Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


În ziua aceea John Pendleton salută pe Pollyanna cu un zâmbet.

– Doinnişoară Pollyanna, văd că eşti o mică fiinţă ier­tătoare, căci altfel n-ai fi venit azi să mă vezi.

– Domnule Pendleton, am venit pentru că îmi face într-ade­văr plăcere şi nu văd de ce te miri.

– Vezi, pentru că am fost cam nesuferit cu tine mai deunăzi, şi tot astfel când m-ai găsit în pădure cu piciorul frânt. Nu cred să-ţi fi mulţumit pentru tot ce ai făcut atunci pentru mine. Acum vezi că am dreptate când îţi spun că ierţi uşor, deoarece te-ai întors să mă vezi, cu toată nerecunoştinţa ce ţi-o arătasem.

Pollyanna protestă:

– Eu am fost mulţumită că te-am găsit, adică nu vreau să spun că-mi părea bine că ţi-ai rupt piciorul, se corectă ea îndată.

John Pendleton zâmbi.

– Înţeleg. Limba-ţi merge întotdeauna mai repede decât ai vrea, nu-i aşa domnişoară Pollyanna? Îţi mulţumesc, totuşi, şi consider că eşti o fetiţă vrednică şi curajoasă pentru ce ai făcut în acea zi. Îţi mulţumesc şi pentru răcituri.

– Ţi-au plăcut? întrebă Pollyanna interesată.

– Foarte mult. Cred că azi n-ai mai adus răcituri pe care mătuşa ta nu mi le-a trimis! zise el cu un zâmbet ciudat.

Fetiţa păru foarte încurcată.

– Nu… Nu, domnule Pendleton. Şovăi, apoi roşindu-se urmă: N-aveam de gând să fiu nepoliticoasă deunăzi când ţi-am spus că tanti Polly nu-ţi trimisese ea răciturile.

Nu primi nici un răspuns. John Pendleton nu mai zâm­bea. Privea înaintea lui cu nişte ochi care păreau să vadă departe, dincolo de ce era în faţa sa. După un timp, oftă adânc şi se întoarse spre Pollyanna. Când vorbi, vocea lui avea din nou vechea asprime:

– Haide, haide, nu merge aşa! Nu te-am rugat să vii aici ca să mă vezi întristat şi abătut. Ascultă! îÎn bibliotecă, acolo în camera cea mare unde este telefonul, vei găsi o cutie sculptată pe raftul de jos al dulapului mare cu uşi de sticlă, care se află în colţul de lângă cămin. Adică o vei găsi acolo, dacă acea femeie imposibilă n-o fi aşezat-o în altă parte. Adu-mi-o aici. E grea, dar nu prea grea pentru tine, cred.

– O, eu sunt foarte puternica, declară Pollyanna veselă, sculându-se îndată. într-o clipă se întoarse cu cutia.

Următoarea jumătate de oră a fost încântătoare pentru Pollyanna. Cutia era plină de adevărate comori, curiozităţi pe care John Pendleton le strânsese în călătoriile sale şi despre fiecare din ele avea de povestit o istorie interesantă, fie că era un set de şah cu figurine sculptate în China, ori un idolaş de jade din India. După ce auzi povestea idolului, Pollyanna mur­mură grav:

– Acum înţeleg de ce e mai bine să ajuţi un băieţel din India, unul care crede ca Dumnezeu e idolul acesta, decât pe Jimmy Bean, un băieţel care ştie că Dumnezeu e în Cer. Totuşi, îmi pare rău de Jiminy Bean, că nimeni nu 1-a vrut.

John Pendleton părea că nu ascultă. Din nou, ochii lui pri­veau drept, în gol. Curând însă îşi reveni şi începu să vorbească despre un alt suvenir.

Vizita a fost foarte plăcută, dar spre sfârşit Pollyanna îşi dădu seama că vorbeau despre alte lucruri decât cele ce se aflau în cutia frumos sculptată. Discuţia se îndreptase spre viaţa ei de fiecare zi cu Nancy şi mătuşa Polly. Vorbiseră chiar şi despre viaţa de demult în acel micuţ oraş de vest. Când era aproape timpul pentru ca să plece, Pollyanna îl auzi pe domnul Pendleton rugând-o cu o voce neobişnuită, pentru un om aşa de aspru:

– Fetiţo, aş vrea să vii sa mă vezi cât de des. Vrei? Sunt foarte singur şi am nevoie de tine. Mai este un motiv şi ţi-1 voi spune. La început, după ce am aflat cine eşti, mi-am închipuit că n-o să mai vreau să te văd. Îmi aduceai aminte de… de ceva care încerc de mulţi ani să uit. Aşa că mi-am zis că nu vreau să te văd niciodată; în fiecare zi când doctorul mă întreba dacă îl las să te aducă, îi spuneam că nu. Dar după câtva timp mi-am dat seama că voiam să te văd aşa de mult, încât faptul că nu te vedeam mă făcea să îmi aduc aminte şi mai abitir tocmai ce încercam să uit. Aşa că acum vreau să vii să mă vezi. Ai vrea, fetiţo?

