Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


Cerul se întunecă vestind o furtună grozavă, ce se apro­pia, când Pollyanna părăsi locuinţa domnului John Pendleton. Ea se grăbi să coboare colina. La jumătatea drumului întâlni pe Nancy care-i adusese o umbrelă. Acum norii se răreau, şi furtuna parcă se risipea.

– Pare a trece spre nord, zise Nancy, privind la cer. Eu o prevăzusem, însă domnişoara Polly a vrut numaidecât să-ţi ies înainte cu această umbrelă. Are mare grijă de tine.

– Adevărat? murmură Pollyanna, uitându-se şi ea la nori.

Jignită, Nancy îi spuse.

– Parcă nici nu m-ai fi auzit bine. Iţi repet că mătuşa ta părea îngrijorată.

– Chiar? strigă Pollyanna, amintindu-şi deodată de între­barea pe care era nevoită să o pună mătuşii sale. Îmi pare rău, nu voiam să-i pricinuiesc nici o supărare.

– Ba mie îmi pare bine că am văzut-o aşa de îngrijorată!

Pollyanna se mira:

– Eşti mulţumită s-o vezi supărată pe tanti Polly din cauza mea? Dar Nancy, jocul nu se joacă astfel. Acesta nu este un prilej de mulţumire.

– Nu jucam jocul, răspunse Nancy. Nici nu m-am gândit să-1 joc, dar văd ca nu înţelegi ce înseamnă grija domnişoarei Polly pentru tine.

– Ba da, înseamnă că s-a necăjit, şi a fi necăjit e un lucru destul de neplăcut pentru acel ce se necăjeşte, stărui Pollyanna. Ce alt înţeles ar putea să aibă?!

Nancy dădu din cap:

– Iată, am să-ţi spun eu ce înţeles are. Mătuşa ta începe să se asemene cu ceilalţi oameni în ce priveşte sentimentele. De data aceasta n-a fost împinsă de datorie.

– Ce vorbeşti, Nancy? strigă PoUyanna şocată. Tanti îşi face întotdeauna datoria. Este o femeie „plină de datorii”.

Fără să vrea, şi fară să-şi dea seama, Pollyanna repeta cuvintele lui John Pendleton. Nancy începu să râdă.

– Ai dreptate, aşa e ea şi aşa a fost, desigur, întotdeauna. Dar este ceva mai mult în dânsa de când ai venit tu aici.

Faţa Pollyannei se tăcu serioasă. Ea încreţi sprâncenele.

– Tocmai voiam să te întreb ceva, Nancy. Crezi că tanti Polly ţine mult să mă aibă lângă ea? I-aş lipsi dacă aş pleca?

Nancy măsură cu privirea pe Pollyanna. Se aştepta de mult la această întrebare, şi se temea oarecum de ea. Se gândise cum ar putea să-i răspundă cinsitit, fără a o răni dureros. Dar azi, de când îi dăduse domnişoara Polly umbrela pentru fetiţă, i se schimbase părerea, şi simţea o mulţumire nespusă de a putea aduce bucurie acestei inimioare însetate de afecţiune.

– Mă întrebi dacă mătuşii tale îi place să te aibă lângă dânsa şi dacă ar simţi lipsa ta? exclamă Nancy tulburată. Dar tocmai asta îţi spuneam. Nu m-a trimis ea de zor, cu umbrela, cum a văzut un mic nor pe cer? Nu m-a pus să-ţi mut toate lucrurile la etajul de jos pentru ca să poţi avea camera frumoasă pe care o doreai? Ei bine, Pollyanna, când mi-aduc aminte cum era dânsa la început, cum nu putea suferi…

Un acces de tuse subită opri pe Nancy tocmai la timp.

– Şi mai sunt o mulţime de fapte mici care dovedesc cu prisosinţă că ai îmblânzit-o, de pildă: istoria cu câinele şi pi­sica, felul cum îmi vorbeşte mie acuma – altă dată era atât de aspră cu mine – şi multe altele. Pollyanna, nici nu-ţi pot spune cât de mult i-ai lipsi dacă nu ai mai fi aici, zise Nancy cu o siguranţă plină de însufleţire, vrând fără îndoială să ascundă periculoasa destăinuire pe care cât pe aici era s-o facă. Îi păru foarte bine când văzu o bucurie mare luminând faţa Pollyannei.

– O, Nancy, cât sunt de mulţumită, atât de mulţumită  Nici nu ştii cât sunt de fericită că tanti Polly are nevoie de mine. Nu aş putea acum s-o părăsesc pentru nimic în lume, se gândi Pollyanna urcând scările ce duceau la camera ei. Am ştiut de la început că îmi va plăcea să trăiesc cu tanti Polly, dar desigur, nu ştiam cât de mult doream ca şi dânsa să fie mul­ţumită să trăiască cu mine.

