Secretul mulţumirii ( Volumul 1 )


Părăsind capela, Pollyanna nu se duse îndată acasă, ci o luă pe drumul care ducea spre pădure. Cu toate că era o zi de vacanţă (aşa numea ea zilele în care nu avea lecţie de cusut sau de gospodărie), fusese o zi grea, şi Pollyanna se gândi că nimic nu putea să-i facă mai mult bine ca o plimbare prin pădure. Urcă deci cu hotărâre colina, cu toată arşiţa soarelui.

– Nu-i nevoie să mă întorc acasă înainte de cinci şi jumă­tate, îşi zicea ea. Va fi atât de plăcută plimbarea prin pădurea umbrită, chiar dacă urcuşul e greu.

Pădurea Pendleton era splendidă, iar Pollyanna o ştia bine. Dar azi i se părea şi mai frumoasă în ciuda dezamăgirii pe care o avuse cu privire la Jimmy Bean.

– Aş vrea să fie aici acele doamne gălăgioase, oftă Polly­anna, ridicându-şi ochii spre petele de cer azuriu ce se vedeau printre frunzele însorite ale copacilor. Oricum, dacă ar fi aici, sunt sigură că s-ar răzgândi şi s-ar îndura de bietul Jimmy, încheie ea convinsă de aceasta, dar fără a-şi putea explica de ce.

Deodată Pollyanna îşi ridică capul şi ascultă. Un câine lătra în apropiere. într-o clipită apăru în fugă, lătrând.

– Cuţule, cuţule bun… Pollyanna pocni din degete şi aş­tepta uitându-se spre cărarea pe care venise el. Era sigură că mai văzuse acest câine undeva, altă dată. Da, da, îl întâlnise cu „Omul”, adică cu domnul John Pendleton. Privea acum, aşteptându-1 să apară. După câteva minute însă, nezărind pe nimeni, îşi întoarse atenţia asupra câinelui.

Câinele, chiar şi Pollyanna putea vedea aceasta, era neo­bişnuit de agitat. Lătra cu scheunături scurte, alergând înainte şi înapoi pe drumul pe care venise. Când au ajuns la cărarea alăturată, câinele o luă la fugă numai ca să se întoarcă din nou chelălăind şi lătrând.

– Hoo…! ăsta nu-i drumul spre casă, râse Pollyanna urmând în continuare câinele.

Înaintea ei câinele sărea nebuneşte. Era un du-te-vino, îna­inte şi înapoi, între Pollyanna şi cărăruie. Fiecare tresărire a micului trup, şi fiecare privire rugătoare a ochilor lui cafenii erau atât de grăitoare, încât Pollyannaîn cele din urmă înţelese cauza neliniştii lui.

Deodată, câinele ţâşni drept înainte. Peste câteva momente Pollyanna se dumiri: un om zăcea nemişcat lângă o stâncă enormă, la câţiva paşi de cărare.

O crenguţă uscată trosni sub picioarele Pollyannei, şi omul întoarse capul. Cu un ţipăt de mirare, Pollyanna alergă spre el.

– Domnule Pendleton, eşti rănit?

– Rănit? Ba nu, deloc! Mă odihnesc doar la soare, răspunse el cam răstit. Să vedem ce te pricepi să faci. Eşti în stare să faci ceva de folos?

Pollyanna respiră din greu, apoi, cum îi era obiceiul, răs­punse la fiecare întrebare.

– Iată domnule Pendleton, eu… eu nu ştiu şi nu pot face multe lucruri, dar doamnele de la Asistenţă, în afară de doamna Rawson, spuneau că sunt îndemânatică. Eu le-am auzit spunând aceasta, fără ca ele să o ştie.

Omul zâmbi anevoie.

– Bine; bine, fetiţo, îţi cer scuze. Dar vai!… nătângul ăsta de picior… Acum ascultă. Se opri şi cu oarecare greutate duse mâna la buzunarul pantalonului, şi scoase afară o legătură de chei din care desprinse una, ţinând-o între două degete. La cinci minute distanţă de aici, zise el, urmând drept această cărare vei găsi casa mea. Cu această cheie vei intra acolo, prin veranda laterală, ştii ce este o verandă?

– Desigur, domnule, şi mătuşa mea are o verandă cu un salonaş de vară deasupra ei. Pe acel acoperiş am dormit eu odată, numai că n-am putut dormi de fapt, fiindcă m-au găsit.