– Desigur, domnule Pendleton, exclamă Pollyanna cu ochii luminaţi de înţelegere faţă de omul trist ce zăcea în faţa ei. Mi-ar face plăcere să vin!

– Mulţumesc! zise John Pendleton uşor.

După cină, Pollyanna, stând de vorbă pe terasă cu Nancy, îi spuse despre cutia minunată a domnului John Pendleton şi lucrurile minunate ce se aflau în ea.

– Nu-mi vine să cred, oftă Nancy, că ţi-a arătat ţie toate acele lucruri şi ţi-a spus acele istorioare, tocmai el, care, de morocănos ce este, nu vorbeşte cu nimeni!

– O, Nancy, dar el nu e morocănos, ci aşa pare pe dinafară, explică Pollyanna cu convingere. Nu înţeleg de ce toţi îl cred aşa de rău. Sunt sigură că, dacă l-ar cunoaşte, ar crede altfel. Dar nici chiar mătuşii Polly nu-i place de el. Ştii, nici măcar n-a vrut să-i trimită răcituri şi îi era foarte teamă că el ar putea să creadă că ea i le-a trimis.

– Probabil că ea nu se simţea datoare să-i trimită, îşi dădu părerea Nancy. Dar ce mă miră e faptul că el s-a ataşat aşa de tine, domnişoară Pollyanna. Nu pentrucă tu n-ai merita-o, dar el nu este felul de om căruia să îi placă copiii.

Pollyanna zâmbi fericită.

– Ba da, Nancy, numai că nici el n-a vrut s-o admită… mereu. Chiar azi mi-a mărturisit că nu voia să mai mă vadă tocmai pentru ca îi aminteam de ceva ce voia sa uite. Dar apoi…

– Ce s-a întâmplat? întrerupse Nancy animată. A spus că îi aduci aminte de ceva ce voia să uite?

– Da, dar apoi…

– Ce anume? insistă Nancy curioasă.

– Nu mi-a spus. A spus doar că era ceva.

– Misterul! exclamă Nancy cu o voce uluită. Tocmai de aceea s-a ataşat de tine. O, domnişoară Pollyanna! E ca în cărţi… am citit multe: „Secretul doamnei Maud”, „Ummşul pierdut” şi „Ascuns îndelungat”; toate erau pline de mistere ca acestea. Imaginează-ţi! O carte trăită sub nasul tău şi eu să nu ştiu nimic despre ea! Acum povesteşte-mi totul, tot ce ţi-a spus, domnişoară Pollyanna. Deci nu mă mir că v-aţi împri­etenit.

– Dar n-am devenit prieteni până când n-am vorbit cu el mai întâi. Şi nici măcar nu ştia cine sunt până când i-am dus răciturile, şi a trebuit să-i explic ca tanti Polly nu i le-a tri­mis, şi…

Nancy sări în picioare şi exclamă entuziasmată:

– O, domnişoară Pollyanna, ştiu, ştiu… ştiu, ştiu. In următoarea clipă se afla din nou lângă Pollyanna. Spune-mi, gândeşte-te bine şi răspunde-mi drept şi adevărat, o îndemnă ea nerăbdătoare. Numai după ce-a aflat că tu eşti nepoţica dom­nişoarei Polly ţi-a spus că nu vrea să te mai vadă, nu-i aşa?

– O, da. I-am spus aceasta ultima dată când l-am văzut, şi el mi-a spus ce avea de gând să facă tocmai azi.

– Mi-am închipuit, exclamă Nancy triumfător. Şi zici că domnişoara Polly n-a vrut să trimită răciturile din partea ei?

-Nu.

– Şi tu i-ai spus lui că nu ea i le-a trimis?

– Bineînţeles!

– Şi el a început să se poarte ciudat imediat ce-a aflat că tu eşti nepoata ei, nu-i aşa?

– Ba da, era puţin ciudat cum a primit… răciturile, admise Pollyanna încreţindu-şi fruntea.

Nancy oftă adânc.

– Ah, acum îmi dau seama! Ascultă. Domnul John Pen­dleton a fost iubitul domnişoarei Polly Harnngton! anunţă ea impunător, dar în acelaşi timp aruncă o privire fugară peste umăr.

– Dar Nancy, nu se poate! Ei nici măcar nu-i place de el, protestă Pollyanna.

Nancy o privi dispreţuitoare.

– Bineînţeles că nu! Sunt certaţi!

Pollyanna o privi neîncrezătoare şi cu încă un oftat lung Nancy se pregăti fericită să-i explice întreaga poveste.

