Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


Faţada de pietre cenuşii a casei îi părea Pollyannei foarte diferită la cea de a doua ei vizita la casa lui John Pendleton. Geamurile erau deschise, şi o femeie bătrână întindea hai­nele la uscat în curtea din spate. Trăsura doctorului se afla sub umbrar.

Ca şi ultima dată, Pollyanna intră pe uşa laterală. De data aceasta sună la sonerie; degetele nu-i mai erau înţepenite de strânsul legăturii de chei, ca ultima dată.

O faţă familiară de câine apăru pe trepte întâmpinând-o şi, după o aşteptare scurtă, femeia, ce agăţă hainele, apăru la uşă.

– Dacă nu va supăraţi, am adus nişte răcituri de viţel pentru domnul Pendleton, zâmbi Pollyanna.

– Mulţumim, zise femeia, luând castronul din mâna fetiţei. De la cine să-i spun ca sunt? Răcituri, zici?

Doctorul apăru în hol chiar în clipa aceea, auzi cuvintele femeii şi văzu expresia dezamăgită a fetiţei. Interveni repede:

– Hm! răcituri de viţel? întrebă el voios. O să-i placa! Pro­babil că ai vrea să-1 vezi pe pacient, nu-i aşa?

– O, da, domnule, radie Pollyanna; şi femeia, ascultând de doctor, o conduse din nou de-a lungul coridorului, cu o ex­presie vădită de uimire pe faţă.

În spatele doctorului, un tânăr infirmier adus din oraşul cel mai apropiat, exclamă impacientat:

– Dar, domnule doctor, nu a dat domnul Pendleton ordin ca nimeni să nu fie admis?

– O, da, încuviinţă doctorul, netulburat. Dar acum eu dau ordine. Îmi asum riscul; apoi adăugă şmechereşte: Tu n-ai cum să ştii, dar fetiţa aceea îi e mai de folos ca o doză de medica­mente. Dacă cineva poate să-1 înveselească pe Pendleton, ea poate. De asta am trimis-o.

– Cine e fetiţa?

Doctorul ezită pentru o clipă.

– Este nepoata uneia dintre cele mai renumite locuitoare ale noastre. O cheamă Pollyanna Whittier. Nu o cunosc prea bine, dar mă bucur să-ţi spun că mulţi din pacienţii mei o cunosc.

Infirmierul zâmbi.

– Incredibil! Şi care este secretul ei? Doctorul dădu din cap.

– Nu ştiu. Din câte am înţeles eu are un spirit imens de mulţumire pentru tot ce i se-ntâmplă sau are să i se întâmple, în orice caz, vorbele ei nostime îmi sunt repetate de toţi, şi din câte îmi dau eu seama, „a fi mulţumit” este miezul lor. Aş vrea, adăugă el zâmbind, s-o pot prescrie, cum prescriu un medicament; totuşi, dacă lumea ar fi plină de oameni ca ea noi cu medicina noastră am ajunge la sapă de lemn, râse el apu­când hăţurile şi urcând în trăsură.

Între timp Pollyanna, urmând ordinele doctorului, se în­drepta spre camera lui John Pendleton. Drumul ei trecea prin marea bibliotecă de la capătul holului, şi cu toate că trecu repede, Pollyanna observă marile schimbări ce avuseseră loc. Pereţii plini de cărţi şi perdelele roşii erau la fel; totuşi, lipsea dezordinea de pe birou, mizeria de pe jos şi nu se vedea nici un fir de praf. Cartea de telefon era agăţată la locul ei şi bron­zul căminului fusese lustruit. Una din uşile misterioase era deschisă, şi însoţitoarea ei se îndreptă spre ea. Într-o clipă, Pollyanna se afla într-o cameră de dormit, frumos mobilată, în timp ce îngrijitoarea spunea cu o voce timidă:

– Domnule, dacă nu vă supăraţi, este aici o fetiţă cu nişte răcituri. Doctorul a zis să… o aduc aici.

În următoarea clipă, Pollyanna se afla singură cu un om cu o înfăţişare mânioasă, întins pe pat.