– Ei, bine! Când vei ajunge acasă treci drept prin hol până la uşa din spate. Pe biroul mare din mijlocul camerei vei găsi un telefon. Ştii cum să foloseşti telefonul?

– Da, domnule! Odată când tanti Polly…

–  Să nu vorbim acum de mătuşa ta, o întrerupse omul certând-o. Făcu o sforţare dar nu se putu mişca. Vei căuta numărul doctorului Thomas Chilton în cartea de telefon care trebuie să fie atârnată alături de masă sau undeva pe acolo. Cred că ştii ce este o carte de telefon.

– Desigur, domnule, îmi place foarte mult să mă uit în aceea a mătuşii mele. Sunt în ea atâtea nume caraghioase şi…

– Spune doctorului Chilton că John Pendleton se află lângă Stânca Micului Vultur, în pădurea Pendleton, cu un picior rupt, . şi că îl roagă să vină imediat cu o targa şi cu doi oameni. Va ştii el ce să facă apoi. Spune-i să vină pe cărarea dinspre casă.

– Un picior rupt? O, domnule Pendleton, ce grozăvie! se înfiora Pollyanna. Sunt atât de mulţumită că am venit. Nu pot să fac…

– Ba poţi, dar e evident că nu vrei! Ai de gând sau nu să isprăveşti odată cu vorba, îngână omul, şi să faci ce ţi-am spus? Şi cu un mic ţipăt, Pollyanna plecă.

Pollyanna nu se mai opri să se uite la petele albastre ce se vedeau printre copacii însoriţi. îşi ţinea ochii pe cărare ca nu cumva o crenguţă sau o piatră să-i împiedice paşii grăbiţi.

Nu după mult timp ajunse lângă casă. O mai văzuse ea mai înainte, dar niciodată de aproape ca acum. O impresiona adânc înfăţişarea ei impunătoare cu pridvoarele cu stâlpi de piatră şi cu intrarea monumentală. După o clipa de şovăire porni grăbită spre uşa laterală de la verandă. Degetele ei înţepenite de tare ce strânsese cheia, cu greu putură deschide broasca; în cele din urmă, însă, masiva uşă sculptată se deschise. Pollyanna respiră cu greu. Cu toată graba ei, se opri un mo­ment, puţin înspăimântată, pentru a privi vastul şi întunecosul vestibul. Gândurile i se învălmăşeau în minte. Ea era acum în casa lui John Pendleton, casa misterului, casa în care nu intra nimeni, afară de stăpân. Aici se afla, undeva, un schelet. Totuşi Pollyanna trebuia sa intre în aceste camere înfricoşătoare şi să telefoneze doctorului, spunându-i că stăpânul casei zăcea rănit…

Cu un strigăt înăbuşit, fără a se uita în dreapta nici în stânga, Pollyanna străbătu vestibulul fugind şi ajunse la uşa camerei care-i fusese indicată. Această cameră era întunecoasă ca o pădure deasă, dar prin fereastra din dreapta soarele trimetea pe podea o lungă rază aurită, în lumina căreia văzu telefonul ce se afla pe biroul masiv din mijlocul camerii. Pollyanna se îndreptă spre el grăbită. Cartea de telefon nu se afla acolo, ci era pe podea. Ea o găsi imediat, şi cu degetul ei, tremurând, urmări coloana literei C. până ajunse la numele Chilton. Însuşi doctorul răspunse la telefon. Tremurând, ea îi povesti toată întâmplarea, iar după ce răspunse tuturor întrebărilor docto­rului, puse jos receptorul, oftând uşurată.

Abia acum Pollyanna aruncă o privire grăbită în jurul ei. Cu o impresie confuză, de draperii roşii, ziduri acoperite cu cărţi, duşumele murdare, birou dezordonat, nenumărate du­lapuri închise – din care unul cu siguranţă ascundea schele­tul – fugi prin vestibul la uşa cea mare pe care o lăsase deschisă când intrase. După un timp ce păru scurt chiar şi rănitului, Pollyanna se întoarse iar în pădure lângă rănit.

– Ei, ce s-a întâmplat? N-ai putut intra? întrebă el.

Pollyanna deschise ochii mari.

– Ba am intrat. Aş fi eu oare aici dacă n-aş fi reuşit? Doc­torul va veni cât de repede posibil cu oameni şi cu tot ce trebuie. Cunoaşte perfect locul unde te afli, spunea el, şi de aceea n-am mai stat să-1 aştept. Doream să mă întorc lângă dumneata cât mai repede.