A înştiinţa pe domnul Pendleton despre hotărârea ei nu era o sarcină uşoară şi Pollyanna se înfiora gândindu-se la asta. Ea iubea mult pe John Pendlelon şi era mâhnită pentru el, văzân-du-1 atât de trist. îi era milă de viaţa lui singuratică, viaţă care-1 făcuse atât de nenorocit; era cu atât mai mâhnită cu cât îşi dădea seama ca însăşi mama ei cauzase suferinţele lui. Îşi închi­puia cum avea sa fie casa cea mare când stăpânul ei se va însănătoşi cu totul. Camerele acelea secrete, cu duşumele neîn­grijite, pupitru acela fără rânduială pe el… şi inima ei suferea cumplit pentru el din pricina acestei singurătăţi. Ar fi dorit să găsească pe cineva… în acest moment, sări drept în picioare şi scoase un strigăt de bucurie. Un gând îi străbătuse creierul.

Cum a prins o ocazie, Pollyanna s-a grăbit să ajungă la John Pendleton. În marea bibliotecă întunecoasă, stăpânul ca­sei sta jos, lângă ea, cu mâinile lui lungi şi subţiri întinse pe braţele scaunului, şi cu credinciosul său câine la picioare.

– Ei Pollyanna, voi putea oare juca şi eu „joculmul­ţumirii” îmi va fi dat să trăiesc? întrebă el cu gingăşie.

– O, da! răspunse Pollyanna, am găsit pentru dumneata ceva minunat, care te va face nespus de fericit…

– Cu dumneata? întrebă serios domnul Pendleton.

– Nu… nu! Dar…

– Pollyanna, n-ai să-mi spui nu, o întrerupse el cu vocea adânc înduioşată.

– Sunt nevoită să spun nu, crede-mă domnule Pendleton. Tanti Polly…

– A refuzat ea să te lase sa vii?

– Dar nici nu i-am cerut voie, bâlbâi încurcată şi îndu­rerată fetiţa.

– Pollyanna!

Ea închise ochii, neputând suporta privirea tristă şi mâhnită a prietenului ei.

– Nici n-ai întrebat-o?

– N-am putut, domnule Pendleton, murmură  ea. M-am convins fără să vreau că tanti Polly ţine mult să mă aibă lângă dânsa, şi… şi eu doresc să rămân la ea, mărturisi fetiţa cu multă hotărâre. Nu ştii cât de bună a fost pentru mine şi cred acum într-adevăr că ea începe să tie mulţumită de multe lucruri, şi ştii că nu intra în obiceiul ei de-a fi mulţumită. Mi-ai spus-o chiar dumneata. O, domnule Pendleton, nu pot s-o părăsesc acum pe tanti Polly.

Se făcu o adâncă şi lungă tăcere, tulburată numai de pâlpâitul focului în cămin. Domnul Pendleton vorbi, în fine:

– Nu, Pollyanna, văd şi eu şi cred că nu poţi s-o părăseşti acum. Nu-ţi voi mai cere aceasta.

Ultimele cuvinte au fost rostite aşa de încet, încât Pollyanna abia le auzi.

– O! dar nu ştii ce venisem să-ţi propun. E lucrul cel mai bun pe care poţi să-1 faci, crede-mă.

– Nu pentru mine, Pollyanna.

– Ba da, domnule Pendleton, chiar pentru dumneata. Ai spus că numai mâna şi inima unei femei sau prezenţa unui copil ar putea creea un cămin. Şi eu am găsit pentru dumneata prezenţa unui copil; nu eu, înţelegi, dar altul.

– Dar nu doresc altul decât pe tine, replică domnul Pen­dleton cu supărare.

– Vei înţelege totuşi când vei ştii; eşti atât de bun şi de binevoitor. Gândeşte-te la prisme şi la piesele de aur… la toţi banii pe care i-ai economisit pentru alţii şi…

– Pollyanna, răspunse el furios. Odată pentru totdeauna termină cu aceste prostii. Ţi-am mai spus de vreo zece ori că nu am strâns bani pentru săraci; nu am pus deoparte un gologan pentru ei, de când sunt. Ai înţeles?

El ridică ochii, pregătindu-se să înfrunte ceea ce prevedea expresia dezamăgită de pe faţa Pollyannei. Spre marea lui mi­rare, nu era nici dezamăgire, nici întristare în ochii copilei, ci o veselă mirare.

– O! O! strigă ea bătând din palme. Sânt foarte mulţu­mită. Adică, se corectă ea roşindu-se, nu vreau sa spun că sunt mulţumită pentru alţii, ci spun doar că sunt supărată că nu-i iubeşti, deoarece sunt atâtea doamne care se ocupă de ei. Do­resc mult mai mult să te ocupi de Jimmy. Acum sunt sigură că ai să-1 primeşti.