– S-a petrecut aşa. Chiar înainte să vii tu, grădinarul Tom mi-a spus că domnişoara Polly a avut un iubit. Nu mi-a venit să cred. N-o pot vedea cu un iubit! Dar Tom a zis că a avut unul şi că acum el locuieşte chiar în orăşelul acesta. Şi bineînţeles că acum îmi dau seama. Este John Pendleton. Nu e viaţa lui plină de mister? Nu se închide el singur în acea casă şi refuză să vorbească cu cineva? Nu s-a purtat el ciudat când a aflat că eşti nepoata domnişoarei Polly? Şi acum nu ţi-a spus el că-i aduci aminte de ceva ce vrea să uite? Oricine poate vedea că e vorba de domnişoara Polly… şi chiar faptul că ea n-a vrut să-i trimită răciturile confirmă aceasta. E clar ca bună ziua!

– Oh! exclamă Pollyanna cu ochii mari de uimire. Dar Nancy, nu crezi că dacă s-ar iubi s-ar împăca? Amândoi sunt aşa de singuri, şi încă de-atâţia ani! Îmi închipui că le-ar părea bine să se împace.

Nancy strâmbă din nas neîncrezătoare.

– Se pare că nu ştii prea multe despre îndrăgostiţi, domni­şoară Pollyanna. Oricum, nu eşti destul de mare. Doar dacă jocul mulţumirii e de folos cuiva, ar fi în special de folos la doi îndrăgostiţi certaţi. Şi tocmai asta sunt ei. Nu e el mereu morocănos şi nu e ea…?

Nancy se opri abrupt, dându-şi seama cui şi despre cine vorbea. Deodată însă chicoti.

– Cred că ar fi o lucrare foarte ingenioasă dacă ai reuşi să-i faci şi pe ei să joace jocul, domnişoară Pollyanna. Atunci s-ar împăca, sunt sigură. Dar poţi să-ţi imaginezi ce vor zice oamenii? închipuie-ţi, el şi domnişoara Polly. Dar, nu prea sunt speranţe!

Pollyanna nu zise nimic, dar când intră în casă puţin mai târziu, faţa ei devenise foarte gânditoare.

În zilele călduroase de august ce-au urmat, Pollyanna mergea adesea la casa mare de pe dealul Pendleton. Cu toate acestea nu era convinsă că vizitele ei erau de mare folos. Chiar dacă omul părea să-i dorească tovărăşia, trimitea după ea adesea, când era acolo nu părea mai fericit decât înainte, cel puţin aşa credea Pollyanna.

E adevărat că vorbea cu ea şi îi arăta multe lucruri neobiş­nuite şi frumoase: cărţi, fotografii şi alte curiozităţi. Dar con­tinua să se vaite de neputinţa sa şi se enerva vizibil de prezenţa noilor membri nedoriţi ai casei lui. Într-adevăr, părea să-i placă să o asculte pe Pollyanna vorbind şi Pollyanna ştia să vorbească. Pollyannei îi plăcea să vorbească, dar nu era niciodată sigură că spusele ei nu vor produce în el acea stare tristă care o îndurera şi pe ea; şi nu era sigură niciodată care anume din cuvintele ei cauzaseră acea stare. Cât despre istoria cu „jocul mulţumirii” şi pentru a-1 încuraja să-1 joace, Pollyanna nu găsise încă timpul potrivit pentru aceasta. De două ori încercase să-i spună, dar de fiecare dată nu ajunsese mai departe de cuvintele tatălui ei; de fiecare dată John Pendleton întorsese abrupt discuţia spre alt subiect.

Pollyanna nu mai avea nici un dubiu că John Pendleton fusese iubitul mătuşii sale Folly. Cu toată puterea ce se afla în inima ei credincioasă şi iubitoare dorea să aducă fericire în vieţile lor, care păreau aşa deznădăjduit de singuratice.

Insă ea nu vedea cum ar putea realiza aceasta. Vorbea ade­sea domnului Pendleton despre mătuşa ei; el asculta câteodată politicos, altă dată, enervat, adesea cu un zâmbet întrebător pe buzele lui de obicei aspre. Vorbea mătuşii ei despre domnul Pendleton ori, mai bine zis, încercase să vorbească cu ea de­spre el. De obicei, însă, domnişoara Polly nu asculta prea mult. Întotdeauna găsea alt subiect de conversaţie. Făcea aceasta însă şi când Pollyanna vorbea de alţii, ca de exemplu de doctorul Chilton. Pollyanna îşi explica însă că aceasta era din cauză că doctorul Chilton o văzuse în acea zi pe verandă cu tranda­firul roşu în păr şi şalul în jurul umerilor. Domnişoara Polly, într-adevăr, părea să aibă o profundă amărăciune faţă de doc­torul Chilton, după cum Pollyanna află într-o zi când o răceală puternică îi ameninţă sănătatea.

– Dacă nu te faci bine până deseară, o să trimit după doc­tor, zise tanti Polly.

– Într-adevăr? Atunci o să mă fac mai rău, ameninţă Polly­anna. De-abia aştept ca doctorul Chilton să vină să mă vadă!

Se mirase atunci de expresia ce apăru pe faţa măluşii ei.

– Nu va veni doctorul Chilton, Pollyanna, zise domnişoara Polly aspru. El nu este doctorul familiei noastre. Voi trimite după doctorul Warren dacă te simţi mai rău.

Cum Pollyanna nu se simţi mai rău, nu a fost nevoie să-1 cheme pe doctorul Warren.

– Şi sunt foarte mulţumită de aceasta, zise Pollyanna mă­tuşii sale, în seara aceea. Bineînţeles că îmi place de doctorul Warren, dar îmi place mai mult de doctorul Chilton şi mi-e teamă că l-aş răni dacă nu l-aş chema pe el. Vezi, nu e el de vină că s-a întâmplat să te vadă gătită aşa frumos în ziua aceea, tanti Polly, încheie ea gânditor.

– Ajunge, Pollyanna. Nu am de gând să-1 discut pe doctorul Chilton, ori simţămintele lui, replică hotărât domnişoara Polly.

Pollyanna o privi pentru o clipă cu ochi trişti şi întrebători; apoi oftă:

– Îmi place aşa de mult să te văd cu obrajii îmbujoraţi ca atunci, tanti Polly; şi aşa mi-âr plăcea să-ţi aranjez părul. Dacă… tanti Polly! Mătuşa ei părăsise deja camera.

Era deja spre sfârşitul lui august când Pollyanna, într-una din vizitele ei de dimineaţă la domnul John Pendleton, văzu culorile încântătoare albastru, galben, verde alături de roşu şi violet răsfrângându-se pe perna acestuia. Se opri deodată, încântată.

– Domnule Pendleton, este un micuţ curcubeu, un curcu­beu adevărat, care a venit să-ţi facă o vizită! exclamă ea bătând uşor din palme. Oh… oh… oh, ce minunat este! Dar cum a intrat aici? strigă ea.

Omul râse flegmatic; John Pendleton era deosebit de apatic în această dimineaţă.

– Îmi închipui că a intrat prin marginea prizmatică a termometrului de la geam, zise el obosit. Soarele n-ar trebui să-1 atingă deloc, dar 1-a atins.

– O dar este aşa de frumos, domnule Pendleton! Şi acesta e numai de la soare? Dac-ar fi al meu, l-aş pune în soare toată ziua!

–  Atunci nu ţi-ar fi de folos ca termometru, râse omul. Cum ar putea atunci să-ţi spună cât de cald sau cât de frig este, dacă ar fi toată ziua în soare?

– Nu mi-ar păsa, exclamă Pollyanna, cu ochii alipiţi de li­niile de culoare ce se răsfrângeau pe pernă. Ca şi când i-ar mai păsa cuiva, când ar trăi toată ziua într-un curcubeu!

Omul râse. Privea faţa exuberantă a Pollyannei cu interes. Dintr-odată un gând îi încolţi în minte. Atinse clopoţelul de lângă marginea patului.

– Nora, zise el bătrânei servitoare când aceasta apăru la uşă. Adu-mi unul din sfeşnicele de aramă care sunt pe căminul din salon.

– Da, domnule, murmură femeia oarecum mirată. Într-o clipă, se întoarse. Intrarea ei fu însoţită de zăngănitul produs de prismele de cristal care atârnau în jurul candelabrului pe care îl ţinea în mână.    .

– Mulţumesc. Pune-1 pe măsuţa asta. Acum ia o sfoară şi întinde-o între ferestre. Asta-i tot ce voiam, mulţumesc, zise el după ce femeia execută totul cum îi poruncise. Când părăsi camera, el întoarse ochii surâzători spre Pollyanna.

– Adu-mi acum sfeşnicul, fetiţo, dacă eşti bună.

– Ţinându-1 cu amândouă mâinile, ea îl aduse; atunci el începu a desprinde prismele una după alta, până ce vreo două­sprezece din ele se aflau înşirate pe pat.

– Acum draga mea, poţi să le iei şi să le atârni pe sfoara întinsă de Nora la fereastră. Dacă într-adevăr vrei să trăieşti într-un curcubeu, va trebui să-ţi producem un curcubeu.

Pollyanna nici nu apucă să atârne mai mult de trei prisme la fereastra luminată de soare, când înţelese ce se va întâmpla de acum. Era atât de animată, încât abia îşi putea stăpâni degetele mâinilor tremurânde pentru a atârna restul.     Când is­prăvi se dete înapoi, scoţând un ţipăt de bucurie şi de admiraţie. Camera devenise o adevărată împărăţie a zânelor; peste tot jucau raze roşi, verzi, violete, portocali, galbene şi albastre. Pereţii, duşumelele, toată mobila şi patul erau luminate de razele colorate.

– O! cât e de frumos! Chiar şi soarele încearcă acum sa joace jocul meu, nu crezi?! strigă Pollyanna, uitând în bucuria ei că domnul Pendleton nu ştia despre ce vorbea ea. Cum aş dori sa am multe din aceste prisme! Le-aş da mătuşii Polly, doamnei Snow şi… la o mulţime de lume. Cred că ar fi toţi mulţumiţi. Chiar tanti Polly dacă ar trăi într-un curcubeu ca ăsta nu s-ar putea stăpâni de a nu trânti uşile. Dumneata ce crezi?

Domnul Pendleton începu a râde.

– Bine, domnişoară Pollyanna, cred că ar trebui ceva mai mult decât aceste prisme luminate de soare pentru ca mătuşa ta să ajungă să trântească uşile de bucurie. Şi acum spune-mi despre ce vorbeai mai înainte puţin?

Pollyanna păru mirată, apoi strigă:

– Şi eu care uitasem că dumneata nu cunoşti jocul meu!

– Atunci tălmăceşte-mi-1, lămureşte-mă!

Pollyanna îi povesti totul de la început, de la cârjele care înlocuiseră păpuşa mult aşteptată… în timp ce vorbea, ea nu se uita la faţa lui; privirile ei fermecate erau aţintite asupra razelor colorate produse de prisme.

– Şi atâta tot, zise ea, oftând când ajunse la sfârşitul po­vestirii . Acum înţelegi de ce ziceam că soarele încearcă să joace jocul meu?

Un moment se făcu tăcere între ei, apoi cu glas slab el spuse încet:

– Se prea poate, dar cred că cea mai frumoasă dintre toate prismele eşti tu Pollyanna.

– Eu?… Dar nu pot produce raze roşii, verzi şi galbene când soarele străluceşte pe mine.

– Crezi asta? întrebă el zâmbind, şi Pollyanna privindu-1 se miră mult în gândul ei, când îi văzu ochii plini de lacrimi.

– Nu, zise ea, apoi după câteva clipe adăugă întristată: Cred, domnule Pendleton, că soarele nu-mi produce mie altceva decât pistrui. Aşa zice tanti Polly că ei vin de la soare.

Domnul Pendleton râse iarăşi şi Pollyanna se uită la el pentru că râsul lui răsunase aproape ca un spin.

 

***

 

Pollyanna intră la şcoală în septembrie. Trecu examenul care dovedi cu prisosinţă că era destul de bine pregătită pentru a intra în clasa fetiţelor şi băieţilor de vârsta ei. Pollyanna era mirată de multe lucruri de la şcoală, dar şi ea la rândul ei era o surpriză pentru restul şcolii. Odată, Pollyanna destăinui mă-tuşii sale că a merge la şcoală era în realitate „a trăi”, adică viaţa de şcoală este adevărata viaţă, cu toate că se îndoise de aceasta la început. Cu tot farmecul noilor ei îndeletniciri, Polly­anna nu uita pe vechii ei prieteni. Nu le mai putea consacra tot atât din timpul ei ca mai înainte, dar nu-i părăsise de tot. Dintre ei, cel mai mulţumit era John Pendleton. El se hotărî să-i spună într-o zi când fetiţa venise să-1 vadă:

– Ce zici, Pollyanna, n-ai vrea să locuieşti cu mine? Eu, acum, aproape că nu te mai văd.

Pollyanna începu să râdă. Ce om curios era domnul Pen­dleton?

– Credeam că nu-ţi plac oamenii din jurul dumitale!

El se posomori puţin.

– Da, dar aceasta era înainte de a fi învăţat jocul tău cel minunat. Acum sunt mulţumit că cineva are grijă de mine. De altfel în curând voi putea umbla şi atunci am să văd cum mai merg lucrurile pe aici, zise el apucând una din cârje care era lângă el, ameninţând în glumă pe Pollyanna.

În ziua aceea stăteau amândoi în bibliotecă.

– Ce spui că eşti întotdeauna mulţumit de toate? Te faci numai aşa, zise copila, făcând o mutră supărată şi uitându-se la câinele care era lungit şi se încălzea lângă foc. Ştiu că nu joci întotdeauna bine jocul, domnule Pendleton, o ştii şi dum­neata, nu?

Faţa lui deveni gravă.

– Tocmai de aceea am eu nevoie de tine, fetiţo, ca să mă înveţi să joc mai bine. Vrei să vii?

Pollyanna se întoarse mirată.

– Domnule Pendleton, chiar vorbeşti serios?

– Desigur, foarte serios; am nevoie de tine. Vrei să vii?

– Dar nu pot, domnule Pendleton, ştii bine că nu pot. Eu sunt a mătuşii Polly.

O expresie pe care Pollyanna n-a putut s-o înţeleagă bine trecu deodată pe faţa domnului Pendleton. El înălţă capul cu mândrie…

– Nu eşti mai mult a ei decât… poate că va binevoi să te lase la mine, adăugă el mai blând. Tu ai voi dacă ea ar consimţi?

Pollyanna păru foarte adâncită în gândurile ei.

– Dar tanti Polly a fost atât de bună cu mine, zise ea; ea m-a primit când eram singură pe lume, când n-aveam decât pe doamnele de la Asistenţă pentru a mă îngriji.

Domnul Pendleton se încruntă iar, dar când vorbi din nou vocea îi era slabă şi tristă:

– Pollyanna, sunt mulţi ani de atunci, am iubit mult pe cineva. Nădăjduiam s-o aduc aici în casa mea. Îmi închipuiam cât de fericiţi am fi fost împreună pentru toată viaţa.

– Da, zise Pollyanna cu ochii plini de simpatie.

– Însă nu s-a putut… n-am adus-o. N-are importanţă cauza; nu s-a întâmplat cum doream… atâta tot. Şi de atunci această mare clădire a fost o biată casă pustie, nu un adevărat cămin. Pentru a înfăptui un cămin trebuie mâna şi inima unei femei, sau prezenţa unui copil. Pollyanna, eu n-am avut nici pe una, nici pe alta. Acum că ţi-am spus acestea, te rog, răspunde-mi dacă vrei să vii să locuieşti cu mine aici.

Pollyanna sări drept în picioare cu faţa înseninată.

– Domnule Pendleton, dumneata… spui că toţi aceşti ani din urmă ai dorit inima şi mâna unei femei?

– Da, Pollyanna.

– Ah! cât sunt de mulţumită. Totul merge bine atunci. Vei putea să ne iei pe amândouă, şi va fi atât de bine, încântător.

– Să vă iau pe amândouă? repetă domnul Pendleton, în­cremenit.

Pollyanna nu băgă de seamă.

– Natural. Tanti Polly nu este câştigată încă pentru cauza noastră, dar sunt sigură că o vom câştiga când îi voi spune ce mi-ai povestit mie, şi atunci vom veni amândouă aici,

O expresie de groază izbucni din ochii bolnavului:

– Domnişoara Polly să vină aici? Pollyanna deschise ochii mari:

– Poate vrei dumneata să mergi acolo, la ea? întrebă fetiţa. Casa ei desigur nu e atât de frumoasă ca a dumitale, dar e mai aproape de…

– Pollyanna, ce vrei să spui? întrebă blând domnul Pendleton.

– Mă întreb unde o să trăim, răspunse fetiţa mirată. Credeam întâi că vrei să stăm aici, unde ai dorit ani de-a rândul mâna şi inima mătuşii Polly pentru a-ţi întemeia un cămin, şi…

Un răcnet nearticulat scăpă din gâtlejul domnului Pen­dleton. Ridică mâna şi începu să vorbească, dar în acelaşi’ moment o lăsă iar în jos cu nervozitate.

– Doctorul, anunţă servitoarea.

Pollyanna se ridică îndată. John Pendleton se întoarse spre ea înfrigurat.

– Pollyanna, pentru numele lui Dumnezeu, nu vorbi absolut cu nimeni despre ce ţi-am cerut, o imploră el încet.

Mulţumită, Pollyanna răspunse:

– Bineînţeles! Parcă eu nu ştiu că doreşti să i-o spui tu însuţi!

John Pendleton căzu tară putere în scaunul său.

– Ei bine, ce s-a întâmplat? întrebă doctorul, după câteva clipe, cu mâna pe pulsul agitat al pacientului.

Un zâmbet enigmatic flutură pe buzele lui John Pendleton.

– Mi se pare că am luat o doză prea mare din tonicul du­mitale, zise el râzând, în timp ce observă că doctorul Chilton o urmărea pe Pollyanna care mergea iute şi sprintenă de-a lungul aleii principale.

 

***

          De obicei, duminica dimineaţa Pollyanna mergea la bi­serică, iar după amiaza mergea la plimbare cu Nancy. Planificase tot aşa ceva pentru duminica următoare, după vizita ei la domnul Pendleton, dar întorcându-se de la şcoală a fost întrecută de doctorul Chilton cu trăsura lui. Văzând-o, opri calul şi îi spuse:

– Lasă-mă sa te conduc acasă, Pollyanna. Aş dori să-ţi vorbesc câteva momente. Chiar te căutam, urmă doctorul, pe când fetiţa luă loc lângă el. Domnul Pendleton te roagă foarte mult să te duci azi după masă la el. Mi-a spus că e vorba de ceva foarte serios.

Pollyanna aprobă veselă.

– O! Da, ştiu. Voi merge. Doctorul o privi foarte mirat.

– Dar nu prea sunt sigur că te voi lăsa eu să te duci, declară el clipind din ochi; mi se pare că ieri mai mult l-ai tulburat decât să-1 linişteşti, mică domnişoară.

Pollyanna începu sa râdă.

O! N-am fost eu cauza, ci mai degrabă tanti Polly.

Doctorul se întoarse brusc:

– Mătuşa ta?! exclamă el. Pollyanna sări pe capra trăsurii.

– Da, şi e atât de nostim… aşa de interesant, întocmai ca un roman, ştii? Eu… am să-ţi povestesc, zise ea, cu o hotărâre subită. El mi-a spus să nu spun nimănui nimic, dar nu cred că s-ar supăra dacă ai şti dumneata. Mi-a spus să nu-i vorbesc mai ales ei.

– Ei?!

– Da, mătuşii Polly, şi e natural că doreşte să-i vorbească chiar el, în loc să afle de la mine. Aşa sunt oamenii care se iubesc.

– Oamenii care se iubesc?! La aceste cuvinte calul o luă la galop, ca şi cum mâna care ţinea hăţurile le-ar fi smucit brusc.

– Da, urmă Pollyanna fericită. Acesta e romanul, înţelegi? Nu-1 cunoşteam până nu mi-a vorbit Nancy. Ea mi-a spus că tanti Polly avusese un logodnic, cu mulţi ani în urmă şi ei se certaseră. La început nu ştia cine era, dar noi am descoperit pe urmă că trebuie să fie domnul Pendleton. Dumneata ştiai despre aceasta?

Doctorul scăpă hăţurile şi mâna-i căzu fără putere pe ge­nunchi.

– De unde? Nu, nu ştiam, răspunse el liniştit. Pollyanna urmă repede, căci se apropiau de casa mă­tuşii sale.

– Da, şi sunt atât de mulţumită acum. Lucrurile au decurs aşa de frumos, de la sine. Domnul Pendleton mi-a cerut să vin să stau la el pentru totdeauna, dar, cum e natural, eu nu voiam să părăsesc pe tanti Polly după ce a fost atât de bună cu mine. Atunci el mi-a vorbit de nevoia pe care o simţise odată de a avea mâna şi inima unei femei, şi eu am descoperit că o resimţea încă, ceea ce m-a tacul foarte fericită. Căci, dacă doreşte o împăcare cu dânsa, totul va merge de minune, şi tanti Polly cu mine vom merge amândouă să locuim cu el, sau invers, dânsul va veni să locuiască la noi. Dar vezi, tanti Polly nu ştie încă nimic; n-am hotărât încă totul; cred ca pentru asta doreşte să mă vadă azi după amiază.

Doctorul se îndreptă brusc cu un zâmbet.

– Da, înţeleg foarte bine că domnul Pendleton doreşte să te vadă, zise el, oprindu-şi calul înaintea porţii.

– lată pe tanti Polly la fereastră, striga Pollyanna, şi după o clipa: Ba nu, nu e acolo; mi s-a părut c-o văzusem.

– Nu, nu e la fereastră… acum, zise doctorul Chilton care nu mai zâmbea.

John Pendleton era foarte emoţionat când primi pe Polly­anna în după amiaza aceea.

– Pollyanna, începu el imediat, am încercat toata noap­tea să dezleg ghicitoarea pe care mi-ai pus-o ieri cu privire la dorinţa pe care aş fi avut-o cu ani în urmă de a obţine mâna şi inima domnişoarei Polly. Te rog lămureşte-mă ce ai vrut să zici cu asta.

– Am vrut să zic că v-aţi iubit amândoi odinioară şi am fost foarte mulţumită să aflu ca o mai iubeşti încă pe mă­tuşa mea.

– Ne-am iubit, mătuşa ta cu mine?

Mirarea pe care o arătă vocea domnului Pendleton făcu pe Pollyanna să deschidă ochii mari, mirată adânc la rândul ei.

– Ei bine, domnule Pendleton, aşa mi-a zis Nancy. El pufni în râs.

– Adevărat? Ei bine, sunt nevoit să-ţi afirm că Nancy s-a înşelat.

– Atunci n-aţi fost îndrăgostiţi? Vocea Pollyannei era tra­gică în dezamăgirea ei.

– Niciodată!

– Şi nu s-a petrecut ca-n carte?

Nici un răspuns; ochii domnului Pendleton priveau pe fe­reastră.

– Ce păcat! Totul îmi părea că merge de minune, zise Polly­anna aproape plângând. Aş fi fost aşa de mulţumită să vin aici cu tanti Polly pentru totdeauna!

– Şi acum nu mai vrei să vii? întrebă el fără a întoarce capul.

– Sigur că nu! Eu sunt a mătuşii Polly.

Domnul Pendleton se întoarse de data asta spre ea cu un fel de mândrie.

– Înainte de a fi a ei, Pollyanna, ai fost a mamei tale. Şi… erau mâna şi inima mamei tale pe care aş fi voit să le câştig.

– Mama mea?!

– Da. Nu aveam de gând să ţi-o spun, dar poate e mai bine s-o ştii.

John Pendleton devenise foarte palid. Vorbea cu mare greutate. Pollyanna, cu gura şi ochii mari deschişi, privea ţintă la el. .

– Îmi era nespus de dragă mama ta, dar ea nu mă iubea. Şi după un timp s-a măritat şi a plecat cu tatăl tău. Până atunci nici nu-mi dădusem seama cât o iubeam. Lumea întreagă mi se părea deodată pustie şi nespus de tristă… şi… Dar nu-i vorba de asta. Mulţi ani de-a rândul am fost un bătrân posac, mo­rocănos şi nesuferit, cu toate că n-am încă şaizeci de ani, Polly­anna. Apoi într-o zi, ca una din prismele pe care le îndrăgeşti atât de mult, fetiţă mică, ai intrat jucând în viaţa mea şi ai colorat-o cu purpură şi aur prin sinceritatea şi veselia ta minu­nată. Am descoperit, după un timp, cine anume erai, şi am crezut… că nu voi mai putea să te văd. Nu voiam să-mi mai aininteşti de mama ta. Dar ştii ce s-a întâmplat? Am avut ne­voie de tine, şi aş voi acum să te am pentru totdeauna. Polly­anna, nu vrei să vii la mine?

– Dar, domnule Pendleton, eu… Şi tanti Polly? Ochii fe­tiţei se umplură de lacrimi.

Domnul Pendleton făcu un gest de nerăbdare.

– gândeşte-te puţin şi la mine. Cum poţi să crezi ca aş putea să fiu mulţumit de ceva, fără tine? Pentru că simt, Pollyanna, că de când ai venit, am început şi eu să fiu mulţumit de viaţă. Şi, dacă ai deveni fetiţa mea, aş fi mulţumit de toate, şi aş încerca să te fac atât de fericită, draga mea. Nu ai avea nici o dorinţă care sa nu-ţi fie îndeplinită. Toţi banii mei, până la ultima centimă, ar servi numai la fericirea Pollyannei mele.

Fetiţa păru jignită.

– Dar crezi că ţi-aş permite să risipeşti pentru mine aceşti bani pe care i-ai adunat pentru săraci?

Domnul Pendleton roşi. Voia să răspundă, dar ea continuă:

– De altfel, un om atât de bogat ca dumneata nu are nevoie de mine pentru a fi fericit. Faci atâţia oameni fericiţi dându-le de toate, încât nu poţi să nu fi şi dumneata fericit de binele pe care-1 faci. Gândeşte-te la prismele pe care mi le-ai dat mie şi doamnei Snow, şi la banul de aur oferit Nancyei de ziua ei de naştere şi…

– Da, da, să nu mai vorbim despre asta, întrerupse domnul Pendleton. Faţa i se îmbujorase şi mai mult, şi nu e de mirare, căci până atunci nu trecuse niciodată drept un om generos. Acestea toate sunt prostii. Nu era mare lucru, şi chiar puţinul acela venea tot de la tine, nu de la mine! E adevărat, adăugă el ca răspuns la gestul de protest al Pollyannei. Şi aceasta dove­deşte mai mult că am nevoie de tine, micuţo, urmă el cu o voce tot mai rugătoare. Dacă va fi sa joc vreodată „joculmul­ţumirii”, Pollyanna, va trebui să vii aici pentru a-1 juca cu mine.

Pollyanna stătu o clipă pe gânduri.

– Tanti Polly a fost atât de buna cu mine, începu ea, dar domnul Pendleton o întrerupse brusc. Privirea i se înăspri. O nerăbdare care nu suferea nici o împotrivire făcuse prea mult parte din natura sa pentru a putea fi reţinută acum cu uşurinţă.

– Fără îndoială, ea a fost foarte bună cu tine. Dar ea nu are nevoie de tine, sunt sigur de aceasta, nici pe jumătate cât mine.

– Bine, domnule Pendleton, sunt sigură că e mulţumită să aibă…

– Mulţumită! îi curmă el vorba, pierzându-şi de data asta cu totul răbdarea. Eu pun rămăşag că domnişoara Polly nici nu ştie ce înseamnă a fi mulţumită de ceva! Da, da, ştiu că în­totdeauna îşi face datoria. Ea este o femeie „plină de datorii”. Cunosc eu tipul ei, care nu-şi lasă datoria nefăcută. Nu prea am fost buni prieteni în ultimii cincisprezece, douăzeci de ani. Dar o cunosc. Toată lumea o cunoaşte… şi nu face parte deloc din categoria oamenilor „mulţumiţi”, Pollyanna. Ea nu e în stare de aşa ceva. Totuşi, te rog, întreab-o dacă ea ţi-ar îngădui să stai la mine. Vezi, micuţo, am atâta nevoie de tine!

Pollyanna se sculă oftând dureros.

–  Bine. Am s-o întreb, zise ea pe gânduri. Desigur, nu vreau să spun că nu mi-ar plăcea să locuiesc aici cu dumneata, domnule Pendleton, dar… Apoi adăugă: Foarte bine, orice s-ar întâmpla, sunt mulţumită că nu i-am vorbit ieri de toate aces­tea, când credeam că ai nevoie de ea.

John Pendleton zâmbi.

– Da, Pollyanna, e bine că nu i-ai spus nimic.

– N-am vorbit decât doctorului, dar asta desigur nu face nimic.

– Doctorului?! strigă John Pendleton, întorcându-se spre ea. Sper că nu doctorului Chilton!

– Ba da, chiar lui, când a venit să-mi spună că doreşti atât de mult să mă vezi.

–  Nu mai spune, zise el, lăsându-se pe spătarul scau­nului său.

Dar curiozitatea îl tăcu să se ridice:

– Şi ce a spus doctorul Chilton?

Pollyanna se gândi puţin.

– Nu-mi prea amintesc; mi se pare că n-a spus mare lucru. Atâta numai că el înţelegea bine de ce doreai să mă vezi.

– Într-adevăr! răspunse domnul John Pendleton, iar Polly­anna se minună când îl văzu râzând într-un mod cu totul ciudat.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s