– Într-adevăr? Ei, bine, îţi admir gestul, dar cred că ai fi putut găsi o tovărăşie mai plăcută în altă parte.

– De ce, pentru că eşti atât de morocănos?

– Mulţumesc pentru sinceritatea ta.

Pollyanna zâmbi.

– Dar nu eşti morocănos decât pe dinafară, şi nu pe dinăuntru.

– Nu mai spune! De unde ştii? întrebă omul silindu-se să-şi schimbe poziţia capului fără a mişca restul corpului.

– Am observat eu în diferite împrejurări – mai întâi după felul cum îţi tratezi câinele, adăugă ea, arătând mâna pe care o ţinea el pe capul fin şi sensibil al câinelui. Te miri cum câinii şi pisicile cunosc mai bine sufletul decât oamenii mari, nu-i aşa? Ascultă, domnule, eu am să-ţi ţin capul, spuse ea brusc.

Omul strâmbă din nas şi gemu de câteva ori, dar la urmă găsi că genunchii Pollyannei înlocuiau cu folos căpătâiul de stâncă pe care-şi odihnise capul până acum.

– E mai bine aşa, murmură el încet.

Nu mai spuse nimic câteva clipe. Pollyanna se întreba dacă nu doarme. Dar nu se putea; îl vedea ea bine cum îşi strângea buzele pentru a-şi stăpâni gemetele de durere. Pollyannei îi dădură lacrimile, văzând trupul acestui om voinic zăcând ne­putincios. Una din mâinile lui, cu degetele încleştate era jos, nemişcată; cealaltă, deschisă, se lăsase pe capul câinelui. Animalul, cu ochii lui îngrijoraţi şi inteligenţi, aţintiţi pe faţa stă­pânului sau, sta şi el neclintit. Era linişte completă.

Minut după minut, timpul trecea. Soarele cobora spre apus şi umbra creştea sub copaci. Pollyanna stătea atât de liniştită, încât parcă nici nu respira. O păsărică sălta chiar pe lângă mâna ei şi o veveriţă îşi scutură codiţa pe o creangă aproape de nasul ei, ţinându-şi ochii ei strălucitori aţintiţi tot timpul asupra câinelui nemişcat. Deodată, câinele ciuli urechile şi gemu încet, apoi latră scurt şi ascuţit. In clipa următoare, Pollyanna auzi voci şi văzu venind trei oameni care purtau o targa, şi alte obiecte. Cel mai mare (un om cu o faţă binevoitoare şi bine rasă, pe care Pollyanna îl cunoştea din vedere ca fiind doctorul Chilton), înainta vesel.

– Ce faci domnişoară, te joci de-a infirmeria?

– Nicidecum, domnule, răspunse ea zâmbind. I-am sus­ţinut numai capul; nu i-am dat nici o doctorie. Sunt foarte mulţumită că m-am aflat azi aici.

–  Şi eu, zise doctorul, dându-i toată atenţia cuvenită rănitului.

 

***

          Pollyanna se întoarse târziu acasă în ziua accidentului domnului John Pendleton, dar scăpă uşor, fară mustrări. Nancy o aştepta la uşa.

– Bine că te văd iar cu ochii mei, strigă ea, oftând. Este ora şase şi jumătate!

– O ştiu, zise Pollyanna îngrijorată, dar nu merit ceartă, te asigur. Şi cred că nici tanti Polly nu va avea nimic de zis.

– Nici nu o să aibă prilejul, zise Nancy mulţumită. A plecat.

– A plecat?! strigă Pollyanna. Doar n-a plecat din cauza mea. Îşi aduse aminte de toate întâmplările acelei zile, de băiatul, pisica şi câinele nedoriţi şi de cuvintele nepermise  „mulţumită” şi „tata” pe care le repetase fără voie. Spune-mi, te rog, că n-a plecat din cauza mea.

– Nu, deloc, răspunse Nancy glumind. A murit subit vărul ei din Boston, şi a trebuit să plece. Îndată ce ai ieşit tu pe uşă, a primit o telegrama. Va fi plecată pentru trei zile. Ce mulţu­mite vom fi! Amândouă vom îngriji de casă şi totul va merge de minune.

Pollyanna dădu din cap jignită.

– Mulţuirută? O, Nancy! Când e vorba de înmormântare?

– Dar nu de înmormântare sunt eu mulţumită, domnişoară, ci de… Nancy tăcu brusc. Un zâmbet şiret îi lumină faţa. Doar tu m-ai învăţat să joc acest joc.

Pollyanna se încruntă.

– Nancy, sunt lucruri cu care nu e permis a te juca, şi o înmormântare este tocmai unul din aceste lucruri. Nu e nimic în ea de care să te bucuri.

Nancy începu să râdă.

– Putem totuşi să fim mulţumite că nu e înmormântarea noastră, observă ea foarte serioasă. Dar Pollyanna n-auzea, începuse să povestească despre accident; într-o clipită, Nancy o asculta cu gura căscată.

În după amiaza zilei următoare, Pollyanna întâlni pe Jimmy Bean la locul hotărât. Cum şi era de aşteptat, Jiminy arătă o mare întristare când află că doamnele de la Asistenţă ar fi adoptat mai uşor un copil indian decât pe el.

– Ei bine! E normal să fie aşa, se tângui el. Fără îndoială, lucrurile îndepărtate totdeauna apar mai frumoase decât cele apropiate. Tot astfel ne pare mai bun ce este în cealaltă parte a farfuriei, decât ce se găseşte în partea noastră. Doamne, cum aş dori ca cineva de departe, din India, să se îndure şi de mine. N-ar fi drept aşa?

Pollyanna bătu din palme.

– Dar ştii că ai dreptate? Ai găsit o soluţie bună, Jimmy. Voi scrie doamnelor mele de la Asistenţa socială despre tine.

Ele nu locuiesc în India, totuşi sunt foarte departe de aici; prin urinare, e tot cam aşa. Ţi-ai fi dat seama dacă ai fi făcut cu mine această lungă călătorie.

– Crezi oare că m-ar primi? întrebă el…

– Bineînţeles. Doar şi ele se ocupă de copii indieni. Pot foarte bine să-şi închipuie de data asta că eşti micul lor indian. Locuieşti destul de departe pentru ca numele tău să figureze în capul listei lor de donaţii. Ai să vezi. Am să-i scriu doamnei White, ba nu, doamnei Jones. Doamna White are mai mulţi bani, dar doamna Jones dă mai mulţi; nu e curios aşa ceva? Sunt sigură însă că te va lua una din ele.

– Bine, nu uita însă te rog să le spui că voi munci pentru întreţinerea mea, spuse Jimmy. Eu nu sunt un cerşetor, şi afacerile sunt afaceri, chiar şi cu doamnele de la Asistenţă. Şovăi puţin, apoi adăugă: Va fi poate mai bine să stau unde sunt, până ce vei primi un răspuns?

– Fără-ndoială, zise Pollyanna. Voi ştii eu unde sa te găsesc. Ele te vor lua, sunt sigură; eşti destul de departe de ele. Pe mine nu m-a luat tanti Polly? Se opri puţin apoi urmă: Nu crezi că eu sunt mica indiană a mătuşii mele?

– Ba cred că eşti cea mai hazlie fetiţă din -lume, zise Jimmy îndepărtându-se.

La vreo săptămână după întâmplarea din pădurea Pendleton, Pollyanna zise mătuşii sale:

– Tanti Polly, te-ar supăra mult dacă aş duce azi răciturile de viţel altcuiva decât doamnei Snow? Sânt sigură că doamna Snow nu s-ar supăra.

– Vai de mine, Pollyanna, ce idee ţi-a mai venit? Eşti o fetiţă extraordinară.

Pollyanna se îngrijoră.

– Tanti Polly, te rog spune-mi ce înseamnă extraordinară. Dacă eşti extraordinară nu poţi fi şi ordinară, nu-i aşa?

– Nu, tu nu poţi fi în nici un caz ordinară.

– Ah, ce bine-mi pare! Atunci sunt mulţumită că sunt ex­traordinară, strigă Pollyanan cu bucurie. înţelegi tu, doamna White avea obiceiul să spună că doamna Rowson era o femeie ordinară, şi n-o putea suferi. Se cert… vreau să spun că tata avea… adică nouă ne era mult mai greu să menţinem pacea între ele decât între celelalte doamne, se corectă Pollyanna, puţin descumpănită de eforturile de a naviga între Scylla recomandaţiilor tatălui său de a nu vorbi de certuri în biserică, şi Charybda recomandaţiilor mătuşii sale de a nu vorbi de tatăl său.

– Da, da; ajunge, o întrerupse tanti Polly, cu nerăbdare. Vorbeşti cam mult Pollyanna, şi întotdeauna găseşti mijlocul de a aduce vorba despre doamnele tale de la Asistenţă.

– Da tanti Polly, zise fetiţa veselă, o recunosc, dar trebuie să înţelegi; ele m-au crescut şi…

– De ajuns Pollyanna, interveni o voce rece. Acum, ce spuneai despre răcituri?

– Nimic, tanti Polly, nimic ce te-ar supăra. Îmi dai voie să-i duc dânsei răcituri, aşa că de data asta aş vrea să-i duc şi dânsului. Ştii, un picior rupt nu e ca situaţia unui invalid pe viaţă, aşa că nu va dura prea mult, şi doamna Snow poate primi din nou răciturile după o scurtă pauză.

– Dânsului? Picior rupt? Pollyanna, despre ce vorbeşti?

Pollyanna rămase uimită; faţa i se relaxa apoi.

– O, am uitat. Se pare că tu nu ştii. Vezi s-a întâmplat când erai plecată. Chiar în ziua în care ai plecat l-am găsit în pădure; a trebuit să-i descui casa, să dau telefon la doctor, să-i susţin capul şi aşa mai departe. Şi, bineînţeles, de-atunci nu l-am mai văzut. Dar când Nancy a făcut răcituri pentru doamna Snow săptămâna aceasta, m-am gândit ce frumos ar fi să i le pot duce lui în locul ei. Se poate, tanti Polly, doar de data aceasta?

– Oh, da, cum să nu? încuviinţă domnişoara Polly puţin obosită. Cine zici că este?

– Omul. Adică vreau să zic domnul John Pendleton. Domnişoara Polly aproape căzu de pe scaun.

– John Pendleton!

–  Da. Nancy mi-a spus cum îl cheamă. Probabil că-1 cunoşti?

Domnişoara PoUy nu răspunse, ci continuă:

– Tu îl cunoşti?

Pollyanna încuviinţă.

–  O, da. Mereu îmi vorbeşte şi îmi zâmbeşte, acum. E morocănos numai pe dinafară. Mă duc să iau răciturile. Nancy aproape le terminase de pregătit când am plecat, încheie Polly­anna, deja în drum spre bucătărie.

– Pollyanna, aşteaptă! Vocea domnişoarei Polly deveni aspră. M-am răzgândit. Aş prefera să-i duci răciturile doamnei Snow, ca de obicei. Atâta tot. Poţi să pleci acum.

Faţa Pollyannei se posomori*.

– O, dar tanti Polly, boala ei va dura. Ea va continua să fie bolnavă şi să primească lucruri. Dar el are numai un picior rupt, şi picioarele nu durează mult, adică, cele rupte. îl are rupt deja de-o săptămână.

– Da, îmi amintesc. Am auzit că domnul John Pendleton a avut un accident, zise domnişoara Polly puţin înţepată; dar nu am de gând să-i trimit răcituri lui John Pendleton, Pollyanna.

– Ştiu că e morocănos pe dinafară, admise Pollyanna tristă, aşa că-mi închipui că nu-ţi place de el. Dar n-o să-i spun că tu le-ai trimis. Voi spune că-s de la mine. Îmi place de el şi aş fi foarte mulţumită să pot trimite nişte răcituri.

Domnişoara Polly începu să dea din cap. Apoi, deodată, se opri, şi întrebă cu o voce curios de liniştită:

– El ştie cine eşti, Pollyanna?

Fetiţa oftă.

– Nu cred. I-am spus odată cum mă cheamă, dar niciodată nu mi-a repetat numele, niciodată.

– Ştie unde locuieşti?

– O, nu. Nu i-am spus niciodată.

– Atunci, nu ştie că eşti nepoata mea?

– Nu cred.

Pentru o clipă se făcu tăcere. Domnişoara Polly privea spre Pollyanna cu ochi care nu o vedeau. Fetiţa, mutându-se de pe un picior pe altul, oftă tare. Domnişoara Polly tresări şi îşi reveni.

– Foarte bine, Pollyanna, zise în cele din urmă, cu acea voce neobişnuită, aşa de diferită de a ei; poţi, poţi să duci răciturile la domnul Pendleton ca din partea ta. Dar să fim înţelese: eu nu le-am trimis. Fii sigură că el nu-şi închipuie astfel!

– Bineînţeles, tanti Polly, îţi mulţumesc, exclamă Pollyanna dispărând pe uşă.