– Pe cine să primesc?

– Pe Jimmy; el va fi prezenţa copilului care-ţi va constitui căminul, şi cât de mulţumit va fi el. Am fost silită să-i spun săptămâna trecută că nici doamnele de la Asistenţă din satul tatălui meu nu voiau să-1 primească pentru a-1 creşte, şi el săra­cul a fost atât de nenorocit. Acum însă când va afla, va fi aşa de fericit.

– Pollyanna, s-ar putea ca el să fie, dar nu eu, răspunse domnul Pendleton cu hotărâre. Pollyanna asta e prostie.

– Ce, spui că nu vrei să-1 iei?

– Da, tocmai asta vreau să spun.

– Dar nu ştii ce plăcut tovarăş va fi pentru dumneata, mur­mură Pollyanna aproape plângând. Ba mai mult, n-o să mai fii atât de singur dacă l-ai avea pe Jimmy lângă dumneata; e fru­mos, foarte bun şi deştept.

– Nu mă îndoiesc, dar aleg singurătatea mea, răspunse John Pend leton.

Atunci Pollyanna îşi aduse aminte de ce-i spusese Nancy mai demult. Ridică ochii şi zise aspru:

– Poate crezi că un băieţel nu valorează mai mult decât ve­chiul schelet pe care-1 păstrezi undeva aici; eu însă cred că da.

– Un schelet?

– Da. Nancy mi-a povestit că ai unul într-un dulap.

– Ei bine… ca…

Dar deodată, domnul Pendleton a început să râdă din toată inima, iar Pollyanna a fost cuprinsă de un plâns nervos. Vă­zând aceasta, domnul Pendleton încetă numaidecât să râdă şi faţa i se tăcu gravă.

– Pollyanna, cred că ai dreptate mai mult decât crezi, îi spuse el blând. De fapt, ştiu că un băieţel frumos şi bun care trăieşte ar valora mai mult decât scheletul meu ascuns într-un dulap, însă… noi nu suntem totdeauna dispuşi să facem schim­bul. Noi iubim câteodată scheletele noastre, Pollyanna. Totuşi, mai spune-mi puţin despre acel băieţel frumos.

– Şi Pollyanna îi povesti istoria lui Jimmy. Atmosfera se îmbunătăţi odată cu râsul domnului Pendleton, şi zguduitoarea istorie a lui Jimmy Bean, povestită de Pollyanna, atinsese o inimă gata înduioşată. În tot cazul, când Pollyanna pleca în seara aceea, ducea cu ea o invitaţie pentru Jimmy, invitaţie care îl chema să vină în casa cea mare cu ea, în după amiaza sâmbetei viitoare.

          – Sânt atât de mulţumită şi sunt sigură că ai să-1 iubeşti, zise fetiţa, luându-şi rămas bun de la el. Doresc atât de mult ca Jimmy să găsească un cămin şi oameni care să-1 iubească, mă înţelegi, nu-i aşa?

 

***

 

În ziua când vorbise Pollyanna cu John Pendleton despre Jimmy, cucernicul preot Paul Ford urca colina şi intra în pă­durea Pendleton, nădăjduind că frumuseţea naturii creată de Dumnezeu va putea linişti tulburarea pe care fiii Domnului de pe pământ o stârniră în inima servului Său. Căci sfinţia-sa, Paul Ford, avea acum inima întristată de moarte. Luni după luni, ani după ani, văzuse starea parohiei sale înrăutăţin-du-se, şi acum i se părea că orice ar face, nu va mai putea întâlni decât certuri, rea-voinţă, clevetiri, scandaluri şi invidie. El discutase, pledase, certase şi câteodată trecuse cu vederea, şi întotdeauna se rugase cu tot sufletul lui, plin de speranţe, lui Dumnezeu. Dar azi era silit să recunoască un fapt: că toate mergeau din ce în ce mai rău. Doi din diaconii lui erau la cu­ţite din cauza unei mici neînţelegeri, înveninate de gurile lor. Trei din cele mai energice colaboratoare ale lui se retrăseseră din Asistenţa Socială pentru că o scânteie bârfitoare a fost prefăcută într-un foc distrugător din cauza gurilor rele care suflaseră peste el. Corul se împrăştiase din cauza unui solo încredinţat unui cântăreţ preferat, vorba vine. Chiar şi socie­tatea „Lupta Creştină pentru Adevăr” era frământată de critica prea violentă a doi dintre fruntaşii ei. Cât priveşte şcoala du­minicală, demisia directorului ei şi a doi dintre învăţători a fost picătura de apă care a tăcut să se reverse vasul. Astfel, preotul, zdrobit de oboseală, îşi căuta alinare şi putere în pă­durea Pendleton, unde se putea ruga şi medita în linişte.

Odată ajuns sub bolta formată din arbori înalţi, cucernicul Paul Ford privi lucrurile în faţă. I se păru că situaţia atinse cul­mea crizei şi că trebuia făcut ceva numaidecât. Toată lucrarea bisericii era pe cale de a se prăbuşi. Serviciile de duminică, în­trunirile de peste săptămână, chiar şi mesele de dragoste erau din ce în ce mai puţin căutate. Este adevărat că-i mai rămâneau un grup de lucrători destoinici, dar şi ei parcă vâsleau în sens contrar şi întotdeauna li se părea că priviri cârtitoare îi urmăresc şi că gurile rele n-au altceva de făcut decât a vorbi despre ce au văzut cu ochii şi chiar despre ce n-au văzut. Din toate aceste cauze, cucernicul preot înţelegea prea bine că el, slujitorul lui Dumnezeu, biserica, oraşul şi chiar credincioşii sufereau, şi că vor suferi mai mult până ce… Ceva trebuia înfăptuit numai­decât. Dar ce anume?… Preotul scoase încet din buzunar notele pe care le scrisese pentru viitoarea lui predică. Cu faţa încrun­tată, se uită la ele. Gura îi luă o expresie severă în timp ce citi cu voce tare versetele din Biblie despre care voia să predice în duminica viitoare: Vai de voi, cărturari şi farisei făţar­nici! Pentru că voi închideţi oamenilor împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre. Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici! Pen­tru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă (…) Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din inimă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: drep­tatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute” (Matei 23: 13 – 14; 23). Aceasta era o acuzare grozavă. In tăcerea adâncă a pădurii, vocea preotului răsună puternic. Chiar păsările şi veveriţele păreau apucate de groază. El îşi dădu astfel seama de efectul ce va fi produs de cuvintele ameninţătoare când acestea aveau să răsune în urechile enoriaşilor săi duminica următoare în biserică, unde avea să domnească o tăcere adâncă. Enoriaşii săi! Trebuia oare să le citească acest fragment? Va cuteza el s-o facă? Era o acuzare straşnică, chiar tară propriile sale cuvinte care aveau să urineze. Se rugase, cerând lui Dumnezeu să-1 călăuzească şi să-1 lumineze. Dorinţa lui sinceră era să gă­sească cel mai bun argument cu care să pătrundă inimile enori­aşilor săi, spre a preîntâmpina criza aceasta. Dar oare era aceasta adevărata cale? Preotul îşi strânse încet hârtiile şi le puse iar în buzunar. Oftă din adâncul sufletului, se aşeză la rădăcina unui copac, şi-şi acoperi cu mâinile faţa. Acolo îl găsi Pollyanna venind de la domnul Pendleton. Ea scoase un ţipăt mic, şi alergă spre el.

– O! O! Cinstite Părinte, ce ai? Nu cumva ţi-ai rupt vreun picior, vreo mână sau altceva? zise ea.

Preotul lăsă mâinile în jos şi o privi lung. încercând să zâmbească.

– Nu, draga mea fetiţă, nu mi-am rupt nimic!… Mâ odih­neam puţin, atâta tot.

– Da, zise Pollyanna, dându-se puţin îndărăt. Atunci totul e în regulă. Domnul Pendleton îşi fracturase piciorul când l-am găsit aici în pădure; însă el era culcat, nu şedea ca dum­neata.

– Da, eu stau jos şi n-am nimic stricat ce ar putea doctorul să-mi dreagă.

Ultimele cuvinte au fost pronunţate încet de tot, dar Polly­anna le-a auzit. Faţa îi luă o altă expresie şi ochii ei străluciră plini de înţelegere şi compătimire.

– Înţeleg ce vrei să spui… ai necazuri. Am văzut şi pe tata în această stare adeseori. Toţi preoţii au aceleaşi suferinţe.

Atâtea greutăţi de tot felul le apasă sufletele.

Cucernicul preot rămase mirat.

– Tatăl tău era preot, Pollyanna?

– Da, părinte. Ce, nu ştiai? Eu credeam că toată lumea ştie aceasta. El era căsătorit cu sora mătuşii Polly, mama mea.

– O! înţeleg acum, însă trebuie să ştii că nu sunt de mult pe aici, şi deci nu cunosc încă istoria familiei tale.

– Da, domnule, adică vreau să spun, nu domnule, răspunse Pollyanna zâmbind.

Urmă o lungă tăcere..Preotul şedea, tot la rădăcina copa­cului, şi părea a fi uitat de prezenţa Pollyannei. El îşi scoase iar hârtiile din buzunar, le întinsese pe iarbă, dar nu se uita la ele, ci se uita la o frunză căzută din copac, nu departe de el… Şi nici măcar nu era o frunză frumoasă, ci una galbenă, veştejită, moartă. Privindu-1, Pollyanna se simţi întristată pentru el.

– Ce minunată zi, începu ea drăgălaş.

Preotul nu răspunse îndată, apoi păru a se trezi din vis.

– Ce spui? O! da, ziua e splendidă.

– Şi nu e frig deloc, cu toate că suntem în luna octombrie, observă Pollyanna cu o voce şi mai dulce. Domnul Pendleton avea foc în cămin, dar mi-a spus că nu ar fi avut nevoie de el, ci îl aprinde numai pentru a privi flacăra care-1 înveseleşte. Şi mie îmi place să stau la gura sobei şi mă uit la foc. Du-mitale nu?

De data asta nu avu nici un răspuns, deşi Pollyanna aştepta cu nerăbdare.

– Eşti mulţumit că eşti preot? Cucernicul părinte îşi înălţă capul.

– Mă întrebi dacă sunt mulţumit? Ce întrebare curioasă! Pentru ce mă întrebi aceasta, copilă?

– Pentru nimica. Numai vezi, aerul dumitale îngrijorat mi-a amintit de tata. El era ca şi dumneata, câteodată.

–  Într-adevăr? Vocea lui era blândă, dar ochii fixau din nou frunza moartă.

– Da, aveam obiceiul sa-i pun atunci aceeaşi întrebare.

Preotul avu atunci un zâmbet trist:

– Şi ce-ţi răspundea el?

– O! El răspundea întotdeauna că era mulţumit, bine­înţeles. Dar spunea ca n-ar rămâne preot nici un minut, dacă nu ar fi „textele îmbucurătoare”.

          – Care texte?

Privirile cucernicului părinte se mutară de pe frunza veş­tejită… întrebător, privea obrazul vesel al Pollyannei.

– Ei bine, aşa le numea tata, zise ea râzând. Desigur că Biblia nu le intitulează astfel. Texte sunt acelea care încep prin: „Bucuraţi-vă în Domnul”, sau „Bucumţi-vă neîncetat”, sau „Scoate-ţi strigăte de bucurie şi altele asemănătoare. Sunt o mulţime, ştii dumneata. Într-o zi când se simţea grozav de abătut, le-a numărat pe toate. A găsit nici mai mult nici mai puţin de opt sute… —          – Opt sute?!

– Da. Care toate-ţi spun să te bucuri şi să fii mulţumit; de aceea le numea tata „texte îmbucurătoare”.

– O!… Faţa preotului se tulbură. Ochii se plecară pe hârtia din mâna lui şi citi: Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici!” Aşadar îi plăceau tatălui tău aceste „texte îmbucurătoare”? întrebă el încet.

– Da, afirmă Pollyanna. Îmi spunea că se simţea mult mai bine din ziua aceea când le numărase. Zicea că, dacă Dumnezeu Îşi dăduse osteneala să repete de opt sute de ori să ne bucurăm şi să fim mulţumiţi, El doreşte să ne vadă astfel. Tatălui meu îi părea rău că nu putea să fie aşa mai des în viaţa lui. De atunci, au fost întotdeauna pentru el o îmbărbătare şi o mângâiere, când lucrurile mergeau rău. Când doamnele de la Asistenţă începeau să se certe, adică vreau să spun că nu erau unite asupra multor puncte, se grăbi a corecta Pollyanna, tata mi-a spus că toate acele „texte îmbucurătoaiv” l-au făcut să se gândească la jocul pe care a început să-1 joace cu mine, atunci când primisem cârjele în loc de păpuşa pe care o aşteptam. Acele texte i-au dat minunata idee.

– Ce joc putea să fie acela? întrebă preotul.

– Era vorba să te sileşti a găsi ceva de care poli ti mul­ţumit în orice împrejurare, înţelegi? Cum ţi-am mai spus, jo­cul a început atunci cu cârjele.

Şi iarăşi conform obiceiului ei, Pollyanna îşi povesti din nou istoria vieţii, de data aceasta unui om care o asculta cu atenţia încordată.

Puţin mai târziu, preotul, împreună cu Pollyanna, cobora colina ţinându-se de mână. Faţa ei râdea de bucurie. Îi plăcea atât de mult să stea de vorbă, iar preotul n-avu nevoie a stărui prea mult pentru ca ea să-i povestească multe lucruri despre faimosul Joc al mulţumim”, despre tatăl ei şi despre viaţa de preot misionar. La poalele colinei se despărţiră pentru a merge fiecare unde era aşteptat.

În seara aceea, preotul sta pe gânduri în cabinetul său de lucru. Lângă el, pe pupitru, erau înşirate câteva coli de hârtie, notele viitoarei predici. Sub creionul pe care-1 ţinea, alte foi de hârtie albă aşteptau ca el să-şi scrie predica. Dar preotul nu se gândea nici la ce scrisese, nici la ce avea să scrie. Se vedea în închipuire departe, într-un orăşel mic din apus, lângă un preot cu suflet ales, sărac, bolnav, lipsit de toate, şi aproape singur pe lume. Număra în Biblia lui de câte ori Domnul şi Stăpânul lui îi poruncise „să se bucure şi sa fie mulţumit”.

După puţin timp, cucernicul părinte se deşteptă ca dintr-un vis şi oftă adânc… Gândul părăsi orăşelul îndepărtat şi începu a potrivi foile de hârtie albă de sub mâna lui. Din cartea lui Matei 23: 13, 14 şi 23, scrise el… Nerăbdător, puse con­deiul jos şi scoase o revistă lăsată de soţia sa puţin mai înainte. Ochii îi rătăceau din paragraf în paragraf, până ce povestea următoare îi atrase atenţia:

„Un tată zise într-o zi fiului său Tom, pe care-1 auzise dimi­neaţa refuzând să umple lada cu lemne mamei sale: «Tom, sunt sigur că vei fi mulţumit să cari acum lemnele mamei tale». Şi Tom, fără a spune un cuvânt, făcu ce-i zise tatăl său. Pentru ce? Pentru că tatăl îi arătase lămurit că se aştepta la îndeplinirea dorinţei lui fără nici o îndoială.

Dacă i-ar fi zis aşa: «Tom am auzit ce ai răspuns mamei tale azi dimineaţă şi mi-e ruşine de tine. Du-te numaidecât şi umple lada de lemne», vă garantez că, dacă ar fi fost după Tom, lada ar fi rămas goală până acum”.

Preotul urmă cu citirea, un cuvânt aici, o linie dincolo, un paragraf în altă parte:

„Bărbaţii şi femeile au nevoie de încurajare. Puterea lor naturală de rezistenţă trebuie să fie întărită, iar nu slăbită… în loc de a scoate la iveală greşelile unui om, vorbeşte-i de ca­lităţile sale încearcă să-1 scoţi din făgaşul obiceiurilor lui rele, deşteaptă eul său cel mai bun, adevăratul său eu care poate

îndrăzni, înfăptui şi învinge!… Influenţa unei firi cinstite, drepte şi generoase îmbărbătează şi poate cuceri multe suflete… Astfel de oameni pot radia ce este în inteligenţa şi în inima lor mai nobil. Dacă un om se arată binevoitor, vecinul va face îndată ca dânsul. Dacă ocărăşte şi critica, i se va înapoia ocară şi critică, însă cu procente!… Când te aştepţi a întâlni răul în cale, îl găseşti. Dacă însă te sileşti a căuta binele, vei da de el. Spune fiului tău Tom că ştii că el va fi mulţumit să umple lada mamei sale cu lemne, şi-1 vei vedea punându-se la lucru, sprinten şi voios!”

Preotul dădu la o parte revista şi înălţă, capul. Apoi începu să se plimbe prin îngusta lui cameră. După un timp oftă adânc şi se aşeză iarăşi în faţa pupitrului său.

– Doamne ajută, am s-o fac! zise el încetişor. Vreau să spun tuturor Tomilor mei că sunt convins că vor fi mulţumiţi să umple lada cu lemne. Le voi da o lucrare de tăcut şi vreau să-i văd fericiţi când o vor înfăptui. Atunci nu vor mai avea timp să privească la lăzile cu lemne ale aproapelui lor.

Adună toate notiţele primei sale predici, le rupse în două şi le aruncă jos, aşa încât avea acum într-o parte a scaunului său Vai de voi” şi în cealaltă „Cărturari şi farisei făţarnici”, iar creionul îi alerga repede pe foaia albă de hârtie din faţa lui, după ce tăiase vechiul text – Matei 23:13, 14 şi 23.

Duminica viitoare, predica cucernicului părinte a fost un apel călduros şi vibrant la tot ce este mai bun în fiecare bărbat, femeie şi copil. Textul era unul din cele opt sute de „texte îmbucurătoare” menţionate de Pollyanna: „Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!”(Psalmul 32: 11).

 

***

          După cum o rugase doamna Snow, Pollyanna se duse într-o zi la doctorul Chilton pentru a-i cere numele unui medi­cament pe care doamna Snow îl uitase. Până atunci, Pollyanna nu văzuse încă niciodată cabinetul de consultaţie al doctorului.

– Eu n-am fost încă niciodată la dumneata, domnule doc­tor. Asta-i locuinţa dumitale, nu-i aşa? zise ea uitându-se cu interes în jurul ei.

Doctorul zâmbi trist:

– Da, răspunse el urmând a scrie ceva… Nu socotesc acesta un cămin, Pollyanna. Aici n-am decât nişte camere în care locuiesc.

Pollyanna clătină din cap, parcă ar fi înţeles. Ochii ei îl mângâiau miloşi.

– Ştiu, trebuie inima şi mâna unei femei, sau prezenţa unui copil pentru a creea un cămin, zise ea.

– Ce spui?! zise doctorul mirat, întorcându-se spre ea.

– Domnul Pendleton mi-a spus aşa, întări Pollyanna. Pentru ce nu cauţi şi dumneata mâna şi inima unei femei?! Sau poate că îl vei lua pe Jimmy dacă nu-1 primeşte domnul Pendleton.

Doctorul râse cam în silă:

– Aşadar, domnul Pendleton ţi-a spus că trebuie o mână şi o inimă de femeie pentru a înfăptui un cămin, nu? întrebă el cam distrat.

–  Da, aşa a spus, doctore. De ce nu-ţi faci şi dumneata unul?

– Pentru ce nu-mi fac ce?… Doctorul se aplecase iar pe biroul său.

– Pentru ce nu cauţi mâna şi inima unei femei? Stai, uitasem! strigă Pollyanna roşindu-se. Mă gândesc c-ar trebui să-ţi spun că nu pe tanti Polly a iubit-o domnul Pendleton când­va; prin urmare nu ne vom duce să trăim la el cum îţi spusesem. Vezi, m-am înşelat. Sper că n-ai vorbit nimănui despre aceasta, termină ea îngrijorată.

– Nu, n-am vorbit nimănui, Pollyanna, răspunse doctorul cu un aer ciudat.

– O! atunci totul este bine, zise ea uşurată. Eşti singura persoană căreia îi spusesem, şi când i-am mărturisit aceasta domnului Pendleton, mie mi s-a părut că el a făcut mare haz.

-Adevărat?!

– Da, dar vezi, el nu voia ca şi alte persoane să audă despre un lucru ce nu fusese niciodată adevărat. Dar dumneata de ce nu cauţi să câştigi mâna şi inima unei femei, doctore?

Urmă o tăcere, apoi el zise foarte serios:

– Nu este atât de uşor cum crezi tu, fetiţo.

– Pollyanna încreţi sprâncenele, cu un aer gânditor:

– Eu sunt convinsă că ai reuşi, zise ea sigură, fără pic de îndoială.

– Mulţumesc, răspunse doctorul râzând. Apoi adăuga se­rios: mă tem că femeile mai în vârstă decât tine au o altă opi­nie. Ele sunt mai puţin indulgente faţă de mine; cel puţin până acum nu s-a arătat nici una atât de bună cu mine.

– Dar, doctore, cred că nu vrei să spui că ai încercat să câştigi, ca domnul Pendleton, mâna şi inima unei persoane, dar n-ai reuşit, nu-i aşa?

Doctorul se sculă.

– Haide, haide, Pollyanna! Nu te mai gândi la de astea. Nu-ţi mai tulbura căpşorul cu necazurile altora. Intoarce-te acum la doamna Snow. Am scris pe această hârtie numele medi­camentului şi modul de întrebuinţare. Mai vrei ceva?

Pollyanna făcu din cap:

– Nu, domnule doctor, mulţumesc, şopti ea păşind spre uşă. Ajunsă în coridor, se întoarse cu faţa deodată lumi­nată: La urma urmei, sunt mulţumită că n-ai dorit şi dumneata mâna şi inima mamei mele, şi n-ai reuşit, doctore Chilton. La revedere!

Accidentul se întâmplă în cea din urmă zi a lui octombrie: Pollyanna, plecând de la şcoală, trecu strada la o bună distanţă de un automobil ce se apropia în goană. Cum s-a produs izbi­tura nimeni nu putea spune, nici a cui era vina nu se putea dovedi. Dar, la ora cinci, Pollyanna fu adusă, fară cunoştinţă, în camera care-i era atât de scumpă. Aici fu dezbrăcată cu dragoste de tanti Polly, care era palidă şi speriată, şi de Nancy, care plângea de i se rupea inima; apoi o puse încetişor cu mii de precauţiuni în pat, în vreme ce doctorul Warren era chemat prin telefon, cât de repede putea să-1 aducă automobilul său.

– Şi când te uiţi la faţa mătuşii sale, zicea suspinând Nancy bătrânului Tom în grădină, după ce doctorul intrase în camera tăcută a fetiţei bolnave, vezi îndată că nu datoria o face să tre­mure şi să plângă acum. Când îţi faci numai datoria, domnule Tom, nu-ţi tremură mâinile, nici nu-ţi curg din ochi lacrimile şiroaie, dându-ţi toate silinţele de a îndepărta îngerul morţii.

– E grav rănită? întrebă bătrânul tremurând.

– Nu se ştie încă, suspină Nancy. E culcată în patul ei, mi­titica, şi e atât de palidă, încât ai putea crede că e moartă. Dar domnişoara Polly zice că trăieşte; şi dânsa ştie ce spune, căci ascultă întruna bătăile inimii şi respiraţia fetiţei noastre atât de bună!… atât de îndrăgită de toată lumea!

– Dar nu-mi poţi spune cum s-a întâmplat? Cine, cum? Faţa bătrânului Tom se zbârcea convulsiv.

– Aş vrea s-o ştiu şi eu, domnule Tom. Blestemat să fie acela care a lovit-o! Când te gândeşti că acea maşină aproape a strivit-o pe scumpa noastră Pollyanna. Niciodată n-am putut suferi automobilele puturoase, şi acum, nici atât; să nu le văd în ochi cât voi trăi.

– Dar unde e lovită?

– Nu ştiu, gemu Nancy. Are o rană la cap, dar asta nu e cea gravă. Domnişoara Polly zicea că trebuie să fie ceva „în infern”.

Tom nu-şi putut stăpâni un zâmbet:

– Vrei să zici intern, Nancy, rana este adevărat infernală din cauza acelui automobil blestemat, dar tot nu cred că dom­nişoara Polly să fi întrebuinţat acest cuvânt.

– Ei!… nu ştiu, nu cunosc toate expresiile… însă nu mai am astâmpăr, până ce nu va ieşi doctorul din camera ei. Aş vrea să am ceva greu de tăcut, ceva de spălat, sau altceva, ca să nu mă mai gândesc… Vai de noi! strigă ea depărtându-se.

Însă nici după ce plecă doctorul, Nancy nu prea a avut ce să-i spună lui Tom: oasele fetiţei nu păreau a fi rupte; rana de la cap era lucru uşor, totuşi doctorul părea foarte îngrijorat; el clătinase din cap spunând că numai timpul va putea descoperi ce punct a fost atins. După plecarea lui, domnişoara Polly rămase şi mai palidă, şi mai mâhnită. Mica bolnavă nu-şi recăpătase cunoştinţa, totuşi părea că doarme liniştită. O soră de caritate pricepută a fost angajată, şi trebuia să sosească încă din seara aceea. Asta-i tot ce Nancy avu de spus lui Tom, apoi intră în bucătărie plângând în hohote. Abia a doua zi Pollyanna îşi deschise ochii şi îşi dădu seama unde se afla.

– Tanti Polly, ce s-a întâmplat? E ziuă acum? De ce sunt în pat? Ce am eu, tanti Polly, de nu mă pot scula? gemu ea că­zând îndărăt pe perne, după o nouă încercare de a se ridica.

– Nu, drăguţa mea, nu încerca încă să te scoli, zise mătuşa ei plângând încet,

– Dar ce este? Ce mi s-a întâmplat? De ce nu mă pot scula? Polly întrebă ceva pe infirmieră, care stătea în haina ei albă lângă fereastră, departe de privirea Pollyannei.

Tânăra femeie dădu din cap: poţi să-i spui, şoptiră buzele sale.

Polly tuşi, îşi limpezi glasul, înghiţi puţin… parcă ceva o împiedica a vorbi:

– Ai fost lovită de un automobil, ieri seară. Dar nu trebuie să te sperii; nici nu te mai gândi la asta. Trebuie să te odihneşti şi să adormi iar.

– Lovită?! Da, da… alergam… Ochii Pollyannei erau tul­buri; duse mâna la cap. Sunt bandajată şi mă doare!

– Da, drăguţă, dar acum te rog nu te mai îngriji de toate astea şi caută să te odihneşti.

– Dar, tanti Polly, mă simt nu ştiu cum şi mi-este tare rău. Picioarele parcă n-ar mai fi ale mele; e ca şi cum nu le-aş mai avea de loc!                           .

Aruncându-şi o privire deznădăjduită spre infirmieră, Polly se sculă şi plecă.

– Lasă-ma să-ţi spun eu acum, începu infirmiera cu un ton vesel. E chiar timpul să facem cunoştinţă şi am să mă prezint singură. Sunt soră de caritate şi am venit să te îngrijesc împreună cu mătuşa ta. Acum, mai întâi, te rog frumos să înghiţi aceste mici pilule albe.

Ochii Pollyannei se înspăimântară:

– Dar n-am nevoie să fiu îngrijită în chip special pentru mult timp. Vreau să mă scol cât de curând. Poate ştii că merg la şcoală? