît de

repede să hotărască asupra aranjamentelor şi reparaţiilor ce trebuiesc făcute într-o casă care-i aparţinea.

 

Secretul mulţumirii ( Volumul 2 )


 

Pe măsură ce se apropia 8 septembrie, ziua cînd Pollyanna trebuia să sosească, doamna Ruth Carew era din ce în ce mai nervoasă şi supărată pe ea însăşi. Regreta că a promis s-o primească pe copilă. Într-adevăr, nici do­uăzeci şi patru de ore nu trecuseră de cînd consimţise s-o primească şi deja scrisese sorei sale, rugînd-o s-o dezlege de promisiunea dată; dar Della i-a răspuns că e prea tîrziu, deoarece atît ea cît şi doctorul Ames scriseseră deja fami­liei Chilton. În scrisoarea primită de la Della, o anunţa că doamna Chilton şi-a dat consimţămîntul şi că peste cîteva zile, dînsa va fi la Boston pentru a se înţelege cu doamna Carew asupra şcolii pe care trebuia s-o urmeze fetiţa, făcînd totodată şi alte aranjamente. Nu mai era deci nimic de făcut decît să lase lucrurile să-şi urmeze cursul lor nor­mal. Doamna Carew nu părea deloc dispusă. Ea încercă totuşi să fie politicoasă cînd Della şi doamna Chilton s-au prezentat la ea acasă.

Din fericire, sosirea Pollyannei nu fusese fixată la o dată prea îndepărtată, căci timpul care trecea, în loc să împace pe doamna Carew cu ideea de-a mai adăuga un membru familiei ei, îi stîrnea în suflet un sentiment de iritare contra a ceea ce îi plăcea să numească o încercare absurdă de a aplica planul nejudecat al sorei ei, Della. Della însăşi observă starea ei de spirit, dar speranţa era în Pollyanna şi se hotărî să lase lucrurile să se desfăşoare de la sine. Ea aranja în aşa fel ca sora ei să le aştepte la gară. După prezentările de rigoare, sub pretext că este aştep­tată de cineva, Della se retrase. Doamna Carew abia avu timpul să-şi arunce privirea asupra obligaţiilor ce le-avea de îndeplinit, că se pomeni singură cu fetiţa.

– O! Dar Della, Della! Nu pleca aşa… Eu nu pot… strigă ea agitată, văzînd pe sora ei depărtîndu-se.

– Ce curios! Dînsa n-a mai aşteptat, nu-i aşa? zise Pollyanna, a cărei ochi urmăreau plini de mirare infirmi­era care se depărta. Şi eu mă bucuram aşa de mult să fiu cîteva clipe cu dînsa! Dar vă am pe dumneavoastră, nu-i aşa? Eu pot să fiu mulţumită cu atît.

– Ah! Da, tu mă ai pe mine şi eu te am pe tine, zise doamna nu tocmai bine dispusă. Vino să ieşim pe aici, adăugă ea luînd-o spre dreapta.

Supusă, Pollyanna mergea alături de doamna Carew, tot aruncînd cîte o privire cercetătoare la faţa morocă­noasă a doamnei. În sfîrşit, ea îi zise sfios:

– Poate aţi crezut că eu sînt drăguţă, vorbi la întîmplare cu un ton oarecum tulburat.

– Drăguţă? repetă doamna Carew.

– Da, cu bucle şi cu tot restul, şi probabil că v-aţi imaginat cum să fiu şi ce trebuie să fac pentru dumnea­voastră. Eu nu sînt frumoasă, am pistrui pe faţă, şi nu-i plăcut deloc pentru dumneavoastră dacă v-aţi aşteptat să întîlniţi o fetiţă drăguţă şi cînd colo a sosit una ca mine.

– Ce prostie copilărească! Întrerupse doamna Carew cam brusc. Vino să ne ocupăm de bagajul tău, apoi să mergem acasă. Cred totuşi că sora mea va veni cu noi, deşi se pare că nu prea vrea.

Pollyanna surîse şi dădu din cap.

– Cineva probabil are nevoie de ea la sanatoriu. Fără îndoaială că nu-i o plăcere cînd cineva îţi solicită tot tim­pul liber. Totuşi te poţi bucura de cei ce au nevoie de serviciile tale.

Nici un răspuns; poate că era pentru prima dată în viaţă, cînd doamna Carew se întreba dacă în lumea asta este cineva care în adevăr să aibă nevoie de ea. Pollyanna nu observă expresia feţei doamnei Carew; era foarte ocu­pată să privească tot ce era în jurul ei.

– Vai cîtă lume, zise ea veselă. Sînt chiar mai mulţi decît rîndul trecut cînd am fost aici. Cu siguranţă că doam­na şi copilul ce locuiesc în Honolulu nu pot fi aici. Dar era o fetiţă, Suzi Smitt, care locuieşte la Boston, pe care poate o cunoaşteţi.

– Nu, eu nu cunosc pe Suzi Smitt, replică sarcastic doamna Carew.

– Ea este foarte drăguţă; are bucle frumoase, negre, aşa cum voi avea eu cînd voi fi în cer. Dar n-are nici o importanţă. Este posibil s-o găsesc şi o voi aduce să o cunoaşteţi şi dumneavoastră. Ah, dar ce maşină frumoasă! Nu ne urcăm în ea? întrebă Pollyanna, oprindu-se în faţa unei superbe limuzine, al cărei şofer ţinea uşa deschisă, şoferul încercă să-şi stăpînească rîsul dar nu reuşi. Doam­na Carew spuse oarecum plictisită că omul nu consideră automobilul decît un simplu mijloc de transport dintr-o parte în alta. Apoi adăugă:

– Da, urcăm în ea.

Şi, adresîndu-se şoferului:

– Acasă, Perkins! îi porunci ea acestuia care respec­tuos aştepta dispoziţiile ei.

– Ah, vă aparţine? întrebă Pollyanna. Ce frumoasă este! Atunci dumneavoastră probabil să sînteţi bogată, foarte bogată, mai bogată decît cei ce au covoare persane în toate camerele şi prăjituri la masă în fiecare duminică, aşa ca doamna White, una din doamnele de la Asistenţă. Ştiţi dumneavoastră, eu credeam că este bogată, dar acum ştiu că a fi bogat înseamnă a avea inele cu diamante, servi­tori, mantouri de blană scumpă, rochii de mătase şi catifea pe care să le porţi în fiecare zi, şi o maşină. Dumneavoas­tră aveţi toate acestea?

– Ei bine, da, aşa cred, admise doamna Carew cu un surîs uşor.

– Atunci dumneavoastră sînteţi foarte bogată, adău­gă Pollyanna cu multă seriozitate. Mătuşa mea Polly are şi dînsa lucruri frumoase, însă automobilul ei este un cal. Dar mie îmi place să mă plimb pe acolo cu trăsurica. Asta nu mi s-a întîmplat decît doar atunci cînd m-a lovit o maşină şi am fost transportată la spital. Unchiului Tom i-ar plăcea să aibă o maşină pentru cursele sale, căci, pre­cum ştiţi este doctor, şi toţi ceilalţi doctori din oraş au acum maşină. Nu ştiu cum se va sfîrşi, că mătuşa mea nici nu vrea să m-audă vorbind de asta. Ştiţi, dînsa vrea ca unchiul Tom să aibă tot ce doreşte, însă cu o condiţie – ca el să nu dorească decît ceea ce doreşte ea. Atunci?

Doamna Carew începu să rîdă.

– Atunci înţeleg, răspunse ea.

– Bine, zise Pollyanna mulţumită. M-am gîndit eu că o să mă înţelegeţi, deşi felul meu de a mă exprima nu pare a fi tocmai clar… Ce case mari! exclamă Pollyanna privind în jurul ei. Acestea nu se mai termină niciodată? Dar de­sigur trebuie case multe pentru a adăposti toţi oamenii care sînt pe străzi. Şi cu cît sînt oameni mai mulţi, cu atît poţi avea cunoştinţe mai multe. Eu iubesc oamenii, dar dumneavoastră?

– Să iubesc oamenii?

– Da, poporul, pe fiecare, pe toată lumea.

– Ei bine, Pollyanna, eu nu pot spune că iubesc pe toată lumea, replică doamna Carew foarte rece. Ea îşi zi­cea în sine: Iată predica numărul unu. Cred că o să fiu forţată să iubesc pe aproapele meu în felul cum iubeşte sora mea Della.

– Dumneavoastră nu iubiţi pe toată lumea? Eu da, zise Pollyanna oftînd. Şi aici trebuie să ai o oarecare genti­leţe şi originalitate. N-aveţi idee ce fericită sînt că am ve­nit la Boston. Ştiam că o să fiu mulţumită din clipa în care am aflat că dumneavoastră sînteţi dumneavoastră, vreau să spun, sora domnişoarei Wetherby. Eu o iubesc pe dom­nişoara Wetherby, prin urmare ştiam că o să vă iubesc şi pe dumneavoastră, că desigur surorile se aseamănă chiar dacă nu sînt gemene ca doamna Jones şi doamna Peck, ca­re nu erau totuşi asemănătoare din cauza aluniţei. Îmi dau seama că dumneavoastră nu ştiţi despre ce-i vorba, deci am să vă explic.

Şi astfel, doamna Carew care se pregătise contra unei predici de morală socială, spre mirarea ei şi oarecum spre deziluzia ei, se pomeni ascultînd povestea unei aluniţe de pe nasul doamnei Peck, una din doamnele de la Asistenţa Socială.

In momentul în care istorioara se termină, limuzina întorcea după colţ la Calea Confederaţiei şi Pollyanna în­cepu să admire frumuseţea acestei străzi.

– Eu cred că toată lumea ar vrea să locuiască aici, zi­se ea plină de entuziasm.

– Probabil, dar asta ar fi imposibil, răspunse doamna Carew cu o oarecare indiferenţă.

Pollyanna, închipuindu-şi că doamna este supărată pentru că nu locuieşte pe acea stradă frumoasă, se grăbi să găsească o ieşire onorabilă.

– Ah, dar dumneavoastră locuiţi chiar aici? zise ea, văzînd că maşina urma să se oprească în faţa porţilor înal­te ale casei doamnei Carew. Aşadar, doamnă, dumnea­voastră locuiţi aici?

– Da, aici locuiesc, răspunse doamna, cu o oarecare iritare în glas.

– Ah, ce mulţumită sînt că dumneavoastră puteţi lo­cui într-o casă aşa frumoasă, explodă fetiţa. Nu sînteţi feri­cită? Cred că da…

Doamna Carew nu răspunse. Şi pentru că răspunsul doamnei întîrzia, Pollyanna, pentru a doua oară în cinci minute, căută iarăşi o ieşire onorabilă.

– Desigur, eu nu vorbesc de acel fel de fericire care vine dintr-o îngîmfare, ci de acea fericire care te-ar face să scoţi strigăte de veselie, să salţi, să loveşti în uşă, deşi aceasta nu este prea corect, zise Pollyanna săltînd de bucurie.

Şoferul părea foarte ocupat la maşină. Doamna Carew, totdeauna cu înfăţişarea rece, începu să urce pe scările largi de piatră.

– Vino, Pollyanna.

Cinci zile mai tîrziu, Della Wetherby primi de la sora ei o scrisoare pe care o deschise cu multă nerăbdare. Era prima scrisoare pe care o primea după sosirea Pollyannei la Boston.

 

          Scumpa mea soră,

 

          Cel puţin din milă pentru mine, Della, de ce nu mi-ai dat un minim de indicaţii asupra fetiţei pe care mi-ai im­pus-o într-un fel oarecare? Eu sînt aproape nebună şi cu toate acestea nu o pot trimite înapoi aşa simplu şi uşor. De trei ori am vrut să fac asta, dar înainte ca vorbele să-mi iasă din gură, ea le opreşte spunîndu-mi cît de mulţumită se simte aici şi cît de bună sînt eu că-i permit să locuiască cu mine cît timp mătuşa ei este în Germania. Desigur că, dacă va începe să-mi ţină predici şi să-mi numere lucrurile de valoare pe care le am, o voi trimite acasă. De două ori am crezut că este gata să înceapă, dar a terminat întotdeauna prin povestiri ridicole despre doamnele de la Asistenţa Socială, care s-au ocupat de ea. Dar Della, ea este imposi­bilă. Ascultă! Mai întîi, este amorezată de casă. În prima zi cînd a intrat aici, m-a implorat să deschid toate camerele. Şi n-a fost mulţumită decît atunci cînd tot întunericul a fost eliminat din casă, cu scopul să poată vedea bine toate lu­crurile minunate pe care le declară încă mai frumoase decît obiectele domnului Pendleton, un domn care probabil locuieşte la Beldingsville. Apoi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns să alerg de la un capăt la altul al casei, a făcut ce a făcut şi a descoperit o rochie de seară, din saten alb, pe care n-am îmbrăcat-o de ani de zile. M-a rugat s-o îmbrac şi .am îmbrăcat-o fără să ştiu de ce. Asta nu înseamnă altceva decît că sînt incapabilă să-i rezist. Acesta nu este decît începutul. M-a rugat apoi să-i arăt rochiile mele în timp ce ea mă distra povestindu-mi istoria cu cîrjele misionare. Desigur, rochiile au dus-o la bijuterii şi a fost aşa de en­tuziasmată la vederea a două trei inele pe care le port, încît a trebuit să deschid caseta mea de bijuterii, fără nici un motiv, doar pentru a vedea ochii ei minunaţi făcîndu-se aşa de mari. şi Della, am crezut c-o să înnebunească. M-a împo­dobit cu toate inelele, broşele, brăţările, colierele şi a insistat să-mi pună pe cap cele două cununi cu diamante pe care le am, aşa de bine, încît m-am pomenit stînd pe scaun încăr­cată cu perle şi diamante ca o zeiţă indiană în templul ei, mai ales atunci cînd acest copil absurd a început să danseze în jurul meu bătînd din palme şi cîntînd: “Ce frumoasă sînteţi, ce frumoasă sînteţi! Dacă aş putea v-aş suspenda de sfoară la fereastră, şi ce prismă frumoasă aş face! “

Ei bine, ce zici de asta? Fără îndoială, asta nu-i totul. Nu-i decît începutul. Pollyanna este aici de patru zile şi n-a avut un minut astîmpăr. Numără deja printre prietenii ei măturătorul şi agentul de poliţie din cartier, ca să nu mai vorbesc de toate persoanele ce le am în serviciu. Ei par toţi fermecaţi. Dar nu crede că şi eu sînt la fel, asta n-ar fi exact. Ţi-aş fi trimis copila imediat, dacă nu m-aş simţi obligată să-mi ţin promisiunea de a o găzdui la mine iarna aceasta. Cu toate acestea îmi este imposibil să-l uit pe Jamie şi marea mea mîhnire. Din contră, ea mă face să simt mereu mai adînc pierderea copilului, pentru că o consider pe ea în locul lui. După cum îţi spun, o voi ţine aici pînă va începe să predice. În ziua aceea ţi-o voi trimite.

 

                                                          A ta, cu toată dragostea, deşi foarte tulburată,

 

                                                                                                                                      Ruth

 

Ea n-a încercat încă să ţină predici, în adevăr, zise Della Wetherby rîzînd şi împăturind scrisoarea sorei sale. Ah, Ruth! Ruth! Mărturiseşti că ai deschis toate camerele să fugă întunericul, că te-ai îmbrăcat cu o rochie de saten şi toate jocurile voastre, cu toate că nu-i nici o săptămînă ce cînd Pollyanna este la tine. Dar ea n-a predicat încă, o nu, ea n-a predicat!

 

***

 

Pollyanna zicea că-i place Bostonul, dar mai mult i-ar plăcea dacă oraşul n-ar fi aşa de mare.

– Înţelegeţi dumneavoastră, explica ea serios doam­nei Carew a doua zi după sosire, cum aş vrea să-1 văd şi să cunosc întreg oraşul, dar nu pot. Este tocmai ca mesele date la mătuşa Polly, era atîta mîncare! Desigur, te poţi veseli cînd ai atîtea bunătăţi, dar nu puteam să-mi opresc părerea de rău că mesele de gală ale mătusii mele nu ţineau pînă în zilele în care nu aveam nici prăjituri, nici măcar biscuiţii. Cam aceeaşi părere am despre întinde­rea oraşului Boston. Aş vrea să duc o parte cu mine la Beldingsville, cu scopul de a avea ceva noutăţi şi la vară. Dar bineînţeles, asta nu e posibil. Oraşele nu sînt ca în­gheţata şi nici îngheţata nu se păstrează aşa de bine. Am încercat să păstrez îngheţata, dar n-am reuşit.

Pollyanna, spre deosebire de cei ce cred că pentru a cunoaşte lumea trebuie să începi cu locurile cele mai înde­părtate, a început explorarea Bostonului cu casa măreaţă în care locuia în Calea Confederaţiei. Această preocupa­re, împreună cu lecţiile de şcoală, îi ocupau în întregime timpul şi atenţia, vreme de mai multe zile. Avea atîtea de văzut şi de învăţat. Totul era aşa de minunat şi frumos, de la micile butoane în perete care umpleau camerele de lumi­nă, pînă la sala cea mare de oaspeţi decorată cu picturi şi oglinzi. Erau apoi de cunoscut atîtea persoane plăcute, căci în afară de doamna Carew, mai erau: Maria care fă­cea curăţenie în saloane, răspundea la sonerie şi ducea pe Pollyanna la şcoală în fiecare zi; Brigitte, care locuia lîngă bucătărie şi prepara bucatele; Jenny, care servea la masă şi Perkins care conducea maşina. Erau toţi simpatici şi originali. Pollyanna a sosit într-o luni. Se scursese aproape o săptămînă înaintea primei duminici. In acea dimineaţă ea coborî scările cu un aer radios.

– Iubesc duminicile, zise ea veselă… da, din cauza bisericii şi a şcolii duminicale. Ce preferaţi dumneavoas­tră, predica sau şcoala duminicală?

– Ei bine, în adevăr eu…, începu doamna Carew care nu mergea decît foarte rar la biserică şi foarte rar la şcoala duminicală.

– E greu de spus, nu-i aşa? întrerupse Pollyanna cu o privire luminoasă dar serioasă. Eu prefer predica din cau­za tatălui meu, înţelegeţi dumneavoastră. Ştiţi, el era păs­tor, şi acum este în cer cu mama şi cu ceilalţi ai noştri. Dar încerc cîteodată să-mi închipui că este încă aici jos pe pămînt, ba mai mult încă, la biserică. închid ochii şi-mi închi­pui că el este cel ce predică şi asta mă ajută. Sînt aşa de mulţumită că-mi pot imagina persoanele şi lucrurile pe care nu le mai am. Dar dumneavoastră?

– Eu nu sînt sigură de asta, Pollyanna.

– Ah, ia gîndiţi-vă cîte lucruri pe care noi ni le imaginăm sînt mult mai plăcute decît cele reale. Desigur, nu e cazul dumneavoastră, pentru că lucrurile dumnea­voastră reale sînt aşa de frumoase. Dar tot timpul cît am fost bolnavă şi nu puteam merge, mă sileam să-mi imagi­nez foarte multe lucruri. Şi fac asta şi acum, încă chiar de­seori, de pildă cu privire la tata. Chiar azi mi-am imaginat că tata este cel de la amvon. Cînd plecăm?

– Să plecăm?

– Da, să mergem la biserică.

– Dar Pollyanna, nu mă gîndesc la… Aş prefera…

Doamna Carew tuşi şi încercă să spună că nu avea de gînd să meargă la biserică. Văzînd mica faţă încrezătoare şi fericirea care se citea în ochii Pollyannei, nu putu con­tinua.

– Ei bine, eu cred că e bine să plecăm la ora zece şi un sfert şi mergem pe jos. Biserica nu este departe.

Şi astfel doamna Carew, în acea dimineaţă frumoasă de septembrie, ocupă pentru prima dată strana rezervată familiei Carew în biserica frumoasă şi elegantă unde ea crescuse ca fetiţă, ca tînără, şi de care se interesa cu gene­rozitate în ceea ce priveşte banii. Pentru Pollyanna, slujba din această duminică dimineaţă a fost un subiect de mirare şi de veselie. Muzica frumoasă cîntată de cor, razele lumi­noase ale vitraliilor, vocea caldă, dar pătrunzătoare a pas­torului, liniştea şi reculegerea desăvîrşită a mulţimii care umpluse biserica au adîncit-o într-un extaz care a amuţit-o pentru un moment. Numai cînd se apropiau de casă zise cu vocea arzătoare:

– Ah, doamnă, sînt aşa de fericită încît n-am mai trăit nici o zi aşa scumpă ca aceasta!

Doamna Carew nu era dispusă să mai asculte încă o predică.

– Gîndiţi-vă ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi trebuit să trăiesc ziua de ieri, de azi şi de mîine toate de-odată! sus­pină Pollyanna. Sînt atîtea lucruri frumoase pentru fiecare zi! Dar aşa m-am bucurat ieri pentru ce s-a întîmplat ieri, trăiesc azi bucuriile zilei de azi şi va veni şi ziua de mîine şi duminica viitoare. Într-adevăr, doamnă, dacă n-ar fi dumi­nică şi dacă n-aş fi pe această stradă frumoasă şi liniştită, aş dansa şi aş scoate strigăte de bucurie. Dar fiind du­minică, trebuie să aştept pentru a cînta un imn de laudă lui Dumnezeu. Îmi puteţi spune care este imnul cel mai vesel?

– Nu, eu nu ştiu, răspunse doamna Carew blînd, asemănîndu-se cu o persoană care caută ceva ce a pierdut. Pentru cineva, care găseşte că viaţa este aşa de grea, să audă că i se spune că este o fericire de a trăi în fiecare zi, că sînt atîtea lucruri frumoase de care te poţi bucura în fiecare zi, este ceva de necrezut!

Ziua următoare, luni dimineaţă, Pollyanna merse la şcoală pentru prima dată singură. Acum cunoştea drumul foarte bine şi distanţa nu era mare. Pollyanna îşi iubea mult şcoala. Era o şcoală particulară pentru fete şi ceva cu totul nou pentru ea. Doamna Carew, care nu iubea expe­rienţele noi, nu mai era retrasă de la venirea fetiţei. Era mai mult decît enervată; era exasperată. Cu toate acestea, trebuia să admită că, dacă ar fi întrebat-o cineva de ce este exasperată, ea ar fi putut să spună doar atît: “Din cauză că Pollyanna este prea mulţumită” şi se pare că ea nu era dispusă să dea un astfel de răspuns. Sorei sale, Della, îi scrisese că vorba “mulţumire ” îi irita nervii şi că uneori ar dori să nu o mai audă niciodată. Cu toate acestea, admitea că Pollyanna nu-i predicase şi chiar nici nu încercase măcar o singură dată să joace  “jocul”. Dar ceea ce copila făcea fără întrerupere, era de a-şi arăta mulţumirea faţă de doamna Carew. Mulţumirea, pentru o persoană blaza­tă ca şi doamna Carew, nu avea decît efectul unui medi­cament iritant. De abia în a doua săptămînă de la veni­rea Pollyannei, doamna Carew avu de întîmpinat o scenă iritantă. Cauza iritării a fost concluzia unei povestiri a Pollyannei despre o doamnă de la Asistenţa Socială.

– Ea juca jocul, doamnă. Poate dumneavoastră nu-1 ştiţi. Aş vrea să vi-1 explic; este un joc foarte plăcut.

Doamna Carew ridică mîna.

– Aceasta nu-i necesar, Pollyanna. Cunosc jocul. So­ra mea mi-a vorbit de el şi vreau să-ţi spun să nu te mai în­grijorezi de aceasta.

– Nu, fără îndoială, răspunse Pollyanna. Eu nu mă gîndeam la joc pentru dumneavoastră, fiind sigură că dumneavoastră nu vreţi să-1 jucaţi.

– N-aş vrea să-1 joc? se miră doamna Carew.

– Dar nu înţelegeţi? răspunse Pollyanna rîzînd de bu­curie. Jocul constă în a găsi ceva care să-ţi producă mul­ţumire chiar atunci cînd n-aţi putea găsi un singur lucru în jurul dumneavoastră care să vă înveselească. Vedeţi bine că jocul nu este pentru dumneavoastră.

Doamna Carew se înroşi dintr-o dată. În mînia ei, spuse mai mult decît ar fi vrut:

– Ei bine, Pollyanna, eu pot să spun, îi răspunse doamna Carew, că în tot ceea ce mă înconjoară nu găsesc nici o bucurie.

Pentru un moment Pollyanna rămase mută de mirare. Apoi murmură:

– Dar doamnă Carew…

– Ce este aici care să mă poată înveseli? zise, uitînd în clipa aceea că nu permitea Pollyannei să-i ţină predici.

– Orice lucru, murmură Pollyanna cu un ton de neîn­credere; casa aceasta aşa de frumoasă!

– Nu-i decît un loc pentru a mînca şi a dormi, şi eu nu am grijă nici de mîncare şi nici de somn.

– Dar toate lucrurile frumoase care sînt înăuntru!

– Sînt sătulă de ele!

– Dar automobilul care vă transportă peste tot?…

– N-am poftă să merg peste tot…

Pollyanna scoase un oftat adînc.

– Dar gîndiţi-vă la lumea şi lucrurile pe care vi le per­miteţi să le vedeţi cu acest automobil.

– Asta nu mă interesează, Pollyanna.

Copila rămase din nou nedumerită. Expresia tulbu­rării ei se accentua.

– Dar, doamnă, eu nu mai înţeleg nimic, insistă ea. Mai demult, toate erau lucruri grele pentru persoanele ca­re jucau jocul. Dar după cîte îmi dau seama, cînd nu-i ni­mic rău sau neplăcut, eu însămi n-aş fi capabilă să-1 joc.

Nu avu răspuns imediat. Treptat, expresia supărată a feţei ei se schimbă într-o expresie de tristeţe adîncă.

– Pollyanna, eram hotărîtă să nu-ţi spun cele ce îţi voi încredinţa acum. Am să-ţi spun de ce nimic nu mă poa­te face fericită.

Şi îi povesti istoria lui Jamie.

– Şi de atunci nu l-aţi mai văzut niciodată? murmură Pollyanna cu ochii plini de lacrimi cînd doamna Carew îşi termină istorisirea.

– Niciodată.

– Dar noi îl vom găsi. Eu sînt sigură că-1 vom găsi. Eu sînt sigură că îl voi găsi.

Doamna Carew dădu trist din cap.

– L-am căutat peste tot, chiar în ţări străine.

– Şi totuşi el trebuie să fie undeva.

– Poate a murit, Pollyanna.

Pollyanna scoase un mic ţipăt.

– O, nu! Nu spuneţi aceasta. Să ne închipuim că este viu; aceasta ne va ajuta mult. şi dacă ne putem imagina că este viu, desigur că-1 vom putea găsi. şi aceasta ne va ajuta şi mai mult.

–  Dar mă tem să nu fie mort, Pollyanna, suspină doamna Carew.

– Dar dumneavoastră nu sînteţi sigură? întrebă fetiţa cutezător.

– Nu.

– Atunci închipuiţi-vi-1! strigă Pollyanna triumfătoa­re. Ei bine doamnă, acum puteţi juca jocul. Puteţi să-1 ju­caţi pentru Jamie. Jucaţi-l în fiecare zi, căci fiecare zi vă aduce tot mai aproape de clipa cînd îl veţi găsi. Nu-1 vedeţi?

Dar doamna Carew nu-1 vedea. Se ridică molatec şi zise:

– Nu, nu copilă! Tu nu înţelegi. Acum du-te te rog şi citeşte sau fă ce vrei. Am o durere de cap şi aş vrea să mă culc.

Şi Pollyanna cu o înfăţişare serioasă dar tulburată, părăsi încet camera.

În după-amiaza celei de a doua duminici de la venirea la Boston, Pollyanna făcu o plimbare demnă de ţinut min­te. Pînă atunci nu ieşise niciodată singură decît doar pentru a merge la şcoală. În acea după-amiază, doamna Carew i-a zis cum obişnuia adesea: “Acolo, acolo în oraş, du-te, te rog, copilă. Du-te unde vrei, fă ce vrei, numai nu-mi mai pune întrebări astăzi”.

Pollyanna găsise pînă atunci destule subiecte intere­sante în casă; căci dacă lucrurile neînsufleţite nu-i spu­seseră încă nimic, totuşi Maria, Jenni, Brigitte şi Perkins erau încă acolo. Astăzi însă Maria avea durere de cap, Jenni era ocupată să se gătească cu o pălărie nouă, Brigitte pregătea prăjituri cu mere, iar de Perkins nimeni nu ştia unde era. Era o splendidă după-amiază de septem­brie şi nimic n-ar fi putut-o atrage pe Pollyanna mai mult ca soarele radios şi aerul îmbălsămat. Astfel îşi îndreptă paşii către poartă.

Pentru un timp, ea privi liniştită oamenii bine îmbră­caţi, bărbaţi, femei şi copii, care treceau repede pe dinain­tea casei, sau pe cei care circulau mai încet pe aleea ce se întindea pe mijlocul bulevardului.

Pollyanna se hotărî să facă şi ea o plimbare. Doam­na Carew nu-i făcea nici o observaţie pentru acest lucru, fiindcă ea însăşi îi spusese să facă ceea ce vrea numai să n-o mai sîcîie cu atîtea întrebări. Avea deci în faţa ei o după-amiază întreagă şi cîte lucruri nu pot fi văzute într-o după-amiază! Veselă, bine dispusă, Pollyanna începu să coboare repede pe cale. Surîdea binevoitoare tuturor per­soanelor pe care le întîlnea. Era intrigată, dar nu surprinsă de faptul că nimeni nu-i răspundea în acelaşi fel; avusese deja această experienţă la Boston. Cu toate acestea, con­tinua să surîdă crezînd că măcar cineva îi va răspunde cîndva.

Casa doamnei Carew se găsea la capătul străzii Calea Confederaţiei, iar Pollyanna ajunsese plimbîndu-se în col­ţul unei străzi perpendiculare pe aceasta. Pe această stra­dă, Pollyanna observă, în gloria ei de toamnă, cea mai fru­moasă grădină pe care o văzuse vreodată, grădina publică din Boston.

Pentru un moment rămase nemişcată, cu privirea aţintită pe marile peluze. Îşi închipuia că aceasta ar putea fi grădina particulară a vreunui bogătaş. Avea mare plăcere să se plimbe pe frumoasele alei, dar nu ştia dacă are voie. Între timp, după ce văzu două femei şi un bărbat intrînd fără teamă pe poartă şi mergînd voioşi pe alei, îşi dădu seama că şi ea poate să facă acelaşi lucru şi într-o clipă pătrunse în parc.

Totul era mai frumos, văzut de aproape, decît de la distanţă. Păsărelele zburau pe deasupra şi o veveriţă tra­versa cărarea pe dinaintea ei. Trecînd prin frunzele arbo­rilor, soarele se reflecta în apă, şi în toate părţile răsunau strigătele gălăgioase ale copiilor, şi sunetele muzicii.

Pollyanna stătu din nou la îndoială, apoi întrebă timi­dă pe o doamnă bine îmbrăcată care mergea alături de ea:

– Vă rog, doamnă, este vreo serbare care se dă aici?

Tînăra doamnă o privi fix.

– O serbare?

– Da, doamnă. Aş vrea să ştiu dacă am şi eu voie să asist.

– Voie să asişti? Fără îndoială. Este publică.

– Atunci foarte bine. Sînt mulţumită că am venit, zise ea cu veselie.

Tînăra persoană nu răspunse nimic, dar se întoarse sa vadă copila care acum se depărtase.

Pollyanna, fără să-i pară curios că proprietarul acestui parc frumos a fost aşa de generos, încît a dat o astfel de serbare gratuită publicului, îşi continuă drumul. La mar­ginea unei alei, ajunse lîngă o fetiţă care avea un cărucior pentru păpuşi. Se opri, scoţînd un mic strigăt de veselie, dar nu apucă să zică nici zece cuvinte, că îndată interveni o femie tînără care luă fetiţa de mînă şi cu o voce oarecum supărată îi zise:

– Gladys, vino cu mine. Nu te-a învăţat mama ta să nu vorbeşti cu copii străini?

– Nu sînt un copil străin, explică Pollyanna în apăra­re. Locuiesc aici în Boston şi…

Dar tînăra şi fetiţa ce împingea căruciorul cu păpuşi erau acum departe şi Pollyanna rămase înşelată în aştep­tările ei. Pentru o clipă rămase liniştită pe loc, apoi, înălţînd capul cu hotărîre, îşi reluă drumul mai departe.

Pollyanna se simţea singură. Crescută de tatăl ei şi de doamnele de la Asistenţa Socială într-un mic oraş din vest, cunoştea fiecare casă în parte şi pe fiecare din locuitorii săi. La vîrsta de unsprezece ani, cînd a venit la mătuşa sa la Vermont, şi-a dat seama numaidecît că aici condiţiile erau altele; găsise în acest orăşel locuinţe şi prieteni noi. Aceasta i-a produs o deosebită plăcere, fiindcă Pollyanna iubea mult lucrurile şi cunoştinţele noi. Cea mai mare plăcere a ei la Beldingsville era deci de a face plimbări şi vizite plăcute la noile cunoştinţe. Îşi închipuia că şi la Boston va fi acelaşi lucru, dar în mai mare măsură şi deci cu plăceri mai mari.

Pollyanna căuta să iasă în evidenţă, să se facă cunos­cută. Dar, în două săptămîni de cînd locuia în oraş, nu reuşise să cunoască încă nici pe vecinii care locuiau pe aceeaşi stradă cu ea, şi nici chiar pe cei din casa alăturată. Lucru mai de mirare era însă că nici doamna Carew nu-i cunoştea.

Pollyanna plecase la plimbare cu o foarte bună dispo­ziţie, dar acum era indispusă. Fără îndoială, persoanele care se găseau în jurul ei erau plăcute, dar nu le cunoştea, căci era încă sub impresia loviturii de a fi tratată ca un co­pil străin.

– Ei bine, trebuie să le arăt că nu sînt o străină, îşi zise, apoi îşi reluă drumul cu multă încredere în sine.

Urmînd aceeaşi idee, Pollyanna continuă să surîdă tuturor persoanelor pe care le întîlnea în calea ei, zicîn-du-le:

– Ce zi frumoasă, nu-i aşa?

– Poftim? Da, fără îndoială, murmură o doamnă căreia i se adresase şi care se grăbea să se depărteze. Pollyanna mai încercă aceasta încă de două ori, dar fără succes.

Ajunse îndată la marginea lacului a cărui apă o văzu­se scînteind luminată de razele soarelui care se furişase printre frunzişul copacilor. Era un lac destul de mare pe care pluteau vaporaşe mici încărcate cu copii. Privindu-i, Pollyanna se simţea tot mai tristă din cauza singurătăţii.

În clipa aceea, zărind un om singuratic ca şi ea, stînd pe o bancă nu departe de ea, merse încet către el şi se aşeză la capătul celălalt al băncii. Altădată, Pollyanna s-ar fi aşezat foarte aproape de el şi ar fi început conversaţia cu veselie şi încredere fără a se teme de refuz, dar ex­perienţele de curînd avute îi umpleau sufletul de oarecare neîncredere. Privea timidă spre omul acela. Dar după înfăţişare, omul nu părea a fi o persoană mai de seamă. Hainele sale aveau un semn pe care Pollyanna nu-1 ştia, cel care este dat puşcăriaşilor puşi în libertate. Faţa îi era palidă şi se vedea că briciul nu trecuse de mult timp peste barba sa. Avea pălăria trasă pe ochi. Cu mîinile în buzu­nar, stătea nemişcat şi privea la pămînt. Timp de un minut, care i se păru aşa de lung, Pollyanna nu spuse nimic, dar apoi începu pe un ton care te obliga să-i răspunzi:

– Astăzi este un timp foarte frumos, nu-i aşa?

Omul tresări şi înălţă capul.

– Eh, ce spui dumneata? zise el aruncînd o privire speriată în jur pentru a se asigura că răspunsul e bine adresat.

– Eu spuneam că timpul este foarte frumos, dar nu ţineam prea mult la acest subiect de discuţie. Desigur îmi place să fie timp frumos, dar am spus asta numai pentru a intra în vorbă. Aş prefera să vorbim de alte lucruri. Am dorit numai să vă fac să vorbiţi, mă înţelegeţi, nu?

Omul începu să rîdă încet, discret.

– Va să zică tu doreşti să vorbesc? o întrebă puţin cam trist. Eu nu văd ce aş putea să-ţi spun, căci mi se pare că o mică domnişoară drăguţă şi gentilă ca tine ar găsi să vorbească cu persoane mult mai plăcute decît cu un bătrîn ca mine.

– Ah! dar mie îmi plac bătrînii ca dumneata, răspun­se Pollyanna cu vioiciune, adică vreau să spun eă-i iubesc pe bătrîni. Mie îmi plăceţi în orice fel, adăugă ea cu un aer convingător, dîndu-se tot mai aproape de el.

– Hm, sînt măgulit! zise omul cu o oarecare ironie.

Faţa şi expresiile sale exprimau o politeţe îndoielnică.

După ce se îndreptă puţin pe bancă, el continuă:

– Ei spune-mi, te rog, despre ce să vorbim?

– Asta îmi este indiferent, răspunse Pollyanna cu un surîs luminat şi deschis. Am putea vorbi despre serbare. O găsesc măreaţă, superbă chiar, acum cînd pot să vorbesc cu cineva.

–  Serbare?

– Da, aceea la care dumneavoastră şi eu şi toţi oame­nii care sînt aici asistăm astăzi. E o serbare, nu? O doamnă mi-a spus că este pentru toată lumea şi de aceea am rămas şi eu.

– Ei bine, domnişoară, poate foarte bine să fie o ser­bare, dar cel ce dă această serbare e oraşul Boston. Aceas­ta este grădină publică, adică parcul public unde poate să stea oricine, înţelegi mata?

– Chiar? în fiecare zi? şi pot să vin aici de cîte ori vreau? Ah, ce plăcut este! Este mai frumos decît aş fi cre­zut eu. Mă întreb dacă doamna Carew cunoaşte această grădină care este pentru toată lumea. Cum se face că nu vine fiecare om aici să se odihnească, să se mai relaxeze?

Faţa omului se încruntă.

– Sînt puţini oameni care să n-aibă nimic altceva de făcut decît să vină aici. Fiecare are ocupaţia lui şi aş vrea şi eu mult să am o ocupaţie.

– Într-adevăr? Cu toate acestea dumneavoastră vă bucuraţi de posibilitatea de a veni aici, zise Pollyanna, ur­mărind cu ochii un vaporaş care trecea pe lac.

Omul deschise gura indignat, dar nu scoase nici un cuvînt. Pollyanna continuă să vorbească:

– Eu n-aş vrea să mai am altceva de lucru decît aceas­ta. Dar trebuie să merg la şcoală. Mie îmi place şcoala, dar aş vrea mai degrabă să pot face multe alte lucruri. Cu atît mai mult îmi place să mă duc la şcoală, cu cît îmi amintesc că anul trecut credeam că nu voi mai fi în stare de aceasta niciodată. Ştiţi dumneavoastră, îmi pierdusem picioarele pentru un timp; vreau să spun că nu mai puteam merge. Şi nimeni nu-şi dă seama de valoarea unui lucru decît atunci cînd l-a pierdut. Acelaşi lucru se poate spune şi despre ochi. V-aţi gîndit vreodată la tot ceea ce putem face cu ochii? Nu mă gîndisem deloc la aceasta înainte de a fi fost la sanatoriu. Era acolo o doamnă care-şi pierduse vederea anul trecut. Am încercat s-o învăţ să joace jocul, jocul care constă din a găsi ceva care să te poată mulţumi, dar ea spunea că nu poate; eu, pentru a putea înţelege de ce doamna nu putea juca jocul meu, mă legam strîns la ochi timp de o oră. Era groaznic! Aţi încercat vreodată?

– Nu… nu, răspunse omul jumătate răpus, jumătate în glumă.

– Ei bine, să n-o faceţi, este groaznic. Totuşi am ţinut ochii legaţi o oră. De atunci totdeauna am fost mulţumită cînd am avut prilejul să văd lucruri aşa de plăcute cum este locul acesta, mulţumită şi mişcată pînă la lacrimi pentru că am vederea ochilor. Şi acum, doamna aceea oarbă joacă şi ea jocul, aşa mi-a spus domnişoara Wetherby.

– Jocul…?

– Da, jocul mulţumirii. O să vă spun în ce constă: a găsi ceva care să te poată face mulţumit. Acum ea a găsit ceva chiar şi în această grea suferinţă. Dar dumneavoastră nu-1 cunoaşteţi bine; am să vi-1 explic în amănunţime.

Şi Pollyanna începu să povestească istoria perechii de cîrje primite în locul păpuşii pe care o dorea. Cînd termi­nă povestea ei, urmă o tăcere îndelungată, apoi omul se ridică brusc.

– Ah, dumneavoastră plecaţi deja? îl întrebă cu un aer de dezamăgire.

– Da plec, răspunse omul surîzînd cu privirile pier­dute în depărtare.

– Dar mai reveniţi vreodată? Omul dădu din cap zîmbind:

– Nu, nu cred, fetiţo. Am făcut o mare descoperire astăzi. Eu credeam că nu mai este loc pentru mine în lu­mea aceasta, dar am descoperit că am doi ochi, două mîini şi două picioare. Mă voi servi de ele şi voi face să înţe­leagă şi alţii că ştiu să le întrebuinţez.

Mulţumit de descoperirea pe care o făcuse prin această fetiţă, cu o licărire de speranţă în priviri, omul se depărta, zîmbindu-i Pollyannei.

– Ce om ciudat? îşi zise Pollyanna. Cu toate acestea, era gentil şi original.

Apoi se sculă şi îşi începu plimbarea. Pollyanna îşi re­căpăta starea ei obişnuită şi merse mai departe cu sigu­ranţă şi plină de bucurie ca omul care nu se îndoieşte de nimic. Nu-i spusese ei omul că acum se află într-un parc public şi că are dreptul să stea acolo cît vrea? Se apropie de lac şi trecu podul care mergea spre micile vaporaşe. Peste cîteva clipe era într-o altă alee. Acolo observă un copil cu faţa palidă, aşezat într-un cărucior de infirmi. Cu siguranţă i-ar fi vorbit, dar el era aşa de adîncit în citit, încît Pollyanna se îndepărtă, nu înainte să-1 observe cu atenţie cîteva clipe.

Mergînd mai departe, ajunse lîngă o fetiţă drăguţă cu o înfăţişare tristă, aşezată pe o bancă şi care privea în pămînt ca şi omul cu care făcuse cunoştinţă. Scoţînd un strigăt de veselie, Pollyanna se apropie de ea.

– Ce faci, draga mea? zise ea. Sînt foarte mulţumită că te-am găsit. Te-am căutat mult timp, adăugă ea aşezîndu-se lîngă fetiţă.

Fetiţa se întoarse şi-i aruncă o privire veselă.

– Ah, zise dezamăgită. Credeam… dar ce vrei să spui? o întrebă cu un aer supărat. Nu te-am mai văzut niciodată pînă acum.

– Nu, nici eu, răspunse Pollyanna surîzînd, dar asta nu mă împiedică să te caut. Vreau să spun că nu ştiam exact că eşti tu. Însă doream pe cineva care să fie mai re­tras, mai singuratic, ca şi mine. Aici sînt multe persoane întovărăşite de cineva.

– Da, înţeleg, zise fetiţa luîndu-şi înfăţişarea ei obiş­nuită. Dar, draga mea, este trist că ţi-ai dat seama de aceasta atît de repede.

– De ce adică mi-am dat seama?

– Că localitatea unde se găsesc cei mai singuri oa­meni este tocmai un oraş mare. Oamenii nu observă aceasta; mulţimea, oamenii sînt egoişti.

– Totuşi mulţimea este formată din diferite persoa­ne. Aceasta este o fericire. Acum cînd…

– Ah! Da, este adevărat că unele persoane… între­rupse cealaltă. Dar, în timp ce vorbea, tremura şi privea cu teamă aleea pe unde venise Pollyanna. Dar aceasta ob­servă îndată şi se sculă temătoare.

– Spui lucrul acesta de mine? zise ea. Ai fi preferat să nu dau de tine aici?

– Nu, nu fetiţo, eu mă gîndesc la alta care nu seamă­nă cu tine şi care nu trebuie să observe că sînt aici. Sînt mulţumită că te-am auzit vorbind, însă la început am crezut că era cineva care n-ar trebui să mă găsească aici.

– Ah, tu nu locuieşti aici! Eşti numai în trecere ca şi mine?

– Ba da, trăiesc aici acum, suspină fetiţa, dacă ceea ce fac eu se poate numi că trăiesc.

– Ce faci tu? întrebă Pollyanna plină de interes.

– Ce să fac? răspunse cealaltă cu amărăciune. De di­mineaţa pînă seara vînd dantele şi rubine la domnişoarele care rîd, vorbesc şi fac cunoştinţe. Apoi merg într-o odăiţă din spatele casei, la etajul al treilea, care este “aşa de ma­re” că încape în ea un pat mic, un lavoar, un scaun de paie şi eu. Vara parcă eşti într-un cuptor, iar iarna este ghe­ţărie. Aceasta este tot ce am găsit şi trebuie să stau acolo cînd nu lucrez. Astăzi am ieşit, mi-am permis şi eu această distracţie pentru prima dată. Sînt tînără şi-mi place să rîd şi să glumesc cu fetiţele cărora le vînd rubine în fiecare zi.

Pollyanna aprobă din cap.

– Eu sînt mulţumită că vorbeşti aşa. Gîndesc la fel ca tine. Sînt atîtea motive de-a fi bucuroasă, nu-i aşa? De alt­fel, Biblia ne spune să ne bucurăm. În Biblie este scris lu­crul acesta de mai mult de opt sute de ori. Poate cunoşti textele cu îndemnuri la bucurie.

Fetiţa dădu din cap. O singură expresie se citea pe fa­ţa ei.

– Ei bine, nu, răspunse ea scurt şi rece. Nu mă gîndeam la Biblie.

– Mă rog, bine. Dar tata a fost păstor misionar.

– Pastor?

– Da, şi al tău? întrebă Pollyanna, citind expresia de pe faţa prietenei sale.

– Da.

O roşeaţă uşoară coloră fruntea tinerei fete.

– O! şi el este ca al meu, cu Dumnezeu şi cu îngerii?

– Nu, el trăieşte încă, e acasă.

– Vai ce mulţumită trebuie să fii! suspină Pollyanna cu o oarecare durere. Uneori aş vrea să-1 văd pe tata mă­car o singură dată. Dar tu îl vezi pe tatăl tău, nu-i aşa?

– Nu prea des, pentru că sînt aici.

– Tu, însă, poţi să-1 vezi, pe cînd eu nu-1 pot vedea pe al meu. El este cu mama şi cu ceilalţi în cer. Dar mamă ai?

– Da.

Fetiţa părea agitată şi dădea semne că vrea să plece.

– Ah! atunci tu poţi să-i vezi pe amîndoi. Cît de feri­cită eşti! Nu e nimeni care să aibă grijă de noi ca un tată şi ca o mamă. Eu ştiu ceva despre asta pentru că am avut un tată pînă la vîrsta de unsprezece ani; în loc de mamă am avut pe mamele de la Asistenţa Socială pînă cînd mătuşa Polly m-a luat la dînsa acasă.

Pollyanna continuă să vorbească; acum era în elemen­tul ei. Fetiţei care era aşezată pe bancă lîngă ea putea să-i vorbească fără teamă de tatăl ei, de mătuşa Polly, de locuinţa ei în vest şi de sosirea ei la Vermont. Ea îi vorbi de prietenii ei noi şi vechi şi de jocul mulţumirii. Mai devreme sau mai tîrziu, Pollyanna vorbea oricui de jocul ei. El făcea parte din viaţa ei, aşa că nu putea să nu-1 amintească.

Cealaltă fetiţă vorbea puţin. Cu toate acestea, ea nu avea o atitudine descurajată şi se produse în sufletul ei o schimbare demnă de luat în seamă. Obrajii ei roşii, ochii ei tulburi şi degetele care se tot mişcau nervoase mărturi­seau despre o luptă lăuntrică. Din timp în timp privea cu nerăbdare înspre aleea din spatele Pollyannei şi, în urma unei astfel de priviri, apucă braţul fetiţei.

– Priveşte aici, fetiţo şi te rog nu mă lăsa singură. Rămîi unde eşti. Omul acesta va veni spre mine şi n-are importanţă ce va spune; nu-i da atenţie şi nu pleca. Eu vreau să rămîn cu tine, înţelegi?

Înainte ca Pollyanna să-şi fi revenit din spaima şi emoţia ei, se găsi în faţa unui tînăr foarte frumos care se opri în faţa fetiţelor.

– Ah! zise el politicos, scoţîndu-şi pălăria în faţa to­varăşei Pollyannei. Eşti aici? Mai întîi, trebuie să-mi cer scuze că am întîrziat.

– Nu-i nimic, răspunse tînăra fată în grabă. M-am hotărît să nu vin.

Tînărul începu să rîdă.

– Vai, scumpa mea, nu fi aşa de aspră cu mine pentru că am întîrziat puţin.

– Nu din cauza asta spun că nu vreau să merg cu dumneata, răspunse fetiţa cu obrajii roşii.

– Prostie! El îşi opri surîsul şi-i vorbi sec, cu dispreţ. Ieri mi-ai spus că vei merge.

– M-am răzgîndit. I-am promis acestei drăgălaşe prie­tene că voi rămîne cu ea.

– Ah, dacă vrei să întovărăşeşti acest domn…, începu Pollyanna cu îndrăzneală, dar privirea ce i-o arunca prie­tena sa o opri numaidecît.

– Eu v-am spus că prefer să nu merg. Nu voi merge. Nu voi merge.

– Ei, spune-mi te rog, care este rostul acestei schim­bări neaşteptate? o întrebă tînărul cu o înfăţişare schimba­tă care o făcu pe Pollyanna să-1 găsească, dintr-odată, mai puţin frumos. Ieri ai spus…

– Da, am spus, întrerupse tînăra fată tremurînd, dar ştiam că nu trebuia să promit. Pentru că acum m-am răz­gîndit, să nu mai discutăm. Asta-i totul, zise ea întorcîndu-şi faţa în altă parte.

Tînărul continuă cu insistenţele. Încercă în toate felu­rile, dar văzînd că nu are succes, deveni furios. În ochii lui se citea mînie. În sfîrşit, începu să vorbească foarte tare, cu un ton mînios, spunînd vorbe pe care Pollyanna nu le înţelegea. Apoi întorcîndu-se plecă.

Tînăra fată îl urmări cu privirile pînă nu se mai văzu, apoi puse mîna pe braţul Pollyannei.

– Îţi mulţumesc, draga mea, îţi datorez mai mult decît crezi tu. Adio!

– Dar nu pleca acum! strigă Pollyanna. Tînăra suspină adînc.

– Trebuie să plec; el ar putea să vină din nou şi poate n-aş fi capabilă… Fără să termine fraza, ea se ridică, se gîndi un moment, apoi zise pe un ton amar: Vezi el este un om dintre aceia care observă multe; n-ar fi trebuit să mă observe de loc. Zicînd aceasta, plecă.

– Ce om rău! murmură Pollyanna, privind-o cum se depărtează.

 

 

Secretul mulţumirii ( Volumul 2 )


 

Della Wetherby urcă scara monumentală a casei suro­rii sale din Calea Confederaţiei şi apăsă cu toată puterea butonul soneriei electrice. Din vîrful pălăriei sale şi pînă la pantofii cu tocul jos, ea răspîndea un aer de sănătate, energie şi hotărîre nestrămutată. Vocea ei, atunci cînd sa­lută pe servitoarea care venise să-i deschidă uşa, vibra de veselie şi de dorinţa de viaţă.

– Bună-ziua Maria, sora mea este acasă?

– Da, domnişoară, doamna Carew este acasă, dar nu voieşte să primească pe nimeni.

– Chiar? Ei bine, eu nu sînt nimeni, răspunse domni­şoara Wetherby surîzînd, aşa că mă va primi. Nu te teme. Iau totul asupra mea, adăugă ea observînd înfăţişarea pli­nă de spaimă a servitoarei. Unde este dînsa, în salon?

– Da, domnişoară, dar…

În acest timp, domnişoara Wetherby intrase deja în casă, şi tînăra servitoare, privind-o cu o uitătură plină de spaimă, se retrase. Ajunsă în holul primului etaj, Della Wetherby se îndreptă către o uşă întredeschisă şi bătu.

– Ei bine Marie, zise o voce mustrătoare, nu ţi-am spus eu… Oh, Della! Vocea deveni deodată caldă şi plăcu­tă. De unde vii tu, copil scump?

– Am venit cu alte două infirmiere să petrecem du­minica pe malul fluviului şi mă reîntorc la sanatoriu. De aceea sînt aici; nu voi sta mult, adăugă ea, dînd o caldă să­rutare sorei sale.

Doamna Carew îşi ridică sprîncenele şi se retrase cu oarecare nemulţumire. Strălucirea veseliei şi însufleţirea care luminaseră faţa ei se şterseră, lăsînd numai o expresie de teamă.

– O, sigur, ştiam eu că aici tu nu rămîi mult, nicio­dată.

– Aici!…

Della Wetherby începu să rîdă, apoi brusc, vocea şi purtarea ei se schimbară. îşi privi sora cu drăgălăşie şi seriozitate.

– Ruth, dragă, n-aş putea să trăiesc în casa aceasta. Tu ştii asta, adăugă ea cu multă politeţe.

Doamna Carew se arătă puţin cam enervată.

– Eu nu văd de ce, zise ea.

Della Wetherby clătină din cap.

– Da dragă, tu ştii că eu nu am nici o simpatie pentru tot ce este aici: pentru tristeţe, pentru viaţa fără scop şi pentru atmosfera întunecată şi deprimată.

– Dar eu sînt necăjită şi plină de amărăciune.

– N-ar trebui să fii aşa.

– Este oare ceva în viaţa mea care ar putea să-mi schimbe dispoziţia?

Della Wetherby avu o clipă de nerăbdare.

– Ruth, ascultă! Tu ai treizeci şi trei de ani, şi o sănă­tate deplină, şi chiar dacă nu o ai pe deplin, totuşi trăieşti confortabil şi cu siguranţă ai bani din belşug şi timp destul. Toată lumea ţi-ar spune că trebuie să faci ceva în această dimineaţă frumoasă, în loc să stai să te plîngi în această casă care seamănă cu un cavou, după ce ai dat ordin servi­toarei să nu primească pe nimeni.

– Dar eu nu vreau să văd pe nimeni.

– M-aş fi forţat să trec peste astfel de păreri bolnăvi­cioase.

Doamna Carew suspină trist şi întoarse capul.

– Ah, Della, tu nu vei înţelege niciodată. Eu nu-ţi semăn. Nu pot uita. O expresie de durere apăru pe faţa sorei celei mai tinere.

– Îmi închipui că vrei să vorbeşti de Jamie. Eu nu l-am uitat, draga mea. Dar plînsul nu ne va ajuta să-1 re­găsim.

– Am încercat să-1 regăsesc timp de opt ani, nu nu­mai să plîng, strigă doamna Carew cu indignare adîncă şi cu suspine.

– În adevăr aşa este, dar noi o să continuăm cercetările noastre pînă cînd îl vom găsi. Pentru că, tristeţea şi descu­rajarea nu ajută la nimic.

Urmă o clipă de linişte. Sora cea mică privi pe cea mare cu un aer de tulburare şi dezaprobare.

– Ruth, zise ea în cele din urmă, iartă-mă, dar vrei să rămîi toată viaţa aşa? Tu eşti văduvă; căsnicia ta a durat numai un an, iar soţul tău era mult mai în vîrstă decît tine. Tu erai mai mult un copil cînd l-ai luat în căsătorie, şi acest an de viaţă în doi trebuie să-ţi pară un vis. El nu poate să-ţi închidă viaţa, pentru restul timpului.

– Ah, nu! murmură doamna Carew mereu tristă.

– Atunci tu vrei să rămîi mereu ceea ce eşti astăzi?

– Desigur că nu vreau! Dacă aş putea să-1 regăsesc pe Jamie…

– Da, da, ştiu… Dar Ruth dragă, oare nu este în lume decît Jamie care să te facă fericită?

– Eu aşa cred, răspunse doamna Carew în silă.

– Ruth! strigă sora sa pe un ton aproape supărat. Apoi începu să rîdă. Ah, Ruth! Aş vrea să-ţi prescriu o doză de Pollyanna; nu cunosc pe nimeni care să aibă mai multă nevoie de aşa ceva, cum ai tu.

Doamna Carew tresări puţin.

– Ce ar putea să fie Pollyanna nu ştiu, dar în tot ca­zul, eu nu am nevoie. Tu nu eşti aici în sanatoriul vostru, scumpa mea, şi eu nu sînt unul din bolnavii de acolo ca să-mi administrezi medicamente. Te rog să ţii socoteală de aceasta.

– Pollyanna, draga mea, nu este un medicament, răs­punse grav domnişoara Wetherby, cu toate că am au­zit persoane care o numesc “un tonic”. Pollyanna este o fetiţă.

– O copilă? Tu-mi recomanzi totdeauna cîte un re­mediu şi-mi zici adesea să iau o doză de cutare sau cutare medicament.

– Ei bine, Pollyanna este un fel de remediu. Ba mai mult, doctorii din sanatoriu declară că ea valorează mai mult decît toate medicamentele care pot fi prescrise. Ea este o fetiţă de doisprezece sau treisprezece ani care a pe­trecut vara trecută şi o parte din iarnă la sanatoriu. După angajarea mea la sanatoriu, Pollyanna a mai stat acolo o lună sau două, apoi a plecat. Dar timpul acesta mi-a fost suficient pentru a o cunoaşte bine, pentru a-i prinde far­mecul. De altfel tot sanatoriul vorbeşte de Pollyanna şi joacă jocul ei.

– Jocul ei?

– Da, jocul de mulţumire. Nu voi uita niciodată îm­prejurările în care am luat cunoştinţă de acest joc.

O parte din tratamentul Pollyannei era deosebit de dureros. I se administra acest tratament marţea dimineaţă, şi la scurt timp după sosirea mea am fost destinată să i-1 fac eu. Mă temeam de momentul acela, căci ştiam la ce mă pot aştepta: agitaţie, plîns, ba chiar mai mult decît atît. Spre marea mea mirare, ea m-a privit cu un surîs şi mi-a spus că e foarte fericită că mă vede. Nici cel mai mic gea­măt nu i-a scăpat de pe buze în tot timpul tratamentului, deşi ştiam că sufere îngrozitor. Mi-am exprimat mirarea, dar ea la rîndu-i mi-a explicat foarte serios: suferea mult în timpul acelui tratament, însă atunci se gîndea la zilele în care nu-i administrau tratamentul şi putea să se bucure că nu era marţi în fiecare zi şi că nu trebuia să treacă prin aşa suferinţe în fiecare zi

– Într-adevăr, este ceva extraordinar, zise doamna Carew, dar totuşi eu nu văd în asta nici un joc.

– Nici eu n-am văzut pînă atunci cînd mai tîrziu mi I-a explicat. Pollyanna era fiica unui pastor sărac din apus şi a fost crescută de doamnele de la Asistenţa Socială cu aju­toarele misionare. Pe cînd era încă mică îşi dorea să aibă păpuşi şi aştepta cu încredere pachetele cu daruri; odată cînd a sosit pachetul, el conţinea numai o pereche de cîrje mici. Copilul a plîns; însă tatăl ei a învăţat-o jocul care consta în a găsi totdeauna ceva care poate să te învese­lească în tot ce s-ar putea întîmpla. El i-a spus că poate şi trebuie să fie mulţumită chiar pentru faptul că nu are ne­voie de acele cîrje.

Pollyanna zicea că acest joc este un joc aparte, deose­bit de alte jocuri şi de aceea este greu să găseşti multe per­soane dispuse să-1 joace. De asemenea, zicea că jocul este cu atît mai interesant cu cît este mai dureros, aşa cum pro­base ea însăşi, cîteodată.

– Aceasta este ceva extraordinar! murmură doamna Carew, neînţelegînd încă prea bine ce e cu acest joc.

– Ai fi înţeles totul cu siguranţă dacă ai fi putut să vezi rezultatele de la sanatoriu, zise Della; doctorul Ames a declarat că ea, Pollyanna, învăţîndu-i pe alţii să joace jocul mulţumirii, ar fi schimbat viaţa oamenilor din ora­şul în care locuia. Ea cunoştea foarte bine pe doctorul Chilton care s-a căsătorit cu o mătuşă a Pollyannei. Cred chiar că această căsătorie s-a făcut datorită copilei, căci numai ea a reuşit să-i împace, făcînd să dispară o veche supărare care era între ei.

Sînt doi ani sau chiar mai mult de cînd a murit tatăl Pollyannei, iar fetiţa a fost trimisă în răsărit, la mătuşa ei. În octombrie anul trecut, ea a avut un accident de maşină şi nu a putut să mai meargă. În aprilie, doctorul Chilton a

trimis-o la sanatoriu, unde a rămas un an. S-a întors acasă aproape vindecată. Ar fi trebuit să vezi copila! Un singur lucru îi umbrea fericirea ei – nu putea să meargă pînă la Beldingsville. Din cîte ştiu eu, oraşul întreg a venit s-o pri­mească, cu drapele şi cu muzică. Dar nu-i de ajuns să vor­beşti de Pollyanna, trebuie s-o vezi. De aceea este aşa cum ţi-am spus; ţi-ar trebui o doză de Pollyanna. Aceea ţi-ar face foarte bine.

Doamna Carew şi-a ridicat capul.

– Trebuie să-ţi spun că eu nu gîndesc ca tine, răspun­se ea cu multă răceală. N-am nevoie să fiu “transformată”, căci eu n-am cu nimeni vreo ceartă provenită din dragos­te. Şi tocmai ceea ce mi-ar displăcea ar fi să am lîngă mine “o mică domnişoară” care să-mi predice cu o înfăţişare pli­nă de mirare şi căreia ar trebui să-i fiu recunoscătoare.

O izbucnire de rîs vesel o întrerupse.

– Ah, Ruth! Ruth! Pollyanna “o mică domnişoară”? Oh, dacă ai putea să vezi acest copil! Dar eu totuşi trebu­ie să mă îndoiesc de aceasta. Nu ţi-am spus oare că degea­ba îţi vorbesc de Pollyanna? Că singurul lucru care ţi-ar fi de folos este s-o vezi? Dar de… “mică domnişoară”? Ha, ha, ha!

Şi Della începu să rîdă din nou.

– Draga mea, chiar nu mai este nimic de făcut? Nu trebuie să-ţi risipeşti în felul acesta toată viaţa ta. N-ai vrea oare să încerci să mai ieşi puţin în lume şi să mai pri­meşti în casa ta pe cîte cineva?

– De ce aş face asta dacă nu simt nici o nevoie? Eu m-am dat la o parte din calea lumii. Tu ştii că cerinţele so­cietăţii mi-au displăcut întotdeauna.

– Dar, de pildă, de ce nu faci fapte de caritate? Doamna Carew făcu un gest de nerăbdare.

– Scumpa mea Della, noi am discutat despre asta de atîtea ori. Eu dau mulţi bani pentru astfel de “fapte” şi cred că asta este de-ajuns.

– Dar dacă ai încerca să dai puţin din tine însăţi, să jertfeşti ceva din viaţa la? îndrăni să spună Della cu o stăruinţă drăgălaşă. Dacă ai putea să te interesezi de oare-care lucruri în afară de persoana ta, aceasta ţi-ar ajuta atît de mult şi…

– Ascultă-mă, dragă Della, o întrerupse sora cea ma­re, eu te iubesc şi te iubesc mult de tot cînd vii aici, dar nu pot suporta să-mi facă cineva morală. Aceasta e bună pen­tru tine, să te transformi în îngerul milei, să dai un pahar de apă rece, să bandajezi capetele strivite şi toate cele­lalte. Poate tu-1 uiţi pe Jamie avînd astfel de preocupări, dar eu nu-1 pot uita. Pe mine ocupaţia asta m-ar face să mă gîndesc mai mult la el, căci m-aş întreba dacă este şi pentru el cineva care să-i dea un pahar de apă rece şi care să-1 îngrijească. De altfel, toate aceste griji mi-ar fi cu totul neplăcute; n-aş vrea să mă amestec cu astfel de oameni.

– N-ai încercat niciodată!

– Desigur că nu!

Vocea doamnei Carew vibra de indignare.

– Eu nu sînt supărată pe tine, Della, dar, dacă ai vrea, ştiu că m-ai putea înţelege!

Un minut mai tîrziu, Della Wetherby trecea liniştită prin încăperea tristă şi părăsea casa. Faţa ei, paşii şi ges­turile sale nu mai erau aceleaşi de mai înainte cu o jumă­tate de oră cînd urcase scara veselă, cu un uşor aer grav. Voiciunea sa dispăruse.

O săptămînă petrecută în casa aceasta m-ar omorî, îşi zise ea în sine. Cred că nici chiar Pollyanna nu ar putea să micşoreze tristeţea, şi singurul lucru care ar putea s-o mul­ţumească pe Ruth ar fi să plece să locuiască în altă parte.

Că acest gînd n-a fost adevărata expresie a sentimen­telor sale despre ceea ce ar putea face Pollyanna s-a dove­dit prin faptul că Della Wetherby înainte de a ajunge la sanatoriu, a aflat unele lucruri care au făcut-o să se întoar­că la Boston chiar în ziua următoare.

– Ruth! strigă ea după ce răspunse la salutul mirat al sorei sale, am fost obligată să revin, şi de data aceasta tre­buie să mă laşi să fac ce am de gînd. Ascultă, tu poţi s-o ai pe Pollyanna aici, dacă vrei.

– Dar eu nu vreau, replică prompt doamna Carew.

– Ieri cînd m-am întors la sanatoriu, doctorul Ames mi-a spus că a primit o scrisoare de la doctorul Chilton – cel ce s-a căsătorit cu mătuşa Pollyannei -, iar acesta îi scrie că ar vrea să-şi petreacă iarna în Germania şi că va lua şi pe soţia sa cu el, dacă o va putea convinge că Pollyanna s-ar simţi bine într-un pension aici pe tot timpul lipsei lor. Şi acum Ruth, iată ce gîndesc eu. Doresc să o iei pe Pollyanna la tine în gazdă iarna aceasta şi să-i aranjezi să urmeze o şcoală din apropiere.

– Ce idee absurdă, Della! Parcă de asta aş avea eu nevoie, să am un copil pe lîngă mine care să-mi tulbure li­niştea!

– Ea nu te va supăra deloc. Pollyanna trebuie să aibă acum treisprezece ani şi este fetiţa cea mai drăgălaşă din cîte am cunoscut.

– Eu nu iubesc copiii “drăgălaşi”, replică doamna Carew cu oarecare perversitate, dar în acelaşi timp nu-şi putu abţine rîsul, lucru pe care văzîndu-1 sora ei o făcu să prindă curaj şi să insiste.

A fost aceasta o întîmplare trecătoare sau o nouă schimbare în viaţa ei? Istorisirea vieţii Pollyannei miscase oare inima doamnei Carew? Ori ea nu putea să refuze în­demnul atît de stăruitor al sorei sale? Un lucru rămîne cert: cînd Della Wetherby pleca peste o oră, ducea cu sine promisiunea doamnei Carew de a primi pe Pollyanna la ea în gazdă.

– Dar te rog să notezi, îi zise ea petrecînd-o pînă la uşă, că în momentul cînd va începe să-mi ţină “predici” o voi expedia de la mine şi tu poţi face cu ea ce-ţi va plăcea. Te priveşte!

– Am notat, dar n-am teamă. Şi ieşind îşi zise că ju­mătate din misiunea ei era îndeplinită. În ceea ce priveşte cealaltă jumătate care consta în venirea Pollyannei, cre­dea, de asemenea, că va reuşi: îi voi scrie în aşa fel, încît să-i fie cu neputinţă să mă refuze.

 

 

***

 

Într-o seară de august în Beldingsville, doamna Chilton aştepta ca Pollyanna să se culce pentru a putea vorbi cu soţul ei despre o scrisoare pe care o primise chiar în acea dimineaţă. Cînd doctorul intră în camera soţiei sale, faţa sa obosită se lumină, văzînd-o. Deodată, însă, ochii lui surprinseră o expresie de îndoială.

– Ce s-a întîmplat, scumpă Polly? întrebă el. Soţia surîse trist.

– Ei bine, am primit o scrisoare, dar n-aş fi crezut că ai intuit aceasta numai dintr-o privire a mea.

– Atunci n-ar fi trebuit să ai o faţă aşa de expresivă. Despre ce este vorba?

Doamna Chilton luă scrisoarea care era lîngă dînsa.

– Am să ţi-o citesc. Este o scrisoare de la domnişoara Della Wetherby, infirmieră la sanatoriul doctorului Ames.

– Foarte bine. Începe, zise doctorul, întinzîndu-se pe o canapea care se afla lîngă scaunul soţiei sale.

Dar ea nu începu numaidecît. Se sculă mai întîi şi aco­peri pe soţul ei cu o cuvertură caldă de lînă. Doamna Chilton avea 42 de ani. Era căsătorită de un an. Se părea că în timpul acesta scurt n-a avut alt scop decît să pună în valoare toate calităţile sale de femeie cu instinct matern, pe care nu 1-a pierdut în timpul celor douăzeci de ani de singurătate. Şi soţul ei nu se opunea la toate aceste aten­ţii, el care pînă în ziua căsătoriei sale – la vîrsta de patru­zeci şi cinci de ani – nu cunoscuse un alt fel de viaţă, decît singurătatea, izolarea.

Scumpă doamnă Cliiltoii. scria Della Wetherby, am început de şase ori o scrisoare pentru dumneavoastră, dar acum am decis să vă scriu simplu ceea ce doresc. Am ne­voie de Pollyanna. Aş putea să o am aici? V-am văzut cu soţul dumneavoastră în martie anul trecut, aunci cînd aţi venit la sanatoriu s-o căutaţi pe Pollyanna, ca s-o luaţi cu dumneavoastră. Am scris doctorului Ames, care mă cu­noaşte foarte bine, rugîndu-l să scrie soţului dumneavoastră în scopul de a nu avea teamă să-mi încredinţaţi pe scumpa dumneavoastră nepoţică. Am auzit că doriţi să-l însoţiţi pe soţul dumneavoastră în Germania, şi în acelaşi timp nu aţi voi să o lăsaţi singură pe Pollyanna. De aceea îndrăznesc să vă rog să ne permiteţi să o luăm la noi. Vă rog din suflet, doamnă Chilton, să consimţiţi la aceasta. Insist, fiindcă so­ra mea, doamna Carew, este singură, tristă şi fără nici o mîngîiere. Ea trăieşte într-o întunecime morală unde nu pătrunde nici o rază de lumină. Şi cred că, dacă este cineva pe pămînt, care ar putea să-i aducă o rază de soare, aceea ar fi Pollyanna. Oare nu-i veţi permite dumneavoastră să facă aceasta ? Aş vrea să vă pot spune tot ce a făcut ea aici în sanatoriu, dar asta este imposibil; trebuia s-o fi văzut ca să înţelegeţi. Am descoperit încă demult că este peste putin­ţă să vorbeşti despre Pollyanna în cuvinte puţine. Pentru aceasta trebuie să ţii un adevărat discurs sau o predică, fapt care îl face pe ascultător să nu-ţi dea prea mare crezare. Cu toate acestea, dumneavoastră şi eu ştim cum stau lucrurile. Trebuie lăsată Pollyanna să intre în scenă şi să vorbească ea însăşi. Pentru asta aş vrea s-o aduc la sora mea.

          Ea va urma o şcoală, asta fără discuţie, şi, pe Ungă cursuri, cred cu tărie că va putea ajuta la vindecarea rănillor pe care le are în inimă sora mea. Nu ştiu cum să termin această scrisoare, este mai grea încheierea decît începutul. Nu îndrăznesc să mai continuu şi mi-e teamă să mă opresc. N-aş vrea să vă las răgazul să ziceţi nu. Dacă deci veţi pronunţa acest teribil cuvînt, binevoiţi vă rog a considera că eu nu încetez a vă spune cît de mare nevoie am de Pollyanna.

 

                                                                             Cu speranţă, rămîn a dumneavoastră,

                                                                  

                                                                                                                   Della Wetherby

 

          – Poftim, strigă doamna Chilton punînd scrisoarea pe masă. Ai mai pomenit vreodată aşa prietenie absurdă?

– Nu ştiu sigur, răspunse doctorul surîzînd. Dar eu nu găsesc absurd că o doreşte pe Pollyanna.

– Dar felul cum o cere – pentru a vindeca rănile inimii sorei sale! -, ca şi cînd fetiţa ar fi un fel de remediu.

Doctorul începu să rîdă.

– Ei bine, eu nu mă îndoiesc că ea va fi, Polly. Am spus totdeauna că mi-ar plăcea s-o pot prescrie ca pe o reţetă şi să fac s-o cumpere ca pe un flacon de medica­mente. Şi doctorul Ames a luat obiceiul de a prescrie bol­navilor săi o doză de Pollyanna, imediat după sosirea lor la sanatoriu, tot timpul cît ea era acolo.

– O doză! Adevărat? se miră doamna Chilton.

– Deci tu nu te gîndeşti s-o laşi să se ducă acolo?

– Desigur că nu! Căci, dragul meu, mi-o închipui deja pe infirmiera aceasta punînd pe Pollyanna în sticle cu etichete, indicînd felul cum trebuie luat medicamentul, în timp ce eu voi fi în Germania.

Din nou doctorul începu să rîdă vesel, dar rîsul a fost scurt. Înfăţişarea sa se schimba în timp ce scotea din buzu­nar o scrisoare.

– Am primit-o azi dimineaţă de la doctorul Ames, zise el cu un ton care a făcut-o pe soţia sa să-şi încrunte sprîncenele.

 

          Dragă Tom,

 

          Cunosc surorile Wetherby din copilăria lor. Ele se trag dintr-o familie de oameni de ispravă. În privinţa aceasta nu aveţi de ce vă teme. Au fost trei surori: Doris, Ruth şi Della. Doris s-a căsătorit fără voia părinţilor cu un om numit John Kent, de neam mare, dar care prin el însuşi nu valora marc lucru. El a fost foarte supărat de purtarea familiei Wetherby faţă de el, şi din cauza aceasta a avut puţine relaţii cu ea pînă la venirea unui moştenitor, James, pe care ei însă îl chemau Jamie. Mama lui Jamie, Doris a murit înainte de a împlini copilul patru ani şi familia Wetherby a făcut tot ce este cu putinţă ca tatăl să-şi părăsească definitiv copilul. Dar, pe negîndite, Kent a dispărut luînd cu el băie­ţelul. Cu toate demersurile făcute în toate ţările, nu s-a mai aflat nimic de el. Această pierdere a pricinuit moartea buni­cilor după puţin timp de la întîmplarea care a pricinuit-o. Ruth era atunci văduvă. Soţul ei din familia Carew era mult mai în vîrstă decît ea. El n-a trăit decît un an după căsătoria lor, a lăsat un fiu care şi el a murit după un an. După dispariţia micului James, n-au avut decît un singur scop în viaţă: să-l găsească. Ele au cheltuit sume enorme şi au rugat cerul şi pămîntul să le vină în ajutor, dar fără nici un rezultat. Atunci Della s-a făcut infirmieră şi astfel a de­venit un înger păzitor pentru bolnavi. Capabilă şi sănătoasă – după cum promite caracterul ei – nu şi-a uitat niciodată nepotul şi n-a neglijat nici o posibilitate ce s-ar fi ivit ca să ajungă să dea de urma lui. Dar cu doamna Carew lucrurile stau cu totul altfel. Atît de deznădăjduită a fost cînd şi-a pierdut propriul ei copil, încît şi-a concentrat toată iubirea de mamă asupra nepotului. Sînt opt ani de atunci, pentru ea opt ani lungi de mizerie, tristeţe şi amărăciune. Tot ce poate oferi banul îi stă la dispoziţie, însă nimic nu-i place, nimic nu o interesează. Della crede că a sosit timpul cînd sora ei trebuie să iasă din închisoarea sufletului ei, şi crede că razele soarelui – ceea ce este pentru ea nepoţica soţiei dumitale, Pollyanna – vor deschide cu o cheie magică por­ţile unei vieţi noi pentru sora ei. şi pot adăuga că eu însumi aş aprecia această favoare, căci Ruth Carew şi sora ei sînt pentru soţia mea şi pentru mine prietene vechi şi scumpe, şi ceea ce simt ele simţim şi noi.

 

                                                                                                Totdeauna al dumneavoastră,

 

                                                                                                                                       Charlie

 

O linişte grea şi îndelungă se lăsă după citirea acestei scrisori pînă cînd doctorul o întrerupse.

– Ei, ce zici Polly?

Dar liniştea apăsătoare continuă. Doctorul Chilton urmărea atent faţa soţiei sale şi văzu că buzele ei de obicei strînse acum tremurau. El aştepta ca ea să-i vorbească.

– Cînd crezi tu că ei ar dori s-o aibă acolo? întrebă ea, în sfîrşit.

Încurcat, soţul ridică din umeri.

– Asta înseamnă că tu te-ai decis să o lăsăm să plece?

Soţia se îndreptă spre el cu indignare.

– Vai, Tom Chilton, ce întrebare! Crezi tu că după o scrisoare ca aceea aş putea face altceva decît s-o las să plece. Dealtfel nu o cere chiar doctorul Ames? Ei, gîndeş-te-te la tot ce a făcut el pentru Pollyanna. Aş putea oare să-l refuz? Scrie-i tu, te rog, doctorului Ames că voi tri­mite pe Pollyanna, dar să-i ceară domnişoarei Wetherby cele mai amănunţite instrucţiuni. Trebuie ca plecarea feti­ţei să aibă loc luna viitoare, pe zece, pentru că în acea zi noi ne vom îmbarca pe vapor şi aş vrea ca Pollyanna să fie bine instalată înainte de plecarea mea.

– Cînd îi vei spune Pollyannei?

– Probabil mîine.

– Ce-o să-i spui?

– Nu ştiu exact. Orice s-ar întîmpla, Tom, nu trebuie să ne grăbim. Orice copil s-ar pripi, dacă i-ar intra in cap ideea că el este un fel de…

– Sticlă de medicamente cu o etichetă care arată mo­dul de întrebuinţare, adăugă doctorul surîzînd.

– Da, oftă doamna Chilton. Ea habar n-are de valoa­rea ei, nu-şi dă seama că salvează totul. Tu ştii aceasta, dragul meu. Ea ştie, fără îndoială, că tu şi eu şi jumătate din oraş jucăm cu ea “jocul mulţumirii”, şi că noi sîntem mai fericiţi după ce îl jucăm. (Vocea doamnei Chilton tre­mură puţin, apoi îşi reveni). Dar dacă cu bună ştiinţă ar începe să devină altceva decît mica fetiţă naturală, veselă, fericită, mulţumită, aşa cum este acum, ar deveni, după cum spune domnişoara Wetherby, ceva imposibil. Aşa că indiferent ce îi voi spune mîine, în nici un caz nu-i voi spune că merge în acel oraş pentru a înveseli pe doamna Carew, încheie doamna Chilton, ridicîndu-se hotărîtă.

– Constat că ştii să fii înţeleaptă, aprobă soţul ei.

Pollyanna a fost deci înştiinţată a doua zi în felul ur­mător:

– Draga mea, începu mătuşa ei cînd ele erau singure, ce-ai zice tu dacă te-ai duce să-ţi petreci iarna la Boston?

– Cu dumneavoastră?

– Nu, eu m-am hotărît să însoţesc pe unchiul tău în Germania. Dar doamna Carew, o bună prietenă a doc­torului Ames, îţi oferă să stai la ea în pensiune în iarna aceasta, şi eu cred că trebuie să te las să pleci.

Faţa Pollyannei se încruntă puţin…

– Dar la Boston nu voi mai avea nici pe Jimmy, nici pe domnul Pendleton, nici pe doamna Snow, pe nimeni care mă cunoaşte, mătuşă Polly.

– Nu, draga mea, dar pe aceştia nu i-ai avut nici mai înainte de a veni aici.

Pollyanna surise veselă.

– Într-adevăr, mătuşă Polly, şi cred că la Boston mai sînt şi alţi Jimmy, domni Pendleton şi doamne Snow care mă aşteaptă, cu toate că încă nu-i cunosc, nu-i aşa?

– Da, dragă.

– Atunci eu pot fi mulţumită de aceasta. Cred că acum tu ştii să joci jocul mai bine ca mine. Eu nu m-am gîndit niciodată că ar fi aici persoane care aşteaptă să facă cunoştinţă cu mine. Şi este atîta lume în oraş. I-am văzut acum doi ani cînd am trecut cu domnişoara Gray. Ne-am oprit acolo vreo două ore venind din orient, şi la gară am întîlnit un om foarte serviabil care mi-a spus unde aş pu­tea găsi un pahar cu apă. Tu crezi că el mai este acolo şi acum? Aş vrea să fac cunoştinţă cu el. Mai era încă o doamnă cu o fetiţă foarte drăguţă. Locuia la Boston, mi-a spus chiar ea. Fetiţa se numea Suzi Smitt. E posibil s-o văd. Mai erau apoi un băiat şi o altă doamnă cu un copilaş mic, care locuiau la Honolulu. Poate o găsesc şi pe ea. De asemeni, tot acolo este şi doamna Carew. Oare ea este din rudele noastre?

– Sărmana de mine! Pollyanna, răspunse doamna Chilton pe jumătate veselă, pe jumătate plictisită, cum ar fi posibil să te urmăresc în vorbirea ta, cum să-ţi urmăresc gîndurile, cînd ele călătoresc tocmai la Honolulu şi apoi revin în două secunde? Nu, doamna Carew nu face par­te dintre rudele noastre. Ea este sora domnişoarei Della Wetherby. Îţi aminteşti de ea de la sanatoriu?

Pollyanna bătu din palme.

– Sora sa? Sora domnişoarei Wetherby. A, atunci trebuie să fie încîntătoare, sînt sigură, căci doar aşa este şi domnişoara Wetherby pe care o iubesc. Ochii şi gura ei surîdeau cînd ne povestea întîmplări vesele. N-am avut-o ca infirmieră decît două luni, căci ea a venit la sanatoriu cu puţin timp înainte de plecarea mea. La început am fost supărată că n-am avut-o tot timpul să mă îngrijească, dar apoi mi-a trecut supărarea. Îţi închipui că dacă aş fi avut-o tot timpul mi-ar fi fost greu să mă despart de ea. Acum cînd o regăsesc, am impresia că mă duc la o soră de-a mea.

Doamna Chilton respiră adînc şi-şi muşcă buzele.

– Dar Pollyanna, nu poţi să şti prea bine ce va fi acolo şi că ele se vor asemăna aşa de bine.

– Ele sînt surori, mătuşă Polly, şi eu cred că surorile se aseamănă. Au fost două surori gemene la doamnele de la Asistenţă şi semănau aşa de bine că nu puteai să le deosebeşti una de cealaltă, deşi una se numea doamna Peck iar alta se numea doamna Jones. Într-o zi a apărut o aluniţă pe nasul uneia din surori şi de atunci, fireşte, ne-a fost uşor să le deosebim pe una de alta. Odată, cînd doamna Jones se plîngea că lumea o ia drept doamna Peck, i-am spus că dacă lumea s-ar uita întîi la aluniţă, ca mine, n-ar mai face o astfel de greşeală. Dar ea s-a supă­rat, cu toate că ar fi trebuit să fie fericită că are ceva care s-o deosebească de sora ei, mai ales că era preşedintă şi nu putea suferi să nu i se ofere la biserică cel mai de seamă loc şi cea mai mare atenţie. Nu suporta să fie neglijată. Remarca mea nu i-a plăcut şi din alte motive. Mai tîrziu am auzit pe doamna Rawson spunînd că doamna Jones a făcut tot ce se poate face ca să pună sare pe coada unei păsări. Mătuşă Polly, este adevărat că dacă pui sare pe coada unei păsări scapi de aluniţe?

– Desigur că nu, fetiţa mea! Dar cum poţi tu să vobeşti astfel de lucruri despre doamnele de la Asistenţa Socială?

În zilele care au urmat, în timp ce se făceau schimburi de scrisori între Boston şi Beldingsville cu privire la găz­duirea Pollyannei peste iarnă, copila făcea o serie de vizi­te de rămas bun la toţi prietenii ei.

In acest mic orăşel din Vermont, toată lumea cunoş­tea pe Pollyanna şi aproape toţi jucau “jocul mulţumirii” cu ea. Pollyanna însăşi mergea din casă în casă ducînd pes­te tot vestea că va pleca la Boston ca să ierneze acolo şi toţi îşi exprimau regretul, de la bucătăria mătuşii Polly, unde trona Nancy, pînă la casa cea mare de pe colina un­de locuia John Pendleton.

Nancy nu se sfia să spună fiecăruia, în afară de stăpîna sa, că ea considera această plecare la Boston ca o nebunie şi că mai bine ar fi dus pe Pollyanna acasă la mama ei, iar doamna Polly ar fi putut pleca în Germania fără nici o grijă. Domnul Pendleton zicea de fapt acelaşi lucru, cu singura deosebire că el nu se sfia să spună aceasta chiar doamnei Chilton. Iar Jimmy, băieţaşul de doisprezece ani pe care îl luase la el, pentru că aşa dorise Pollyanna, şi pe care acum îl adoptase, era indignat şi nu accepta din par­tea nimănui nici un fel de explicaţie.

– Dar tu n-o să vii înapoi, îi reproşa el Pollyannei cu tonul unui băiat care caută să ascundă cele ce se petrec în sufletul lui.

– Eu sînt aici din luna martie şi cred că o să rămîn acolo, decît iarna aceasta.

– Mă faci să rîd! Ai lipsit aproape tot anul şi, dacă aş fi bănuit că pleci din nou aşa de repede, cu siguranţă că la venirea ta de la sanatoriu nu te-aş fi întîmpinat cu drapele şi cu muzică.

– Bine, Jimmy Bean, răspunse Pollyanna cu un ton iritat, şi, cu un aer de superioritate provenit din mîndria ei rănită, adăugă: Nu ţi-am cerut eu să-mi ieşi în întîmpinare cu muzică şi cu drapele. Ai face bine, apoi, să nu te mai exprimi atît de defectuos, cu atîtea greşeli.

– Cum aş putea să-mi îmbunătăţesc vorbirea?

Pollyanna îl privi şi mai grav şi mai revoltată.

– Mi-ai cerut în vara aceasta să-ţi atrag atenţia cînd vei face greşeli în vorbire, pentru că domnul Pendleton ar dori să înveţi să vorbeşti corect.

– Ei bine, dacă tu ai fi fost crescută într-un azil, unde erau numai babe, fără ca cineva să aibă grijă de tine, ai fi vorbit poate ca şi mine sau poate chiar mai rău, Pollyanna Whittier!

– Bine, Jimmy Bean, zise Pollyanna, luînd foc de mînie, doamnele de la Asistenţă nu erau babe! Adică cele mai multe dintre ele nu erau bătrîne, corectă ea, întrucît grija ei de a spune adevărul întrecea mînia ei şi…

– Eu nu mă numesc Jimmy Bean, întrerupse băiatul ridicîndu-se semeţ.

– Nu mai eşti… Ei bine, Jimmy Be…, ce vrei să spui?

– Am fost adoptat legal. El dorea demult să mă adop­te şi acum această dorinţă este fapt împlinit. Trebuie să mi se spună Jimmy Pendleton, iar eu îi zic lui “unchiul John”, numai că nu m-am obişnuit încă să-1 chem aşa şi mă încurc foarte des.

Băiatul vorbea pe un ton supărat, dar de pe faţa feti­ţei dispăruse orice urmă de supărare, ascultîndu-1.

– Ah, asta e frumos! Acum nu va mai fi nevoie să ex­plici că domnul Pendleton nu e tatăl tău, pentru că porţi numele lui. Sînt aşa de mulţumită, mulţumită, mulţumită!

Băiatul se ridică de lîngă fereastra unde erau amîndoi aşezaţi şi plecă cu obrajii arzînd şi cu ochii plini de lacrimi. El ştia că toate acestea se petrecuseră numai şi numai da­torită stăruinţei Pollyannei şi tocmai el venea acum să-i reproşeze…

Ridică de pe jos o pietricică, apoi alta şi încă una. La­crimile îi curgeau fără voie. începu să arunce pietricele, apoi după numai un minut reveni lîngă Pollyanna şi se aşeză pe acelaşi zid.

– Pun pariu că aş putea ajunge primul la bradul acela, zise el cu un ton degajat.

– Pariez că nu, răspunse Pollyanna, ridicîndu-se brusc de jos.

Întrecerea n-a durat mult timp, căci ea îşi aduse amin­te că alergatul îi era încă interzis. Cît despre Jimmy, obra­jii lui nu mai erau roşii, iar ochii nu mai erau plini de lacrimi. Devenise el însuşi, se schimbase.

 

Conferinta Nationala a Femeilor, Mamaia 2012 (Lidia Mihailescu)


Ieremia 15: 19

“… dacă vei despărţi ce este  de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea… ” 

  • Dumnezeu doreşte să fi gura Lui!
  • Duhul Sfânt este Pilotul meu şi El este cel care îmi coordonează direcţia!
  • Atitudinea ta în probleme denotă fie zdrobirea, fie lipsa de zdrobire!
  • Dumnezeu doreşte ca El să fie Adevărul în miezul personalităţii tale!
  • Credincioşia întotdeauna te promovează! Dumnezeu de defineşte prin a fi CREDINCIOS!
  • Emoţiile tale trebuie să fie racordate la emoţiile lui Dumnezeu!

 

 

 

Sursa: http://www.facebook.com/alfaomegatv

CENTRUL ROMÂN DE STUDII TRANSCULTURALE


Centrul Roman de Studii Transculturale Constanța, oferă instruire misionară avansată și pregatire temeinică pentru misiunea transculturală, îmbinând efficient predarea teoretică la clasa cu practica efectuată de studenți în zonele de misiune.

Programul școlii are o durată de doi ani: cursuri biblice de bază și cursuri introductive despre misiune în anul întâi, iar în anul doi – instruirea specifică în domeniul misiunii.

Înscrierile se pot face pană la data de 1 August 2012. Absolvenţii altor instituţii biblice se pot înscrie direct în anul II.

Dosarul de înscriere trebuie depus la secretariatul CRST şi trebuie să conţină următoarele documente:

  • recomandarea pastorului bisericii locale (se solicită de la secretariat);
  • formularul de înscriere (se solicită de la secretariat);
  • copie după diploma de bacalaureat (sau ultima şcoală absolvită);
  • copie după certificatul de naştere;
  • copie după cartea de identitate;
  • copie după certificatul de căsătorie (dacă este cazul);
  • două fotografii tip paşaport (pot fi şi digitale);
  • adeverinţă medicală „clinic sănătos”  apt pentru activitate în colectivitate
  • copie după foaia matricolă a şcolii biblice absolvite, pentru cei care se înscriu în anul II.

Admiterea: se va face în baza unui interviu pe care conducerea CRST îl va avea cu fiecare candidat la data de 10 August 2012.

CRST oferă și cursuri modulare! În perioada 27 August – 05 Octombrie 2012 se desfășoară o nouă sesiune de “Studii Internaţionale despre Islam din România” predate de profesori cu experiență și reputație internațională. Cei interesaţi pot opta pentru pachete de două, patru sau şase săptămâni.

Pentru detalii apelaţi Centrul Roman de Studii Transculturale tel: 0241-583246, 0741-159203, prin e-mail la: secretariat@crst-ct.ro sau vizitați site-ul http://www.crst-ct.ro.

Romana

 

English

Sursa:  http://crst-ct.blogspot.ro/2012/06/inscriere-centrul-roman-de-studii.html

Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


Scurtele zile de iarnă se scurseră una câte una. Dar pentru Pollyanna nu erau scurte, ba erau chiar lungi şi adeseori nespus de dureroase. Totuşi în zilele acelea, Pollyanna cu hotărâre şi resemnare, privea voioasă la tot ce se întâmpla în jurul ei. Nu trebuia ea oare să joace „jocul” acum cu tanti Polly? Şi tanti Polly găsea acum atâtea lucruri care o făceau mulţumită. Ast­fel, chiar dânsa descoperi o poveste despre doi orfani care, în timpul unui viscol cumplit, găsiră o poartă zvârlită de vânt în câmp, sub care se adăpostiră. Stând sub acest acoperământ, ei se întrebau ce făceau oamenii săraci care nu aveau nici o uşă. Şi tot tanti Polly îi povesti istoria unei biete bătrâne care nu mai avea decât doi dinţi dar care era atât de mulţumită că aceşti dinţi se loveau unul de altul, şi astfel ea putea să mestece măcar câte puţin.

Acum Pollyanna, ca şi doamna Snow, împletea lucruri folositoare din lână frumos colorată în tonuri vii şi era mulţu­mită, pentru că avea mâini de care se putea folosi. Ea primea câteodată vizite şi scrisori afectuoase de la cei care nu puteau să o viziteze, scrisori ce îi aduceau noi subiecte de cugetare. Ea chiar avea nevoie să se gândească mereu la lucruri noi. L-a primit o dată pe domnul John Pendleton şi de două ori pe Jimmy. Domnul Pendleton îi spusese ce băiat bun devenise Jimmy şi ce purtare frumoasă avea el. Iar Jimmy, la rândul lui povestise ce cămin plăcut găsise şi cât de nobil tată era domnul Pendleton pentru el, adăugând că toate acestea i se datorau ei.

– Toate acestea mă fac din ce în ce mai mulţumită, fiindcă am avut cândva picioare ca toată lumea, zise Pollyanna mătuşii sale după aceste vizite.

Trecu iama şi veni primăvara. Persoanele care o înconju­rau pe Pollyanna şi o îngrijeau cu devotament şi iubire vedeau că tratamentul n-o ajutase prea mult. Se părea că tristul pro­nostic al doctorului Mead era pe cale de a se adeveri:    Pollyanna nu va mai putea umbla niciodată. Tot oraşul Beldingsville era la curent cu tot ce o privea pe Pollyanna, iar mai cu seamă un om se zbuciuma şi se impacienta auzind veştile rele despre biata copilă. Cum însă zilele treceau fără a aduce vreo schimbare spre mai bine, ba mai degrabă se schimbau spre rău, se ivi ceva care mări şi mai mult grija şi suferinţa ce se citeau pe faţa acestui om: deznădejdea şi ferma hotărâre de a încerca ceva se băteau cap în cap, luptând una cu alta. La urmă învinse hotărârea, şi astfel, spre marea surprindere a domnului Pen­dleton, se trezi într-o zi cu doctorul Thonias Chilton.

– Dragă John, începu doctoral răstit, am venit să te văd pentru că tu cunoşti mai bine ca oricare altul relaţiile mele din trecut cu domnişoara Polly.

John Pendleton avu impresia că tresărise în mod vizibil fără să vrea, căci în realitate ştia ceva despre relaţiile care pri­veau pe domnişoara Polly şi pe doctorul Chilton, dar acest subiect nu fusese menţionat între ei de mai bine de cincispre­zece ani.

– Da, zise el silindu-se a manifesta prin tonul vocii lui o simpatie reală, dar nu o prea mare curiozitate.

Observă numaidecât că doctorul era prea tulburat şi prea grăbit să-şi destăinuie focul ce-1 mistuia pentru a se opri să observe modul în care fusese primit.

– Domnule Pendleton, trebuie s-o văd pe Pollyanna şi s-o examinez. E de datoria mea s-o fac.

– Ei bine, de ce nu?

– De ce nu? Dumneata ştii că eu nu am trecut pragul acelei case de mai mult de cincisprezece ani. Nu ştii, dar îţi spun că stăpâna acelei case mi-a zis odinioară că dacă vreodată mi-ar cere să reintru acolo, aceasta ar însemna că-mi cere iertare şi că totul ar fi ca mai înainte; adică, ar consimţi să mă ia în căsătorie. Poţi dumneata să ţi-o închipui cerându-mi să revin acum? Eu nu!

– Dar n-ai putea merge la ea fără să ţi-o ceară?

Doctorul se încruntă:

– Bineînţeles că nu. Am şi eu o oarecare mândrie.

– Dar dacă eşti atât de îngrijorat de Pollyanna, n-ai putea să-ţi calci pe mândrie şi să uiţi de vechea voastră ceartă?

– Am uitat cearta demult! Întrerupse doctorul înfierbân-tându-se. Nu vorbesc de acest fel de mândrie. În ceea ce mă priveşte, m-aş putea duce de aici până acolo în genunchi sau aş putea să merg în cap dacă aceasta ar putea ajuta la ceva.

– Eu vorbesc de mândria mea profesională. E un caz de boală gravă şi eu sunt doctor, deci nu-mi pot băga nasul unde nu-mi fierbe oala!

– Chilton, care a fost cauza acelei certe? întrebă Pendlelon.

Doctorul se sculă drept în picioare.

– Cauza? Dar ce înseamnă o ceartă între îndrăgostiţi după ce e terminată? O ciorovăială stupidă cu privire la dimensi­unile lumii sau la adâncimea unui râu, sau altceva de genul acesta. Cât mă priveşte pe mine, voi admite că n-a fost ceartă, dar vreau numaidecât să văd copila. E o chestiune de viaţă şi de moarte. Eu cred că Pollyanna are nouăzeci la sută şanse de vindecare radicală.

Cuvintele acestea erau clare şi fuseseră rostite lângă fe­reastra deschisă, aproape de fotoliul în care stătea John Pendleton, aşa încât ajunseseră la urechile unui băieţaş îngenun­cheat lângă fereastră.

Jimmy Bean, care era ocupat în fiecare sâmbătă cu smul­gerea buruienilor din straturile de flori, încremeni cu urechile şi ochii mari deschişi.

– Pollyanna să meargă! zise John Pendleton. Ce vrei sa spui?

– Vreau să spun că după câte aud eu, cu toate ca sunt de­parte de patul ei, e vorba de un caz identic sau care se aseamănă foarte mult cu acela pe care unul din colegii mei, prieten de liceu, l-a vindecat acum de curând. Timp îndelungat el a făcut studii speciale asupra acestor cazuri. Am rămas în contact cu el şi am studiat şi eu puţin aceste cazuri speciale, şi, după câte ştiu… dar trebuie să văd fetiţa.

John Pendleton îşi părăsi fotoliul.

– Dar trebuie s-o vezi! N-ai putea ajunge acolo prin doc­torul Warren?

Doctorul Chilton scutură din cap.

– Nu cred, cu toate că doctorul Warren a fost foarte cuvi­incios cu mine, mi-a spus chiar că a propus o consultaţie cu mine, însă domnişoara Polly a refuzat în mod hotărât, încât el n-ar mai îndrăzni să vorbească de aceasta chiar dacă ar cunoaş­te dorinţa mea de a vedea pe Pollyanna. Nu demult au venit să mă consulte câţiva pacienţi de-ai lui, ceea ce îmi leagă şi mai mult mâinile. Dar Pendleton, trebuie neapărat să văd copila! Gândeşte-te ce s-ar putea face dacă aş vedea-o.

– Da, şi închipuieşte-ţi ce ar putea rezulta dacă nu ai ve­dea-o, replică domnul Pendleton.

– Dar cum aş putea să mă duc fără să fiu chemat direct de mătuşa ei, ceea ce nu se va întâmpla niciodată!

– Ea va trebui convinsă să te cheme!

– Dar cum?

– Nu ştiu!

– Nu, n-ai cum să ştii nici tu, nici altcineva. Ea este prea mândră şi mânioasă ca să mă cheme, ţinând cont de ceea ce a spus ea cu mulţi ani în urmă în legătură cu ce va însemna chemarea aceasta. Dar când mă gândesc la fetiţa aceea, sortită unei vieţi mizerabile, şi când mă gândesc că în mâinile mele s-ar putea să fie o şansă de salvare pentru ea, dar din cauza acestei nesuferite mândrii şi a manierelor profesionale, eu…

Nu-şi termină fraza şi, cu mâinile îndesate în buzunare, se întoarse şi începu să meargă mânios înainte şi înapoi prin cameră.

– Dar dacă ar putea fi făcută să vadă şi să înţeleagă, insistă John Pendleton.

– Da, şi cine o va face? întrebă doctorul cu o voce aspră.

– Nu ştiu, nu ştiu cine ar putea, îngână celălalt dezamăgit,

În grădină, în dreptul ferestrei deschise, Jimmy Bean se mişcă deodată din locul unde stătuse, aproape ţinându-şi răsuflarea ca să nu piardă nimic din cele spuse.

– Auzi una ca asta! şopti el animat. Eu voi fi acela care o voi face!

Şi imediat se ridică, se furişa pe lângă casă şi o luă la fugă din răsputeri pe colina Pendleton în jos.

 

***

 

A venit Jimmy Bean şi vrea să vorbească cu dumneata, îi spuse Nancy din uşă.

– Cu mine? Întrebă domnişoara Polly luată prin surprin­dere. Eşti sigură că nu ai înţeles greşit şi că de fapt vrea să vorbească cu Pollyanna? Ar putea s-o vadă astăzi pentru câteva minute, dacă vrea.

– Da, doamnă. I-am spus, dar a zis că vrea să vorbească cu dumneavoastră.

– Bine, atunci voi veni jos, zise domnişoara PoUy, ridicându-se de pe scaun puţin obosită.

In sufragerie o aştepta un băiat cu ochii mari şi faţa îmbu­jorată, care începu imediat să vorbească.

– Doamnă, ştiu că ceea ce fac şi spun acum e teribil, dar nu se poate altfel. E pentru Pollyanna, şi pentru ea sunt în stare oricând să calc şi pe cărbuni aprinşi, sau să mă adresez dumitale, sau orice alt lucru de felul acesta. Şi sunt sigur că dumneata ai face la fel dacă ai crede că e vreo şansă ca ea să poată merge din nou. Şi tocmai de asta am venit să-ţi spun că, dacă numai mândria dumitale e ceea ce o împiedică pe Pollyanna să meargă, sunt sigur că vei înţelege şi-l vei chema pe doctorul Chilton…

– Poftim? întrerupse domnişoara Polly, în timp ce mirarea de pe faţă i se schimbase în indignare.

Jimmy oftă disperat.

– Vezi, n-am vrut să te supăr. Tocmai de aceea am început prin a-ţi spune că ar putea să meargă din nou.  M-am gândit că atunci vei asculta.

– Jimmy, ce tot vorbeşti aici?

Jimmy oftă din nou.

– Tot încerc să-fi spun.

– Atunci, spune-mi. începe cu începutul şi ia-o încet, ca să înţeleg. Nu porni de la mijloc, ca mai înainte, încurcând astfel toată povestea!

Jimmy îşi umezi buzele de mai multe ori.

– Bine, să începem din nou. Doctorul Chilton a venit să-1 vadă pe domnul Pendleton, şi stăteau de vorbă în salon. Până aici înţelegi?

– Da, Jimmy.

Vocea domnişoarei Polly devenise foarte slabă.

– Apoi, geamul fiind deschis, în timp ce pliveam buruienile din dreptul lui, am auzit ce vorbeau.

-Jimmy! Trăgeai cu urechea?

-Nu vorbeau despre mine, şi nu m-am furişat acolo ca să ascult, o înfruntă Jimmy. Şi îmi pare bine că am ascultat. Şi dumitale îţi va părea bine când îţi voi spune. S-ar putea s-o facă pe Pollyanna să poată umbla din nou!

– Jimmy, ce vrei să spui? Domnişoara Polly îl asculta acum cu toată atenţia.

– Ţi-am spus doar că e important, întări Jimmy satislăcut. Vezi, doctorul Chilton cunoaşte un doctor care poate să o vin­dece pe Pollyanna; adică aşa crede, ştii, să o facă să meargă; clar nimic nu e sigur până nu o vede. Şi vrea cu disperare să o vadă, dar i-a spus domnului Pendleton că dumneata nu-i dai voie.

Domnişoara Polly se roşise foarte tare.

– Dar Jimmy, nu pot… n-aş putea! Adică, n-am ştiut! Domnişoara Polly îşi frângea mâinile, simţindu-şi ne­putinţa.

– Da, şi tocmai de aceea am venit să-ţi spun, ca să ştii, afirmă Jimmy plin de încredere. Ziceau că din nu ştiu ce motiv n-ai vrea sa-1 laşi pe doctorul Chilton să vină şi că aşa i-ai spus doctorului Warren. Şi doctorul Chilton nu poate veni neche­mat din cauza mândriei,… şi profesiunii… şi aşa ceva. Şi ei sperau ca cineva sa te facă să înţelegi, dar nu ştiau cine. Şi cum eu eram afară lângă fereastră, mi-am zis: Eu voi fi acela! Şi am venit… şi acum ai înţeles?

– Da; dar Jimmy, despre doctorul acela, imploră domni­şoara Polly, cine este? Ce a mai făcut în domeniul acesta? Sunt siguri ca poate să o facă pe Pollyanna să meargă?

– Nu ştiu cine este. N-au spus. Doctorul Chilton îl cunoaşte şi ştie că a vindecat pe cineva ca şi Pollyanna; aşa crede doc­torul Chillon. Oricum, nu din cauza lui, erau ei îngrijoraţi, ci din cauza dumitale, că nu vrei să-1 laşi pe doctorul Chilton s-o vadă. Dar acum că înţelegi îl vei lăsa, nu-i aşa?

Domnişoara Polly dădu din cap nehotărâtă. Respiraţia îi devenise scurtă şi neregulată; Jimmy, care o privea cu ochii nerăbdători, avu impresia că ea va începe să plângă. Dar nu plânse. După un minut, zise înfrântă:

– Da… îl voi lăsa… pe doctorul Chilton… s-o vadă. Acum Jimmy, fugi repede acasă! Trebuie să vorbesc cu doctorul Warren. E sus acum. L-am văzut când a venit acum câteva minute.

Peste puţin timp, doctorul Warren a fost surprins să întâl­nească în hol pe domnişoara Polly, foarte agitată şi îmbujorată. Şi mai mare i-a fost mirarea când a auzit-o spunându-i cu su­fletul la gură:

– Doctore Warren, mi-ai cerut mai demult să-ţi dau voie şă-1 aduci pe doctorul Chilton s-o consulte pe Pollyanna, iar eu am refuzat. De atunci m-am răzgândit, şi te rog foarte mult să-1 chemi pe doctorul Chillon. Poţi să faci aceasta imediat? Mulţumesc.

***

          Următoarea dată când doctorul Warren intră în camera unde Pollyanna zăcea privind la culorile zglobii ce se răsfrân­geau pe tavan, acesta era însoţit de un om înalt şi lat în umeri.

– Domnule doctor Chilton! O, domnule doctor Chilton, ce bine-mi pare să te văd! strigă Pollyanna. Şi ca rezultat al bu­curiei ei evidente, mai mult decât o pereche de ochi se umplură de lacrimi fierbinţi. Dar daca tanti Polly nu vrea…

– Sunt de acord, draga mea; nu te îngrijora, o linişti dom­nişoara Polly, păşind înainte foarte agitată. I-m spus docto­rului Chilton ca… că vreau să te consulte… împreună cu doc­torul Warren în dimineaţa aceasta.

– Atunci, dumneata l-ai invitat să vină! murmură Polly­anna satisiaculă.

– Da, dragă, eu l-am chemat. Adică…

Dar era deja prea târziu. Privirea de adoraţie ce apăruse în ochii doctorului Chilton era de necontestat, şi domnişoara Polly o văzuse şi ea. Cu faţa foarte îmbujorată, ea se întoarse şi părăsi în grabă camera.

Lângă geam, doctorul Warren şi infirmiera vorbeau cu însu­fleţire. Doctorul Chilton îşi întinse amândouă mâinile spre P’ollyanna.

– Fetilo, cred ca azi ai făcut una din cele mai bune lucrări aducătoare de bucurie, de până acuma, spuse el cu vocea zdrun­cinată de emoţie.

Spre seară, mătuşa Polly, în chip miraculos schimbată şi emoţionată, se apropie uşor de patul Pollyannei. Infirmiera era plecală la cină, aşa că erau numai ele două.

– Poilyanna, draga mea, vreau să afli tu prima. Curând, doctorul Chilton va deveni unchiul tău. Şi totul ţi se datorează ţie. O, Pollyanna, sunt aşa de fericită! Şi aşa de mulţumită, draga mea!

Pollyanna începu să bată din palme. Dar se opri chiar la mijloc, înainte ca mâinile ei mici să se atingă pentru prima data.

– Tanti Polly, tanti Polly, dumneata erai femeia a cărei mână şi inimă le-a voit el de atâta timp? Da, ştiu că tu erai. Şi asta a vrut el să zică atunci când mi-a spus că am făcut cel mai îmbucurător lucru azi. Sunt aşa de mulţumită! Tanti Polly, nu ştiu cum se face, dar sunt aşa de fericită că mi-mi pasă… nici de picioare, acum!

Mătuşa Polly îşi înăbuşi suspinul.

– Probabil că în curând, draga mea…

Dar tanti Polly nu termină. Nu avea îndrăzneala să-i spună încă despre marea nădejde pe care doctorul Chilton i-o semănase în inimă. Îi spuse numai despre noua „poziţie” a docto­rului Chilton, fapt pentru care Pollyanna a fost foarte încântată:

– Pollyanna, săptămâna viitoare vom pleca într-o călătorie. Te vom purta într-un pătuţ comfortabil, cu trăsuri şi maşini, până la casa unui mare doctor care locuieşte departe de aici. El este un prieten bun al doctorului Chilton şi vom merge să vedem ce poate face pentru tine!

 

***

 

          Dragă tanti Polly şi unchiule Tom,

O, acum pot să merg! Am păşit astăzi de la pat pană la fereastră. În total şase paşi. Ah, ce bine este să f u pe picioarele mele din nou!

          Toţi doctorii stăteau în jur şi zâmbeau, şi toate surorile medicale stăteau alături de ei şi plângeau. O doamnă din salonul alăturat, care mersese pentru prima dată cu o săptămână in urmă, a venit să privească; alta care speră că va merge luna viitoare a fost de asemenea invitată şi a stat să privească de pe patul meu, de unde mă încuraja aplaudând. Până şi Black ‘Tilly care spală pe jos se uita prin geam şi-mi zicea „fetiţă scumpă”, dar apoi, fiind copleşită de lacrimi, n-a mai putut spune nimic.

          Nu pot să înţeleg de ce plângeau. Mie-mi venea să cânt, să strig, să ţip! Oh,… oh… oh! Imaginaţi-vă! Pot să merg, da, să merg, din nou! Acum nu îmi mai pare rău c-am stat aici aproape zece luni; oricum, n-am lipsit de la nuntă. Cât de drăguţ a fost din partea ta, tanti Polly, să te măriţi chiar aici, lângă patul meu, ca să pot fi şi eu de faţă.Îîntotdeauna născoceşti lu­crurile cele mai minunate!

Cei de aici îmi spun că îmi vor da drumul acasă curând. Nu m-aş supăra să vin acasă mergând pe jos, crede-mă. Nu cred că o să mai vreau vreodată să merg cu trăsura, undeva. O să fie grozav doar să pot umbla. O, sunt aşa de bucuroasă! Sunt mulţumită de toate, chiar şi de faptul că mi-am pierdut întrebuinţarea piciorelor pentru cât-va timp; altfel, niciodată n-aş lî realizat ce minunat este să ai picioare sănătoase. Mâine voi merge opt paşi.

Transmiteţi dragostea mea tuturor,

Pollyanna

 

 

Jignirea!!!


Oricine a făcut capcane pentru animale ştie că o cursă are nevoie de unul sau două elemente pentru a funcţiona bine. Trebuie ascunsă, în speranţa că animalul, nevăzând- o, va călca pe ea, şi trebuie să aibă o momeală care să ademenească animalul în fălcile ei aducătoare de moarte.

Satan, duşmanul sufletelor noastre, foloseşte ambele strategii atunci când  îşi plasează cele mai înşelătoare şi cele mai periculoase capcane. Le ascunde şi pune în ele momeală.

Satan, alături de cohortele sale, nu acţionează atât de ostentativ cum cred mulţi. Este subtil şi savurează înşelătoria. Lucrează cu şiretenie, este viclean şi iscusit. Nu uita că se poate deghiza chiar ca un mesager al luminii. Dacă nu suntem pregătiţi, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, ca să discernem corect binele de rău, nu- i vom recunoaşte capcanele.

Una din capcanele lui cele mai amăgitoare şi cele mai subtile este cea întâlnită de fiecare creştin: JIGNIREA!! De fapt, jignirea în sine nu este fatală dacă rămâne capcană. Dar dacă o absorbim şi dacă ne hrănim inimile cu ea, atunci ajungem să fim răniţi.  Oamenii răniţi în felul acesta produc multe roade, precum durerea, mânia, furia, gelozia, resentimentul, rivalitatea, amărăciunea, ura şi invidia. Unele dintre consecinţele acceptării jignirii sunt insultele, atacurile, rănirea altora, diviziunile, dezbinarea, relaţiile frânte, trădarea şi regresul.

Deseori, cei jigniţi nici măcar nu realizează că sunt prinşi în capcană. Nu sunt conştienţi de situaţia lor, fiindcă sunt prea concentraţi asupra nedreptăţiicare li s- a făcut. Sunt într- o stare de negare a realităţii. Calea cea mai eficientă a duşmanului  de a ne orbi este aceea de a ne determina să ne concentrăm asupra propriei persoane.

Eliberarea de sub puterea jignirii este esenţială pentru fiecare creştin, fiindcă Isus a spus că este cu neputinţă să ne trăim viaţa fără să ne confruntăm vreodată cu jigniri ( luca 17: 1).

text  din cartea ” MOMEALA SATANEI” , de John Bevere )

Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


Nancy a fost însărcinată să ducă domnului Pendleton verdictul doctorului Mead. Polly îşi amintise de promisiunea ce-i făcuse de a-i trimite un răspuns direct. Nu putea fi vorba ca să meargă ea, nici să-i scrie, şi de aceea se gândi s-o trimită pe Nancy.

Ce bucuroasă ar fi fost Nancy altădată să poată intra în „casa misterului” şi să vadă de aproape pe proprietarul ei. Azi, însă, inima îi era prea îndurerată pentru a se putea bucura de ceva. Nici nu-i trecea prin minte să se uite în jurul ei cât timp a fost nevoită să-1 aştepte pe domnul Pendleton.

– Sunt Nancy, zise ea respectuos, răspunzând privirii lui cercetătoare când intră în cameră. Domnişoara Polly mă trimite pentru a vă aduce veşti despre Pollyanna.

– Ei bine, cum e?

Întrebarea a fost scurtă, dar Nancy înţelese perfect câtă în­grijorare cuprindea.

– Veştile nu sunt bune, domnule Pendleton.

– Ce vrei să spui? se opri el, iar Nancy îşi plecă jalnic capul.

– Da, domnule, doctorul a zis că nu va mai putea umbla niciodată.

Câteva clipe domni o adâncă tăcere în cameră; apoi, cu vocea zdrobită, domnul Pendleton zise:

– Sărmana copilă! Biata fetiţă!

Nancy se uită la el, apoi plecă imediat ochii. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că acest John Pendleton, atât de morocănos şi aspru, atât de sever, putea avea o asemenea expresie de bună­tate şi de mâhnire adâncă. El spuse încet de tot:

– Ce crud şi nedrept lucru să nu se mai poată juca nici­odată la soare, scumpul, micul, şi dragul meu copil.

Urmă din nou o tăcere; apoi el întrebă:

– Şi desigur, ea nu ştie nimic.

– Ba da, ştie sărăcuţa, răspunse Nancy,, bufnind în plâns, şi tocmai asta face lucrul să fie şi mai trist. A auzit… bleste­mata aceea de pisica! lertaţi-mă, domnule, pisica a deschis uşa şi astfel Pollyanna a auzit ce spusese doctoral.

– Săraca fetiţă, oftă iar domnul Pendleton.

– Da, domnule, chiar aşa ai fi spus dacă erai acolo, zise Nancy. Nu am văzut-o decât de două ori de când ştie mititica şi m-am îmbolnăvit numai auzind-o. înţelegeţi, e încă recent şi ea se gândeşte mereu la lucrurile pe care nu le va mai putea face. Este disperată pentru că i se pare că nu va mai putea găsi de ce să fie mulţumită. Dar poate dumneavoastră nu cunoaşteţi jocul ei.

–  „Joculmulţumirii”?Întrebă domnul Pendleton? O! da, mi-a vorbit de el.

– Adevărat? După cum văd, mi se pare că a vorbit la toată lumea de acel joc. Dar înţelegeţi, ea acum nu mai poate juca şi aceasta o mâhneşte îngrozitor. Ea zice mereu că nu mai poate găsi de ce să fie mulţumită dacă nu mai poate merge pe picioare ca mai înainte.

– Are dreptate, zise el. Nancy urmă:

– Aşa am crezut şi eu, până când mi-a venit în minte că i-ar fi mai uşoară resemnarea dacă ar putea găsi ceva care s-o îmbărbăteze şi pentru asta am încercat sâ-i amintesc…

– Ce să-i amintiţi?

– Cum a învăţat ea pe alţii „jocul” ei, pe doamna Snow şi pe mulţi alţii* ştiţi… şi ce le spunea pentru a-i îmbărbăta şi a-i face să joace „jocul”. Dar biata mieluşea plânge întruna zicând că nu e tot una; că e mai lesne a zice invalizilor cum pot să se bucure decât a fi nevoită ea însăşi a o face. Ea mai zice că şi-a repetat de atâtea ori cât e de mulţumită că ceilalţi nu sunt ca ea, dar că nu se poate opri a se gândi mereu că nu mai poate umbla toată viaţa.

Nancy tăcu. Domnul Pendleton, care stătea jos pe fotoliu cu mâna la ochi, nu răspunse.

–  Atunci am încercat iar să-i amintesc cum îmi spunea înainte că jocul e cu atât mai atrăgător cu cât e mai greu, mai anevoios de jucat, continuă Nancy cu un accent trist. Ea însă zice că nici asta nu se potriveşte, când e din cale-afară de greu… Acum trebuie să mă duc acasă, termină ea povestirea, iar când ajunse la uşă se întoarse şi întrebă cu sfială: „Pot să-i spun domnişoarei Pollyanna că l-aţi văzut pe Jimmy Bean din nou?”

– Nu înţeleg cum i-aţi putea spune asta, deoarece nu l-am văzut din nou, declară iute domnul Pendleton. Pentru ce?

– Pentru… nimica domnule. Dar ştiţi, gândul că nu va mai putea veni cu el la dumneavoastră cum fusese vorba e una din cauzele mâhnirii ei. Ea a zis ca vi l-a prezentat odată, dar că el nu vă lăsase atunci o impresie bună, şi îi era frică că nu v-ar plăcea să-1 primiţi la dumneavoastră ca să simţiţi „prezen­ţa unui copil”. Poate înţelegeţi ce a vrut să spună, eu însă nu.

– Da, înţeleg foarte bine ce a vrui să spună.

– Bine, domnule! Dorea atât de mult să vi-1 aducă o dată pentru a vă dovedi că el ar fi într-adevăr „plăcuta prezenţă a copilului” şi acum nu va mai putea. Blestemat să fie acel auto­mobil! Vă rog să mă iertaţi… Bună ziua domnule, zise Nancy ieşind repede.

Nu trecu mult timp şi tot orăşelul află că vestitul doctor din New York o condamnase pe biata Pollyanna la iremedia­bila paralizie a gambelor şi cert e că niciodată nu mai fusese orăşelul atât de tulburat. Fiecare cunoştea, cel puţin din vedere, voiosul obrăjor cu pistrui care avea întotdeauna un surâs amabil pentru oricine, şi mulţi cunoşteau „jocul” Pollyannei. Şi acum toţi se gândeau cu întristare că nu vor mai auzi glasul ei dulce care vestea bucurie. Li se părea tuturor de necrezut, cu nepu­tinţă, atât de crud şi aşa de dureros că nu o s-o mai vadă.

Prin bucătării şi saloane, peste garduri, femeile vorbeau de ea şi plângeau amarnic. La colţul străzilor şi prin magazine, bărbaţii vorbeau şi ei şi unii plângeau pe furiş. Conversaţiile şi plânsul crescură când se răspândi cu iuţeala vântului vestea tristă că Pollyanna, acum faţă în faţa cu nenorocirea ei, se mâh­nea de faptul că nu mai putea juca „jocul” ei, şi că nu va mai avea de ce să se bucure. Acelaşi gând părea a fi intrat în capul tuturor prietenilor ei, şi dintr-o dată stăpâna castelului, dom­nişoara Polly, spre marea ei mirare, începu a primi vizitele persoanelor cunoscute şi necunoscute de ea, bărbaţi, femei şi copii pe care dânsa nici nu bănuia că Pollyanna îi putea cu­noaşte. Unii veniră şi statură cinci sau zece minute. Alţii stăteau sfioşi la poartă, învârtind în degetele lor pălăriile sau gentile. Câţiva aduseră câte o carte, flori frumoase sau fructe, prăjituri sau bomboane. Unii plângeau pe faţă, alţii se întorceau pentru a şterge ochii şi nasul pe furiş. Dar toţi se interesau cu mare grijă de mica rănită şi toţi îi trimiteau scrisori pline de dragoste şi de compătimire. Toate aceste dovezi de simpatie şi iubire o împinseră pe Polly să ia o hotărâre. Domnul Pendleton veni printre cei dintâi, şi de data aceasta fără cârje.

– Nu-i nevoie să vă spun cât sunt de mâhnit, zise el cu glasul aproape aspru. Oare nu este nimic de făcut?

Polly făcu un gest deznădăjduit:

– O! facem tot ce ne stă în putinţă. Doctorul Mead a pre­scris un tratament şi medicamente care pot să-i amelioreze starea, iar doctorul Warren urmează indicaţiile acestuia, întoc­mai. Totuşi… doctorul Mead nu mai are nici o speranţă.

John Pendleton se sculă repede cu toate că abia intrase. Faţa îi era foarte palidă şi gura contractată. Polly, privindu-1, înţelese că pleacă pentru a-şi ascunde lacrimile ce simţea că-i întunecă privirea şi… şi nu voia să plângă în prezenţa ei. Ajuns la uşă, el se întoarse:

– Am o veste pentru Pollyanna, zise el adânc mişcat. Bine­voiţi a-i spune că l-am văzut pe Jimmy şi că… de acum va fi băieţelul meu. Spuneţi-i vă rog că m-am gândit că ea va fi mulţumită când va afla că m-am decis să-1 adopt.

Polly îşi pierdu cumpătul o clipă:

– Vrei să-1 adopţi pe Jimmy?! exclamă ea.

– Da! Cred că Pollyanna va înţelege şi va fi mulţumită, în fine… de ceva. Vă rog spuneţi-i şi aceasta.

– Desigur, murmură Polly.

– Mulţumesc, zise John Pendleton plecând.

Din capătul scărilor, Polly privea tăcută şi adânc mirată în urma lui. Nu putea crede ce-i auziseră urechile! John Pendleton să-1 înfieze pe Jimmy! John Pendleton, bogat, independent, morocănos, cu reputaţia de zgârcit şi extrem de egoist, să adopte un băieţel… şi încă ce băieţel!

– Drept să spun… nu ştiu ce să mai cred!

Cu faţa cam uluită urcă scările şi intră în camera nepoţelei sale.

– Pollyanna, drăguţa mea, am pentru tine o veste din partea domnului Pendleton. El a fost chiar acum aici şi m-a însărcinat să-ţi spun că l-a luat pe Jimmy la el şi ca-1 va adopta ca să fie copilul lui. El crede că vei fi mulţumită de acesta.

Faţa gânditoare a Pollyannei se lumină îndată şi într-adevăr apăru bucuria:

– Mulţumită?… Mulţumită? O! desigur că sunt mulţumită, tanti Polly. Am dorit atât de mult să-i găsesc un cămin lui Jimmy, şi… ce frumos va fi căminul lui acum! De altfel, sunt mulţumită şi pentru domnul Pendleton. Ştii, acum va simţi şi el „prezenţa unui copil”!

– Prezenţa cui?

Pollyanna se roşi. Ea uitase că domnul Pendleton voise s-o înfieze şi desigur că acum nu era momentul de a-i spune acestei bune şi scumpe tanti Polly că s-a gândit măcar o clipă s-o părăsească.

– Prezenţa copilului, bâlbâi încurcată Pollyanna. Domnul Pendleton mi-a spus odată că numai inima şi mâna unei femei sau prezenţa unui copil puteau înfăptui un cămin, şi iată că are prezenţa copilului.

– Ah! înţeleg, zise Polly foarte încet; şi ea înţelegea în realitate mult mai bine decât şi-ar fi închipuit Pollyanna. Ea înţelesese ceva din stăruinţa ce probabil fusese exercitată asupra fetiţei, atunci când John Pendleton îi ceruse a fi „prezenţa copilului” care trebuia să-i transforme imensa şi recea lui casă într-un cămin fericit. Înţeleg, repetă ea cu ochii plini de lacrimi.

Pollyanna, temându-se că mătuşa ei va continua să-i pună întrebări la care nu va fi în stare să-i răspundă, schimba vorba.

– Doctorul Chilton mi-a spus şi el că trebuie neapărat mâna şi inima unei femei sau prezenţa unui copil pentru a creea un cămin, ştii dumneata? observă ea. Polly tresări:

– Doctorul Chilton?

– Da. Mi-a spus chiar el când mi-a destăinuit că el locuieşte în două camere la nişte străini, două camere reci… şi că n-are cămin cum ar dori el!

Polly nu răspunse. Ea privea departe pe fereastră.

– Atunci l-am întrebat pentru ce nu şi-a ales mâna şi inima unei femei ca să aibă un cămin.

– Pollyanna! exclamă Polly îmbujorându-se toată.

– Ei, uite aşa am făcut pentru că el părea atât de trist.

– Şi ce a răspuns? întrebă Polly ca împinsă de o forţă inter­nă, fără voia ei.

– N-a spus nimic câteva clipe, apoi a zis foarte încet că nu oricând se pot obţine chiar dacă le-ar fi cerut.

Urmă o tăcere. Polly privea iar pe fereastră în grădină. Pollyanna oftă:

– El are nevoie de un cămin şi eu doresc din tot sufletul să-1 aibă.

– De unde ştii, Pollyanna?

– Ştiu pentru că într-o zi el a murmurat foarte încet, dar în auzul meu că ar da totul pentru a avea mâna şi inima unei femei. Dar ce ai, tanti Polly?

Polly se sculase dintr-o dată şi se repezise spre fereastră.

– Nimic, drăguţă. Am vrut numai să schimb poziţia acestor prisme, răspunse ea cu toată faţa îmbujorată.

 

***

          Puţin timp după a doua vizită a domnului Pendleton, Milly Snow veni într-o după amiază la castel, unde nu mai fusese niciodată. Când o primi domnişoara Polly, Milly se înroşi până la urechi şi bolborosi foarte sfioasă:

– Am… am venit să întreb cum îi merge fetiţei dumnea­voastră.

– Mulţumesc, eşti foarte drăguţă. E în aceeaşi stare. Dar mama dumitale, ce mai face?

– Vin pentru a vă vorbi şi de ea, adică pentru a vă ruga să spuneţi Pollyannei că noi ne gândim mereu cât e de trist că nu mai poate umbla, şi de asemenea la tot ce a făcut pentru noi, pentru mama, ştiţi, învăţând-o „jocul” şi toate celelalte. Ce păcat că nu-1 mai poate juca, sărăcuţa! Desigur că nu văd cum ar putea să-1 mai joace acum! Dar când ne amintim de tot ce a făcut pentru noi, ne-am gândit că dacă ea ştie asta ar ajuta-o poate ca să fie mulţumită, adică vreau să zic, cât de cât mul­ţumită!

Milly se opri neştiind cum să-şi termine cuvântarea. Aştepta ca domnişoara Polly să-i răspundă ceva… Aceasta o ascultase cu politeţe, însă nu prea putea urma vorbele ei, cam fără şir. Nu pricepuse decât jumătate din ce i se spusese. O ştia pe Milly Snow cam „ţâcnită”, dar n-o crezuse chiar nebună. Nu putea să-şi explice cuvintele acestea ce urmau unele după altele fără nici un înţeles şi fără vreun pic de logică. Îi răspunse totuşi liniştită:

– Nu înţeleg prea bine, Milly. Spune-mi lămurit ce doreşti anume să-i comunic Pollyannei.

– Da, tocmai doresc să-i amintiţi că n-am uitat ce a făcut pentru noi! Fără îndoială că dânsa ştie, pentru că a constatat schimbarea care s-a produs în starea mamei mele şi a mea de când am încercat să jucăm „jocul” ei, câte puţin.

Polly se încruntă. Ar fi vrut s-o întrebe în ce consta acel joc, dar nu putu fiindcă Milly reîncepu cu însufleţire:

–  Ştiţi, înainte nimic nu era pe placul mamei. Ea dorea întotdeauna altceva decât ce avea; dar cred ca nu era vina ei, ci boala cronică ce o ţinea în pat de ani de zile. Acum mă lasă să deschid ferestrele, se interesează de toate, de cum arată figura ei, de cămăşile ei de noapte şi de altele; a început a împleti perdele şi plăpumi din lână pentru spitale, şi e atât de mulţu­mită că poate face atâtea lucruri bune. Şi această schimbare e opera Pollyannei, ştiţi dumneavoastră, pentru că ea a putut s-o înţeleagă pe mama, că trebuia să se simtă fericită când se va servi de mâinile şi braţele ei, încât mama se întreba de ce nu făcea nimic cu ele mai înainte. Puteţi să vă închipuiţi cât de schimbată e acum camera ei, cu toate acele culori roşii, albastre şi galbene, provenite din prismele de la fereastră ce le-a primit de la Pollyanna. Toate acestea fac să simţi o adevărată plăcere când te găseşti acolo, pe când înainte îmi era teamă să intru în cameră, atât era de întuneric şi de trist; iar mama era aşa de nervoasă şi nenorocită, cred că vă amintiţi. Acum am dori să-i spuneţi Pollyannei că tot binele ne vine de la ea şi că suntem atât de fericite de a li cunoscut-o, încât credem că dacă ar şti aceasta ar avea puţină mulţumire. Şi asta e tot, termină Milly oftând. Îi veţi spune, nu-i aşa?

– Fii sigură că îi voi spune, murmură Polly, întrebându-se ce va putea reţine din acest remarcabil discurs pentru a-1 repeta scumpei ei bolnave.

Vizitele domnului Pendleton şi ale domnişoarei Milly Snow au fost urmate de multe altele şi după fiecare erau mulţumiri şi vorbe de recunoştinţă de transmis Pollyannei. Unele erau atât de curioase, încât o intrigau tot mai mult pe Polly.

Într-o zi veni văduva Benton. Polly o cunoştea din vedere, dar nu îi vorbise niciodată. Văduva Benton avea o reputaţie urâtă prin oraş, şi era întotdeauna îmbrăcată în negru. Azi însă purta o cravată albastră şi avea lacrimi în ochi. Povesti mâhnirea ei când auzise despre nenorocitul accident; apoi întrebă sfioasă dacă ar putea s-o vadă pe Pollyanna.

Polly dădu din cap:

– Îmi pare rău, dar nimeni nu poate s-o vadă. Poate… puţin mai târziu.

Doamna Benton îşi şterse ochii, se sculă şi voi să plece, dar când se apropie de vestibul se întoarse în grabă:

– Domnişoară Polly, ai vrea să-i transmiţi câteva cuvinte din partea mea? întrebă ea sfios.

– Desigur, doamnă, cu plăcere.

– Vreţi să-i spuneţi, vă rog, că port aceasta, zise ea atingând cu mâna nodul albastru al cravatei. Pentru că Polly o privea cu o vădită mirare, ea adăugă: nepoţica dumneavoastră a încercat de atâtea ori să mă convingă să îmbrac lucruri colorate, încât gândeam că ar fi mulţumită să afle că am început să-i înde­plinesc dorinţa. Ea-mi spunea atât de drăgălaş că fiul meu Freddy se va simţi fericit dacă aş face aceasta. Ştiţi poate că acest copilaş e tot ce mi-a mai rămas acum. Ceilalţi sunt toţi… Doamna Benton întoarse capul. Spuneţi-i Pollyannei. Ea va înţelege. Apoi plecă închizând uşa după ea.

În aceeaşi zi, puţin mai târziu, veni altă văduvă, adică o doamnă care purta doliul văduviei. Polly n-o cunoştea deloc. Ea se întreba de unde putea Pollyanna s-o cunoască. Doamna se numea Tarbell.

– Bineînţeles, pentru dumneavoastră sunt o străină, dar nu pentru fetiţa dulce care zace acum atât de bolnavă. Eram la hotel, unde am stat toată vara, .şi în fiecare zi trebuia să fac plimbări lungi pentru sănătatea mea. Aşa am întâlnit-o pe nepoţica dumneavoastră, care e un înger. Aş vrea să poţi înţelege ce a fost ea pentru mine. Eram foarte trisă când am sosit aici; faţa ei radioasă şi veselia ei plăcută îmi aminteau de propria mea fetiţă pe care am pierdut-o de vreo câţiva ani. Am fost atât de mâhnită aflând despre accident, şi când am auzit că biata copilă nu va mai putea merge niciodată, şi că era nenorocită pentru că nu mai avea de ce să fie mulţumită ca înainte, a trebuit să vin să vă văd.

– Sunteţi foarte amabilă, murmură Polly.

– Veţi avea bunătatea de a-i transmite ceva din partea mea?

– Bineînţeles.

– Spuneţi-i numai că doamna Tarbell e mulţumită acum. Da, ştiu că asta vă pare straniu şi că nu înţelegeţi. Însă vă cer iertare că nu vă pot explica mai bine. (Faţa doamnei Tarbell deveni tristă, şi zâmbetul îi dispăru de pe buze). însă nepoţica dumitale va înţelege ce vreau să spun, şi am simţit că trebuia să vin să-i spun. Mulţumesc şi vă rog scuzaţi-mă pentru îndrăz­neala ce-am avut-o de a veni aici, adăugă ea şi plecă.

Cu totul zăpăcită de data aceasta, Polly se urcă repede în camera Pollyannei.

– Drăguţa mea, cunoşti pe doamna Tarbell?

– O! da, o iubesc pe doamna Tarbell. Ea este bolnavă şi atât de tristă; locuieşte la hotel şi face plimbări lungi. Le facem împreună. Adică vreau să spun… le făceam.

Vocea Pollyannei se zdrobi şi două lacrimi grele alunecară de-a lungul obrazului ei. Polly îşi drese glasul:

– Ei bine, iubita mea fetiţă, chiar acum a fost aici şi mi-a transmis un mesaj pentru tine, dar n-a voit să-mi spună exact ce înseamnă. A zis că vrea să ştii „că doamna Tarbell e mul­ţumită acum”.

Pollyanna bătu din palme:

– A spus asta într-adevăr? O! cât sunt de mulţumită!

– Dar Pollyanna ce a vrut ea să spună?

– Aşa e jocul şi… Pollyanna se opri brusc şi îşi puse mâna pe gură.

– Care joc?

– O! nimica, tanti Polly. Nu pot să-ţi explic fără a vorbi despre lucruri pe care nu am voie să le spun.

Polly voi să continue cu întrebările, însă mâhnirea, zugră­vită pe micul obraz atât de palid, o făcu să tacă.

Puţin timp după vizita doamnei Tarbell, curiozitatea dom­nişoarei Polly atinse culmea datorită vizitei unei tinere femei, fardată şi cu părul de o culoare anormală, cu tocuri înalte şi bijuterii false; era o femeie a cărei reputaţie proastă era cunos­cută de domnişoara Polly, şi pe care nu ar fi voit s-o întâlnească sub acoperişul castelului ei. Intrând în camera în care străina nepoftită fusese introdusă, Polly nu-i întinse mâna, ba chiar se dădu cu un pas înapoi.

Aceasta se sculă imediat. Ochii îi erau roşii de plâns. Cu oarecare îndrăzneală întrebă dacă ar putea să vadă, un mo­ment, pe mica Pollyanna.

Polly refuza cu o voce cam aspră la început; dar ceva în ochii rugători ai femeii o tăcu să adauge mai politicos că nimeni nu obţinuse permisiunea de a vedea pe Pollyanna.

Femeia stătu puţin la îndoială, apoi începu a vorbi pe un ton cam arogant:

– Sunt doamna Payson, doamna Tom Payson. Presupun că aţi auzit vorbindu-se de mine, după cum mai toţi oamenii buni din oraş au auzit; probabil însă că vorbele rele ce le-aţi auzit nu sunt toate adevărate, dar asta n-are importanţă. Am venit numai pentru fetiţă. Când am aflat despre groaznicul accident ce i s-a întâmplat mi-a venit rău. Săptămâna trecută mi s-a spus că nu va mai putea umbla şi… şi aş schimba bucu­roasă picioarele mele cu ale ei, sărăcuţa, căci ea poate să facă mai mult bine într-un ceas alergând de colo până colo decât aş putea tace eu într-o sută de ani! Dar asta n-are importanţă! Pi­cioarele nu sunt date întotdeauna celor ce le-ar întrebuinţa mai cu folos, m-am convins de asta.

Se opri pentru a-şi drege glasul şi urmă iarăşi cu vocea răguşită:

– Poate că nu ştiţi, dar eu o cunosc foarte bine pe fetiţa dum­neavoastră. Noi locuim pe strada Pendleton Hill. Ea trecea adeseori pe acolo. Câteodată se oprea să se joace cu copiii mei şi să vorbească cu mine şi cu soţul meu când era el acasă. Părea a ne iubi. Cred că ea nu ştia că persoanele de felul ei nu vorbesc în general cu oameni de teapa mea. Dar dac-ar vorbi, domnişoară Harrington, poate n-armai fi atâtea fiinţe ca mine, adăugă ea cu oarecare amărăciune. Oricum, ea venea şi aceasta nu-i pricinuia nici un rău, în schimb nouă ne făcea mult bine. Ea nici nu ştie, sper, căci dac-ar şti ar înţelege lucruri pe care e mult mai bine nici să nu le cunoască. Anul acesta am trecut prin momente nespus de grele din multe privinţe. Eram atât de descurajată, şi eu şi soţul meu, încât eram gata de orice. Am vrut să divorţăm fără a ne îngriji de ce se va întâmpla cu copilaşii noştri. Apoi am auzit de accident şi am aflat că scumpa şi buna fetiţă nu va mai putea veni niciodată la noi. Ne-am gândit cu o adâncă durere la timpul când avea obiceiul de a se opri în treacăt la portiţa noastră ca sa se joace cu copiii şi să râdă mul­ţumită. Căci ea era întotdeauna mulţumită de ceva, şi într-o zi ne-a spus de ce era aşa, şi ne-a explicat „jocul” ei, pe care desigur îl cunoaşteţi. Ea încerca să ne înveţe cum trebuie să-1 jucăm, dându-ne astfel curajul de a trăi înainte. Acum am auzit că ea este desnadăjduită din cauza că nu-1 mai poate juca, nemaiavând de ce sa fie mulţumintă. Pentru asta am venit azi, pentru a-i da un prilej de mulţumire. Ne-am hotărât să ne împăcăm pentru copilaşii noştri şi să jucăm de acum înpreună „jocul” ei. Sunt sigură că ea va fi mulţumită, pentru că de multe ori era foarte mâhnită când ne auzea certându-ne cu vorbe urâte. Nu prea văd cum o să ne poată ajuta „jocul”, dar am speranţă că ne va ajuta. În tot cazul vrem să-1 încercăm pentru că aşa dorea ea. O să binevoiţi a-i spune asta?

– Da, am să i-o spun, promise Polly. Şi mulţumesc că ai venit, adăugă ea întinzându-i mâna deodată.

Aroganţa femeii dispăru numaidecât. Buzele începură a-i tremura şi pronunţând cuvinte nedesluşite, doamna Payson strânse mâna întinsă a domnişoarei Polly şi ieşi afară.

De-abia se închisese uşa când Polly strigă tare şi răstit:

– Nancy!

Seria vizitelor, pe care le îndurase în ultimele zile, a cul­minat în experienţele extraordinare, ce se petrecură în acea după-masă, şi i-a încordat nervii până la cel mai înalt grad. Nancy nu mai auzise pe stăpâna ei vorbind aşa de aspru din ziua accidentului.

– Nancy, vreau să-mi spui în ce constă acel „joc” absurd pe care îl cunoaşte tot oraşul! Şi ce are nepoata mea de-a face cu el? De ce mă însărcinează pe mine toţi, de la Milly Snow până la doamna Payson, să-i spun că ei toţi „îl joacă”? După cât pot să judec, jumătate din locuitorii oraşului poartă panglici albastre, încetează certurile lor familiale sau învaţă să le placă de lucrurie pe care le urau înainte, şi toate acestea datorită Pollyannei. Am încercat sa obţin lămuriri chiar de la ea, dar n-am reuşit, şi vezi, nu vreau s-o obosesc. Dar am auzit spunându-ţi ceva aseară care mă face să cred că şi dumneata faci parte dintre ei. Acum vrei să-mi spui ce înseamnă toate comediile astea?

Spre adânca mirare a domnişoarei Polly, Nancy începu a plânge în hohote şi după ce se linişti puţin începu:

– Asta înseamnă că din iunie anul trecut, această scumpă copilă a făcut pe toţi oamenii din oraşul nostru mulţumiţi, şi. că acum rolurile fiind schimbate, ei toţi încearcă la rândul lor s-o facă şi pe ea mulţumită.

– Mulţumită de ce?

– Numai… mulţumită. Aşa e jocul.

Polly bătu din picior cu nerăbdare:

– Eşti ca toţi ceilalţi, Nancy. Ce joc?

Nancy, ridicând capul, o privi pe stăpâna sa drept în ochi:

– Am să ţi-1 spun. E jocul pe care Pollyanna 1-a învăţat de la tatăl ei. Ea primise odată când era mică o pereche de cârje într-un pachet cu daruri, în loc de o păpuşă pe care o aştepta cu nerăbdare, şi desigur că ea a început să plângă cum de fapt ar iî tăcut oricare alt copil. Atunci tatăl ei i-a spus că în toate împrejurările se găseşte ceva de care poţi sa te bucuri şi că putea şi ea fi mulţumită că a primit câijele.

– Cum sa fie mulţumită pentru cârje?

Polly suspină dureros, gândindu-se la picioarele ţepene, nemişcate din patul de la etajul de sus.

– Da. Aşa mi-a povestit chiar ea. Tatăl ei îi zisese că ea putea fi mulţumită pentru ca nu avea nevoie de ele.

– O! exclamă Polly.

– Şi de-atunci a continuat să joace acest joc, căutând întot­deauna să fie mulţumitoare pentru ceva, orice i s-ar întâmpla. Şi ea mi-a spus că nu se mai gândise atât la păpuşa pe care no primise cât timp se simţea mulţumită că n-avea nevoie de cârje. Acest joc îl numea ea „jocul mulţumirii”. Şi 1-a jucat întotdeauna de atunci.

–  Dar cum… cum?… Polly se opri incapabilă de a con­tinua.

– Sunteţi mirată de.a descoperi ce bine lucrează acest joc, adică cum reuşeşte de bine, domnişoară? adăugă Nancy aproape tot atât de convinsă ca şi Pollyanna însăşi. Aş voi să va povestesc, dacă bineînţeles mai aveţi răbdare să mă ascul­taţi, tot ce a făcut pentru mine şi copii la noi. acasă. Ştiţi că a fost o dată cu mine să-i vadă. M-a învăţat şi pe mine să fiu mulţumită de multe lucruri mari şi mici, şi aceasta face viaţa cu mult mai uşoară. De pildă, nu puteam suferi numele de Nancy, care mi se părea cel mai urât din lume; ei bine, ea m-a învăţat să-1 iubesc zicându-mi că trebuie să fiu mulţumită că nu mă cheamă „Hephzibah”. Nu-mi plăceau dimineţile de luni. M-a făcut să le iubesc.

– Iubeşti dimineţile de luni?

Nancy începu a râde:

– Aceasta vă pare caraghios domnişoară, dar lăsaţi-mă să vă lămuresc. Fetiţa aceasta deosebită a descoperit antipatia mea pentru ziua de luni, şi mi-a spus următoarele: „Ei bine, Nancy, poţi fi mai mulţumită luni dimineaţa decât în celelalte zile ale săptămânii, pentru ca o sa treacă o săptămână întreagă până ce va reveni iar luni”; şi de atunci în fiecare luni mă gândesc la ce mi-a spus şi aceasta m-a ajutat mult; încep să râd de câte ori îmi amintesc aceasta, şi râsul ajută la toate, credeţi-mă.

Dar de ce nu mi-a vorbit niciodată de acest joc? Pentru ce se ascundea de câte ori o întrebam?

Nancy stătu o clipă la îndoială, apoi zise:

–  Sa mă iertaţi, domnişoară, dar i-aţi interzis de la în­ceput să vorbească de tatăl ei, aşa că nu putea să vă explice jocul, deoarece el o învăţase, înţelegeţi?

Polly îşi muşcă buzele.

– Ar fi voit micuţa să vă vorbească de el dumneavoastră prima; avea nevoie să-1 joace cu cineva, şi de aceea i-am propus să fiu eu acel cineva.

– Dar… ceilalţi? întrebă Polly profund înduioşată.

– O! acum aproape toată lumea îl cunoaşte, cel puţin ju­decând după cele ce aud din toate părţile pe unde mă duc. Fără îndoială, ea a vorbit de jocul ei multor persoane care la rândul lor l-au explicat altora; aşa se răspândesc lucrurile bune şi cele rele, ştiţi? Era drăguţa de ea atât de zâmbitoare şi de amabilă cu fiecare şi atât de mulţumită în ea însăşi tot timpul, încât nu se putea sa nu fie observată de toţi. Acum, de când a fost rănită, toată lumea e mâhnită, mai cu seamă de când s-a auzit cât de mult suferă mititica că nu mai poate fi mulţumită. De aceea vin toţi în fiecare zi să-i spună cât sunt de mulţumiţi datorită ei, fiindcă ea i-a învăţat să fie mulţumiţi, sperând că-i vor face bine ei când va afla despre aceasta. Domnişoara Pollyanna a dorit atât de mult să găsească oameni cu care să poată juca jocul ei.

– Ei bine, cunosc acum pe cineva care îl va juca de acum înainte, murmură Polly, îndreptându-se spre uşa bucătăriei.

Nancy privi în urma ei mirată.

– Acum sunt gata să cred orice, îşi spuse Nancy în sine. Domnişoară Polly, acum e timpul să mă baţi la cap cu orice n-aş fî crezut până acum.

Puţin mai târziu, infirmiera lăsă pe domnişoara Polly singură cu Pollyanna.

– Azi ai mai avut o vizită, drăguţa mea, anunţă Polly cu o voce pe cât putu de clară. Îţi aduci anunţe de doamna Payson?

– Doamna Payson? O, da! Ea locuieşte pe strada care duce la domnul Pendleton şi are cei mai frumoşi copii de pe lume, o fetiţă de trei ani şi un băieţel de cinci. Ea însăşi e foarte frumoasă şi soţul ei la fel, însă parcă nu-şi dau seama cât sunt de frumoşi amândoi. Câteodată se ceartă, adică vreau să spun că nu sunt totdeauna de aceeaşi părere. Sunt şi săraci, zic ei, şi nici nu primesc pachete pentru că el nu e misionar ca… Ei bine, nu e preot misionar.

O uşoară roşeaţă se întinse pe faţa Pollyannei şi se reflectă imediat şi pe cea a mătuşii sale.

– Ea poartă haine frumoase câteodată, cu toată sărăcia lor, urmă Pollyanna. A primit inele frumoase cu diamante, rubine, perle şi smaralde; dar spune că mai are unul de prisos de care vrea să scape şi să ceară divorţ. Ce înseamnă divorţ, tanti Polly? Mi-e teamă că nu e ceva frumos pentru că ei nu par fericiţi când vorbesc de el, şi ea spune că, dacă-1 obţine, nu vor mai locui împreună, iar domnul Payson va pleca departe şi probabil cu copiii. Eu cred că ar face mult mai bine să păstreze tocmai acel inel de prisos, iar nu pe celelalte, nu crezi? Tanti Polly, ce înseamnă divorţ?

– Dar ştii ca nici nu se mai gândesc a se despărţi, drăguţa mea, zise Polly fară a răspunde întrebării puse de Pollyanna. Sunt hotărâţi să rămână împreună.

O, ce mulţumită sunt! Atunci vor fi tot acolo când mă voi duce să-i văd?… Of, Doamne! Iar am uitat! exclamă fetiţa disperată. Tanti Polly, de ce nu pot să-mi amintesc că picioarele mele nu mă vor duce nicăieri şi că nu voi mai merge niciodată, niciodată să-1 văd pe domnul Pendleton?

– Lasă, lasă fetiţa mea scumpă şi iubită, nu-ţi face atâta supărare. Poate ai să te poţi duce câteodată cu trăsura când te vei face puţin mai bine. Dar, ia ascultă! Nu ţi-am terminat de spus mesajul doamnei Payson. Ea a vrut să-ţi spun că vor rămâne nedespărţiţi şi că vor juca împreună jocul, aşa cum doreai tu.

Pollyanna zâmbi printre lacrimi.

– Adevărat? Vor face cum zici? O, cât sunt de mulţumită!

Da, a spus că mi-a povestit totul, pentru că spera să fii tu mulţumită, Pollyanna.

– Dar, tanti Polly, vorbeşti acum de parcă l-ai cunoaşte… Ştii ceva despre acel joc, mătuşă Polly?

– Da, drăguţă, Nancy mi l-a explicat şi găsesc că e un joc minunat. Aş vrea să-1 joc cu tine de azi înainte.

– O! tanti Polly, dumneata? Sunt nespus de mulţumită! Trebuie să ştii că tot timpul doream să-1 joc cu tine mai mult decât cu oricare altă persoană pe lume.

Polly respiră adânc. Îi era acum şi mai greu să-şi dreagă glasul, totuşi spuse încetişor:

– Da, iubita mea fetiţă, însă nu voi fi singură. Pollyanna, mi se pare că mai tot oraşul joacă acum jocul cu tine, chiar şi preotul. Nu am avut încă prilej să-ţi spun, dar, ducându-ma în oraş, am întâlnit azi-dimineaţă pe domnul Ford, şi el m-a rugat să-ţi spun că, îndată ce vei putea să-1 primeşti, va veni să-ţi povestească cum n-a încetat să fie mulţumit gândindu-se la cele opt sute de „texte îmbucurătoare” despre care i-ai vorbit. Vezi, fetiţo dragă, tu eşti motivul pentru care tot oraşul joacă jocul, şi e mult mai fericit ca înainte. Este totul datorită ţie, o copilă mică şi bună, fiindcă tu ai învăţat pe aceşti oameni un joc nou şi felul cum să-1 joace.

Pollyanna bătu din palme.

O, cât sunt de mulţmită strigă ea cu o faţă luminată de bucurie. Ei bine, tanti Polly, văd acum ceva de care pot fi cu adevărat mulţumită. Sunt mulţumită că om uvut odată picioarele mele, altfel nu aş fi putut realiza toate acestea.

 

Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


Pollyanna nu s-a dus la şcoală nici „mâine”, nici „poi­mâine”, dar nici nu-şi mai dădea seama de aceasta, numai câteodată când îşi revenea şi nu mai era inconştientă. De fapt, Pollyanna nu-şi căpătă conştiinţa complet decât după o săp­tămână întreagă, când temperatura îi scăzu, frigurile-dispărură şi durerile scăzură. Iarăşi i se povesti tot ce i se întâmplase.

– Deci sunt numai rănită, nu bolnavă, zise ea oftând. Ei bine, sunt mulţumită.

–  Mulţumită, Pollyanna?! întrebă Polly care sta lângă

patul ei.

– Da, am doar picioarele fracturate ca domnul Pendleton, şi nu voi fi invalidă pe toată viaţa ca doamna Snow. Picioarele rupte se vindecă, pe când invalizii rămân invalizi.

Polly nu-i spusese niciodată că are picioarele rupte. Ea se sculă repede şi se îndreptă spre măsuţa din celălalt capăt al camerei. Acolo, făcându-şi de lucru, deretică toate lucrurile unul după altul, punându-le iar la loc, nehotărâtă în mişcări, căutând să-şi ascundă nedumerirea, ceea ce nu semăna deloc cu firea ei hotărâtă de odinioară. Faţa îi era palidă şi trasă. In patul ei, Pollyanna sta lungită, nemişcată, privind razele colo­rate care se mişcau pe tavan şi care proveneau de la prismele agăţate la fereastră.

– Sunt totuşi mulţumită că nu am vărsat de vânt, mur­mură ea. M-ar face mult mai urâtă decât pistruii. Apoi sunt mulţumită că n-am tuse măgărească, am avut-o şi ştiu că e ceva groaznic. Sunt mulţumită că n-am apendicită, nici pojar, pentru că sunt molipsitoare, mi se pare, cel puţin pojarul… că n-aţi putea sta lângă mine.

– Se pare că eşti mulţumită de multe lucruri, drăguţa mea, spuse blând Polly ducându-şi mâna la gât ca şi cum gulerul ar fi sugrumat-o.

Pollyanna zâmbi:

– Da, desigur. M-am gândit la acestea de multe ori când priveam aceste curcubee. Îmi sunt atât de dragi curcubeele. Sunt aşa de mulţumită că domnul Pendleton s-a gândit să-mi trimită aceste prisme. Mai sunt mulţumită de multe alte lucruri pe care nu le-am spus încă. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că sunt mulţumită şi pentru faptul că am fost rănită.

– Pollyanna!

Pollyanna zâmbi din nou şi întoarse ochii ei atât de expre­sivi spre mătuşa ei;

– Vezi, de când sunt rănită, mi-ai spus de atâtea ori „dră­guţă”. Altădată nu-mi vorbeai aşa. Ce mult îmi place ca aceia care îmi sunt apropiaţi şi pe care-i iubesc să-mi spună „dră­guţă”. Câteva din doamnele de la Asistenţă îmi spuneau aşa. Era dulce din partea lor, dar nu atât de dulce ca acum, căci ele nu erau ale mele cum eşti dumneata. O, tanti Polly, ce mulţu­mită sunt că eşti a mea!

Polly nu răspunse nimic, dar duse din nou mâna la gât. Ochii ei erau plini de lacrimi. Se grăbi să iasă pe uşa deschisă de infirmiera care tocmai intra. Tot în ziua aceea, Nancy aler­gă la bătrânul Tom care curăţa hamurile în şură. Ochii îi ieşeau aproape din orbite:

– Domnule Tom, domnule Tom, ce crezi că s-a întâmplat? strigă ea gâfâind. N-ai să ghiceşti nici într-o mie de ani.

– Atunci nici nu face să mai încerc, răspunse moşneagul, mai ales că nu mai am nici zece ani de trăit. Ai face mai bine, Nancy, să-mi spui despre ce este vorba.

– Bine, ascultă. Ştii cine e în salon în acest moment cu domnişoara Polly?

– Habar n-am. Poate că nu e nimeni.

– Ba da, este cineva şi e… domnul Pendleton.

– Glumeşti, Nancy!

– Ba, nu glumesc deloc. I-am deschis chiar eu; a intrat cu cârjele. Şi trăsura care 1-a adus aşteaptă chiar la poartă. Cine ar putea crede că bătrânul acela morocănos, care nu vorbeşte nimănui, vorbeşte acum „coniţei”? îţi poţi închipui aşa minune domnule Tom?

– Şi de ce nu? răspunse moşneagul cam arţăgos.

Nancy aruncă o privire cam dispreţuitoare:

– Parcă nu ştii mai bine ca mine! .

– Ce să ştiu?

– Ia nu mai face pe prostul, răspunse ea supărată, tocmai tu care mi-ai dat de gândit.

– Ce tot spui?!

Nancy se uită prin poarta şurii, apoi se apropie de Tom:

– Ia ascultă, nu mi-ai spus dumneata că domnişoara Polly avusese odată un logodnic? Ei bine, într-o zi am dovedit că două şi cu două fac patru. Dar iată-le că fac cinci, şi nu patru!

Cu nepăsare, bătrânul Tom îşi urmă lucrul:

– Bine ai face să-mi vorbeşti mai pe înţelese, zise el supărat. Nu am fost niciodată în stare să dezleg enigmele.

Nancy râse:

– Am auzit ceva odată că el şi cu domnişoara Polly erau îndrăgostiţi!

– Domnişoara Polly cu domnul Pendleton? strigă bătrânul Tom ridicându-se.

– Da. O, ştiu acum că nu e adevărat. El de fapt o iubea pe mama scumpei noastre fetiţe, şi de aceea ar fi dorit… Dar toate astea nu ne privesc, adăugă ea răstit amintindu-şi la timp de făgăduinţa ce o făcuse Pollyannei că nu va spune nimănui că domnul Pendleton o rugase cu insistenţă să se mute la el. Eu am mai vorbit şi altora de dânsul şi am aflat că el şi cu dom­nişoara Polly au fost aproape duşmani ani de zile şi că ea îl urase cu atât mai mult cu cât gurile rele împerecheaseră numele lor, când ea avea vreo optsprezece sau douăzeci de ani.

– Da, îmi aduc aminte, zise Tom; aceasta s-a întâmplat trei sau patru ani după ce domnişoara Jennie îl refuzase pe domnul Pendleton şi se căsători cu flăcăul celălalt. Domnişoara Polly avu milă de el şi îl trată cu bunătate, mai cu seamă că ura din suflet pe preotul ce-i răpise surioara iubită, ducând-o aşa departe. Oricum, lumea începu să bârfească, spunând că ea se ţine după dânsul.

– Să se ţină domnişoara Polly după oricine? strigă Nancy înfuriată. Ce prostie şi câtă răutate!

– Totuşi aşa se zvonea, şi natural nici o fată tânără nu poate suferi astfel de vorbe nedrepte. Tocmai pe atunci se ivi şi acela pe care îl iubea ea într-adevăr, apoi nu ştiu ce probleme avu cu el. După aceea se închise ca stridia în găoacea ei, nevrând să mai aibă de-a face cu nimeni. Inima ei plină de amărăciune se întări ca piatra.

– Da ştiu, am auzit vorbindu-se despre toate acestea şi tocmai de aceea am încremenit şi mă simţeam fără nici o pu­tere, aşa încât ai fi putut să mă răstorni la pământ cu o pană, când l-am văzut pe domnul Pendleton la uşă, pe el cu care dom­nişoara Polly nu mai vorbise de atâta amar de ani. L-am primit în salon şi m-am dus să-i anunţ venirea.

– Ce a spus ea? întrebă Tom ţinându-şi răsuflarea.

– La început nu a spus nimic. Stătea atât de nemişcată, încât credeam că nu auzise şi era gata să-i repet, când îmi zise foarte liniştit: „Spune domnului Pendleton că vin imediat”. Am dus răspunsul şi în urmă am fugit ca să-ţi povestesc totul, termină Nancy uitându-se iar spre casa.

– Hm! bodogăni Tom, reluându-şi lucrul.

În salonul de ceremonie din castel, domnul Pendleton nu aşteptă prea mult căci un pas vioi anunţă sosirea domnişoarei Polly. El încercă a se scula, dar ea îl opri cu un gest. Totuşi nu-i întinse mâna, iar faţa ei exprima răceala.

– Am venit să întreb ce mai face Pollyanna, spuse el adânc emoţionat.

– Mulţumesc, dar din nefericire, starea ei e ca la început, răspunse domnişoara Polly.

– Nu puteţi să-mi spune-ţi mai precis care e starea ei? în­trebă el cu o voce nesigură.

O adâncă durere se întipări un moment pe faţa domnişoa­rei Polly:

– Nu pot, aş vrea să pot!

– Vreţi să spuneţi ca nu ştiţi încă ce are?

– Da!

– Dar doctorul ce zice?

– Doctorul Warren nu prea înţelege nici el nimic. El cores­pondează cu un specialist din New York şi a aranjat ca el să vină şi s-o consulte.

– Dar s-a constatat că are anumite răni?

– O mică tăietură la cap, una sau două vânătăi… şi ceva la coloana vertebrală ce pare că a cauzat paralizia de la şolduri în jos.

Domnul Pendleton scoase un geamăt dureros. Apoi, după o scurtă tăcere, întrebă cu vocea răguşită:

– Dar Pollyanna cum se împacă cu nenorocirea ce i s-a întâmplat? Ea ce zice?

– Ea nu-şi dă seama de loc de condiţia în care se află, iar eu nu-i pot spune.

– Dar totuşi ea trebuie să bănuiască ceva!

Polly tăcu şi făcu iar gestul care-i devenise atât de obişnuit în ultimul timp, cel de a-şi duce mâna la gât.

– O da, ştie că nu-şi poate mişca picioarele, dar crede că sunt fracturate. Spune mereu că e mai mulţumită de a avea picioarele frânte, ca dumneata, decât de a fi invalidă ca doam­na Snow, pentru că picioarele rupte se pot vindeca, însă o boală cronică nu. Ea vorbeşte întruna până ce… mi se pare că aş vrea să mor.

Printre lacrimile mari ce-i umpleau ochii, domnul Pen­dleton observă faţa schimbată a domnişoarei Polly, pe care se citea o durere cumplită. Fără să vrea, gândul i se întoarse la ziua când o rugase pe Pollyanna să vină să locuiască cu el, şi ea îi răspunse: .,N-aş putea să părăsesc acum pe tanti Polly pentru nimic în lume!” Această amintire îl făcu să întrebe cu o voce blândă, când se simţi în stare de a vorbi:

– Ştii dumneata, doninişoară Polly, că eu am încercat să o conving pe Pollyanna să vină să locuiască cu mine?

– Cu dumneata? Pollyanna?

Domnul Pendleton tresări la intonaţia aspră a acestui glas, dar răspunse liniştit:

– Da. Voiam s-o adoptez… legal, înţelegi, şi s-o fac moşte­nitoarea mea.

Polly se îmblânzi puţin. Înţelesese numaidecât ce viitor strălucit ar fi avut Pollyanna prin adoptarea aceasta şi se în­treba dacă fetiţa era destul de mare şi de interesată ca să fie ispitită de situaţia şi de marea avere a domnului Pendleton.

– O iubesc pe Pollyanna, continuă el. O iubesc pentru ea însăşi şi pentru mama ei. Voiam cu tot dinadinsul să revărs asupra Pollyannei dragostea mare, ce-o port închisă în inima mea de douăzeci şi cinci de ani.

Dragostea?! Polly îşi aminti deodată de ce luase ea copila la început, şi la acest gând i se părea că aude cuvintele pe care le spusese Pollyanna mai devreme: „îmi place atât de mult să mi se spună drăguţă de către cei apropiaţi mie şi pe care îi iubesc!” Acestei fetiţe însetate după dragoste i se oferise o iu­bire păstrată cu sfinţenie de douăzeci şi cinci de ani, şi desigur că aceasta o ispititse. Cu inima sfâşiată, Polly înţelese aceasta şi încă un lucru: că viitorul ei avea să fie foarte trist de acum înainte fără Pollyanna.

– Ei, şi ce-a răspuns? întrebă ea cu sfială.

Domnul Pendleton observă îngrijorarea şi adânca emoţie ce o stăpânea după vocea ei aspră şi răspunse trist:

– N-a vrut să vă părăsească. Micuţa spunea că aţi fost atât de bună cu ea, încât dorea să rămână lângă dumneavoastră şi adăugă că era convinsă că şi dumneavoastră aveţi nevoie de prezenţa ei, zise el sculându-se să plece.

Fără să se uite la Polly, se îndreptă cu hotărâre spre uşă. Simţi însă lângă el un pas vioi şi o mână care tremura se întinse către dânsul.

– Când va sosi specialistul şi voi ştii ceva mai sigur despre Pollyanna, vă voi comunica îndată, zise Polly înduioşată. La revedere şi mulţumesc pentru vizita dumitale. Pollyanna va fi mulţumită.

 

***

          În ziua următoare, Polly începu s-o pregătească pe Polly­anna pentru vizita specialistului.

– Drăguţa mea fetiţă, începu ea cu blândeţe, am hotărât ca un alt doctor să vină să te vadă împreună cu doctorul Warren. Poate că ar putea el să ne indice ceva ce te-ar putea vindeca mai repede.

O rază de bucurie lumină faţa Pollyannei:

– Doctorul Chilton?!… Da tanti Polly, doream atât de mult să-1 văd. Voiam tot timpul să-ţi spun, dar n-am îndrăznit din cauză că te-ai supărat atunci, în ziua când te-a văzut în salonul de vară. Îţi aduci aminte? Dar ce mulţumită sunt acum că te-ai gândit la el pentru mine!

Polly îngălbeni, apoi se roşi şi iar îngălbeni. Dar când răs­punse se vedea bine sforţarea ce-o făcea pentru a vorbi pe un ton uşor şi vesel:

– O! Nu, drăguţă, nu m-am gândit deloc la doctorul Chilton, ci la un specialist vestit din New York care cunoaşte foarte bine cazuri identice cu cel al fetiţei mele scumpe.

Faţa Pollyannei se întunecă:

– Nu cred că ştie acel specialist nici pe jumătate cât doc­torul Chilton.

– Ba da! Ştie mult mai mult şi sunt absolut sigură de aceasta, drăguţa mea fetiţă.

– Totuşi doctorul Chilton 1-a îngrijit pe domnul Pendleton şi i-a dres picioarele, tanti Polly. Dacă nu te supără prea mult, aş dori din suflet să-1 văd pe doctorul Chilton, crede-mă că aş vrea să vină. Polly nu putu să răspundă numaidecât, apoi zise încetişor, dar cu hotărârea ei obişnuită:

– Vezi, fetiţo, tocmai asta nu mi-ar plăcea. Voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru tine, drăguţo; însă din motive pe care nu ţi le pot spune acum, doctorul Chilton nu poate veni aici. De altfel crede-mă, nici n-ar şti să te îngrijească tot aşa de bine ca specialistul care va sosi mâine din New York.

Pollyanna nu părea deloc convinsă:

– Dar, tanti Polly, dacă îl iubeai şi dumneata pe doctorul Chilton…

– Ce vrei să spui fetiţo?… vocea mătuşii Polly era aspră de data aceasta şi obrazul îi era îmbujorat.

– Spun, dacă îl iubeai pe doctorul Chilton şi nu pe celălalt…, oftă Pollyanna. Mi se pare că e o mare deosebire în binele ce poate să ţi-1 facă o persoană care ţi-e dragă, şi eu îl iubesc pe doctorul Chilton.

Infirmiera intră tocmai atunci în cameră şi Polly se sculă uşurată.

– Îmi pare foarte rău, Pollyanna, zise ea cam răstit, dar trebuie să mă laşi să hotărăsc eu de data aceasta. De altfel totul este deja aranjat. Specialistul din New York soseşte mâine.

Faimosul doctor însă nu sosi „mâine”. în ultimul moment, o telegramă anunţă o întârziere datorită unei indispoziţii a specialistului. Aceasta îndemnă pe Pollyanna să roage din nou ca doctorul străin să fie înlocuit cu doctotorul Chilton, ceea ce, după cum zicea, ar fi fost mult mai natural… Dar ca mai înainte, Polly dădu din cap şi zise: “Nu, drăguţă”, foarte ho­tărâtă, mângâind-o pe Pollyanna, totodată, şi spunându-i ca e gata să facă orice pentru ea în afară de a-i împlini această dorinţă.

Şi într-adevăr, în zilele următoare se părea că Polly făcea tot ce-i sta în putinţă pentru a mulţumi pe nepoţica ei dragă.

– Niciodată nu mi-aş fi închipuit lucrul acesta, zicea Nancy bătrânului Tom într-o dimineaţă. Nu trece o clipă din zi în care domnişoara Polly să nu caute să facă toate pe placul bietei noastre mieluşele. Astfel, lasă căţelul şi pisica să intre în casă, ea care n-ar fi permis pentru nimic în lume lui „Fluffy” şi lui „Buffy” să urce scările acum vreo săptămână; azi pot să sară pe pat pentru că aşa-i place Pollyannei. Şi neavând cum s-o mai distreze, face singură ca prismele de cristal atârnate la fereastră să producă „dansul curcubeului”, cum îl numeşte. drăguţa noastră. Ea a trimis de trei ori pe Timotei la grădina lui Cobb ca să-i aducă flori proaspete, şi ăsta-i numai începutul. Mai alaltăieri am găsit-o stând pe scaun lângă pat pe când in­firmiera îi peria părul şi o pieptăna frumos aşezându-i buclele după plăcerea Pollyannei, ai cărei ochi străluceau de mulţumire. . Şi de atunci, domnişoara Polly umblă frumos pieptănată în toate zilele pentru că aşa îi plăcea nepoţelei ei. Bătrânul scoase un fel de mârâit.

– Ei bine, găsesc că domnişoara Polly n-arată mai rău dacă se piaptănă, acum lăsându-şi bucle pe frunte, observă el scurt.

– Desigur că nu, răspunse Nancy, acum arată ca toată lumea, ba e chiar frumuşică.

– Vezi Nancy, zise Tom făcând haz de vorbele ei, îţi aduci aminte când îţi spuneam eu că a fost frumoasă şi că ar mai putea fi încă dacă ar vrea?

Nancy dădu din umeri:

– Dar nu zic că e cine ştie ce frumoasă acum, spun numai că s-a schimbat de când poartă panglici şi dantele ca să fie pe placul Pollyannei.

– Ţi-am spus de atâtea ori că nu e bătrână… Nancy râse:

– Ei bine, chiar dacă nu e bătrână părea astfel grozav de bătrână înainte de sosirea copilei. Şpune-mi te rog, domnule Tom, cine a fost logodnicul ei? Nu l-am descoperit încă!

– Chiar aşa? întrebă la rândul lui bătrânul cu o mutră ciu­dată. Apoi… n-o vei afla de la mine!

– Vai, domnule Tom, spune-mi cine e, te rog! Ştii doar că eu pot să aflu de la multe persoane care sunt la curent cu această veche poveste.

–  Se prea poate, dar în tot cazul nu eu îţi voi satisface curiozitatea… Apoi lumina din ochii lui parcă se stinse deodată.

– Ce face fetiţa?

Nancy dădu din cap, iar faţa i se întrista:

– E tot în aceeaşi stare, domnule Tom. Nu merge deloc spre bine. Stă întinsă, doarme, vorbeşte, încearcă să zâmbeas­că şi să fie mulţumită când vede luna ori soarele, sau alte lucruri asemănătoare. Îţi vine să plângi! Ştii, acesta e jocul ei.

– Dumnezeu să o binecuvinteze, zise Tom înduioşat.

– Mi se pare că şi dumitale ţi-a vorbit de acel joc.

– Da, demult. Bătrânul şovăi, apoi urmă cu vocea slabă: Mă plângeam într-o zi că eram gârbovit şi îndurerat şi ce crezi că mi-a spus?…

– Nu pot ghici. Nu prea văd ce te-ar fi mulţumit în starea aceea.

– Ea însă văzu… îmi spuse că puteam fi mulţumit că nu mai am nevoie să mă aplec prea mult când fac semănăturile prin grădină, deoarece eram deja încovoiat.

– Foarte bine. La urma urmei, nu mă mir deloc. Ar fi tre­buit să ghicesc. Am jucat acel joc împreună chiar din mo­mentul sosirii ei aici, pentru că nu avea cu cine să joace – cu domnişoara Polly nici nu putea fi vorba, pe atunci.

– Cu domnişoara Polly!

Nancy începu să râdă.

– Văd că n-ai o opinie mai bună ca mine despre stăpâna noastră.

Bătrânul grădinar se încruntă.

– Ba voiam să spun numai că acest joc ar fi fost greu pentru dumneaei! explică el cu demnitate.

– Da, cred şi eu că i-ar fi fost greu atunci, răspunse Nancy, dar acum mi se pare că îi e mai uşor. Stăpâna noastră e în stare să facă orice, chiar să joace jocuri!

– Dar fetiţa nu i-a vorbit nici măcar o dată de el? Ea îl spu­ne tuturor, şi de când e bolnavă, multe persoane mi-au spus-o.

– Vezi bine că fetiţa nu i l-a spus domnişoarei Polly, fi­indcă ea îi interzisese sa vorbească de tatăl ei, şi cum el o învăţase jocul, ar fi fost silită să-i pomenească numele.

– Da, înţeleg… înţeleg. Domnişoara Polly nu l-a putut ierta pe preotul care i-a luat surioara, pe domnişoara Jennie, pe care o iubea mult. Da… da… înţeleg, a fost o întâmplare foarte tristă, zise el, oftând şi plecă mai gârbovit ca oricând.

– Într-adevăr, murmură Nancy, înapoindu-se la rândul ei în bucătărie.

Aceste zile de aşteptare au fost grele pentru toată lumea… Pollyanna se silea să pară veselă, dar ochii îi erau îngrijoraţi. Doctorul Warren nu-şi putea ascunde grija şi nerăbdarea. Polly vorbea puţin. Nici buclele frumoase care-i împodobeau fruntea, nici dantelele scumpe din jurul gâtului nu puteau masca gălbeneala şi slăbiciunea feţei ei ofilite. Cât despre Pollyanna, ea dezmierda capul pisicii, alinta câinele, admira florile, mânca fructele şi răciturile ce i se dădeau, şi trimitea nenumărate răs­punsuri amicale multiplelor scrisori de interes afectuos pe care le primea zilnic din toate părţile. Dar ea slăbea şi devenea din ce în ce mai palidă, şi activitatea nervoasă a mâinilor scotea mai mult la iveală imobilitatea completă a picioarelor de sub pla­pumă, atât de sprintene altădată, dar acum rigide.

Cât despre jocul ei, Pollyanna spunea Nancyei cât de mul­ţumită o să fie când va putea merge la şcoală, la doamna Snow şi mai ales la domnul Pendleton, apoi câtă plăcere va avea de a se plimba cu doctorul Chilton în trăsura lui… dar toate acestea, când va fi bine… mai târziu… nu acum numaidecât. Nancy îşi dădea şi ea seama de aceasta şi plângea amarnic, când se afla singură.

 

***

          Doctorul Mead, specialistul, a sosit în fine, peste o săptă­mână. Era un om înalt, cu bustul puternic, cu ochii cenuşii, blânzi şi cu un zâmbet vesel.

Pollyannei îi plăcu de el imediat:

– Semănaţi întocmai cu doctorul meu, zise ea cu un ton prietenos.

– Cu doctorul tău? Doctorul Mead se uită mirat la doctorul Warren care vorbea la o parte cu infirmiera.

Doctorul Warren era mic, avea ochii negri şi o barbă neagră, ascuţită şi deasă.

– O! acesta nu e doctorul meu, zise Pollyanna, surâzând. Doctorul Warren e doctorul mătuşii Polly. Al meu e doctorul Chilton.

– Aşa!… spuse doctorul Mead cu un ton straniu, fixând pe domnişoara Polly care, îmbujorată, se întoarse brusc spre fereastă.    .

– Da. Pollyanna şovăi un moment, apoi continuă cu sin­ceritatea ei obişnuită: trebuie să înţelegi că eu am dorit tot timpul să-1 văd pe doctorul Chilton. însă tanti Polly a vrut şă te cheme pe dumneata. Ea zice că tu ştii mai bine decât el ce trebuie picioarelor mele, pentru că ai o mai mare experienţă şi că aceasta este specialitatea dumitale şi dacă este aşa, bine­înţeles că voi fi mulţumită să fiu îngrijită de dumneata. E adevărat?

Pe faţa doctorului se ivi o expresie ciudată pe care Polly­anna nu putu să şi-o explice.

– Numai timpul ne va ajuta, fetiţo, zise el încetişor, apoi se întoarse grav spre doctorul Warren care tocmai se apropia de pat. Mai târziu… fiecare afirma că a fost vina pisicii – e cert că da – că dacă „Fluffy” nu şi-ar fi frecat labele şi botul de uşa camerei Pollyannei rămasă întredeschisă, deschizătura nu s-ar fi mărit, iar Pollyanna n-ar fi auzit strigătul de deznădejde al domnişoarei Polly:

– Nu se poate aceasta! Domnule doctor, nu, nu… Dum­nezeule! Nu vreau să-mi spui că fetiţa mea nu va mai putea umbla niciodată!

Urmă apoi o confuzie îngrozitoare. Din camera alăturată se auzi glasul îngrozit al Pollyannei:

– Tanti Polly! Tanti Polly!

Aceasta, văzând uşa întredeschisă şi înţelegând că vorbele ei înfricoşate fuseseră auzite de copilă, scoase un geamăt surd şi, pentru prima oară în viaţa ei, căzu leşinată la pământ.

Infirmiera, cu un “a auzit copila” înăbuşit, se repezi tre­murând în camera bolnavei, pe când doctorii rămaseră lângă Polly. Doctorul Mead o ridică în braţe, iar doctorul Warren stătea neputincios lângă el.

Numai după ce Pollyanna începu a ţipa şi infirmiera închise uşa, doctorii, schimbând între ei o privire disperată, începură în fine a se ocupa serios de domnişoara Polly pentru a o face să-şi revină-n fire.

In cameră, infirmiera găsise pe pat o pisică cenuşie care căuta în zadar a atrage atenţia unei biete fetiţe cu faţa palidă şi cu ochii rătăciţi.

– Domnişoară Hunt, aş vrea să vină tanti Polly, te rog; am nevoie de ea imediat, te rog!

– Drăguţă, nu poate veni chiar în acest moment. O să vină ceva mai târziu.

– Dar, ce vrei? Nu pot eu oare să te ajut în locul ei?

Pollyanna scutură capul.

– Aş vrea să ştiu ce a zis ea adineaori! Ai auzit-o?… Aş vrea pe tanti Polly; ea a zis ceva grav! Aş dori să-mi spună că nu e adevărat!

Infirmiera încercă să-i răspundă dar nu putu spune un cu­vânt, şi ceva din expresia feţei ei mări şi mai mult groaza ce se vedea în ochii Pollyannei.

– Ai auzit desigur şi dumneata? Este adevărat? Oh! nu, spune-mi că nu e adevărat! Vrei să-mi spui că nu voi mai putea umbla niciodată?

– Hai, hai, fetiţo dragă, linişteşte-te, zise infirmiera. Poate că el s-a înşelat sau nu a ştiut. Ştii, se pot întâmpla multe lucruri!

– Dar tanti Polly spunea că el este specialist şi că el cunoaşte mai bine ca oricine despre picioare fracturate ca ale mele.

– Da, da, ştiu drăguţă, dar toţi doctorii pot să se înşele, chiar şi cei mai buni. Te rog nu te mai gândi la asta acum, drăguţa mea.

Pollyanna îşi frământa mâinile cu disperare:

– Dar nu pot să-mi opresc gândurile de la asta, zise ea plângând în hohote. Nu mă pot gândi la altceva. Domnişoară Hunt, cum voi mai putea merge la şcoală, la domnul Pendleton, la doamna Snow, sau… sau la altcineva?! Suspină din toate puterile ei pentru un moment, apoi deodată se opri ridicând capul, având ochii plini de o nouă spaimă: „Ei bine, dacă nu mai pot să umblu, cum voi mai putea fi mulţumită vreodată de ceva?”

Domnişoara Hunt nu cunoştea „jocul”, dar ştia că mica ei bolnavă trebuie să fie liniştită imediat. Cu toată mâhnirea ei adâncă şi sinceră, mâinile nu-i rămaseră neocupate, ci acum, aflate lângă patul fetiţei, ţineau un calmant.

– Uite, fetiţo, bea asta, zise ea cu blândeţe, fiindcă te va linişti şi vom vedea pe urmă ce va fi de făcut. Adeseori lucrurile nu sunt atât de cumplite cum par la început, o să vezi, drăguţa mea.

Ascultătoare ca întotdeauna, Pollyanna luă medicamentul:

– Ştiu; aşa spunea şi tata de obicei, murmură ea ştergân-du-şi lacrimile; el zicea că orice lucru ar li putut li şi mai rău; totuşi lui nu i se spusese niciodată că nu va mai putea merge vreodată! Eu nu văd ce poate fi mai rău ca asta… Dumneata ce zici?…

Infirmiera nu răspunse nimic. Nu mai avea curajul să mai vorbească.

Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


Cerul se întunecă vestind o furtună grozavă, ce se apro­pia, când Pollyanna părăsi locuinţa domnului John Pendleton. Ea se grăbi să coboare colina. La jumătatea drumului întâlni pe Nancy care-i adusese o umbrelă. Acum norii se răreau, şi furtuna parcă se risipea.

– Pare a trece spre nord, zise Nancy, privind la cer. Eu o prevăzusem, însă domnişoara Polly a vrut numaidecât să-ţi ies înainte cu această umbrelă. Are mare grijă de tine.

– Adevărat? murmură Pollyanna, uitându-se şi ea la nori.

Jignită, Nancy îi spuse.

– Parcă nici nu m-ai fi auzit bine. Iţi repet că mătuşa ta părea îngrijorată.

– Chiar? strigă Pollyanna, amintindu-şi deodată de între­barea pe care era nevoită să o pună mătuşii sale. Îmi pare rău, nu voiam să-i pricinuiesc nici o supărare.

– Ba mie îmi pare bine că am văzut-o aşa de îngrijorată!

Pollyanna se mira:

– Eşti mulţumită s-o vezi supărată pe tanti Polly din cauza mea? Dar Nancy, jocul nu se joacă astfel. Acesta nu este un prilej de mulţumire.

– Nu jucam jocul, răspunse Nancy. Nici nu m-am gândit să-1 joc, dar văd ca nu înţelegi ce înseamnă grija domnişoarei Polly pentru tine.

– Ba da, înseamnă că s-a necăjit, şi a fi necăjit e un lucru destul de neplăcut pentru acel ce se necăjeşte, stărui Pollyanna. Ce alt înţeles ar putea să aibă?!

Nancy dădu din cap:

– Iată, am să-ţi spun eu ce înţeles are. Mătuşa ta începe să se asemene cu ceilalţi oameni în ce priveşte sentimentele. De data aceasta n-a fost împinsă de datorie.

– Ce vorbeşti, Nancy? strigă PoUyanna şocată. Tanti îşi face întotdeauna datoria. Este o femeie „plină de datorii”.

Fără să vrea, şi fară să-şi dea seama, Pollyanna repeta cuvintele lui John Pendleton. Nancy începu să râdă.

– Ai dreptate, aşa e ea şi aşa a fost, desigur, întotdeauna. Dar este ceva mai mult în dânsa de când ai venit tu aici.

Faţa Pollyannei se tăcu serioasă. Ea încreţi sprâncenele.

– Tocmai voiam să te întreb ceva, Nancy. Crezi că tanti Polly ţine mult să mă aibă lângă ea? I-aş lipsi dacă aş pleca?

Nancy măsură cu privirea pe Pollyanna. Se aştepta de mult la această întrebare, şi se temea oarecum de ea. Se gândise cum ar putea să-i răspundă cinsitit, fără a o răni dureros. Dar azi, de când îi dăduse domnişoara Polly umbrela pentru fetiţă, i se schimbase părerea, şi simţea o mulţumire nespusă de a putea aduce bucurie acestei inimioare însetate de afecţiune.

– Mă întrebi dacă mătuşii tale îi place să te aibă lângă dânsa şi dacă ar simţi lipsa ta? exclamă Nancy tulburată. Dar tocmai asta îţi spuneam. Nu m-a trimis ea de zor, cu umbrela, cum a văzut un mic nor pe cer? Nu m-a pus să-ţi mut toate lucrurile la etajul de jos pentru ca să poţi avea camera frumoasă pe care o doreai? Ei bine, Pollyanna, când mi-aduc aminte cum era dânsa la început, cum nu putea suferi…

Un acces de tuse subită opri pe Nancy tocmai la timp.

– Şi mai sunt o mulţime de fapte mici care dovedesc cu prisosinţă că ai îmblânzit-o, de pildă: istoria cu câinele şi pi­sica, felul cum îmi vorbeşte mie acuma – altă dată era atât de aspră cu mine – şi multe altele. Pollyanna, nici nu-ţi pot spune cât de mult i-ai lipsi dacă nu ai mai fi aici, zise Nancy cu o siguranţă plină de însufleţire, vrând fără îndoială să ascundă periculoasa destăinuire pe care cât pe aici era s-o facă. Îi păru foarte bine când văzu o bucurie mare luminând faţa Pollyannei.

– O, Nancy, cât sunt de mulţumită, atât de mulţumită  Nici nu ştii cât sunt de fericită că tanti Polly are nevoie de mine. Nu aş putea acum s-o părăsesc pentru nimic în lume, se gândi Pollyanna urcând scările ce duceau la camera ei. Am ştiut de la început că îmi va plăcea să trăiesc cu tanti Polly, dar desigur, nu ştiam cât de mult doream ca şi dânsa să fie mul­ţumită să trăiască cu mine.

A înştiinţa pe domnul Pendleton despre hotărârea ei nu era o sarcină uşoară şi Pollyanna se înfiora gândindu-se la asta. Ea iubea mult pe John Pendlelon şi era mâhnită pentru el, văzân-du-1 atât de trist. îi era milă de viaţa lui singuratică, viaţă care-1 făcuse atât de nenorocit; era cu atât mai mâhnită cu cât îşi dădea seama ca însăşi mama ei cauzase suferinţele lui. Îşi închi­puia cum avea sa fie casa cea mare când stăpânul ei se va însănătoşi cu totul. Camerele acelea secrete, cu duşumele neîn­grijite, pupitru acela fără rânduială pe el… şi inima ei suferea cumplit pentru el din pricina acestei singurătăţi. Ar fi dorit să găsească pe cineva… în acest moment, sări drept în picioare şi scoase un strigăt de bucurie. Un gând îi străbătuse creierul.

Cum a prins o ocazie, Pollyanna s-a grăbit să ajungă la John Pendleton. În marea bibliotecă întunecoasă, stăpânul ca­sei sta jos, lângă ea, cu mâinile lui lungi şi subţiri întinse pe braţele scaunului, şi cu credinciosul său câine la picioare.

– Ei Pollyanna, voi putea oare juca şi eu „joculmul­ţumirii” îmi va fi dat să trăiesc? întrebă el cu gingăşie.

– O, da! răspunse Pollyanna, am găsit pentru dumneata ceva minunat, care te va face nespus de fericit…

– Cu dumneata? întrebă serios domnul Pendleton.

– Nu… nu! Dar…

– Pollyanna, n-ai să-mi spui nu, o întrerupse el cu vocea adânc înduioşată.

– Sunt nevoită să spun nu, crede-mă domnule Pendleton. Tanti Polly…

– A refuzat ea să te lase sa vii?

– Dar nici nu i-am cerut voie, bâlbâi încurcată şi îndu­rerată fetiţa.

– Pollyanna!

Ea închise ochii, neputând suporta privirea tristă şi mâhnită a prietenului ei.

– Nici n-ai întrebat-o?

– N-am putut, domnule Pendleton, murmură  ea. M-am convins fără să vreau că tanti Polly ţine mult să mă aibă lângă dânsa, şi… şi eu doresc să rămân la ea, mărturisi fetiţa cu multă hotărâre. Nu ştii cât de bună a fost pentru mine şi cred acum într-adevăr că ea începe să tie mulţumită de multe lucruri, şi ştii că nu intra în obiceiul ei de-a fi mulţumită. Mi-ai spus-o chiar dumneata. O, domnule Pendleton, nu pot s-o părăsesc acum pe tanti Polly.

Se făcu o adâncă şi lungă tăcere, tulburată numai de pâlpâitul focului în cămin. Domnul Pendleton vorbi, în fine:

– Nu, Pollyanna, văd şi eu şi cred că nu poţi s-o părăseşti acum. Nu-ţi voi mai cere aceasta.

Ultimele cuvinte au fost rostite aşa de încet, încât Pollyanna abia le auzi.

– O! dar nu ştii ce venisem să-ţi propun. E lucrul cel mai bun pe care poţi să-1 faci, crede-mă.

– Nu pentru mine, Pollyanna.

– Ba da, domnule Pendleton, chiar pentru dumneata. Ai spus că numai mâna şi inima unei femei sau prezenţa unui copil ar putea creea un cămin. Şi eu am găsit pentru dumneata prezenţa unui copil; nu eu, înţelegi, dar altul.

– Dar nu doresc altul decât pe tine, replică domnul Pen­dleton cu supărare.

– Vei înţelege totuşi când vei ştii; eşti atât de bun şi de binevoitor. Gândeşte-te la prisme şi la piesele de aur… la toţi banii pe care i-ai economisit pentru alţii şi…

– Pollyanna, răspunse el furios. Odată pentru totdeauna termină cu aceste prostii. Ţi-am mai spus de vreo zece ori că nu am strâns bani pentru săraci; nu am pus deoparte un gologan pentru ei, de când sunt. Ai înţeles?

El ridică ochii, pregătindu-se să înfrunte ceea ce prevedea expresia dezamăgită de pe faţa Pollyannei. Spre marea lui mi­rare, nu era nici dezamăgire, nici întristare în ochii copilei, ci o veselă mirare.

– O! O! strigă ea bătând din palme. Sânt foarte mulţu­mită. Adică, se corectă ea roşindu-se, nu vreau sa spun că sunt mulţumită pentru alţii, ci spun doar că sunt supărată că nu-i iubeşti, deoarece sunt atâtea doamne care se ocupă de ei. Do­resc mult mai mult să te ocupi de Jimmy. Acum sunt sigură că ai să-1 primeşti.

– Pe cine să primesc?

– Pe Jimmy; el va fi prezenţa copilului care-ţi va constitui căminul, şi cât de mulţumit va fi el. Am fost silită să-i spun săptămâna trecută că nici doamnele de la Asistenţă din satul tatălui meu nu voiau să-1 primească pentru a-1 creşte, şi el săra­cul a fost atât de nenorocit. Acum însă când va afla, va fi aşa de fericit.

– Pollyanna, s-ar putea ca el să fie, dar nu eu, răspunse domnul Pendleton cu hotărâre. Pollyanna asta e prostie.

– Ce, spui că nu vrei să-1 iei?

– Da, tocmai asta vreau să spun.

– Dar nu ştii ce plăcut tovarăş va fi pentru dumneata, mur­mură Pollyanna aproape plângând. Ba mai mult, n-o să mai fii atât de singur dacă l-ai avea pe Jimmy lângă dumneata; e fru­mos, foarte bun şi deştept.

– Nu mă îndoiesc, dar aleg singurătatea mea, răspunse John Pend leton.

Atunci Pollyanna îşi aduse aminte de ce-i spusese Nancy mai demult. Ridică ochii şi zise aspru:

– Poate crezi că un băieţel nu valorează mai mult decât ve­chiul schelet pe care-1 păstrezi undeva aici; eu însă cred că da.

– Un schelet?

– Da. Nancy mi-a povestit că ai unul într-un dulap.

– Ei bine… ca…

Dar deodată, domnul Pendleton a început să râdă din toată inima, iar Pollyanna a fost cuprinsă de un plâns nervos. Vă­zând aceasta, domnul Pendleton încetă numaidecât să râdă şi faţa i se tăcu gravă.

– Pollyanna, cred că ai dreptate mai mult decât crezi, îi spuse el blând. De fapt, ştiu că un băieţel frumos şi bun care trăieşte ar valora mai mult decât scheletul meu ascuns într-un dulap, însă… noi nu suntem totdeauna dispuşi să facem schim­bul. Noi iubim câteodată scheletele noastre, Pollyanna. Totuşi, mai spune-mi puţin despre acel băieţel frumos.

– Şi Pollyanna îi povesti istoria lui Jimmy. Atmosfera se îmbunătăţi odată cu râsul domnului Pendleton, şi zguduitoarea istorie a lui Jimmy Bean, povestită de Pollyanna, atinsese o inimă gata înduioşată. În tot cazul, când Pollyanna pleca în seara aceea, ducea cu ea o invitaţie pentru Jimmy, invitaţie care îl chema să vină în casa cea mare cu ea, în după amiaza sâmbetei viitoare.

          – Sânt atât de mulţumită şi sunt sigură că ai să-1 iubeşti, zise fetiţa, luându-şi rămas bun de la el. Doresc atât de mult ca Jimmy să găsească un cămin şi oameni care să-1 iubească, mă înţelegi, nu-i aşa?

 

***

 

În ziua când vorbise Pollyanna cu John Pendleton despre Jimmy, cucernicul preot Paul Ford urca colina şi intra în pă­durea Pendleton, nădăjduind că frumuseţea naturii creată de Dumnezeu va putea linişti tulburarea pe care fiii Domnului de pe pământ o stârniră în inima servului Său. Căci sfinţia-sa, Paul Ford, avea acum inima întristată de moarte. Luni după luni, ani după ani, văzuse starea parohiei sale înrăutăţin-du-se, şi acum i se părea că orice ar face, nu va mai putea întâlni decât certuri, rea-voinţă, clevetiri, scandaluri şi invidie. El discutase, pledase, certase şi câteodată trecuse cu vederea, şi întotdeauna se rugase cu tot sufletul lui, plin de speranţe, lui Dumnezeu. Dar azi era silit să recunoască un fapt: că toate mergeau din ce în ce mai rău. Doi din diaconii lui erau la cu­ţite din cauza unei mici neînţelegeri, înveninate de gurile lor. Trei din cele mai energice colaboratoare ale lui se retrăseseră din Asistenţa Socială pentru că o scânteie bârfitoare a fost prefăcută într-un foc distrugător din cauza gurilor rele care suflaseră peste el. Corul se împrăştiase din cauza unui solo încredinţat unui cântăreţ preferat, vorba vine. Chiar şi socie­tatea „Lupta Creştină pentru Adevăr” era frământată de critica prea violentă a doi dintre fruntaşii ei. Cât priveşte şcoala du­minicală, demisia directorului ei şi a doi dintre învăţători a fost picătura de apă care a tăcut să se reverse vasul. Astfel, preotul, zdrobit de oboseală, îşi căuta alinare şi putere în pă­durea Pendleton, unde se putea ruga şi medita în linişte.

Odată ajuns sub bolta formată din arbori înalţi, cucernicul Paul Ford privi lucrurile în faţă. I se păru că situaţia atinse cul­mea crizei şi că trebuia făcut ceva numaidecât. Toată lucrarea bisericii era pe cale de a se prăbuşi. Serviciile de duminică, în­trunirile de peste săptămână, chiar şi mesele de dragoste erau din ce în ce mai puţin căutate. Este adevărat că-i mai rămâneau un grup de lucrători destoinici, dar şi ei parcă vâsleau în sens contrar şi întotdeauna li se părea că priviri cârtitoare îi urmăresc şi că gurile rele n-au altceva de făcut decât a vorbi despre ce au văzut cu ochii şi chiar despre ce n-au văzut. Din toate aceste cauze, cucernicul preot înţelegea prea bine că el, slujitorul lui Dumnezeu, biserica, oraşul şi chiar credincioşii sufereau, şi că vor suferi mai mult până ce… Ceva trebuia înfăptuit numai­decât. Dar ce anume?… Preotul scoase încet din buzunar notele pe care le scrisese pentru viitoarea lui predică. Cu faţa încrun­tată, se uită la ele. Gura îi luă o expresie severă în timp ce citi cu voce tare versetele din Biblie despre care voia să predice în duminica viitoare: Vai de voi, cărturari şi farisei făţar­nici! Pentru că voi închideţi oamenilor împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre. Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici! Pen­tru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă (…) Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din inimă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: drep­tatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute” (Matei 23: 13 – 14; 23). Aceasta era o acuzare grozavă. In tăcerea adâncă a pădurii, vocea preotului răsună puternic. Chiar păsările şi veveriţele păreau apucate de groază. El îşi dădu astfel seama de efectul ce va fi produs de cuvintele ameninţătoare când acestea aveau să răsune în urechile enoriaşilor săi duminica următoare în biserică, unde avea să domnească o tăcere adâncă. Enoriaşii săi! Trebuia oare să le citească acest fragment? Va cuteza el s-o facă? Era o acuzare straşnică, chiar tară propriile sale cuvinte care aveau să urineze. Se rugase, cerând lui Dumnezeu să-1 călăuzească şi să-1 lumineze. Dorinţa lui sinceră era să gă­sească cel mai bun argument cu care să pătrundă inimile enori­aşilor săi, spre a preîntâmpina criza aceasta. Dar oare era aceasta adevărata cale? Preotul îşi strânse încet hârtiile şi le puse iar în buzunar. Oftă din adâncul sufletului, se aşeză la rădăcina unui copac, şi-şi acoperi cu mâinile faţa. Acolo îl găsi Pollyanna venind de la domnul Pendleton. Ea scoase un ţipăt mic, şi alergă spre el.

– O! O! Cinstite Părinte, ce ai? Nu cumva ţi-ai rupt vreun picior, vreo mână sau altceva? zise ea.

Preotul lăsă mâinile în jos şi o privi lung. încercând să zâmbească.

– Nu, draga mea fetiţă, nu mi-am rupt nimic!… Mâ odih­neam puţin, atâta tot.

– Da, zise Pollyanna, dându-se puţin îndărăt. Atunci totul e în regulă. Domnul Pendleton îşi fracturase piciorul când l-am găsit aici în pădure; însă el era culcat, nu şedea ca dum­neata.

– Da, eu stau jos şi n-am nimic stricat ce ar putea doctorul să-mi dreagă.

Ultimele cuvinte au fost pronunţate încet de tot, dar Polly­anna le-a auzit. Faţa îi luă o altă expresie şi ochii ei străluciră plini de înţelegere şi compătimire.

– Înţeleg ce vrei să spui… ai necazuri. Am văzut şi pe tata în această stare adeseori. Toţi preoţii au aceleaşi suferinţe.

Atâtea greutăţi de tot felul le apasă sufletele.

Cucernicul preot rămase mirat.

– Tatăl tău era preot, Pollyanna?

– Da, părinte. Ce, nu ştiai? Eu credeam că toată lumea ştie aceasta. El era căsătorit cu sora mătuşii Polly, mama mea.

– O! înţeleg acum, însă trebuie să ştii că nu sunt de mult pe aici, şi deci nu cunosc încă istoria familiei tale.

– Da, domnule, adică vreau să spun, nu domnule, răspunse Pollyanna zâmbind.

Urmă o lungă tăcere..Preotul şedea, tot la rădăcina copa­cului, şi părea a fi uitat de prezenţa Pollyannei. El îşi scoase iar hârtiile din buzunar, le întinsese pe iarbă, dar nu se uita la ele, ci se uita la o frunză căzută din copac, nu departe de el… Şi nici măcar nu era o frunză frumoasă, ci una galbenă, veştejită, moartă. Privindu-1, Pollyanna se simţi întristată pentru el.

– Ce minunată zi, începu ea drăgălaş.

Preotul nu răspunse îndată, apoi păru a se trezi din vis.

– Ce spui? O! da, ziua e splendidă.

– Şi nu e frig deloc, cu toate că suntem în luna octombrie, observă Pollyanna cu o voce şi mai dulce. Domnul Pendleton avea foc în cămin, dar mi-a spus că nu ar fi avut nevoie de el, ci îl aprinde numai pentru a privi flacăra care-1 înveseleşte. Şi mie îmi place să stau la gura sobei şi mă uit la foc. Du-mitale nu?

De data asta nu avu nici un răspuns, deşi Pollyanna aştepta cu nerăbdare.

– Eşti mulţumit că eşti preot? Cucernicul părinte îşi înălţă capul.

– Mă întrebi dacă sunt mulţumit? Ce întrebare curioasă! Pentru ce mă întrebi aceasta, copilă?

– Pentru nimica. Numai vezi, aerul dumitale îngrijorat mi-a amintit de tata. El era ca şi dumneata, câteodată.

–  Într-adevăr? Vocea lui era blândă, dar ochii fixau din nou frunza moartă.

– Da, aveam obiceiul sa-i pun atunci aceeaşi întrebare.

Preotul avu atunci un zâmbet trist:

– Şi ce-ţi răspundea el?

– O! El răspundea întotdeauna că era mulţumit, bine­înţeles. Dar spunea ca n-ar rămâne preot nici un minut, dacă nu ar fi „textele îmbucurătoare”.

          – Care texte?

Privirile cucernicului părinte se mutară de pe frunza veş­tejită… întrebător, privea obrazul vesel al Pollyannei.

– Ei bine, aşa le numea tata, zise ea râzând. Desigur că Biblia nu le intitulează astfel. Texte sunt acelea care încep prin: „Bucuraţi-vă în Domnul”, sau „Bucumţi-vă neîncetat”, sau „Scoate-ţi strigăte de bucurie şi altele asemănătoare. Sunt o mulţime, ştii dumneata. Într-o zi când se simţea grozav de abătut, le-a numărat pe toate. A găsit nici mai mult nici mai puţin de opt sute… —          – Opt sute?!

– Da. Care toate-ţi spun să te bucuri şi să fii mulţumit; de aceea le numea tata „texte îmbucurătoare”.

– O!… Faţa preotului se tulbură. Ochii se plecară pe hârtia din mâna lui şi citi: Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici!” Aşadar îi plăceau tatălui tău aceste „texte îmbucurătoare”? întrebă el încet.

– Da, afirmă Pollyanna. Îmi spunea că se simţea mult mai bine din ziua aceea când le numărase. Zicea că, dacă Dumnezeu Îşi dăduse osteneala să repete de opt sute de ori să ne bucurăm şi să fim mulţumiţi, El doreşte să ne vadă astfel. Tatălui meu îi părea rău că nu putea să fie aşa mai des în viaţa lui. De atunci, au fost întotdeauna pentru el o îmbărbătare şi o mângâiere, când lucrurile mergeau rău. Când doamnele de la Asistenţă începeau să se certe, adică vreau să spun că nu erau unite asupra multor puncte, se grăbi a corecta Pollyanna, tata mi-a spus că toate acele „texte îmbucurătoaiv” l-au făcut să se gândească la jocul pe care a început să-1 joace cu mine, atunci când primisem cârjele în loc de păpuşa pe care o aşteptam. Acele texte i-au dat minunata idee.

– Ce joc putea să fie acela? întrebă preotul.

– Era vorba să te sileşti a găsi ceva de care poli ti mul­ţumit în orice împrejurare, înţelegi? Cum ţi-am mai spus, jo­cul a început atunci cu cârjele.

Şi iarăşi conform obiceiului ei, Pollyanna îşi povesti din nou istoria vieţii, de data aceasta unui om care o asculta cu atenţia încordată.

Puţin mai târziu, preotul, împreună cu Pollyanna, cobora colina ţinându-se de mână. Faţa ei râdea de bucurie. Îi plăcea atât de mult să stea de vorbă, iar preotul n-avu nevoie a stărui prea mult pentru ca ea să-i povestească multe lucruri despre faimosul Joc al mulţumim”, despre tatăl ei şi despre viaţa de preot misionar. La poalele colinei se despărţiră pentru a merge fiecare unde era aşteptat.

În seara aceea, preotul sta pe gânduri în cabinetul său de lucru. Lângă el, pe pupitru, erau înşirate câteva coli de hârtie, notele viitoarei predici. Sub creionul pe care-1 ţinea, alte foi de hârtie albă aşteptau ca el să-şi scrie predica. Dar preotul nu se gândea nici la ce scrisese, nici la ce avea să scrie. Se vedea în închipuire departe, într-un orăşel mic din apus, lângă un preot cu suflet ales, sărac, bolnav, lipsit de toate, şi aproape singur pe lume. Număra în Biblia lui de câte ori Domnul şi Stăpânul lui îi poruncise „să se bucure şi sa fie mulţumit”.

După puţin timp, cucernicul părinte se deşteptă ca dintr-un vis şi oftă adânc… Gândul părăsi orăşelul îndepărtat şi începu a potrivi foile de hârtie albă de sub mâna lui. Din cartea lui Matei 23: 13, 14 şi 23, scrise el… Nerăbdător, puse con­deiul jos şi scoase o revistă lăsată de soţia sa puţin mai înainte. Ochii îi rătăceau din paragraf în paragraf, până ce povestea următoare îi atrase atenţia:

„Un tată zise într-o zi fiului său Tom, pe care-1 auzise dimi­neaţa refuzând să umple lada cu lemne mamei sale: «Tom, sunt sigur că vei fi mulţumit să cari acum lemnele mamei tale». Şi Tom, fără a spune un cuvânt, făcu ce-i zise tatăl său. Pentru ce? Pentru că tatăl îi arătase lămurit că se aştepta la îndeplinirea dorinţei lui fără nici o îndoială.

Dacă i-ar fi zis aşa: «Tom am auzit ce ai răspuns mamei tale azi dimineaţă şi mi-e ruşine de tine. Du-te numaidecât şi umple lada de lemne», vă garantez că, dacă ar fi fost după Tom, lada ar fi rămas goală până acum”.

Preotul urmă cu citirea, un cuvânt aici, o linie dincolo, un paragraf în altă parte:

„Bărbaţii şi femeile au nevoie de încurajare. Puterea lor naturală de rezistenţă trebuie să fie întărită, iar nu slăbită… în loc de a scoate la iveală greşelile unui om, vorbeşte-i de ca­lităţile sale încearcă să-1 scoţi din făgaşul obiceiurilor lui rele, deşteaptă eul său cel mai bun, adevăratul său eu care poate

îndrăzni, înfăptui şi învinge!… Influenţa unei firi cinstite, drepte şi generoase îmbărbătează şi poate cuceri multe suflete… Astfel de oameni pot radia ce este în inteligenţa şi în inima lor mai nobil. Dacă un om se arată binevoitor, vecinul va face îndată ca dânsul. Dacă ocărăşte şi critica, i se va înapoia ocară şi critică, însă cu procente!… Când te aştepţi a întâlni răul în cale, îl găseşti. Dacă însă te sileşti a căuta binele, vei da de el. Spune fiului tău Tom că ştii că el va fi mulţumit să umple lada mamei sale cu lemne, şi-1 vei vedea punându-se la lucru, sprinten şi voios!”

Preotul dădu la o parte revista şi înălţă, capul. Apoi începu să se plimbe prin îngusta lui cameră. După un timp oftă adânc şi se aşeză iarăşi în faţa pupitrului său.

– Doamne ajută, am s-o fac! zise el încetişor. Vreau să spun tuturor Tomilor mei că sunt convins că vor fi mulţumiţi să umple lada cu lemne. Le voi da o lucrare de tăcut şi vreau să-i văd fericiţi când o vor înfăptui. Atunci nu vor mai avea timp să privească la lăzile cu lemne ale aproapelui lor.

Adună toate notiţele primei sale predici, le rupse în două şi le aruncă jos, aşa încât avea acum într-o parte a scaunului său Vai de voi” şi în cealaltă „Cărturari şi farisei făţarnici”, iar creionul îi alerga repede pe foaia albă de hârtie din faţa lui, după ce tăiase vechiul text – Matei 23:13, 14 şi 23.

Duminica viitoare, predica cucernicului părinte a fost un apel călduros şi vibrant la tot ce este mai bun în fiecare bărbat, femeie şi copil. Textul era unul din cele opt sute de „texte îmbucurătoare” menţionate de Pollyanna: „Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!”(Psalmul 32: 11).

 

***

          După cum o rugase doamna Snow, Pollyanna se duse într-o zi la doctorul Chilton pentru a-i cere numele unui medi­cament pe care doamna Snow îl uitase. Până atunci, Pollyanna nu văzuse încă niciodată cabinetul de consultaţie al doctorului.

– Eu n-am fost încă niciodată la dumneata, domnule doc­tor. Asta-i locuinţa dumitale, nu-i aşa? zise ea uitându-se cu interes în jurul ei.

Doctorul zâmbi trist:

– Da, răspunse el urmând a scrie ceva… Nu socotesc acesta un cămin, Pollyanna. Aici n-am decât nişte camere în care locuiesc.

Pollyanna clătină din cap, parcă ar fi înţeles. Ochii ei îl mângâiau miloşi.

– Ştiu, trebuie inima şi mâna unei femei, sau prezenţa unui copil pentru a creea un cămin, zise ea.

– Ce spui?! zise doctorul mirat, întorcându-se spre ea.

– Domnul Pendleton mi-a spus aşa, întări Pollyanna. Pentru ce nu cauţi şi dumneata mâna şi inima unei femei?! Sau poate că îl vei lua pe Jimmy dacă nu-1 primeşte domnul Pendleton.

Doctorul râse cam în silă:

– Aşadar, domnul Pendleton ţi-a spus că trebuie o mână şi o inimă de femeie pentru a înfăptui un cămin, nu? întrebă el cam distrat.

–  Da, aşa a spus, doctore. De ce nu-ţi faci şi dumneata unul?

– Pentru ce nu-mi fac ce?… Doctorul se aplecase iar pe biroul său.

– Pentru ce nu cauţi mâna şi inima unei femei? Stai, uitasem! strigă Pollyanna roşindu-se. Mă gândesc c-ar trebui să-ţi spun că nu pe tanti Polly a iubit-o domnul Pendleton când­va; prin urmare nu ne vom duce să trăim la el cum îţi spusesem. Vezi, m-am înşelat. Sper că n-ai vorbit nimănui despre aceasta, termină ea îngrijorată.

– Nu, n-am vorbit nimănui, Pollyanna, răspunse doctorul cu un aer ciudat.

– O! atunci totul este bine, zise ea uşurată. Eşti singura persoană căreia îi spusesem, şi când i-am mărturisit aceasta domnului Pendleton, mie mi s-a părut că el a făcut mare haz.

-Adevărat?!

– Da, dar vezi, el nu voia ca şi alte persoane să audă despre un lucru ce nu fusese niciodată adevărat. Dar dumneata de ce nu cauţi să câştigi mâna şi inima unei femei, doctore?

Urmă o tăcere, apoi el zise foarte serios:

– Nu este atât de uşor cum crezi tu, fetiţo.

– Pollyanna încreţi sprâncenele, cu un aer gânditor:

– Eu sunt convinsă că ai reuşi, zise ea sigură, fără pic de îndoială.

– Mulţumesc, răspunse doctorul râzând. Apoi adăuga se­rios: mă tem că femeile mai în vârstă decât tine au o altă opi­nie. Ele sunt mai puţin indulgente faţă de mine; cel puţin până acum nu s-a arătat nici una atât de bună cu mine.

– Dar, doctore, cred că nu vrei să spui că ai încercat să câştigi, ca domnul Pendleton, mâna şi inima unei persoane, dar n-ai reuşit, nu-i aşa?

Doctorul se sculă.

– Haide, haide, Pollyanna! Nu te mai gândi la de astea. Nu-ţi mai tulbura căpşorul cu necazurile altora. Intoarce-te acum la doamna Snow. Am scris pe această hârtie numele medi­camentului şi modul de întrebuinţare. Mai vrei ceva?

Pollyanna făcu din cap:

– Nu, domnule doctor, mulţumesc, şopti ea păşind spre uşă. Ajunsă în coridor, se întoarse cu faţa deodată lumi­nată: La urma urmei, sunt mulţumită că n-ai dorit şi dumneata mâna şi inima mamei mele, şi n-ai reuşit, doctore Chilton. La revedere!

Accidentul se întâmplă în cea din urmă zi a lui octombrie: Pollyanna, plecând de la şcoală, trecu strada la o bună distanţă de un automobil ce se apropia în goană. Cum s-a produs izbi­tura nimeni nu putea spune, nici a cui era vina nu se putea dovedi. Dar, la ora cinci, Pollyanna fu adusă, fară cunoştinţă, în camera care-i era atât de scumpă. Aici fu dezbrăcată cu dragoste de tanti Polly, care era palidă şi speriată, şi de Nancy, care plângea de i se rupea inima; apoi o puse încetişor cu mii de precauţiuni în pat, în vreme ce doctorul Warren era chemat prin telefon, cât de repede putea să-1 aducă automobilul său.

– Şi când te uiţi la faţa mătuşii sale, zicea suspinând Nancy bătrânului Tom în grădină, după ce doctorul intrase în camera tăcută a fetiţei bolnave, vezi îndată că nu datoria o face să tre­mure şi să plângă acum. Când îţi faci numai datoria, domnule Tom, nu-ţi tremură mâinile, nici nu-ţi curg din ochi lacrimile şiroaie, dându-ţi toate silinţele de a îndepărta îngerul morţii.

– E grav rănită? întrebă bătrânul tremurând.

– Nu se ştie încă, suspină Nancy. E culcată în patul ei, mi­titica, şi e atât de palidă, încât ai putea crede că e moartă. Dar domnişoara Polly zice că trăieşte; şi dânsa ştie ce spune, căci ascultă întruna bătăile inimii şi respiraţia fetiţei noastre atât de bună!… atât de îndrăgită de toată lumea!

– Dar nu-mi poţi spune cum s-a întâmplat? Cine, cum? Faţa bătrânului Tom se zbârcea convulsiv.

– Aş vrea s-o ştiu şi eu, domnule Tom. Blestemat să fie acela care a lovit-o! Când te gândeşti că acea maşină aproape a strivit-o pe scumpa noastră Pollyanna. Niciodată n-am putut suferi automobilele puturoase, şi acum, nici atât; să nu le văd în ochi cât voi trăi.

– Dar unde e lovită?

– Nu ştiu, gemu Nancy. Are o rană la cap, dar asta nu e cea gravă. Domnişoara Polly zicea că trebuie să fie ceva „în infern”.

Tom nu-şi putut stăpâni un zâmbet:

– Vrei să zici intern, Nancy, rana este adevărat infernală din cauza acelui automobil blestemat, dar tot nu cred că dom­nişoara Polly să fi întrebuinţat acest cuvânt.

– Ei!… nu ştiu, nu cunosc toate expresiile… însă nu mai am astâmpăr, până ce nu va ieşi doctorul din camera ei. Aş vrea să am ceva greu de tăcut, ceva de spălat, sau altceva, ca să nu mă mai gândesc… Vai de noi! strigă ea depărtându-se.

Însă nici după ce plecă doctorul, Nancy nu prea a avut ce să-i spună lui Tom: oasele fetiţei nu păreau a fi rupte; rana de la cap era lucru uşor, totuşi doctorul părea foarte îngrijorat; el clătinase din cap spunând că numai timpul va putea descoperi ce punct a fost atins. După plecarea lui, domnişoara Polly rămase şi mai palidă, şi mai mâhnită. Mica bolnavă nu-şi recăpătase cunoştinţa, totuşi părea că doarme liniştită. O soră de caritate pricepută a fost angajată, şi trebuia să sosească încă din seara aceea. Asta-i tot ce Nancy avu de spus lui Tom, apoi intră în bucătărie plângând în hohote. Abia a doua zi Pollyanna îşi deschise ochii şi îşi dădu seama unde se afla.

– Tanti Polly, ce s-a întâmplat? E ziuă acum? De ce sunt în pat? Ce am eu, tanti Polly, de nu mă pot scula? gemu ea că­zând îndărăt pe perne, după o nouă încercare de a se ridica.

– Nu, drăguţa mea, nu încerca încă să te scoli, zise mătuşa ei plângând încet,

– Dar ce este? Ce mi s-a întâmplat? De ce nu mă pot scula? Polly întrebă ceva pe infirmieră, care stătea în haina ei albă lângă fereastră, departe de privirea Pollyannei.

Tânăra femeie dădu din cap: poţi să-i spui, şoptiră buzele sale.

Polly tuşi, îşi limpezi glasul, înghiţi puţin… parcă ceva o împiedica a vorbi:

– Ai fost lovită de un automobil, ieri seară. Dar nu trebuie să te sperii; nici nu te mai gândi la asta. Trebuie să te odihneşti şi să adormi iar.

– Lovită?! Da, da… alergam… Ochii Pollyannei erau tul­buri; duse mâna la cap. Sunt bandajată şi mă doare!

– Da, drăguţă, dar acum te rog nu te mai îngriji de toate astea şi caută să te odihneşti.

– Dar, tanti Polly, mă simt nu ştiu cum şi mi-este tare rău. Picioarele parcă n-ar mai fi ale mele; e ca şi cum nu le-aş mai avea de loc!                           .

Aruncându-şi o privire deznădăjduită spre infirmieră, Polly se sculă şi plecă.

– Lasă-ma să-ţi spun eu acum, începu infirmiera cu un ton vesel. E chiar timpul să facem cunoştinţă şi am să mă prezint singură. Sunt soră de caritate şi am venit să te îngrijesc împreună cu mătuşa ta. Acum, mai întâi, te rog frumos să înghiţi aceste mici pilule albe.

Ochii Pollyannei se înspăimântară:

– Dar n-am nevoie să fiu îngrijită în chip special pentru mult timp. Vreau să mă scol cât de curând. Poate ştii că merg la şcoală? Oare nu mă voi putea duce mâine?

De la fereastra unde sta Polly, se auzi un geamăt pe jumătate

înnăbuşit.

– Mâine?! zise infirmiera zâmbind. Nu cred că vei putea ieşi din casă aşa de curând, domnişoara mea. Te rog fă-mi plă­cerea şi înghite aceste pilule. Vom vedea la urma cum te simţi.

– Foarte bine. Dar atunci trebuie să merg la şcoală măcar poimâine – vin examenele, înţelegi dumneata?

Mai vorbi de şcoală, de automobilul acela nesuferit ce-i ieşise în cale, de durerile ce le simţea la cap… Dar încetul cu încetul vocea îi slăbi şi tăcu sub influenţa binecuvântată a micilor pastile albe ce le înghiţise. Adormise….

 

***

Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


În ziua aceea John Pendleton salută pe Pollyanna cu un zâmbet.

– Doinnişoară Pollyanna, văd că eşti o mică fiinţă ier­tătoare, căci altfel n-ai fi venit azi să mă vezi.

– Domnule Pendleton, am venit pentru că îmi face într-ade­văr plăcere şi nu văd de ce te miri.

– Vezi, pentru că am fost cam nesuferit cu tine mai deunăzi, şi tot astfel când m-ai găsit în pădure cu piciorul frânt. Nu cred să-ţi fi mulţumit pentru tot ce ai făcut atunci pentru mine. Acum vezi că am dreptate când îţi spun că ierţi uşor, deoarece te-ai întors să mă vezi, cu toată nerecunoştinţa ce ţi-o arătasem.

Pollyanna protestă:

– Eu am fost mulţumită că te-am găsit, adică nu vreau să spun că-mi părea bine că ţi-ai rupt piciorul, se corectă ea îndată.

John Pendleton zâmbi.

– Înţeleg. Limba-ţi merge întotdeauna mai repede decât ai vrea, nu-i aşa domnişoară Pollyanna? Îţi mulţumesc, totuşi, şi consider că eşti o fetiţă vrednică şi curajoasă pentru ce ai făcut în acea zi. Îţi mulţumesc şi pentru răcituri.

– Ţi-au plăcut? întrebă Pollyanna interesată.

– Foarte mult. Cred că azi n-ai mai adus răcituri pe care mătuşa ta nu mi le-a trimis! zise el cu un zâmbet ciudat.

Fetiţa păru foarte încurcată.

– Nu… Nu, domnule Pendleton. Şovăi, apoi roşindu-se urmă: N-aveam de gând să fiu nepoliticoasă deunăzi când ţi-am spus că tanti Polly nu-ţi trimisese ea răciturile.

Nu primi nici un răspuns. John Pendleton nu mai zâm­bea. Privea înaintea lui cu nişte ochi care păreau să vadă departe, dincolo de ce era în faţa sa. După un timp, oftă adânc şi se întoarse spre Pollyanna. Când vorbi, vocea lui avea din nou vechea asprime:

– Haide, haide, nu merge aşa! Nu te-am rugat să vii aici ca să mă vezi întristat şi abătut. Ascultă! îÎn bibliotecă, acolo în camera cea mare unde este telefonul, vei găsi o cutie sculptată pe raftul de jos al dulapului mare cu uşi de sticlă, care se află în colţul de lângă cămin. Adică o vei găsi acolo, dacă acea femeie imposibilă n-o fi aşezat-o în altă parte. Adu-mi-o aici. E grea, dar nu prea grea pentru tine, cred.

– O, eu sunt foarte puternica, declară Pollyanna veselă, sculându-se îndată. într-o clipă se întoarse cu cutia.

Următoarea jumătate de oră a fost încântătoare pentru Pollyanna. Cutia era plină de adevărate comori, curiozităţi pe care John Pendleton le strânsese în călătoriile sale şi despre fiecare din ele avea de povestit o istorie interesantă, fie că era un set de şah cu figurine sculptate în China, ori un idolaş de jade din India. După ce auzi povestea idolului, Pollyanna mur­mură grav:

– Acum înţeleg de ce e mai bine să ajuţi un băieţel din India, unul care crede ca Dumnezeu e idolul acesta, decât pe Jimmy Bean, un băieţel care ştie că Dumnezeu e în Cer. Totuşi, îmi pare rău de Jiminy Bean, că nimeni nu 1-a vrut.

John Pendleton părea că nu ascultă. Din nou, ochii lui pri­veau drept, în gol. Curând însă îşi reveni şi începu să vorbească despre un alt suvenir.

Vizita a fost foarte plăcută, dar spre sfârşit Pollyanna îşi dădu seama că vorbeau despre alte lucruri decât cele ce se aflau în cutia frumos sculptată. Discuţia se îndreptase spre viaţa ei de fiecare zi cu Nancy şi mătuşa Polly. Vorbiseră chiar şi despre viaţa de demult în acel micuţ oraş de vest. Când era aproape timpul pentru ca să plece, Pollyanna îl auzi pe domnul Pendleton rugând-o cu o voce neobişnuită, pentru un om aşa de aspru:

– Fetiţo, aş vrea să vii sa mă vezi cât de des. Vrei? Sunt foarte singur şi am nevoie de tine. Mai este un motiv şi ţi-1 voi spune. La început, după ce am aflat cine eşti, mi-am închipuit că n-o să mai vreau să te văd. Îmi aduceai aminte de… de ceva care încerc de mulţi ani să uit. Aşa că mi-am zis că nu vreau să te văd niciodată; în fiecare zi când doctorul mă întreba dacă îl las să te aducă, îi spuneam că nu. Dar după câtva timp mi-am dat seama că voiam să te văd aşa de mult, încât faptul că nu te vedeam mă făcea să îmi aduc aminte şi mai abitir tocmai ce încercam să uit. Aşa că acum vreau să vii să mă vezi. Ai vrea, fetiţo?

– Desigur, domnule Pendleton, exclamă Pollyanna cu ochii luminaţi de înţelegere faţă de omul trist ce zăcea în faţa ei. Mi-ar face plăcere să vin!

– Mulţumesc! zise John Pendleton uşor.

După cină, Pollyanna, stând de vorbă pe terasă cu Nancy, îi spuse despre cutia minunată a domnului John Pendleton şi lucrurile minunate ce se aflau în ea.

– Nu-mi vine să cred, oftă Nancy, că ţi-a arătat ţie toate acele lucruri şi ţi-a spus acele istorioare, tocmai el, care, de morocănos ce este, nu vorbeşte cu nimeni!

– O, Nancy, dar el nu e morocănos, ci aşa pare pe dinafară, explică Pollyanna cu convingere. Nu înţeleg de ce toţi îl cred aşa de rău. Sunt sigură că, dacă l-ar cunoaşte, ar crede altfel. Dar nici chiar mătuşii Polly nu-i place de el. Ştii, nici măcar n-a vrut să-i trimită răcituri şi îi era foarte teamă că el ar putea să creadă că ea i le-a trimis.

– Probabil că ea nu se simţea datoare să-i trimită, îşi dădu părerea Nancy. Dar ce mă miră e faptul că el s-a ataşat aşa de tine, domnişoară Pollyanna. Nu pentrucă tu n-ai merita-o, dar el nu este felul de om căruia să îi placă copiii.

Pollyanna zâmbi fericită.

– Ba da, Nancy, numai că nici el n-a vrut s-o admită… mereu. Chiar azi mi-a mărturisit că nu voia să mai mă vadă tocmai pentru ca îi aminteam de ceva ce voia sa uite. Dar apoi…

– Ce s-a întâmplat? întrerupse Nancy animată. A spus că îi aduci aminte de ceva ce voia să uite?

– Da, dar apoi…

– Ce anume? insistă Nancy curioasă.

– Nu mi-a spus. A spus doar că era ceva.

– Misterul! exclamă Nancy cu o voce uluită. Tocmai de aceea s-a ataşat de tine. O, domnişoară Pollyanna! E ca în cărţi… am citit multe: „Secretul doamnei Maud”, „Ummşul pierdut” şi „Ascuns îndelungat”; toate erau pline de mistere ca acestea. Imaginează-ţi! O carte trăită sub nasul tău şi eu să nu ştiu nimic despre ea! Acum povesteşte-mi totul, tot ce ţi-a spus, domnişoară Pollyanna. Deci nu mă mir că v-aţi împri­etenit.

– Dar n-am devenit prieteni până când n-am vorbit cu el mai întâi. Şi nici măcar nu ştia cine sunt până când i-am dus răciturile, şi a trebuit să-i explic ca tanti Polly nu i le-a tri­mis, şi…

Nancy sări în picioare şi exclamă entuziasmată:

– O, domnişoară Pollyanna, ştiu, ştiu… ştiu, ştiu. In următoarea clipă se afla din nou lângă Pollyanna. Spune-mi, gândeşte-te bine şi răspunde-mi drept şi adevărat, o îndemnă ea nerăbdătoare. Numai după ce-a aflat că tu eşti nepoţica dom­nişoarei Polly ţi-a spus că nu vrea să te mai vadă, nu-i aşa?

– O, da. I-am spus aceasta ultima dată când l-am văzut, şi el mi-a spus ce avea de gând să facă tocmai azi.

– Mi-am închipuit, exclamă Nancy triumfător. Şi zici că domnişoara Polly n-a vrut să trimită răciturile din partea ei?

-Nu.

– Şi tu i-ai spus lui că nu ea i le-a trimis?

– Bineînţeles!

– Şi el a început să se poarte ciudat imediat ce-a aflat că tu eşti nepoata ei, nu-i aşa?

– Ba da, era puţin ciudat cum a primit… răciturile, admise Pollyanna încreţindu-şi fruntea.

Nancy oftă adânc.

– Ah, acum îmi dau seama! Ascultă. Domnul John Pen­dleton a fost iubitul domnişoarei Polly Harnngton! anunţă ea impunător, dar în acelaşi timp aruncă o privire fugară peste umăr.

– Dar Nancy, nu se poate! Ei nici măcar nu-i place de el, protestă Pollyanna.

Nancy o privi dispreţuitoare.

– Bineînţeles că nu! Sunt certaţi!

Pollyanna o privi neîncrezătoare şi cu încă un oftat lung Nancy se pregăti fericită să-i explice întreaga poveste.

– S-a petrecut aşa. Chiar înainte să vii tu, grădinarul Tom mi-a spus că domnişoara Polly a avut un iubit. Nu mi-a venit să cred. N-o pot vedea cu un iubit! Dar Tom a zis că a avut unul şi că acum el locuieşte chiar în orăşelul acesta. Şi bineînţeles că acum îmi dau seama. Este John Pendleton. Nu e viaţa lui plină de mister? Nu se închide el singur în acea casă şi refuză să vorbească cu cineva? Nu s-a purtat el ciudat când a aflat că eşti nepoata domnişoarei Polly? Şi acum nu ţi-a spus el că-i aduci aminte de ceva ce vrea să uite? Oricine poate vedea că e vorba de domnişoara Polly… şi chiar faptul că ea n-a vrut să-i trimită răciturile confirmă aceasta. E clar ca bună ziua!

– Oh! exclamă Pollyanna cu ochii mari de uimire. Dar Nancy, nu crezi că dacă s-ar iubi s-ar împăca? Amândoi sunt aşa de singuri, şi încă de-atâţia ani! Îmi închipui că le-ar părea bine să se împace.

Nancy strâmbă din nas neîncrezătoare.

– Se pare că nu ştii prea multe despre îndrăgostiţi, domni­şoară Pollyanna. Oricum, nu eşti destul de mare. Doar dacă jocul mulţumirii e de folos cuiva, ar fi în special de folos la doi îndrăgostiţi certaţi. Şi tocmai asta sunt ei. Nu e el mereu morocănos şi nu e ea…?

Nancy se opri abrupt, dându-şi seama cui şi despre cine vorbea. Deodată însă chicoti.

– Cred că ar fi o lucrare foarte ingenioasă dacă ai reuşi să-i faci şi pe ei să joace jocul, domnişoară Pollyanna. Atunci s-ar împăca, sunt sigură. Dar poţi să-ţi imaginezi ce vor zice oamenii? închipuie-ţi, el şi domnişoara Polly. Dar, nu prea sunt speranţe!

Pollyanna nu zise nimic, dar când intră în casă puţin mai târziu, faţa ei devenise foarte gânditoare.

În zilele călduroase de august ce-au urmat, Pollyanna mergea adesea la casa mare de pe dealul Pendleton. Cu toate acestea nu era convinsă că vizitele ei erau de mare folos. Chiar dacă omul părea să-i dorească tovărăşia, trimitea după ea adesea, când era acolo nu părea mai fericit decât înainte, cel puţin aşa credea Pollyanna.

E adevărat că vorbea cu ea şi îi arăta multe lucruri neobiş­nuite şi frumoase: cărţi, fotografii şi alte curiozităţi. Dar con­tinua să se vaite de neputinţa sa şi se enerva vizibil de prezenţa noilor membri nedoriţi ai casei lui. Într-adevăr, părea să-i placă să o asculte pe Pollyanna vorbind şi Pollyanna ştia să vorbească. Pollyannei îi plăcea să vorbească, dar nu era niciodată sigură că spusele ei nu vor produce în el acea stare tristă care o îndurera şi pe ea; şi nu era sigură niciodată care anume din cuvintele ei cauzaseră acea stare. Cât despre istoria cu „jocul mulţumirii” şi pentru a-1 încuraja să-1 joace, Pollyanna nu găsise încă timpul potrivit pentru aceasta. De două ori încercase să-i spună, dar de fiecare dată nu ajunsese mai departe de cuvintele tatălui ei; de fiecare dată John Pendleton întorsese abrupt discuţia spre alt subiect.

Pollyanna nu mai avea nici un dubiu că John Pendleton fusese iubitul mătuşii sale Folly. Cu toată puterea ce se afla în inima ei credincioasă şi iubitoare dorea să aducă fericire în vieţile lor, care păreau aşa deznădăjduit de singuratice.

Insă ea nu vedea cum ar putea realiza aceasta. Vorbea ade­sea domnului Pendleton despre mătuşa ei; el asculta câteodată politicos, altă dată, enervat, adesea cu un zâmbet întrebător pe buzele lui de obicei aspre. Vorbea mătuşii ei despre domnul Pendleton ori, mai bine zis, încercase să vorbească cu ea de­spre el. De obicei, însă, domnişoara Polly nu asculta prea mult. Întotdeauna găsea alt subiect de conversaţie. Făcea aceasta însă şi când Pollyanna vorbea de alţii, ca de exemplu de doctorul Chilton. Pollyanna îşi explica însă că aceasta era din cauză că doctorul Chilton o văzuse în acea zi pe verandă cu tranda­firul roşu în păr şi şalul în jurul umerilor. Domnişoara Polly, într-adevăr, părea să aibă o profundă amărăciune faţă de doc­torul Chilton, după cum Pollyanna află într-o zi când o răceală puternică îi ameninţă sănătatea.

– Dacă nu te faci bine până deseară, o să trimit după doc­tor, zise tanti Polly.

– Într-adevăr? Atunci o să mă fac mai rău, ameninţă Polly­anna. De-abia aştept ca doctorul Chilton să vină să mă vadă!

Se mirase atunci de expresia ce apăru pe faţa măluşii ei.

– Nu va veni doctorul Chilton, Pollyanna, zise domnişoara Polly aspru. El nu este doctorul familiei noastre. Voi trimite după doctorul Warren dacă te simţi mai rău.

Cum Pollyanna nu se simţi mai rău, nu a fost nevoie să-1 cheme pe doctorul Warren.

– Şi sunt foarte mulţumită de aceasta, zise Pollyanna mă­tuşii sale, în seara aceea. Bineînţeles că îmi place de doctorul Warren, dar îmi place mai mult de doctorul Chilton şi mi-e teamă că l-aş răni dacă nu l-aş chema pe el. Vezi, nu e el de vină că s-a întâmplat să te vadă gătită aşa frumos în ziua aceea, tanti Polly, încheie ea gânditor.

– Ajunge, Pollyanna. Nu am de gând să-1 discut pe doctorul Chilton, ori simţămintele lui, replică hotărât domnişoara Polly.

Pollyanna o privi pentru o clipă cu ochi trişti şi întrebători; apoi oftă:

– Îmi place aşa de mult să te văd cu obrajii îmbujoraţi ca atunci, tanti Polly; şi aşa mi-âr plăcea să-ţi aranjez părul. Dacă… tanti Polly! Mătuşa ei părăsise deja camera.

Era deja spre sfârşitul lui august când Pollyanna, într-una din vizitele ei de dimineaţă la domnul John Pendleton, văzu culorile încântătoare albastru, galben, verde alături de roşu şi violet răsfrângându-se pe perna acestuia. Se opri deodată, încântată.

– Domnule Pendleton, este un micuţ curcubeu, un curcu­beu adevărat, care a venit să-ţi facă o vizită! exclamă ea bătând uşor din palme. Oh… oh… oh, ce minunat este! Dar cum a intrat aici? strigă ea.

Omul râse flegmatic; John Pendleton era deosebit de apatic în această dimineaţă.

– Îmi închipui că a intrat prin marginea prizmatică a termometrului de la geam, zise el obosit. Soarele n-ar trebui să-1 atingă deloc, dar 1-a atins.

– O dar este aşa de frumos, domnule Pendleton! Şi acesta e numai de la soare? Dac-ar fi al meu, l-aş pune în soare toată ziua!

–  Atunci nu ţi-ar fi de folos ca termometru, râse omul. Cum ar putea atunci să-ţi spună cât de cald sau cât de frig este, dacă ar fi toată ziua în soare?

– Nu mi-ar păsa, exclamă Pollyanna, cu ochii alipiţi de li­niile de culoare ce se răsfrângeau pe pernă. Ca şi când i-ar mai păsa cuiva, când ar trăi toată ziua într-un curcubeu!

Omul râse. Privea faţa exuberantă a Pollyannei cu interes. Dintr-odată un gând îi încolţi în minte. Atinse clopoţelul de lângă marginea patului.

– Nora, zise el bătrânei servitoare când aceasta apăru la uşă. Adu-mi unul din sfeşnicele de aramă care sunt pe căminul din salon.

– Da, domnule, murmură femeia oarecum mirată. Într-o clipă, se întoarse. Intrarea ei fu însoţită de zăngănitul produs de prismele de cristal care atârnau în jurul candelabrului pe care îl ţinea în mână.    .

– Mulţumesc. Pune-1 pe măsuţa asta. Acum ia o sfoară şi întinde-o între ferestre. Asta-i tot ce voiam, mulţumesc, zise el după ce femeia execută totul cum îi poruncise. Când părăsi camera, el întoarse ochii surâzători spre Pollyanna.

– Adu-mi acum sfeşnicul, fetiţo, dacă eşti bună.

– Ţinându-1 cu amândouă mâinile, ea îl aduse; atunci el începu a desprinde prismele una după alta, până ce vreo două­sprezece din ele se aflau înşirate pe pat.

– Acum draga mea, poţi să le iei şi să le atârni pe sfoara întinsă de Nora la fereastră. Dacă într-adevăr vrei să trăieşti într-un curcubeu, va trebui să-ţi producem un curcubeu.

Pollyanna nici nu apucă să atârne mai mult de trei prisme la fereastra luminată de soare, când înţelese ce se va întâmpla de acum. Era atât de animată, încât abia îşi putea stăpâni degetele mâinilor tremurânde pentru a atârna restul.     Când is­prăvi se dete înapoi, scoţând un ţipăt de bucurie şi de admiraţie. Camera devenise o adevărată împărăţie a zânelor; peste tot jucau raze roşi, verzi, violete, portocali, galbene şi albastre. Pereţii, duşumelele, toată mobila şi patul erau luminate de razele colorate.

– O! cât e de frumos! Chiar şi soarele încearcă acum sa joace jocul meu, nu crezi?! strigă Pollyanna, uitând în bucuria ei că domnul Pendleton nu ştia despre ce vorbea ea. Cum aş dori sa am multe din aceste prisme! Le-aş da mătuşii Polly, doamnei Snow şi… la o mulţime de lume. Cred că ar fi toţi mulţumiţi. Chiar tanti Polly dacă ar trăi într-un curcubeu ca ăsta nu s-ar putea stăpâni de a nu trânti uşile. Dumneata ce crezi?

Domnul Pendleton începu a râde.

– Bine, domnişoară Pollyanna, cred că ar trebui ceva mai mult decât aceste prisme luminate de soare pentru ca mătuşa ta să ajungă să trântească uşile de bucurie. Şi acum spune-mi despre ce vorbeai mai înainte puţin?

Pollyanna păru mirată, apoi strigă:

– Şi eu care uitasem că dumneata nu cunoşti jocul meu!

– Atunci tălmăceşte-mi-1, lămureşte-mă!

Pollyanna îi povesti totul de la început, de la cârjele care înlocuiseră păpuşa mult aşteptată… în timp ce vorbea, ea nu se uita la faţa lui; privirile ei fermecate erau aţintite asupra razelor colorate produse de prisme.

– Şi atâta tot, zise ea, oftând când ajunse la sfârşitul po­vestirii . Acum înţelegi de ce ziceam că soarele încearcă să joace jocul meu?

Un moment se făcu tăcere între ei, apoi cu glas slab el spuse încet:

– Se prea poate, dar cred că cea mai frumoasă dintre toate prismele eşti tu Pollyanna.

– Eu?… Dar nu pot produce raze roşii, verzi şi galbene când soarele străluceşte pe mine.

– Crezi asta? întrebă el zâmbind, şi Pollyanna privindu-1 se miră mult în gândul ei, când îi văzu ochii plini de lacrimi.

– Nu, zise ea, apoi după câteva clipe adăugă întristată: Cred, domnule Pendleton, că soarele nu-mi produce mie altceva decât pistrui. Aşa zice tanti Polly că ei vin de la soare.

Domnul Pendleton râse iarăşi şi Pollyanna se uită la el pentru că râsul lui răsunase aproape ca un spin.

 

***

 

Pollyanna intră la şcoală în septembrie. Trecu examenul care dovedi cu prisosinţă că era destul de bine pregătită pentru a intra în clasa fetiţelor şi băieţilor de vârsta ei. Pollyanna era mirată de multe lucruri de la şcoală, dar şi ea la rândul ei era o surpriză pentru restul şcolii. Odată, Pollyanna destăinui mă-tuşii sale că a merge la şcoală era în realitate „a trăi”, adică viaţa de şcoală este adevărata viaţă, cu toate că se îndoise de aceasta la început. Cu tot farmecul noilor ei îndeletniciri, Polly­anna nu uita pe vechii ei prieteni. Nu le mai putea consacra tot atât din timpul ei ca mai înainte, dar nu-i părăsise de tot. Dintre ei, cel mai mulţumit era John Pendleton. El se hotărî să-i spună într-o zi când fetiţa venise să-1 vadă:

– Ce zici, Pollyanna, n-ai vrea să locuieşti cu mine? Eu, acum, aproape că nu te mai văd.

Pollyanna începu să râdă. Ce om curios era domnul Pen­dleton?

– Credeam că nu-ţi plac oamenii din jurul dumitale!

El se posomori puţin.

– Da, dar aceasta era înainte de a fi învăţat jocul tău cel minunat. Acum sunt mulţumit că cineva are grijă de mine. De altfel în curând voi putea umbla şi atunci am să văd cum mai merg lucrurile pe aici, zise el apucând una din cârje care era lângă el, ameninţând în glumă pe Pollyanna.

În ziua aceea stăteau amândoi în bibliotecă.

– Ce spui că eşti întotdeauna mulţumit de toate? Te faci numai aşa, zise copila, făcând o mutră supărată şi uitându-se la câinele care era lungit şi se încălzea lângă foc. Ştiu că nu joci întotdeauna bine jocul, domnule Pendleton, o ştii şi dum­neata, nu?

Faţa lui deveni gravă.

– Tocmai de aceea am eu nevoie de tine, fetiţo, ca să mă înveţi să joc mai bine. Vrei să vii?

Pollyanna se întoarse mirată.

– Domnule Pendleton, chiar vorbeşti serios?

– Desigur, foarte serios; am nevoie de tine. Vrei să vii?

– Dar nu pot, domnule Pendleton, ştii bine că nu pot. Eu sunt a mătuşii Polly.

O expresie pe care Pollyanna n-a putut s-o înţeleagă bine trecu deodată pe faţa domnului Pendleton. El înălţă capul cu mândrie…

– Nu eşti mai mult a ei decât… poate că va binevoi să te lase la mine, adăugă el mai blând. Tu ai voi dacă ea ar consimţi?

Pollyanna păru foarte adâncită în gândurile ei.

– Dar tanti Polly a fost atât de bună cu mine, zise ea; ea m-a primit când eram singură pe lume, când n-aveam decât pe doamnele de la Asistenţă pentru a mă îngriji.

Domnul Pendleton se încruntă iar, dar când vorbi din nou vocea îi era slabă şi tristă:

– Pollyanna, sunt mulţi ani de atunci, am iubit mult pe cineva. Nădăjduiam s-o aduc aici în casa mea. Îmi închipuiam cât de fericiţi am fi fost împreună pentru toată viaţa.

– Da, zise Pollyanna cu ochii plini de simpatie.

– Însă nu s-a putut… n-am adus-o. N-are importanţă cauza; nu s-a întâmplat cum doream… atâta tot. Şi de atunci această mare clădire a fost o biată casă pustie, nu un adevărat cămin. Pentru a înfăptui un cămin trebuie mâna şi inima unei femei, sau prezenţa unui copil. Pollyanna, eu n-am avut nici pe una, nici pe alta. Acum că ţi-am spus acestea, te rog, răspunde-mi dacă vrei să vii să locuieşti cu mine aici.

Pollyanna sări drept în picioare cu faţa înseninată.

– Domnule Pendleton, dumneata… spui că toţi aceşti ani din urmă ai dorit inima şi mâna unei femei?

– Da, Pollyanna.

– Ah! cât sunt de mulţumită. Totul merge bine atunci. Vei putea să ne iei pe amândouă, şi va fi atât de bine, încântător.

– Să vă iau pe amândouă? repetă domnul Pendleton, în­cremenit.

Pollyanna nu băgă de seamă.

– Natural. Tanti Polly nu este câştigată încă pentru cauza noastră, dar sunt sigură că o vom câştiga când îi voi spune ce mi-ai povestit mie, şi atunci vom veni amândouă aici,

O expresie de groază izbucni din ochii bolnavului:

– Domnişoara Polly să vină aici? Pollyanna deschise ochii mari:

– Poate vrei dumneata să mergi acolo, la ea? întrebă fetiţa. Casa ei desigur nu e atât de frumoasă ca a dumitale, dar e mai aproape de…

– Pollyanna, ce vrei să spui? întrebă blând domnul Pendleton.

– Mă întreb unde o să trăim, răspunse fetiţa mirată. Credeam întâi că vrei să stăm aici, unde ai dorit ani de-a rândul mâna şi inima mătuşii Polly pentru a-ţi întemeia un cămin, şi…

Un răcnet nearticulat scăpă din gâtlejul domnului Pen­dleton. Ridică mâna şi începu să vorbească, dar în acelaşi’ moment o lăsă iar în jos cu nervozitate.

– Doctorul, anunţă servitoarea.

Pollyanna se ridică îndată. John Pendleton se întoarse spre ea înfrigurat.

– Pollyanna, pentru numele lui Dumnezeu, nu vorbi absolut cu nimeni despre ce ţi-am cerut, o imploră el încet.

Mulţumită, Pollyanna răspunse:

– Bineînţeles! Parcă eu nu ştiu că doreşti să i-o spui tu însuţi!

John Pendleton căzu tară putere în scaunul său.

– Ei bine, ce s-a întâmplat? întrebă doctorul, după câteva clipe, cu mâna pe pulsul agitat al pacientului.

Un zâmbet enigmatic flutură pe buzele lui John Pendleton.

– Mi se pare că am luat o doză prea mare din tonicul du­mitale, zise el râzând, în timp ce observă că doctorul Chilton o urmărea pe Pollyanna care mergea iute şi sprintenă de-a lungul aleii principale.

 

***

          De obicei, duminica dimineaţa Pollyanna mergea la bi­serică, iar după amiaza mergea la plimbare cu Nancy. Planificase tot aşa ceva pentru duminica următoare, după vizita ei la domnul Pendleton, dar întorcându-se de la şcoală a fost întrecută de doctorul Chilton cu trăsura lui. Văzând-o, opri calul şi îi spuse:

– Lasă-mă sa te conduc acasă, Pollyanna. Aş dori să-ţi vorbesc câteva momente. Chiar te căutam, urmă doctorul, pe când fetiţa luă loc lângă el. Domnul Pendleton te roagă foarte mult să te duci azi după masă la el. Mi-a spus că e vorba de ceva foarte serios.

Pollyanna aprobă veselă.

– O! Da, ştiu. Voi merge. Doctorul o privi foarte mirat.

– Dar nu prea sunt sigur că te voi lăsa eu să te duci, declară el clipind din ochi; mi se pare că ieri mai mult l-ai tulburat decât să-1 linişteşti, mică domnişoară.

Pollyanna începu sa râdă.

O! N-am fost eu cauza, ci mai degrabă tanti Polly.

Doctorul se întoarse brusc:

– Mătuşa ta?! exclamă el. Pollyanna sări pe capra trăsurii.

– Da, şi e atât de nostim… aşa de interesant, întocmai ca un roman, ştii? Eu… am să-ţi povestesc, zise ea, cu o hotărâre subită. El mi-a spus să nu spun nimănui nimic, dar nu cred că s-ar supăra dacă ai şti dumneata. Mi-a spus să nu-i vorbesc mai ales ei.

– Ei?!

– Da, mătuşii Polly, şi e natural că doreşte să-i vorbească chiar el, în loc să afle de la mine. Aşa sunt oamenii care se iubesc.

– Oamenii care se iubesc?! La aceste cuvinte calul o luă la galop, ca şi cum mâna care ţinea hăţurile le-ar fi smucit brusc.

– Da, urmă Pollyanna fericită. Acesta e romanul, înţelegi? Nu-1 cunoşteam până nu mi-a vorbit Nancy. Ea mi-a spus că tanti Polly avusese un logodnic, cu mulţi ani în urmă şi ei se certaseră. La început nu ştia cine era, dar noi am descoperit pe urmă că trebuie să fie domnul Pendleton. Dumneata ştiai despre aceasta?

Doctorul scăpă hăţurile şi mâna-i căzu fără putere pe ge­nunchi.

– De unde? Nu, nu ştiam, răspunse el liniştit. Pollyanna urmă repede, căci se apropiau de casa mă­tuşii sale.

– Da, şi sunt atât de mulţumită acum. Lucrurile au decurs aşa de frumos, de la sine. Domnul Pendleton mi-a cerut să vin să stau la el pentru totdeauna, dar, cum e natural, eu nu voiam să părăsesc pe tanti Polly după ce a fost atât de bună cu mine. Atunci el mi-a vorbit de nevoia pe care o simţise odată de a avea mâna şi inima unei femei, şi eu am descoperit că o resimţea încă, ceea ce m-a tacul foarte fericită. Căci, dacă doreşte o împăcare cu dânsa, totul va merge de minune, şi tanti Polly cu mine vom merge amândouă să locuim cu el, sau invers, dânsul va veni să locuiască la noi. Dar vezi, tanti Polly nu ştie încă nimic; n-am hotărât încă totul; cred ca pentru asta doreşte să mă vadă azi după amiază.

Doctorul se îndreptă brusc cu un zâmbet.

– Da, înţeleg foarte bine că domnul Pendleton doreşte să te vadă, zise el, oprindu-şi calul înaintea porţii.

– lată pe tanti Polly la fereastră, striga Pollyanna, şi după o clipa: Ba nu, nu e acolo; mi s-a părut c-o văzusem.

– Nu, nu e la fereastră… acum, zise doctorul Chilton care nu mai zâmbea.

John Pendleton era foarte emoţionat când primi pe Polly­anna în după amiaza aceea.

– Pollyanna, începu el imediat, am încercat toata noap­tea să dezleg ghicitoarea pe care mi-ai pus-o ieri cu privire la dorinţa pe care aş fi avut-o cu ani în urmă de a obţine mâna şi inima domnişoarei Polly. Te rog lămureşte-mă ce ai vrut să zici cu asta.

– Am vrut să zic că v-aţi iubit amândoi odinioară şi am fost foarte mulţumită să aflu ca o mai iubeşti încă pe mă­tuşa mea.

– Ne-am iubit, mătuşa ta cu mine?

Mirarea pe care o arătă vocea domnului Pendleton făcu pe Pollyanna să deschidă ochii mari, mirată adânc la rândul ei.

– Ei bine, domnule Pendleton, aşa mi-a zis Nancy. El pufni în râs.

– Adevărat? Ei bine, sunt nevoit să-ţi afirm că Nancy s-a înşelat.

– Atunci n-aţi fost îndrăgostiţi? Vocea Pollyannei era tra­gică în dezamăgirea ei.

– Niciodată!

– Şi nu s-a petrecut ca-n carte?

Nici un răspuns; ochii domnului Pendleton priveau pe fe­reastră.

– Ce păcat! Totul îmi părea că merge de minune, zise Polly­anna aproape plângând. Aş fi fost aşa de mulţumită să vin aici cu tanti Polly pentru totdeauna!

– Şi acum nu mai vrei să vii? întrebă el fără a întoarce capul.

– Sigur că nu! Eu sunt a mătuşii Polly.

Domnul Pendleton se întoarse de data asta spre ea cu un fel de mândrie.

– Înainte de a fi a ei, Pollyanna, ai fost a mamei tale. Şi… erau mâna şi inima mamei tale pe care aş fi voit să le câştig.

– Mama mea?!

– Da. Nu aveam de gând să ţi-o spun, dar poate e mai bine s-o ştii.

John Pendleton devenise foarte palid. Vorbea cu mare greutate. Pollyanna, cu gura şi ochii mari deschişi, privea ţintă la el. .

– Îmi era nespus de dragă mama ta, dar ea nu mă iubea. Şi după un timp s-a măritat şi a plecat cu tatăl tău. Până atunci nici nu-mi dădusem seama cât o iubeam. Lumea întreagă mi se părea deodată pustie şi nespus de tristă… şi… Dar nu-i vorba de asta. Mulţi ani de-a rândul am fost un bătrân posac, mo­rocănos şi nesuferit, cu toate că n-am încă şaizeci de ani, Polly­anna. Apoi într-o zi, ca una din prismele pe care le îndrăgeşti atât de mult, fetiţă mică, ai intrat jucând în viaţa mea şi ai colorat-o cu purpură şi aur prin sinceritatea şi veselia ta minu­nată. Am descoperit, după un timp, cine anume erai, şi am crezut… că nu voi mai putea să te văd. Nu voiam să-mi mai aininteşti de mama ta. Dar ştii ce s-a întâmplat? Am avut ne­voie de tine, şi aş voi acum să te am pentru totdeauna. Polly­anna, nu vrei să vii la mine?

– Dar, domnule Pendleton, eu… Şi tanti Polly? Ochii fe­tiţei se umplură de lacrimi.

Domnul Pendleton făcu un gest de nerăbdare.

– gândeşte-te puţin şi la mine. Cum poţi să crezi ca aş putea să fiu mulţumit de ceva, fără tine? Pentru că simt, Pollyanna, că de când ai venit, am început şi eu să fiu mulţumit de viaţă. Şi, dacă ai deveni fetiţa mea, aş fi mulţumit de toate, şi aş încerca să te fac atât de fericită, draga mea. Nu ai avea nici o dorinţă care sa nu-ţi fie îndeplinită. Toţi banii mei, până la ultima centimă, ar servi numai la fericirea Pollyannei mele.

Fetiţa păru jignită.

– Dar crezi că ţi-aş permite să risipeşti pentru mine aceşti bani pe care i-ai adunat pentru săraci?

Domnul Pendleton roşi. Voia să răspundă, dar ea continuă:

– De altfel, un om atât de bogat ca dumneata nu are nevoie de mine pentru a fi fericit. Faci atâţia oameni fericiţi dându-le de toate, încât nu poţi să nu fi şi dumneata fericit de binele pe care-1 faci. Gândeşte-te la prismele pe care mi le-ai dat mie şi doamnei Snow, şi la banul de aur oferit Nancyei de ziua ei de naştere şi…

– Da, da, să nu mai vorbim despre asta, întrerupse domnul Pendleton. Faţa i se îmbujorase şi mai mult, şi nu e de mirare, căci până atunci nu trecuse niciodată drept un om generos. Acestea toate sunt prostii. Nu era mare lucru, şi chiar puţinul acela venea tot de la tine, nu de la mine! E adevărat, adăugă el ca răspuns la gestul de protest al Pollyannei. Şi aceasta dove­deşte mai mult că am nevoie de tine, micuţo, urmă el cu o voce tot mai rugătoare. Dacă va fi sa joc vreodată „joculmul­ţumirii”, Pollyanna, va trebui să vii aici pentru a-1 juca cu mine.

Pollyanna stătu o clipă pe gânduri.

– Tanti Polly a fost atât de buna cu mine, începu ea, dar domnul Pendleton o întrerupse brusc. Privirea i se înăspri. O nerăbdare care nu suferea nici o împotrivire făcuse prea mult parte din natura sa pentru a putea fi reţinută acum cu uşurinţă.

– Fără îndoială, ea a fost foarte bună cu tine. Dar ea nu are nevoie de tine, sunt sigur de aceasta, nici pe jumătate cât mine.

– Bine, domnule Pendleton, sunt sigură că e mulţumită să aibă…

– Mulţumită! îi curmă el vorba, pierzându-şi de data asta cu totul răbdarea. Eu pun rămăşag că domnişoara Polly nici nu ştie ce înseamnă a fi mulţumită de ceva! Da, da, ştiu că în­totdeauna îşi face datoria. Ea este o femeie „plină de datorii”. Cunosc eu tipul ei, care nu-şi lasă datoria nefăcută. Nu prea am fost buni prieteni în ultimii cincisprezece, douăzeci de ani. Dar o cunosc. Toată lumea o cunoaşte… şi nu face parte deloc din categoria oamenilor „mulţumiţi”, Pollyanna. Ea nu e în stare de aşa ceva. Totuşi, te rog, întreab-o dacă ea ţi-ar îngădui să stai la mine. Vezi, micuţo, am atâta nevoie de tine!

Pollyanna se sculă oftând dureros.

–  Bine. Am s-o întreb, zise ea pe gânduri. Desigur, nu vreau să spun că nu mi-ar plăcea să locuiesc aici cu dumneata, domnule Pendleton, dar… Apoi adăugă: Foarte bine, orice s-ar întâmpla, sunt mulţumită că nu i-am vorbit ieri de toate aces­tea, când credeam că ai nevoie de ea.

John Pendleton zâmbi.

– Da, Pollyanna, e bine că nu i-ai spus nimic.

– N-am vorbit decât doctorului, dar asta desigur nu face nimic.

– Doctorului?! strigă John Pendleton, întorcându-se spre ea. Sper că nu doctorului Chilton!

– Ba da, chiar lui, când a venit să-mi spună că doreşti atât de mult să mă vezi.

–  Nu mai spune, zise el, lăsându-se pe spătarul scau­nului său.

Dar curiozitatea îl tăcu să se ridice:

– Şi ce a spus doctorul Chilton?

Pollyanna se gândi puţin.

– Nu-mi prea amintesc; mi se pare că n-a spus mare lucru. Atâta numai că el înţelegea bine de ce doreai să mă vezi.

– Într-adevăr! răspunse domnul John Pendleton, iar Polly­anna se minună când îl văzu râzând într-un mod cu totul ciudat.

Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


Faţada de pietre cenuşii a casei îi părea Pollyannei foarte diferită la cea de a doua ei vizita la casa lui John Pendleton. Geamurile erau deschise, şi o femeie bătrână întindea hai­nele la uscat în curtea din spate. Trăsura doctorului se afla sub umbrar.

Ca şi ultima dată, Pollyanna intră pe uşa laterală. De data aceasta sună la sonerie; degetele nu-i mai erau înţepenite de strânsul legăturii de chei, ca ultima dată.

O faţă familiară de câine apăru pe trepte întâmpinând-o şi, după o aşteptare scurtă, femeia, ce agăţă hainele, apăru la uşă.

– Dacă nu va supăraţi, am adus nişte răcituri de viţel pentru domnul Pendleton, zâmbi Pollyanna.

– Mulţumim, zise femeia, luând castronul din mâna fetiţei. De la cine să-i spun ca sunt? Răcituri, zici?

Doctorul apăru în hol chiar în clipa aceea, auzi cuvintele femeii şi văzu expresia dezamăgită a fetiţei. Interveni repede:

– Hm! răcituri de viţel? întrebă el voios. O să-i placa! Pro­babil că ai vrea să-1 vezi pe pacient, nu-i aşa?

– O, da, domnule, radie Pollyanna; şi femeia, ascultând de doctor, o conduse din nou de-a lungul coridorului, cu o ex­presie vădită de uimire pe faţă.

În spatele doctorului, un tânăr infirmier adus din oraşul cel mai apropiat, exclamă impacientat:

– Dar, domnule doctor, nu a dat domnul Pendleton ordin ca nimeni să nu fie admis?

– O, da, încuviinţă doctorul, netulburat. Dar acum eu dau ordine. Îmi asum riscul; apoi adăugă şmechereşte: Tu n-ai cum să ştii, dar fetiţa aceea îi e mai de folos ca o doză de medica­mente. Dacă cineva poate să-1 înveselească pe Pendleton, ea poate. De asta am trimis-o.

– Cine e fetiţa?

Doctorul ezită pentru o clipă.

– Este nepoata uneia dintre cele mai renumite locuitoare ale noastre. O cheamă Pollyanna Whittier. Nu o cunosc prea bine, dar mă bucur să-ţi spun că mulţi din pacienţii mei o cunosc.

Infirmierul zâmbi.

– Incredibil! Şi care este secretul ei? Doctorul dădu din cap.

– Nu ştiu. Din câte am înţeles eu are un spirit imens de mulţumire pentru tot ce i se-ntâmplă sau are să i se întâmple, în orice caz, vorbele ei nostime îmi sunt repetate de toţi, şi din câte îmi dau eu seama, „a fi mulţumit” este miezul lor. Aş vrea, adăugă el zâmbind, s-o pot prescrie, cum prescriu un medicament; totuşi, dacă lumea ar fi plină de oameni ca ea noi cu medicina noastră am ajunge la sapă de lemn, râse el apu­când hăţurile şi urcând în trăsură.

Între timp Pollyanna, urmând ordinele doctorului, se în­drepta spre camera lui John Pendleton. Drumul ei trecea prin marea bibliotecă de la capătul holului, şi cu toate că trecu repede, Pollyanna observă marile schimbări ce avuseseră loc. Pereţii plini de cărţi şi perdelele roşii erau la fel; totuşi, lipsea dezordinea de pe birou, mizeria de pe jos şi nu se vedea nici un fir de praf. Cartea de telefon era agăţată la locul ei şi bron­zul căminului fusese lustruit. Una din uşile misterioase era deschisă, şi însoţitoarea ei se îndreptă spre ea. Într-o clipă, Pollyanna se afla într-o cameră de dormit, frumos mobilată, în timp ce îngrijitoarea spunea cu o voce timidă:

– Domnule, dacă nu vă supăraţi, este aici o fetiţă cu nişte răcituri. Doctorul a zis să… o aduc aici.

În următoarea clipă, Pollyanna se afla singură cu un om cu o înfăţişare mânioasă, întins pe pat.

– Auzi, nu ţi-am spus…, începu cu o voce supărată domnul Pendleton. O, tu eşti! exclamă el uşurat în timp ce Pollyanna se apropia de pat.

– O, da, domnule, zâmbi Pollyanna. Îmi pare aşa de bine că m-au lăsat să intru! Ştii, la început femeia aproape că mi-a luat răciturile şi mi-era teamă că nu te voi vedea deloc. Apoi a venit doctorul şi a zis că pot să intru. E frumos din partea lui că m-a lăsat să te văd.

În ciuda sa însuşi, omul zâmbi, şi nu fu în stare să spună decât: Hîm hîm.

– Şi ţi-am adus nişte răcituri, încheie Pollyanna. Sper să-ţi placă, zise ea nesigură.

– N-am mâncat aşa ceva niciodată. Zâmbetul fugar dispă­ruse şi faţa omului deveni din nou încruntată.

Pentru o clipă, faţa Pollyannei reflectă dezamăgirea ei, dar se lumină când ea puse castronul pe masă.

– O, nu? Atunci n-ai de unde să ştii că nu-ţi plac, nu-i aşa? Deci, sunt mulţumită că n-ai avut ocazia până acuma. Dacă ai şti numai…

– Da, da; un lucru ştiu sigur, şi anume, că mă aflu întins pe spate în clipa aceasta, şi că am şansa să stau aici până în ziua de apoi.

Pollyanna păru mirată.

– O, nu! Nu va fi până în ziua de apoi, sunt sigură, când îngerul Gavril va suna din trâmbiţă, decât dacă aceasta va fi mai curând decât ne aşteptăm – o da, bineînţeles, Biblia spu­ne că va veni mai curând decât ne aşteptăm, dar eu nu cred -adică, bineînţeles că cred în Biblie; dar ce vreau să spun este că nu cred că o să vină atât de repede încât să vină acum, şi…

John Pendleton izbucni într-un râs zgomotos. Infirmierul ce intrase pe uşă chiar atunci auzi râsul şi se retrase încetişor. Pe faţa lui era expresia cu care un bucătar, speriat ca o adiere rece de aer ar putea da înapoi prăjitura necoaptă, închide în grabă uşa cuptorului.

– Ai cam încurcat borcanele! zise John Pendleton amuzat.

Fetiţa râse.

– Într-adevăr. Dar ce vreau să-ţi spun este că picioarele nu sunt de lunga durată, adică cele rupte, ca boala invalizilor pe viaţă, cum e doamna Snow. Deci fii sigur că nu va dura până în ziua de apoi. Mă gândesc că ar trebui să lîi mulţumit de aceasta.

– O, dar sunt, replică omul acru.

–  Şi pe lângă aceasta, ţi-ai rupt numai unul. Poţi să fii mulţumit că nu le-ai rupt pe amândouă. Pollyanna se pregătea să îndeplinească lucrarea.

– Desigur! Ce noroc! zise omul ridicând din sprâncene; în aceeaşi ordine de idei, ar trebui să fiu mulţumit că nu sunt un centiped şi nu mi-am rupt cincizeci de picioare!

Pollyanna chicoti.

– O, şi mai bine, zise ea. Ştiu ce este un centiped; un ani­mal cu multe picioare. Şi poţi să fii mulţumit…

– O, desigur, întrerupse brusc omul cu vechea amără­ciune în voce; de asemenea pot să fiu mulţumit pentru această odihnă, pentru infirmier, doctor şi acea femeie imposibilă din bucătărie!

–  Desigur, domnule; gândeşte-te numai cât de rău ar fi dacă nu i-ai avea!

– Eu… ce? întrebă omul nedumerit.

– Vreau să spun, gândeşte-te numai cât de rău ar fi dacă nu i-ai avea şi ar trebui să zaci acolo!

– Ca şi când aceasta n-ar fi de fapt problema, ripostă omul ţâfnos, tocmai faptul că zac aici! Şi tu te-aştepţi ca eu să fiu mulţumit când o femeie nătângă înu deranjează toată casa sub pretextul că face ordine, şi un bărbat o ajută sub pretextul de infirmier, ca să nu mai vorbim de doctoral care-i aţâţă pe amândoi, şi toţi, între timp, se aşteaptă ca eu să-i plătesc pen­tru aceasta, şi încă foarte bine.

Pollyanna se încruntă înţelegător.

– Da, ştiu. Păcat de asta, adică de banii pe care i-ai strâns de atâta timp.

– Ce spui?

– Făcând economie, cumpărând fasole şi peşte. Auzi, zice că-ţi place fasolea, sau ţi-ar place mai bine curcanul daca n-ar fi aşa scump?

– Ascultă, fetiţo, despre ce tot vorbeşti? Pollyanna zâmbi bucuroasă.

– Despre bani. Ştii, lipsindu-te pe tine şi strângând pen­tru păgâni. Vezi, am aflat. Domnule Pendleton, tocmai prin aceasta am fost sigură că nu eşti mânios pe dinăuntru. Nancy mi-a spus.

Omul rămase cu gura deschisă.

– Nancy ţi-a spus că strâng bani pentru… Pot să întreb cine este această Nancy?

– Nancy a noastră. Lucrează pentru tanti Polly?

– Tanti Polly! Cine este tanti Polly?

– E domnişoara Polly Harrington; eu locuiesc cu ea. Omul tresări puternic.

– Domnişoara Polly Harrington! îngână el. Tu locuieşti cu ea?

-Da, sunt nepoata ei. M-a luat ca să mă crească, dato­rită mamei mele, şovăi           Pollyanna, cu o voce scăzută. Mama a fost sora ei. Şi după ce tata s-a dus să fie cu ea şi cu restul în Cer, nu mai era nimeni să aibă grijă de mine afară de doamnele de la Asistenţă; aşa că m-a luat ea.

Omul nu răspunse. Cum stătea culcat pe perne, faţa îi devenise foarte albă, aşa încât Pollyanna se înspăimântă. Se ridică nesigură în picioare.

– Cred că ar trebui să plec acum, îndrăzni ea. Sper că o să-ţi placă răciturile.

Omul îşi întoarse brusc capul şi deschise ochii. În adân­cimea lor întunecoasă,    Pollyanna detecta, spre surpriza ei, un dor neaşteptat.

– Deci tu eşti nepoata domnişoarei Harrington, zise el uşor.

– Da, domnule.

Ochii întunecaţi ai omului întârziară pe faţa ei, până când Pollyanna, simţindu-se puţin nerăbdătoare, murmură:

– Îmi închipui că o cunoşti.

Buzele lui John Pendleton schiţară un zâmbet vag.

– O, da; o cunosc. Ezită, apoi continuă cu acelaşi zâmbet curios pe buze. Doar nu vrei să spui că domnişoara Polly Harrington mi-a trimis răciturile tocmai mie! zise el cumpătat.

Pollyanna părea agitată.

– N… Nu, domnule; nu ea. Mi-a spus să fiu sigură că tu nu o să crezi că sunt de la ea. Dar eu…

– Mi-am închipuit, pecetlui scurt omul, întorcându-şi capul. Pollyanna, foarte necăjită, ieşi pe vârful picioarelor din camera.

Sub umbrar îl găsi pe doctor aşteptând în trăsură. Infir­mierul se afla lângă treptele trăsurii.

– Domnişoara Pollyanna, pot să am onoarea de a te con­duce acasă? întrebă doctorul zâmbind. Era gata să plec acum câteva minute; apoi am decis să te-aştept.

– Mulţumesc, domnule. îmi pare bine că ai aşteptat. Îmi place foarte mult să merg cu trăsura, radie Pollyanna în timp ce lua mâna oferită pentru a se urca.

– Într-adevăr? zâmbi doctorul, dând din cap pentru a-şi lua rămas bun de la infirmierul de pe trepte. După cât îmi pot da eu seama, ţie îţi place să faci o grămadă de lucruri, nu-i aşa? adăugă el în timp ce trăsura se îndepărta.

Pollyanna râse.

– Hm, nu m-am gândit. Îmi face impresia că da, admise ea. Îmi place să fac mai orice lucru care aparţine de „a trăi”. Desigur că nu-mi place să fac celelalte lucruri: cusutul, citirea cu voce tare şi altele asemănătoare. Dar ele oricum nu sunt „a trăi”.

– Nu? Atunci ce sunt?

– Tanti Polly zice că sunt „a învăţa să trăieşti”, oftă Polly­anna cu un zâmbet jalnic.

Doctorul avu şi el un zâmbet ciudat.

– Într-adevăr? Ei bine! puteam să-mi închipui că tocmai aşa ceva va spune.

– Da, răspunse Pollyanna. Dar eu gândesc cu totul altfel. Nu cred că am nevoie să învăţ cum „să trăiesc”.

Doctorul oftă prelung.

– Cu toate acestea, mă tem. fetiţo, că unii dintre noi au ne­voie să înveţe.    Apoi rămase tăcut pentru un timp. Pollyanna, uitându-se pe furiş la faţa lui, simţi un sentiment ciudat de milă. El arăta aşa de trist şi ar fi dorit să facă ceva să-1 mângâie, de aceea îi spuse cu glas sfios:

– Domnule Chilton, eu credeam că lucrul cel mai mulţumi­tor din lume e să fii doctor.

– Mulţumitor!? când eu văd atâta suferinţă zilnic, în toate părţile? exclamă el.

Ea încuviinţă din cap.

– O ştiu; dar dumneata uşurezi pe cei suferinzi şi desigur că îţi pare bine să poţi fi de folos. Deci asta te face cel mai mulţumit dintre toţi, tot timpul.

Ochii doctorului se umplură de lacrimi. Viaţa îi era atât de singuratică. Nu avea nici soţie, nici cămin, afară de două camere reci, într-o pensiune. Totuşi îi era dragă profesiunea lui. Pri­vind în ochii strălucitori ai Pollyannei avu impresia că o mână iubitoare îl mângâia în semn de binecuvântare. Simţea că nici­odată de-acum înainte zilele obositoare şi nopţile de veghe nu-1 vor mai putea istovi, căci trăia de acum acea însufleţire pe care i-o strecurase în suflet Pollyanna.

– Dumnezeu să te binecuvintezc, fetiţo, zise el cu glasul schimbat. Apoi cu zâmbetul voios pe care-1 cunoşteau pacienţii lui adăugă: Cred că şi doctorul, ca şi bolnavii lui, avea nevoie de o doză din acel tonic. Cuvintele acestea o intrigară mult pe Pollyanna, până când zări o veveriţă ce trecea în grabă drumul, şi aceasta îi atrase toată atenţia.

Doctorul o lăsă la poarta ei, zâmbi către Nancy care mătura prin curte, apoi plecă repede.

– Ce frumoasă plimbare am avut în trăsura doctorului, spuse Pollyanna urcând scările în fugă. Nu ştii cât de drăguţ e, Nancy!

– Într-adevăr?

– Da. Şi i-am spus că profesiunea lui, după mine, e una din cele mai fericite din câte sunt.

– Ce spui? Fericire e asta de a merge întotdeauna la bol­navi sau chiar la oameni sănătoşi, dar care-şi închipuie că sunt bolnavi, ceea ce e şi mai rău? Faţa Nancyei era plină de neîn­credere.

Pollyanna râse veselă.

– Da, tocmai aşa mi-a răspuns şi el; dar vezi, este totuşi un mijloc de a fi fericit chiar şi atunci. Ghici care!

Nancy se gândi puţin. Ea se lăuda că putea juca acum jocul mulţumirii” cu cea mai mare uşurinţă. Apoi, îi mai plăcea să caute dezlegarea “enigmelor” Pollyannei, cum numea unele din chestiunile ridicate de ea.

– O, ştiu! E tocmai contrariul de ceea ce-ai spus doamnei Snow.

– Contrariul? repetă Pollyanna, vădit mirată.

– Da, i-ai spus că putea fi mulţumită că ceilalţi nu erau ca dânsa, toţi bolnavi.

– Da, aprobă Pollyanna.

– Ei bine, doctorul poate fi mulţumit că nu e ca ceilalţi oa­meni pe care-i îngrijeşte, încheie Nancy triumfătoare.

Era acum rândul Pollyannei să cadă pe gânduri.

– Da…, e desigur şi aceasta o soluţie, dar nu la aceasta mă gândeam eu; dealtfel gândul acesta conţine ceva ce nu-mi place. Nu e ca şi când el e mulţumit de suferinţele lor, totuşi… Tu joci într-un mod ciudat jocul, adăugă Pollyanna oftând, apoi intră în casă.

Găsi pe domnişoara Polly în salon.

– Cine era omul acela, cel cu trăsura care te-a adus acasă, Pollyanna? întrebă mătuşa ei puţin tăios.

– Era doctorul Chilton, tanti Polly. Nu-1 cunoşti?

– Doctorul Chilton! Ce căuta el… aici?

– El m-a adus acasă în trăsura lui. O, îi dusesem răciturile domnului Pendleton şi…

Domnişoara Polly înălţă capul:

– Pollyanna, sper că nu şi-a închipuit că eu i le-am trimis.

– O, nu, tanti Polly. I-am spus eu că nu i le-ai trimis tu.

Domnişoara Polly se înroşi grozav la faţă.

– I-ai spus aşa ceva?

Pollyanna deschise ochii inari auzind tonul mustrător al mătuşii sale.

– Dar nu mi-ai spus tu aşa, tanti Polly?

Polly oftă.

– Ţi-am spus, Pollyanna, că nu i le trimiteam eu, şi ţi-am mai recomandat să iei seama să nu creadă el aceasta, ceea ce e cu totul altceva decât a-i spune în faţă că nu i le-am trimis eu.

Zicând aceste lucruri, Polly plecă supărată.

– Vai de mine! oftă Pollyanna. Nu prea văd deosebirea, apoi merse să-şi atârne pălăria în cuiul special rânduit pentru aceasta de mătuşa sa.

Într-o zi ploioasă cam la o săptămână după vizita Pollyannei la domnul John Pendleton, Timotei o conduse pe dom­nişoara Polly la o întrunire a comitetului de doamne de la Asistenţa Socială. Când se înapoie de acolo, cam pe la 3 după amiază, obrajii îi erau îmbujoraţi, iar părul ei răsfirat de vân­tul umed îi încununa fruntea cu cârlionţi scăpaţi din agrafe. Niciodată Pollyanna nu o mai văzuse astfel pe Polly.

– O, o! Tanti Polly şi tu ai bucle, strigă ea încântată, jucând în jurul mătuşii sale pe când aceasta intra în salon.

– Ce spui că am, copilă zburdalnică?

Pollyanna se tot învârtea veselă în jurul ei.

– Niciodată nu mi-ain închipuit că ai bucle! Cum se poate să le fi avut fără ca eu să ştiu? Crezi că aş putea să am şi eu?… adică înainte să ajung în Cer, strigă ea, prinzând în degetele ei cârlionţii ce atârnau lângă urechea mătuşii sale. Dar în cazul meu n-ar putea fi negri.

– Pollyanna, ce înseamnă zarva aceasta? întrebă Polly grăbindu-se să-şi scoată pălăria pentru a-şi rândui părul ca de obicei.

– Nu, nu, te rog tanti Polly! glasul vesel al Pollyannei de­veni deodată rugător. Nu strânge aceste frumoase bucle negre. O, tanti Polly, sunt atât de frumoase!

– Glumeşti! Spune-mi te rog, Pollyanna, ce ţi-a trecui prin minte când te-ai dus la doamnele de la Asistenţă pentru a le vorbi în mod absurd despre acel mic cerşetor?

– De bună seamă că nu glumesc, zise Pollyanna, răspun­zând numai la prima parte a observaţiilor făcute de mătuşa ei. Nici nu ştii cât de frumoasă eşti cu părul aşezat astfel. O, tanti Polly, lasă-mă te rog să te pieptăn eu cum am pieptănat-o şi pe doamna Snow, şi să-ţi pun o floare-n păr. Mi-ar plăcea atât de mult să te văd astfel gătită! Sunt sigură că ai fi mult mai fru­moasă decât dânsa.

– Pollyanna! Domnişoara Polly vorbea aspru, cu atât mai mult cu cât cuvintele Pollyannei îi stârneau o bucurie lăun­trică, căci cine se mai îngrijise vreodată de părul ei? Cine mai dorise s-o mai vadă frumoasă? Pollyanna tot nu mi-ai răspuns la întrebarea mea. Pentru ce te-ai adresat doamnelor de la Asis­tenţă în modul acela absurd?

– Da ştiu, dar nu credeam să fie absurd până ce am des­coperit un lucru: doreau mai bine sa vadă figurând o mare sumă de bani trimişi în India, decât să se îndure să-1 crească pe Jimmy. Aşa că am scris doamnelor mele de la Asistenţa din Vest, pentru că Jimmy e mai departe de ele, înţelegi mata. Mă gândesc ca ar putea deveni micul lor indian, precum eu, tanti Polly, am fost mica indiană a ta. Acum, tanti Polly, îmi dai voie să-ţi pieptăn frumos părul?

Polly duse mâna la gât. Vechea stare de neputinţă de a rezista dorinţei Pollyannei o apăsa iar.

–  Dar Pollyanna, când mi-au spus azi doamnele de la Asistenţă cum le-ai vorbit pe neaşteptate, mi s-a făcut ruşine. Tocmai eu…

Pollyanna începu a juca uşor pe vârful picioarelor.

– N-ai zis nu, când ţi-am cerut voie să te pieptăn, încheie ea triumfător; şi, cine nu zice nimic, consimte. Aşa a fost şi mai deunăzi cu răciturile domnului Pendleton. I le trimiteai însă nu voiai să ştie el. Acum te rog stai liniştită. Am s-aduc un pieptene.

– Dar Pollyanna, protestă Polly urmând fetiţa afară din cameră şi urcând scările după ea.

– O, ai venit aici? Pollyanna o întâmpină pe mătuşa ei la uşa camerei acesteia. Va fi şi mai plăcut. Iată, am găsit piep­tenele. Acum stai jos te rog, dacă eşti bună. O, sunt atât de mulţumită că mă laşi!

– Pollyanna, eu… eu…

Polly nu-şi termină bine fraza. Spre marea ei mirare şi fără a se putea împotrivi se văzu aşezată pe scaunul din faţa mesei de toaletă cu părul deja desfăcut sub degetele nerăbdătoare şi nepricepute ale fetiţei.

– O, ce păr frumos ai, şi mult mai bogat ca al doamnei Snow! Dar, desigur, îţi trebuie mai mult păr decât ei pentru că tu eşti sănătoasă şi poţi merge în locuri unde oamenii pot să ţi-1 admire. Şi îmi închipui că se vor bucura şi vor fi surprinşi să-1 vadă, după ce l-ai ascuns atâta timp. Tanti Polly, am să te fac atât de frumoasă, încât toată lumea o să se bucure văzându-te!

– Pollyanna! rosti glasul slab care acum ieşea dintr-un val de păr. Nici eu nu ştiu pentru ce te las să faci acest lucru copilăresc.

– Apoi bine, tanti Polly, eu credeam că vei fi mulţumită că oamenilor le va face plăcere să se uite la tine! Nu-ţi plac lucrurile frumoase? Eu sunt foarte fericită când am ocazia să văd persoane frumoase, şi din contră, când mă uit la cele urâte, sunt mâhnită pentru ele.

– Dar… dar…

– Şi îmi place grozav a aranja părul cuiva, rosti Pollyanna satisfăcută. O făceam şi cu doamnele de la Asistenţă, dar nici una n-avea păr atât de minunat ca al matale. Părul doamnei White era destul de frumos şi îi stătea bine cum am aranjat-o eu… O, tanti Polly, mi-a venit o idee, dar e un secret şi deci nu-ţi spun. Acum sunt aproape gata, şi trebuie să te părăsesc un moment; dar te rog să-mi făgăduieşti că nu te vei mişca din loc şi nu te vei uita-n oglinda. Să nu te uiţi! strigă ea ieşind fuga din cameră.

Polly nu răspunse. În sinea ei îşi zicea că va desface imediat lucrarea absurdă a Pollyannei, şi-şi va strânge părul ca de obi­cei. Cât despre oglindă, nici prin gând nu-i trecea să se uite. În acea clipă, fără să vrea, Polly se văzu în oglinda din faţa ei. Această privelişte o făcu să roşească de mulţumire, apoi vă-zându-se roşind, se îmbujora şi mai mult. Oglinda îi arăta faţa nu tocmai tânără într-adevăr, dar animată şi surprinsă. Obrajii erau de o culoare roz frumoasă. Ochii îi străluceau. Părul întunecat şi încă umed de la aerul de afară cădea în valuri în jurul frunţii şi se întorcea în jurul urechilor într-un mod atrăgător, cu cârlionţi mici ici şi colo.

Polly era atât de mirată şi de preocupată de ceea ce vedea în oglindă, încât uită cu desăvârşire hotărârea de a-şi desface coafura înainte ca Pollyanna să se întoarcă. Fără a fi putut face vreo mişcare, ea simţi că i se punea ceva pe ochi şi i se înnoda după cap.

– Pollyanna, Pollyanna! Ce ai de gând? strigă ea.

Pollyanna chicoti.

– Vezi, tocmai asta nu vreau să ştii, tanti Polly, şi mi-era teamă că te vei uita; de aceea te-am legat la ochi cu o eşarfă. Acum te rog să stai liniştită. încă un minut şi te las să vezi.

– Dar Pollyanna, începu domnişoara Polly, încercând să se ridice în picioare, te rog să încetezi! Copilă, ce tot faci? strigă ea simţind ceva moale lunecându-i pe umeri.

Pollyanna râse şi mai veselă. Cu mânuţele ei îndemâna­tice aşeza pe umerii mătuşii sale în falduri elegante, un splen­did şal de dantela, îngălbenit de lunga vreme ce stătuse îm­pachetat, şi mirosind a levănţică. Pollyanna descoperise acest şal cu o săptămână mai înainte, într-o zi când Nancy tăcea rânduială în pod; azi îi venise în minte că tanti Polly putea fi foarte bine tot atât de elegant îmbrăcată ca doamna White. Când totul a fost gata, Pollyanna privi opera sa cu o mulţumire vădită; totuşi mai lipsea ceva. La iuţeală o trase pe mătuşa ei spre salonul de vară unde zărise chiar acum un trandafir roşu timpuriu, căţărat aproape de fereastră.

– Pollyanna, ce faci? Unde mă duci? se împotrivi tanti Polly încercând în zadar a se opri. Pollyanna, ajunge…

– Numai un minut; mergem până la salonul de vară. Totul va fi gata într-o clipă, zise Pollyanna, smulgând trandafirul şi aşezându-1 în părul moale al mătuşii sale, deasupra urechii stângi. Iată! strigă ea desfăcând nodul eşarfei. Vezi, tanti Polly, spune drept, nu eşti mulţumită că te-am gătit atât de frumos?           Pentru o ameţitoare clipă, domnişoara Polly se privi în oglindă; apoi se uită în jurul ei, deodată ţipă şi fugi în salon. Pollyanna se uită în direcţia în care fugise mătuşa ei şi văzu, prin fereastra deschisă a salonului de vară o trăsură cu un cal în aleea principală. Recunoscu imediat pe omul care ţinea hăţurile. încântată se aplecă pe fereastră.

– Domnule doctor, domnule Chilton! Pe mine mă cauţi? Sânt aici sus.

– Da, zâmbi grav doctorul. Vrei să cobori, te rog?

În camera de culcare, Pollyanna zări o femeie îmbujorată şi supărată, smulgând acele ce ţineau şalul de dantelă.

– Pollyanna, cum ai putut? gemu Polly. Vai, să mă deghi­zezi astfel, şi apoi să mă laşi să fiu văzută!

– Dar erai atât de frumoasă tanti Polly, crede-mă, şi…

– Frumoasă! ripostă Polly aruncând şalul şi desfăcân-du-şi părul cu degete tremurânde.

– Vai, tanti Polly, păstrează-ţi părul astfel!

– Să-mi las părul astfel? Nici nu mă gândesc, şi Polly îl legă aşa de strâns încât dispăru şi cea mai mică buclă.

–  Vai, ce păcat! Erai atât de frumoasă, zise Pollyanna, aproape plângând şi ieşi din cameră.

Jos, doctorul o aştepta în trăsură.

– Te-am prescris, în loc de medicament, unui pacient, anunţă el, şi acum m-a trimis să aduc reţeta. Vrei să mergi?

– Vorbeşti de un comision ce trebuie adus de la far­macie? întrebă Pollyanna cu oarecare nedumerire. Am fost adeseori la farmacie pentru doamnele de la Asistenţă.

Doctorul dădu din cap, zâmbind:

–  Nu chiar. E vorba de domnul John Pendleton. El ar vrea să te vadă azi, dacă ai vrea să mergi? Numai pentru asta am venit să te iau. Vrei să mergi? Te voi aduce înapoi aici înainte de ora sase.

– Mi-ar face mare plăcere, dar trebuie să cer voie de la mătuşa mea.

După câteva clipe, reveni cu pălăria în mână, mergând foarte serioasă.

– Mătuşa ta ţi-a dat voie? întrebă doctorul cu oarecare şovăire, pe când se depărtau.

– Da, oftă Pollyanna. Mă tem că de-abia aştepta să plec.

– De-abia aştepta să pleci!

Pollyanna oftă iar.

– Da. Recunosc că nu ţinea acum deloc că mă aibă lângă dânsa. Mi-a spus: „Da, da, du-te, poţi să pleci”.

Doctorul zâmbi, dar numai din buze; privirea îi era gravă. La început nu spuse nimic; apoi, după un timp întrebă:

– Nu era mătuşa ta cu tine la fereastra salonului de vară?

Pollyanna oftă adânc.

– Da, era dânsa, şi cred că tocmai de aceea este supărată. O gătisem cu un şal frumos de dantelă scumpă ce-1 descoperisem în pod. îi pieptănaseni părul ei negru cu bucle în care prinsesem un trandafir roşu. Era atât de frumoasă! Nu crezi că-i stătea foarte bine aşa?

Doctorul nu răspunse imediat, dar când vorbi vocea îi era slabă aşa încât Pollyanna abia putu să-1 audă.

– Da, fetiţo, eu… cred că mi s-a părut foarte frumoasă.

– Adevărat? Ah, sunt aşa de mulţumită! Am să-i spun, zise copila, nespus de fericită.

Spre marea ei mirare, doctoral se împotrivi.

– Să nu cumva, Pollyanna. Te rog foarte mult să nu faci una ca asta.

– De ce doctore, de ce nu? Eu credeam că-ţi va părea bine.

– Dar ei s-ar putea să nu-i placă, îi tăie doctorul vorba.

Pollyanna se gândi o clipă:

– Se prea poate, oftă ea. Îmi amintesc acum. Fugise tocmai pentru că te-a văzut. Apoi mi-a spus că era foarte supărată fiindcă ai văzut-o astfel costumată.

– Îmi închipuiam eu aceasta, declară doctorul.

– Dar eu nu înţeleg de ce, stărui Pollyanna. Doar era atât de frumoasă!

Doctorul nu mai spuse nimic până ce ajunse în faţa măreţei case de piatră unde locuia domnul John Pendleton.

 

Psalm


( de cântat pe coardele inimii aflate în  depresie)

de Rodica Filip

Când grele furtuni îmi frâng nemiloase

Visele cele mai sfinte şi cele mai frumoase,

Îmi înalţ ochii spre munţi, înecându- mi durerea în lacrimi.

De unde- mi va veni ajutorul?

Şi cine va stinge cuptorul

Înainte să- mi mistuie dorul

De- a fi cu Isus?

Când marea- i prea mare să pot s-  o străbat,

Când vântu- i prea tare să pot să- l împac,

Alerg… nu ştiu unde şi- aş vrea să întreb:

Mai e mult din noapte?”

Şi nu pot desluşi atâtea şoapte

Căci nu înţeleg…

Ce oare s- aleg din tot ce- i sub soare?

Ce fruct nu- i oprit? Ce Eden nu moare?

Mai plâng şi mai strig şi genunchiul mă doare.

Puţină e ruga, ori glasul meu slab? Păcatu- i prea mare?

Nu- i jertfă să n- aibă cusur când vorbesc

Şi nici a robi nu pot ce gândesc.

Mă prăbuşesc!

Unde eşti, Doamne? Te chem cu amar!

Oricine ar spune că e în zadar,

Eu chiar în deşert Îţi zidesc un altar,

Căci Tu mă vezi, ca pe Agar!

Tu- mi ştii cea mai adâncă oftare:

Eşti al meu Scut!

O, Doamne, Răsplata cea mai mare,

Turnul meu de scăpare!

Voi trece cu Tine prin văi de mormânt.

Tu faci să ţâşnească izvor

Pe- nsetatul pământ,

Iar inima mea se- odihneşte în al Tău Legământ

Când foamea mi- o stâmpăr cu Sfântul Cuvânt.

Acum sunt  la Cruce, povara s- o las.

Credincios ai fost, Doamne, şi- aşa ai rămas!

Te- aştept pân’ la ultimul ceas!

 

 

Secretul mulţumirii ( Volumul 1 )


Părăsind capela, Pollyanna nu se duse îndată acasă, ci o luă pe drumul care ducea spre pădure. Cu toate că era o zi de vacanţă (aşa numea ea zilele în care nu avea lecţie de cusut sau de gospodărie), fusese o zi grea, şi Pollyanna se gândi că nimic nu putea să-i facă mai mult bine ca o plimbare prin pădure. Urcă deci cu hotărâre colina, cu toată arşiţa soarelui.

– Nu-i nevoie să mă întorc acasă înainte de cinci şi jumă­tate, îşi zicea ea. Va fi atât de plăcută plimbarea prin pădurea umbrită, chiar dacă urcuşul e greu.

Pădurea Pendleton era splendidă, iar Pollyanna o ştia bine. Dar azi i se părea şi mai frumoasă în ciuda dezamăgirii pe care o avuse cu privire la Jimmy Bean.

– Aş vrea să fie aici acele doamne gălăgioase, oftă Polly­anna, ridicându-şi ochii spre petele de cer azuriu ce se vedeau printre frunzele însorite ale copacilor. Oricum, dacă ar fi aici, sunt sigură că s-ar răzgândi şi s-ar îndura de bietul Jimmy, încheie ea convinsă de aceasta, dar fără a-şi putea explica de ce.

Deodată Pollyanna îşi ridică capul şi ascultă. Un câine lătra în apropiere. într-o clipită apăru în fugă, lătrând.

– Cuţule, cuţule bun… Pollyanna pocni din degete şi aş­tepta uitându-se spre cărarea pe care venise el. Era sigură că mai văzuse acest câine undeva, altă dată. Da, da, îl întâlnise cu „Omul”, adică cu domnul John Pendleton. Privea acum, aşteptându-1 să apară. După câteva minute însă, nezărind pe nimeni, îşi întoarse atenţia asupra câinelui.

Câinele, chiar şi Pollyanna putea vedea aceasta, era neo­bişnuit de agitat. Lătra cu scheunături scurte, alergând înainte şi înapoi pe drumul pe care venise. Când au ajuns la cărarea alăturată, câinele o luă la fugă numai ca să se întoarcă din nou chelălăind şi lătrând.

– Hoo…! ăsta nu-i drumul spre casă, râse Pollyanna urmând în continuare câinele.

Înaintea ei câinele sărea nebuneşte. Era un du-te-vino, îna­inte şi înapoi, între Pollyanna şi cărăruie. Fiecare tresărire a micului trup, şi fiecare privire rugătoare a ochilor lui cafenii erau atât de grăitoare, încât Pollyannaîn cele din urmă înţelese cauza neliniştii lui.

Deodată, câinele ţâşni drept înainte. Peste câteva momente Pollyanna se dumiri: un om zăcea nemişcat lângă o stâncă enormă, la câţiva paşi de cărare.

O crenguţă uscată trosni sub picioarele Pollyannei, şi omul întoarse capul. Cu un ţipăt de mirare, Pollyanna alergă spre el.

– Domnule Pendleton, eşti rănit?

– Rănit? Ba nu, deloc! Mă odihnesc doar la soare, răspunse el cam răstit. Să vedem ce te pricepi să faci. Eşti în stare să faci ceva de folos?

Pollyanna respiră din greu, apoi, cum îi era obiceiul, răs­punse la fiecare întrebare.

– Iată domnule Pendleton, eu… eu nu ştiu şi nu pot face multe lucruri, dar doamnele de la Asistenţă, în afară de doamna Rawson, spuneau că sunt îndemânatică. Eu le-am auzit spunând aceasta, fără ca ele să o ştie.

Omul zâmbi anevoie.

– Bine; bine, fetiţo, îţi cer scuze. Dar vai!… nătângul ăsta de picior… Acum ascultă. Se opri şi cu oarecare greutate duse mâna la buzunarul pantalonului, şi scoase afară o legătură de chei din care desprinse una, ţinând-o între două degete. La cinci minute distanţă de aici, zise el, urmând drept această cărare vei găsi casa mea. Cu această cheie vei intra acolo, prin veranda laterală, ştii ce este o verandă?

– Desigur, domnule, şi mătuşa mea are o verandă cu un salonaş de vară deasupra ei. Pe acel acoperiş am dormit eu odată, numai că n-am putut dormi de fapt, fiindcă m-au găsit.

– Ei, bine! Când vei ajunge acasă treci drept prin hol până la uşa din spate. Pe biroul mare din mijlocul camerei vei găsi un telefon. Ştii cum să foloseşti telefonul?

– Da, domnule! Odată când tanti Polly…

–  Să nu vorbim acum de mătuşa ta, o întrerupse omul certând-o. Făcu o sforţare dar nu se putu mişca. Vei căuta numărul doctorului Thomas Chilton în cartea de telefon care trebuie să fie atârnată alături de masă sau undeva pe acolo. Cred că ştii ce este o carte de telefon.

– Desigur, domnule, îmi place foarte mult să mă uit în aceea a mătuşii mele. Sunt în ea atâtea nume caraghioase şi…

– Spune doctorului Chilton că John Pendleton se află lângă Stânca Micului Vultur, în pădurea Pendleton, cu un picior rupt, . şi că îl roagă să vină imediat cu o targa şi cu doi oameni. Va ştii el ce să facă apoi. Spune-i să vină pe cărarea dinspre casă.

– Un picior rupt? O, domnule Pendleton, ce grozăvie! se înfiora Pollyanna. Sunt atât de mulţumită că am venit. Nu pot să fac…

– Ba poţi, dar e evident că nu vrei! Ai de gând sau nu să isprăveşti odată cu vorba, îngână omul, şi să faci ce ţi-am spus? Şi cu un mic ţipăt, Pollyanna plecă.

Pollyanna nu se mai opri să se uite la petele albastre ce se vedeau printre copacii însoriţi. îşi ţinea ochii pe cărare ca nu cumva o crenguţă sau o piatră să-i împiedice paşii grăbiţi.

Nu după mult timp ajunse lângă casă. O mai văzuse ea mai înainte, dar niciodată de aproape ca acum. O impresiona adânc înfăţişarea ei impunătoare cu pridvoarele cu stâlpi de piatră şi cu intrarea monumentală. După o clipa de şovăire porni grăbită spre uşa laterală de la verandă. Degetele ei înţepenite de tare ce strânsese cheia, cu greu putură deschide broasca; în cele din urmă, însă, masiva uşă sculptată se deschise. Pollyanna respiră cu greu. Cu toată graba ei, se opri un mo­ment, puţin înspăimântată, pentru a privi vastul şi întunecosul vestibul. Gândurile i se învălmăşeau în minte. Ea era acum în casa lui John Pendleton, casa misterului, casa în care nu intra nimeni, afară de stăpân. Aici se afla, undeva, un schelet. Totuşi Pollyanna trebuia sa intre în aceste camere înfricoşătoare şi să telefoneze doctorului, spunându-i că stăpânul casei zăcea rănit…

Cu un strigăt înăbuşit, fără a se uita în dreapta nici în stânga, Pollyanna străbătu vestibulul fugind şi ajunse la uşa camerei care-i fusese indicată. Această cameră era întunecoasă ca o pădure deasă, dar prin fereastra din dreapta soarele trimetea pe podea o lungă rază aurită, în lumina căreia văzu telefonul ce se afla pe biroul masiv din mijlocul camerii. Pollyanna se îndreptă spre el grăbită. Cartea de telefon nu se afla acolo, ci era pe podea. Ea o găsi imediat, şi cu degetul ei, tremurând, urmări coloana literei C. până ajunse la numele Chilton. Însuşi doctorul răspunse la telefon. Tremurând, ea îi povesti toată întâmplarea, iar după ce răspunse tuturor întrebărilor docto­rului, puse jos receptorul, oftând uşurată.

Abia acum Pollyanna aruncă o privire grăbită în jurul ei. Cu o impresie confuză, de draperii roşii, ziduri acoperite cu cărţi, duşumele murdare, birou dezordonat, nenumărate du­lapuri închise – din care unul cu siguranţă ascundea schele­tul – fugi prin vestibul la uşa cea mare pe care o lăsase deschisă când intrase. După un timp ce păru scurt chiar şi rănitului, Pollyanna se întoarse iar în pădure lângă rănit.

– Ei, ce s-a întâmplat? N-ai putut intra? întrebă el.

Pollyanna deschise ochii mari.

– Ba am intrat. Aş fi eu oare aici dacă n-aş fi reuşit? Doc­torul va veni cât de repede posibil cu oameni şi cu tot ce trebuie. Cunoaşte perfect locul unde te afli, spunea el, şi de aceea n-am mai stat să-1 aştept. Doream să mă întorc lângă dumneata cât mai repede.

– Într-adevăr? Ei, bine, îţi admir gestul, dar cred că ai fi putut găsi o tovărăşie mai plăcută în altă parte.

– De ce, pentru că eşti atât de morocănos?

– Mulţumesc pentru sinceritatea ta.

Pollyanna zâmbi.

– Dar nu eşti morocănos decât pe dinafară, şi nu pe dinăuntru.

– Nu mai spune! De unde ştii? întrebă omul silindu-se să-şi schimbe poziţia capului fără a mişca restul corpului.

– Am observat eu în diferite împrejurări – mai întâi după felul cum îţi tratezi câinele, adăugă ea, arătând mâna pe care o ţinea el pe capul fin şi sensibil al câinelui. Te miri cum câinii şi pisicile cunosc mai bine sufletul decât oamenii mari, nu-i aşa? Ascultă, domnule, eu am să-ţi ţin capul, spuse ea brusc.

Omul strâmbă din nas şi gemu de câteva ori, dar la urmă găsi că genunchii Pollyannei înlocuiau cu folos căpătâiul de stâncă pe care-şi odihnise capul până acum.

– E mai bine aşa, murmură el încet.

Nu mai spuse nimic câteva clipe. Pollyanna se întreba dacă nu doarme. Dar nu se putea; îl vedea ea bine cum îşi strângea buzele pentru a-şi stăpâni gemetele de durere. Pollyannei îi dădură lacrimile, văzând trupul acestui om voinic zăcând ne­putincios. Una din mâinile lui, cu degetele încleştate era jos, nemişcată; cealaltă, deschisă, se lăsase pe capul câinelui. Animalul, cu ochii lui îngrijoraţi şi inteligenţi, aţintiţi pe faţa stă­pânului sau, sta şi el neclintit. Era linişte completă.

Minut după minut, timpul trecea. Soarele cobora spre apus şi umbra creştea sub copaci. Pollyanna stătea atât de liniştită, încât parcă nici nu respira. O păsărică sălta chiar pe lângă mâna ei şi o veveriţă îşi scutură codiţa pe o creangă aproape de nasul ei, ţinându-şi ochii ei strălucitori aţintiţi tot timpul asupra câinelui nemişcat. Deodată, câinele ciuli urechile şi gemu încet, apoi latră scurt şi ascuţit. In clipa următoare, Pollyanna auzi voci şi văzu venind trei oameni care purtau o targa, şi alte obiecte. Cel mai mare (un om cu o faţă binevoitoare şi bine rasă, pe care Pollyanna îl cunoştea din vedere ca fiind doctorul Chilton), înainta vesel.

– Ce faci domnişoară, te joci de-a infirmeria?

– Nicidecum, domnule, răspunse ea zâmbind. I-am sus­ţinut numai capul; nu i-am dat nici o doctorie. Sunt foarte mulţumită că m-am aflat azi aici.

–  Şi eu, zise doctorul, dându-i toată atenţia cuvenită rănitului.

 

***

          Pollyanna se întoarse târziu acasă în ziua accidentului domnului John Pendleton, dar scăpă uşor, fară mustrări. Nancy o aştepta la uşa.

– Bine că te văd iar cu ochii mei, strigă ea, oftând. Este ora şase şi jumătate!

– O ştiu, zise Pollyanna îngrijorată, dar nu merit ceartă, te asigur. Şi cred că nici tanti Polly nu va avea nimic de zis.

– Nici nu o să aibă prilejul, zise Nancy mulţumită. A plecat.

– A plecat?! strigă Pollyanna. Doar n-a plecat din cauza mea. Îşi aduse aminte de toate întâmplările acelei zile, de băiatul, pisica şi câinele nedoriţi şi de cuvintele nepermise  „mulţumită” şi „tata” pe care le repetase fără voie. Spune-mi, te rog, că n-a plecat din cauza mea.

– Nu, deloc, răspunse Nancy glumind. A murit subit vărul ei din Boston, şi a trebuit să plece. Îndată ce ai ieşit tu pe uşă, a primit o telegrama. Va fi plecată pentru trei zile. Ce mulţu­mite vom fi! Amândouă vom îngriji de casă şi totul va merge de minune.

Pollyanna dădu din cap jignită.

– Mulţuirută? O, Nancy! Când e vorba de înmormântare?

– Dar nu de înmormântare sunt eu mulţumită, domnişoară, ci de… Nancy tăcu brusc. Un zâmbet şiret îi lumină faţa. Doar tu m-ai învăţat să joc acest joc.

Pollyanna se încruntă.

– Nancy, sunt lucruri cu care nu e permis a te juca, şi o înmormântare este tocmai unul din aceste lucruri. Nu e nimic în ea de care să te bucuri.

Nancy începu să râdă.

– Putem totuşi să fim mulţumite că nu e înmormântarea noastră, observă ea foarte serioasă. Dar Pollyanna n-auzea, începuse să povestească despre accident; într-o clipită, Nancy o asculta cu gura căscată.

În după amiaza zilei următoare, Pollyanna întâlni pe Jimmy Bean la locul hotărât. Cum şi era de aşteptat, Jiminy arătă o mare întristare când află că doamnele de la Asistenţă ar fi adoptat mai uşor un copil indian decât pe el.

– Ei bine! E normal să fie aşa, se tângui el. Fără îndoială, lucrurile îndepărtate totdeauna apar mai frumoase decât cele apropiate. Tot astfel ne pare mai bun ce este în cealaltă parte a farfuriei, decât ce se găseşte în partea noastră. Doamne, cum aş dori ca cineva de departe, din India, să se îndure şi de mine. N-ar fi drept aşa?

Pollyanna bătu din palme.

– Dar ştii că ai dreptate? Ai găsit o soluţie bună, Jimmy. Voi scrie doamnelor mele de la Asistenţa socială despre tine.

Ele nu locuiesc în India, totuşi sunt foarte departe de aici; prin urinare, e tot cam aşa. Ţi-ai fi dat seama dacă ai fi făcut cu mine această lungă călătorie.

– Crezi oare că m-ar primi? întrebă el…

– Bineînţeles. Doar şi ele se ocupă de copii indieni. Pot foarte bine să-şi închipuie de data asta că eşti micul lor indian. Locuieşti destul de departe pentru ca numele tău să figureze în capul listei lor de donaţii. Ai să vezi. Am să-i scriu doamnei White, ba nu, doamnei Jones. Doamna White are mai mulţi bani, dar doamna Jones dă mai mulţi; nu e curios aşa ceva? Sunt sigură însă că te va lua una din ele.

– Bine, nu uita însă te rog să le spui că voi munci pentru întreţinerea mea, spuse Jimmy. Eu nu sunt un cerşetor, şi afacerile sunt afaceri, chiar şi cu doamnele de la Asistenţă. Şovăi puţin, apoi adăugă: Va fi poate mai bine să stau unde sunt, până ce vei primi un răspuns?

– Fără-ndoială, zise Pollyanna. Voi ştii eu unde sa te găsesc. Ele te vor lua, sunt sigură; eşti destul de departe de ele. Pe mine nu m-a luat tanti Polly? Se opri puţin apoi urmă: Nu crezi că eu sunt mica indiană a mătuşii mele?

– Ba cred că eşti cea mai hazlie fetiţă din -lume, zise Jimmy îndepărtându-se.

La vreo săptămână după întâmplarea din pădurea Pendleton, Pollyanna zise mătuşii sale:

– Tanti Polly, te-ar supăra mult dacă aş duce azi răciturile de viţel altcuiva decât doamnei Snow? Sânt sigură că doamna Snow nu s-ar supăra.

– Vai de mine, Pollyanna, ce idee ţi-a mai venit? Eşti o fetiţă extraordinară.

Pollyanna se îngrijoră.

– Tanti Polly, te rog spune-mi ce înseamnă extraordinară. Dacă eşti extraordinară nu poţi fi şi ordinară, nu-i aşa?

– Nu, tu nu poţi fi în nici un caz ordinară.

– Ah, ce bine-mi pare! Atunci sunt mulţumită că sunt ex­traordinară, strigă Pollyanan cu bucurie. înţelegi tu, doamna White avea obiceiul să spună că doamna Rowson era o femeie ordinară, şi n-o putea suferi. Se cert… vreau să spun că tata avea… adică nouă ne era mult mai greu să menţinem pacea între ele decât între celelalte doamne, se corectă Pollyanna, puţin descumpănită de eforturile de a naviga între Scylla recomandaţiilor tatălui său de a nu vorbi de certuri în biserică, şi Charybda recomandaţiilor mătuşii sale de a nu vorbi de tatăl său.

– Da, da; ajunge, o întrerupse tanti Polly, cu nerăbdare. Vorbeşti cam mult Pollyanna, şi întotdeauna găseşti mijlocul de a aduce vorba despre doamnele tale de la Asistenţă.

– Da tanti Polly, zise fetiţa veselă, o recunosc, dar trebuie să înţelegi; ele m-au crescut şi…

– De ajuns Pollyanna, interveni o voce rece. Acum, ce spuneai despre răcituri?

– Nimic, tanti Polly, nimic ce te-ar supăra. Îmi dai voie să-i duc dânsei răcituri, aşa că de data asta aş vrea să-i duc şi dânsului. Ştii, un picior rupt nu e ca situaţia unui invalid pe viaţă, aşa că nu va dura prea mult, şi doamna Snow poate primi din nou răciturile după o scurtă pauză.

– Dânsului? Picior rupt? Pollyanna, despre ce vorbeşti?

Pollyanna rămase uimită; faţa i se relaxa apoi.

– O, am uitat. Se pare că tu nu ştii. Vezi s-a întâmplat când erai plecată. Chiar în ziua în care ai plecat l-am găsit în pădure; a trebuit să-i descui casa, să dau telefon la doctor, să-i susţin capul şi aşa mai departe. Şi, bineînţeles, de-atunci nu l-am mai văzut. Dar când Nancy a făcut răcituri pentru doamna Snow săptămâna aceasta, m-am gândit ce frumos ar fi să i le pot duce lui în locul ei. Se poate, tanti Polly, doar de data aceasta?

– Oh, da, cum să nu? încuviinţă domnişoara Polly puţin obosită. Cine zici că este?

– Omul. Adică vreau să zic domnul John Pendleton. Domnişoara Polly aproape căzu de pe scaun.

– John Pendleton!

–  Da. Nancy mi-a spus cum îl cheamă. Probabil că-1 cunoşti?

Domnişoara PoUy nu răspunse, ci continuă:

– Tu îl cunoşti?

Pollyanna încuviinţă.

–  O, da. Mereu îmi vorbeşte şi îmi zâmbeşte, acum. E morocănos numai pe dinafară. Mă duc să iau răciturile. Nancy aproape le terminase de pregătit când am plecat, încheie Polly­anna, deja în drum spre bucătărie.

– Pollyanna, aşteaptă! Vocea domnişoarei Polly deveni aspră. M-am răzgândit. Aş prefera să-i duci răciturile doamnei Snow, ca de obicei. Atâta tot. Poţi să pleci acum.

Faţa Pollyannei se posomori*.

– O, dar tanti Polly, boala ei va dura. Ea va continua să fie bolnavă şi să primească lucruri. Dar el are numai un picior rupt, şi picioarele nu durează mult, adică, cele rupte. îl are rupt deja de-o săptămână.

– Da, îmi amintesc. Am auzit că domnul John Pendleton a avut un accident, zise domnişoara Polly puţin înţepată; dar nu am de gând să-i trimit răcituri lui John Pendleton, Pollyanna.

– Ştiu că e morocănos pe dinafară, admise Pollyanna tristă, aşa că-mi închipui că nu-ţi place de el. Dar n-o să-i spun că tu le-ai trimis. Voi spune că-s de la mine. Îmi place de el şi aş fi foarte mulţumită să pot trimite nişte răcituri.

Domnişoara Polly începu să dea din cap. Apoi, deodată, se opri, şi întrebă cu o voce curios de liniştită:

– El ştie cine eşti, Pollyanna?

Fetiţa oftă.

– Nu cred. I-am spus odată cum mă cheamă, dar niciodată nu mi-a repetat numele, niciodată.

– Ştie unde locuieşti?

– O, nu. Nu i-am spus niciodată.

– Atunci, nu ştie că eşti nepoata mea?

– Nu cred.

Pentru o clipă se făcu tăcere. Domnişoara Polly privea spre Pollyanna cu ochi care nu o vedeau. Fetiţa, mutându-se de pe un picior pe altul, oftă tare. Domnişoara Polly tresări şi îşi reveni.

– Foarte bine, Pollyanna, zise în cele din urmă, cu acea voce neobişnuită, aşa de diferită de a ei; poţi, poţi să duci răciturile la domnul Pendleton ca din partea ta. Dar să fim înţelese: eu nu le-am trimis. Fii sigură că el nu-şi închipuie astfel!

– Bineînţeles, tanti Polly, îţi mulţumesc, exclamă Pollyanna dispărând pe uşă.


Căutare…


Am căutat fericirea în valurile mării

Și cu fiecare val ce se izbea de stânci

Te aflam pe Tine, Isus…

Am căutat iubirea pe drumuri pustiite

Și cu cât înaintam mai mult

Te aflam pe Tine, Isus…

Am căutat pace în furtunile vieții

Și căutând plină de durere

Te aflam pe Tine, Isus…

Căutam împlinire în ceea ce doream să fac

Și încercând să mă depășesc pe mine

Te aflam pe Tine, Isus…

Mi-am ridicat ochii ce-i țineam închiși pentru Tine

Și Ti-am văzut durerea murind pentru mine,

Și sângele-Ți șiroaie curgea

ca să-mi dăruiești tot ce eu căutam:

fericirea, iubirea, pacea, împlinirea.

Ți-am dat loc apoi în inima mea,

Și astăzi te găsesc în ea,

Ești aici, exiști  în mine!

Împreună cu Tine pornesc pe drumul vieții mele,

Renunțând la mine..trăiesc pentru Tine!

Tu ești Isus, Mirele meu!

Te iubesc!

Astăzi…


Astăzi…văd lumina pe fața Ta Isuse,

Astăzi.. văd cum Îmi dăruiești trandafiri,

Astăzi… se scutură petale de flori din cer peste chipul meu,

Astăzi…Tu Mirele meu îmi faci viața un curcubeu de lumini și culori,

Tu ești eterna meu Iubire!

Singurul meu Dumnezeu,

Cel ce viața-mi definește,

și mă ajută să pășesc cu încredere pe cale,

Tu Ești un Crin,

Ești Trandafirul meu,

Ești Regele și Mirele meu!

Cântarea mea de laudă ești Tu!

Tu ești Frumosul!

…Și ceea ce-mi doresc de astăzi este ca frumusețea Ta să se oglindească peste și în viața mea.

Te ador!

Îți mulțumesc pentru că Tu ești înțelesul tuturor lucrurilor,

Începutul și Sfârșitul,

Eternul!

 Sursa: http://salvatapentruel.wordpress.com/2012/07/02/astazi-17/

Deschide- mi inima…


Deschide-mi inima Isus

Să-ți pot cuprinde TOTUL în ea.

Deschide-mi inima Isus

ca să domnești doar Tu în ea.

Și după ce a Ta va fi

Te rog închide-o cu pecetea Ta.

Pecetluiește-mi inima Isuse

cu iubirea Ta,

ca tot cei rău în lumea largă

să nu o atingă.

Toarnă în inima mea căldura Ta,

Binecuvântarea,

Iubirea,

Înțelepciunea,

Bucuria Ta!

O, te rog, Isus, deschide-mi inima!

Și lasă Cerul întreg să intre  în ea!

Sursa: salvatapentruel.wordpress.com/2012/07/03/59/