– Auzi, nu ţi-am spus…, începu cu o voce supărată domnul Pendleton. O, tu eşti! exclamă el uşurat în timp ce Pollyanna se apropia de pat.

– O, da, domnule, zâmbi Pollyanna. Îmi pare aşa de bine că m-au lăsat să intru! Ştii, la început femeia aproape că mi-a luat răciturile şi mi-era teamă că nu te voi vedea deloc. Apoi a venit doctorul şi a zis că pot să intru. E frumos din partea lui că m-a lăsat să te văd.

În ciuda sa însuşi, omul zâmbi, şi nu fu în stare să spună decât: Hîm hîm.

– Şi ţi-am adus nişte răcituri, încheie Pollyanna. Sper să-ţi placă, zise ea nesigură.

– N-am mâncat aşa ceva niciodată. Zâmbetul fugar dispă­ruse şi faţa omului deveni din nou încruntată.

Pentru o clipă, faţa Pollyannei reflectă dezamăgirea ei, dar se lumină când ea puse castronul pe masă.

– O, nu? Atunci n-ai de unde să ştii că nu-ţi plac, nu-i aşa? Deci, sunt mulţumită că n-ai avut ocazia până acuma. Dacă ai şti numai…

– Da, da; un lucru ştiu sigur, şi anume, că mă aflu întins pe spate în clipa aceasta, şi că am şansa să stau aici până în ziua de apoi.

Pollyanna păru mirată.

– O, nu! Nu va fi până în ziua de apoi, sunt sigură, când îngerul Gavril va suna din trâmbiţă, decât dacă aceasta va fi mai curând decât ne aşteptăm – o da, bineînţeles, Biblia spu­ne că va veni mai curând decât ne aşteptăm, dar eu nu cred -adică, bineînţeles că cred în Biblie; dar ce vreau să spun este că nu cred că o să vină atât de repede încât să vină acum, şi…

John Pendleton izbucni într-un râs zgomotos. Infirmierul ce intrase pe uşă chiar atunci auzi râsul şi se retrase încetişor. Pe faţa lui era expresia cu care un bucătar, speriat ca o adiere rece de aer ar putea da înapoi prăjitura necoaptă, închide în grabă uşa cuptorului.

– Ai cam încurcat borcanele! zise John Pendleton amuzat.

Fetiţa râse.

– Într-adevăr. Dar ce vreau să-ţi spun este că picioarele nu sunt de lunga durată, adică cele rupte, ca boala invalizilor pe viaţă, cum e doamna Snow. Deci fii sigur că nu va dura până în ziua de apoi. Mă gândesc că ar trebui să lîi mulţumit de aceasta.

– O, dar sunt, replică omul acru.

–  Şi pe lângă aceasta, ţi-ai rupt numai unul. Poţi să fii mulţumit că nu le-ai rupt pe amândouă. Pollyanna se pregătea să îndeplinească lucrarea.

– Desigur! Ce noroc! zise omul ridicând din sprâncene; în aceeaşi ordine de idei, ar trebui să fiu mulţumit că nu sunt un centiped şi nu mi-am rupt cincizeci de picioare!

Pollyanna chicoti.

– O, şi mai bine, zise ea. Ştiu ce este un centiped; un ani­mal cu multe picioare. Şi poţi să fii mulţumit…

– O, desigur, întrerupse brusc omul cu vechea amără­ciune în voce; de asemenea pot să fiu mulţumit pentru această odihnă, pentru infirmier, doctor şi acea femeie imposibilă din bucătărie!

–  Desigur, domnule; gândeşte-te numai cât de rău ar fi dacă nu i-ai avea!

– Eu… ce? întrebă omul nedumerit.

– Vreau să spun, gândeşte-te numai cât de rău ar fi dacă nu i-ai avea şi ar trebui să zaci acolo!

– Ca şi când aceasta n-ar fi de fapt problema, ripostă omul ţâfnos, tocmai faptul că zac aici! Şi tu te-aştepţi ca eu să fiu mulţumit când o femeie nătângă înu deranjează toată casa sub pretextul că face ordine, şi un bărbat o ajută sub pretextul de infirmier, ca să nu mai vorbim de doctoral care-i aţâţă pe amândoi, şi toţi, între timp, se aşteaptă ca eu să-i plătesc pen­tru aceasta, şi încă foarte bine.

Pollyanna se încruntă înţelegător.

– Da, ştiu. Păcat de asta, adică de banii pe care i-ai strâns de atâta timp.

– Ce spui?

– Făcând economie, cumpărând fasole şi peşte. Auzi, zice că-ţi place fasolea, sau ţi-ar place mai bine curcanul daca n-ar fi aşa scump?

– Ascultă, fetiţo, despre ce tot vorbeşti? Pollyanna zâmbi bucuroasă.

– Despre bani. Ştii, lipsindu-te pe tine şi strângând pen­tru păgâni. Vezi, am aflat. Domnule Pendleton, tocmai prin aceasta am fost sigură că nu eşti mânios pe dinăuntru. Nancy mi-a spus.

Omul rămase cu gura deschisă.

– Nancy ţi-a spus că strâng bani pentru… Pot să întreb cine este această Nancy?

– Nancy a noastră. Lucrează pentru tanti Polly?

– Tanti Polly! Cine este tanti Polly?

– E domnişoara Polly Harrington; eu locuiesc cu ea. Omul tresări puternic.

– Domnişoara Polly Harrington! îngână el. Tu locuieşti cu ea?

-Da, sunt nepoata ei. M-a luat ca să mă crească, dato­rită mamei mele, şovăi           Pollyanna, cu o voce scăzută. Mama a fost sora ei. Şi după ce tata s-a dus să fie cu ea şi cu restul în Cer, nu mai era nimeni să aibă grijă de mine afară de doamnele de la Asistenţă; aşa că m-a luat ea.

Omul nu răspunse. Cum stătea culcat pe perne, faţa îi devenise foarte albă, aşa încât Pollyanna se înspăimântă. Se ridică nesigură în picioare.

– Cred că ar trebui să plec acum, îndrăzni ea. Sper că o să-ţi placă răciturile.

Omul îşi întoarse brusc capul şi deschise ochii. În adân­cimea lor întunecoasă,    Pollyanna detecta, spre surpriza ei, un dor neaşteptat.

– Deci tu eşti nepoata domnişoarei Harrington, zise el uşor.

– Da, domnule.

Ochii întunecaţi ai omului întârziară pe faţa ei, până când Pollyanna, simţindu-se puţin nerăbdătoare, murmură:

– Îmi închipui că o cunoşti.

Buzele lui John Pendleton schiţară un zâmbet vag.

– O, da; o cunosc. Ezită, apoi continuă cu acelaşi zâmbet curios pe buze. Doar nu vrei să spui că domnişoara Polly Harrington mi-a trimis răciturile tocmai mie! zise el cumpătat.

Pollyanna părea agitată.

– N… Nu, domnule; nu ea. Mi-a spus să fiu sigură că tu nu o să crezi că sunt de la ea. Dar eu…

– Mi-am închipuit, pecetlui scurt omul, întorcându-şi capul. Pollyanna, foarte necăjită, ieşi pe vârful picioarelor din camera.

Sub umbrar îl găsi pe doctor aşteptând în trăsură. Infir­mierul se afla lângă treptele trăsurii.

– Domnişoara Pollyanna, pot să am onoarea de a te con­duce acasă? întrebă doctorul zâmbind. Era gata să plec acum câteva minute; apoi am decis să te-aştept.

– Mulţumesc, domnule. îmi pare bine că ai aşteptat. Îmi place foarte mult să merg cu trăsura, radie Pollyanna în timp ce lua mâna oferită pentru a se urca.

– Într-adevăr? zâmbi doctorul, dând din cap pentru a-şi lua rămas bun de la infirmierul de pe trepte. După cât îmi pot da eu seama, ţie îţi place să faci o grămadă de lucruri, nu-i aşa? adăugă el în timp ce trăsura se îndepărta.

Pollyanna râse.

– Hm, nu m-am gândit. Îmi face impresia că da, admise ea. Îmi place să fac mai orice lucru care aparţine de „a trăi”. Desigur că nu-mi place să fac celelalte lucruri: cusutul, citirea cu voce tare şi altele asemănătoare. Dar ele oricum nu sunt „a trăi”.

– Nu? Atunci ce sunt?

– Tanti Polly zice că sunt „a învăţa să trăieşti”, oftă Polly­anna cu un zâmbet jalnic.

Doctorul avu şi el un zâmbet ciudat.

– Într-adevăr? Ei bine! puteam să-mi închipui că tocmai aşa ceva va spune.

– Da, răspunse Pollyanna. Dar eu gândesc cu totul altfel. Nu cred că am nevoie să învăţ cum „să trăiesc”.

Doctorul oftă prelung.

– Cu toate acestea, mă tem. fetiţo, că unii dintre noi au ne­voie să înveţe.    Apoi rămase tăcut pentru un timp. Pollyanna, uitându-se pe furiş la faţa lui, simţi un sentiment ciudat de milă. El arăta aşa de trist şi ar fi dorit să facă ceva să-1 mângâie, de aceea îi spuse cu glas sfios:

– Domnule Chilton, eu credeam că lucrul cel mai mulţumi­tor din lume e să fii doctor.

– Mulţumitor!? când eu văd atâta suferinţă zilnic, în toate părţile? exclamă el.

Ea încuviinţă din cap.

– O ştiu; dar dumneata uşurezi pe cei suferinzi şi desigur că îţi pare bine să poţi fi de folos. Deci asta te face cel mai mulţumit dintre toţi, tot timpul.

Ochii doctorului se umplură de lacrimi. Viaţa îi era atât de singuratică. Nu avea nici soţie, nici cămin, afară de două camere reci, într-o pensiune. Totuşi îi era dragă profesiunea lui. Pri­vind în ochii strălucitori ai Pollyannei avu impresia că o mână iubitoare îl mângâia în semn de binecuvântare. Simţea că nici­odată de-acum înainte zilele obositoare şi nopţile de veghe nu-1 vor mai putea istovi, căci trăia de acum acea însufleţire pe care i-o strecurase în suflet Pollyanna.

– Dumnezeu să te binecuvintezc, fetiţo, zise el cu glasul schimbat. Apoi cu zâmbetul voios pe care-1 cunoşteau pacienţii lui adăugă: Cred că şi doctorul, ca şi bolnavii lui, avea nevoie de o doză din acel tonic. Cuvintele acestea o intrigară mult pe Pollyanna, până când zări o veveriţă ce trecea în grabă drumul, şi aceasta îi atrase toată atenţia.

Doctorul o lăsă la poarta ei, zâmbi către Nancy care mătura prin curte, apoi plecă repede.

– Ce frumoasă plimbare am avut în trăsura doctorului, spuse Pollyanna urcând scările în fugă. Nu ştii cât de drăguţ e, Nancy!

– Într-adevăr?

– Da. Şi i-am spus că profesiunea lui, după mine, e una din cele mai fericite din câte sunt.

– Ce spui? Fericire e asta de a merge întotdeauna la bol­navi sau chiar la oameni sănătoşi, dar care-şi închipuie că sunt bolnavi, ceea ce e şi mai rău? Faţa Nancyei era plină de neîn­credere.

Pollyanna râse veselă.

– Da, tocmai aşa mi-a răspuns şi el; dar vezi, este totuşi un mijloc de a fi fericit chiar şi atunci. Ghici care!

Nancy se gândi puţin. Ea se lăuda că putea juca acum jocul mulţumirii” cu cea mai mare uşurinţă. Apoi, îi mai plăcea să caute dezlegarea “enigmelor” Pollyannei, cum numea unele din chestiunile ridicate de ea.

– O, ştiu! E tocmai contrariul de ceea ce-ai spus doamnei Snow.

– Contrariul? repetă Pollyanna, vădit mirată.

– Da, i-ai spus că putea fi mulţumită că ceilalţi nu erau ca dânsa, toţi bolnavi.

– Da, aprobă Pollyanna.

– Ei bine, doctorul poate fi mulţumit că nu e ca ceilalţi oa­meni pe care-i îngrijeşte, încheie Nancy triumfătoare.

Era acum rândul Pollyannei să cadă pe gânduri.

– Da…, e desigur şi aceasta o soluţie, dar nu la aceasta mă gândeam eu; dealtfel gândul acesta conţine ceva ce nu-mi place. Nu e ca şi când el e mulţumit de suferinţele lor, totuşi… Tu joci într-un mod ciudat jocul, adăugă Pollyanna oftând, apoi intră în casă.

Găsi pe domnişoara Polly în salon.

– Cine era omul acela, cel cu trăsura care te-a adus acasă, Pollyanna? întrebă mătuşa ei puţin tăios.

– Era doctorul Chilton, tanti Polly. Nu-1 cunoşti?

– Doctorul Chilton! Ce căuta el… aici?

– El m-a adus acasă în trăsura lui. O, îi dusesem răciturile domnului Pendleton şi…

Domnişoara Polly înălţă capul:

– Pollyanna, sper că nu şi-a închipuit că eu i le-am trimis.

– O, nu, tanti Polly. I-am spus eu că nu i le-ai trimis tu.

Domnişoara Polly se înroşi grozav la faţă.

– I-ai spus aşa ceva?

Pollyanna deschise ochii inari auzind tonul mustrător al mătuşii sale.

– Dar nu mi-ai spus tu aşa, tanti Polly?

Polly oftă.

– Ţi-am spus, Pollyanna, că nu i le trimiteam eu, şi ţi-am mai recomandat să iei seama să nu creadă el aceasta, ceea ce e cu totul altceva decât a-i spune în faţă că nu i le-am trimis eu.

Zicând aceste lucruri, Polly plecă supărată.

– Vai de mine! oftă Pollyanna. Nu prea văd deosebirea, apoi merse să-şi atârne pălăria în cuiul special rânduit pentru aceasta de mătuşa sa.

Într-o zi ploioasă cam la o săptămână după vizita Pollyannei la domnul John Pendleton, Timotei o conduse pe dom­nişoara Polly la o întrunire a comitetului de doamne de la Asistenţa Socială. Când se înapoie de acolo, cam pe la 3 după amiază, obrajii îi erau îmbujoraţi, iar părul ei răsfirat de vân­tul umed îi încununa fruntea cu cârlionţi scăpaţi din agrafe. Niciodată Pollyanna nu o mai văzuse astfel pe Polly.

– O, o! Tanti Polly şi tu ai bucle, strigă ea încântată, jucând în jurul mătuşii sale pe când aceasta intra în salon.

– Ce spui că am, copilă zburdalnică?

Pollyanna se tot învârtea veselă în jurul ei.

– Niciodată nu mi-ain închipuit că ai bucle! Cum se poate să le fi avut fără ca eu să ştiu? Crezi că aş putea să am şi eu?… adică înainte să ajung în Cer, strigă ea, prinzând în degetele ei cârlionţii ce atârnau lângă urechea mătuşii sale. Dar în cazul meu n-ar putea fi negri.

– Pollyanna, ce înseamnă zarva aceasta? întrebă Polly grăbindu-se să-şi scoată pălăria pentru a-şi rândui părul ca de obicei.

– Nu, nu, te rog tanti Polly! glasul vesel al Pollyannei de­veni deodată rugător. Nu strânge aceste frumoase bucle negre. O, tanti Polly, sunt atât de frumoase!

– Glumeşti! Spune-mi te rog, Pollyanna, ce ţi-a trecui prin minte când te-ai dus la doamnele de la Asistenţă pentru a le vorbi în mod absurd despre acel mic cerşetor?

– De bună seamă că nu glumesc, zise Pollyanna, răspun­zând numai la prima parte a observaţiilor făcute de mătuşa ei. Nici nu ştii cât de frumoasă eşti cu părul aşezat astfel. O, tanti Polly, lasă-mă te rog să te pieptăn eu cum am pieptănat-o şi pe doamna Snow, şi să-ţi pun o floare-n păr. Mi-ar plăcea atât de mult să te văd astfel gătită! Sunt sigură că ai fi mult mai fru­moasă decât dânsa.

– Pollyanna! Domnişoara Polly vorbea aspru, cu atât mai mult cu cât cuvintele Pollyannei îi stârneau o bucurie lăun­trică, căci cine se mai îngrijise vreodată de părul ei? Cine mai dorise s-o mai vadă frumoasă? Pollyanna tot nu mi-ai răspuns la întrebarea mea. Pentru ce te-ai adresat doamnelor de la Asis­tenţă în modul acela absurd?

– Da ştiu, dar nu credeam să fie absurd până ce am des­coperit un lucru: doreau mai bine sa vadă figurând o mare sumă de bani trimişi în India, decât să se îndure să-1 crească pe Jimmy. Aşa că am scris doamnelor mele de la Asistenţa din Vest, pentru că Jimmy e mai departe de ele, înţelegi mata. Mă gândesc ca ar putea deveni micul lor indian, precum eu, tanti Polly, am fost mica indiană a ta. Acum, tanti Polly, îmi dai voie să-ţi pieptăn frumos părul?

Polly duse mâna la gât. Vechea stare de neputinţă de a rezista dorinţei Pollyannei o apăsa iar.

–  Dar Pollyanna, când mi-au spus azi doamnele de la Asistenţă cum le-ai vorbit pe neaşteptate, mi s-a făcut ruşine. Tocmai eu…

Pollyanna începu a juca uşor pe vârful picioarelor.

– N-ai zis nu, când ţi-am cerut voie să te pieptăn, încheie ea triumfător; şi, cine nu zice nimic, consimte. Aşa a fost şi mai deunăzi cu răciturile domnului Pendleton. I le trimiteai însă nu voiai să ştie el. Acum te rog stai liniştită. Am s-aduc un pieptene.

– Dar Pollyanna, protestă Polly urmând fetiţa afară din cameră şi urcând scările după ea.

– O, ai venit aici? Pollyanna o întâmpină pe mătuşa ei la uşa camerei acesteia. Va fi şi mai plăcut. Iată, am găsit piep­tenele. Acum stai jos te rog, dacă eşti bună. O, sunt atât de mulţumită că mă laşi!

– Pollyanna, eu… eu…

Polly nu-şi termină bine fraza. Spre marea ei mirare şi fără a se putea împotrivi se văzu aşezată pe scaunul din faţa mesei de toaletă cu părul deja desfăcut sub degetele nerăbdătoare şi nepricepute ale fetiţei.

– O, ce păr frumos ai, şi mult mai bogat ca al doamnei Snow! Dar, desigur, îţi trebuie mai mult păr decât ei pentru că tu eşti sănătoasă şi poţi merge în locuri unde oamenii pot să ţi-1 admire. Şi îmi închipui că se vor bucura şi vor fi surprinşi să-1 vadă, după ce l-ai ascuns atâta timp. Tanti Polly, am să te fac atât de frumoasă, încât toată lumea o să se bucure văzându-te!

– Pollyanna! rosti glasul slab care acum ieşea dintr-un val de păr. Nici eu nu ştiu pentru ce te las să faci acest lucru copilăresc.

– Apoi bine, tanti Polly, eu credeam că vei fi mulţumită că oamenilor le va face plăcere să se uite la tine! Nu-ţi plac lucrurile frumoase? Eu sunt foarte fericită când am ocazia să văd persoane frumoase, şi din contră, când mă uit la cele urâte, sunt mâhnită pentru ele.

– Dar… dar…

– Şi îmi place grozav a aranja părul cuiva, rosti Pollyanna satisfăcută. O făceam şi cu doamnele de la Asistenţă, dar nici una n-avea păr atât de minunat ca al matale. Părul doamnei White era destul de frumos şi îi stătea bine cum am aranjat-o eu… O, tanti Polly, mi-a venit o idee, dar e un secret şi deci nu-ţi spun. Acum sunt aproape gata, şi trebuie să te părăsesc un moment; dar te rog să-mi făgăduieşti că nu te vei mişca din loc şi nu te vei uita-n oglinda. Să nu te uiţi! strigă ea ieşind fuga din cameră.

Polly nu răspunse. În sinea ei îşi zicea că va desface imediat lucrarea absurdă a Pollyannei, şi-şi va strânge părul ca de obi­cei. Cât despre oglindă, nici prin gând nu-i trecea să se uite. În acea clipă, fără să vrea, Polly se văzu în oglinda din faţa ei. Această privelişte o făcu să roşească de mulţumire, apoi vă-zându-se roşind, se îmbujora şi mai mult. Oglinda îi arăta faţa nu tocmai tânără într-adevăr, dar animată şi surprinsă. Obrajii erau de o culoare roz frumoasă. Ochii îi străluceau. Părul întunecat şi încă umed de la aerul de afară cădea în valuri în jurul frunţii şi se întorcea în jurul urechilor într-un mod atrăgător, cu cârlionţi mici ici şi colo.

Polly era atât de mirată şi de preocupată de ceea ce vedea în oglindă, încât uită cu desăvârşire hotărârea de a-şi desface coafura înainte ca Pollyanna să se întoarcă. Fără a fi putut face vreo mişcare, ea simţi că i se punea ceva pe ochi şi i se înnoda după cap.

– Pollyanna, Pollyanna! Ce ai de gând? strigă ea.

Pollyanna chicoti.

– Vezi, tocmai asta nu vreau să ştii, tanti Polly, şi mi-era teamă că te vei uita; de aceea te-am legat la ochi cu o eşarfă. Acum te rog să stai liniştită. încă un minut şi te las să vezi.

– Dar Pollyanna, începu domnişoara Polly, încercând să se ridice în picioare, te rog să încetezi! Copilă, ce tot faci? strigă ea simţind ceva moale lunecându-i pe umeri.

Pollyanna râse şi mai veselă. Cu mânuţele ei îndemâna­tice aşeza pe umerii mătuşii sale în falduri elegante, un splen­did şal de dantela, îngălbenit de lunga vreme ce stătuse îm­pachetat, şi mirosind a levănţică. Pollyanna descoperise acest şal cu o săptămână mai înainte, într-o zi când Nancy tăcea rânduială în pod; azi îi venise în minte că tanti Polly putea fi foarte bine tot atât de elegant îmbrăcată ca doamna White. Când totul a fost gata, Pollyanna privi opera sa cu o mulţumire vădită; totuşi mai lipsea ceva. La iuţeală o trase pe mătuşa ei spre salonul de vară unde zărise chiar acum un trandafir roşu timpuriu, căţărat aproape de fereastră.

– Pollyanna, ce faci? Unde mă duci? se împotrivi tanti Polly încercând în zadar a se opri. Pollyanna, ajunge…

– Numai un minut; mergem până la salonul de vară. Totul va fi gata într-o clipă, zise Pollyanna, smulgând trandafirul şi aşezându-1 în părul moale al mătuşii sale, deasupra urechii stângi. Iată! strigă ea desfăcând nodul eşarfei. Vezi, tanti Polly, spune drept, nu eşti mulţumită că te-am gătit atât de frumos?           Pentru o ameţitoare clipă, domnişoara Polly se privi în oglindă; apoi se uită în jurul ei, deodată ţipă şi fugi în salon. Pollyanna se uită în direcţia în care fugise mătuşa ei şi văzu, prin fereastra deschisă a salonului de vară o trăsură cu un cal în aleea principală. Recunoscu imediat pe omul care ţinea hăţurile. încântată se aplecă pe fereastră.

– Domnule doctor, domnule Chilton! Pe mine mă cauţi? Sânt aici sus.

– Da, zâmbi grav doctorul. Vrei să cobori, te rog?

În camera de culcare, Pollyanna zări o femeie îmbujorată şi supărată, smulgând acele ce ţineau şalul de dantelă.

– Pollyanna, cum ai putut? gemu Polly. Vai, să mă deghi­zezi astfel, şi apoi să mă laşi să fiu văzută!

– Dar erai atât de frumoasă tanti Polly, crede-mă, şi…

– Frumoasă! ripostă Polly aruncând şalul şi desfăcân-du-şi părul cu degete tremurânde.

– Vai, tanti Polly, păstrează-ţi părul astfel!

– Să-mi las părul astfel? Nici nu mă gândesc, şi Polly îl legă aşa de strâns încât dispăru şi cea mai mică buclă.

–  Vai, ce păcat! Erai atât de frumoasă, zise Pollyanna, aproape plângând şi ieşi din cameră.

Jos, doctorul o aştepta în trăsură.

– Te-am prescris, în loc de medicament, unui pacient, anunţă el, şi acum m-a trimis să aduc reţeta. Vrei să mergi?

– Vorbeşti de un comision ce trebuie adus de la far­macie? întrebă Pollyanna cu oarecare nedumerire. Am fost adeseori la farmacie pentru doamnele de la Asistenţă.

Doctorul dădu din cap, zâmbind:

–  Nu chiar. E vorba de domnul John Pendleton. El ar vrea să te vadă azi, dacă ai vrea să mergi? Numai pentru asta am venit să te iau. Vrei să mergi? Te voi aduce înapoi aici înainte de ora sase.

– Mi-ar face mare plăcere, dar trebuie să cer voie de la mătuşa mea.

După câteva clipe, reveni cu pălăria în mână, mergând foarte serioasă.

– Mătuşa ta ţi-a dat voie? întrebă doctorul cu oarecare şovăire, pe când se depărtau.

– Da, oftă Pollyanna. Mă tem că de-abia aştepta să plec.

– De-abia aştepta să pleci!

Pollyanna oftă iar.

– Da. Recunosc că nu ţinea acum deloc că mă aibă lângă dânsa. Mi-a spus: „Da, da, du-te, poţi să pleci”.

Doctorul zâmbi, dar numai din buze; privirea îi era gravă. La început nu spuse nimic; apoi, după un timp întrebă:

– Nu era mătuşa ta cu tine la fereastra salonului de vară?

Pollyanna oftă adânc.

– Da, era dânsa, şi cred că tocmai de aceea este supărată. O gătisem cu un şal frumos de dantelă scumpă ce-1 descoperisem în pod. îi pieptănaseni părul ei negru cu bucle în care prinsesem un trandafir roşu. Era atât de frumoasă! Nu crezi că-i stătea foarte bine aşa?

Doctorul nu răspunse imediat, dar când vorbi vocea îi era slabă aşa încât Pollyanna abia putu să-1 audă.

– Da, fetiţo, eu… cred că mi s-a părut foarte frumoasă.

– Adevărat? Ah, sunt aşa de mulţumită! Am să-i spun, zise copila, nespus de fericită.

Spre marea ei mirare, doctoral se împotrivi.

– Să nu cumva, Pollyanna. Te rog foarte mult să nu faci una ca asta.

– De ce doctore, de ce nu? Eu credeam că-ţi va părea bine.

– Dar ei s-ar putea să nu-i placă, îi tăie doctorul vorba.

Pollyanna se gândi o clipă:

– Se prea poate, oftă ea. Îmi amintesc acum. Fugise tocmai pentru că te-a văzut. Apoi mi-a spus că era foarte supărată fiindcă ai văzut-o astfel costumată.

– Îmi închipuiam eu aceasta, declară doctorul.

– Dar eu nu înţeleg de ce, stărui Pollyanna. Doar era atât de frumoasă!

Doctorul nu mai spuse nimic până ce ajunse în faţa măreţei case de piatră unde locuia domnul John Pendleton.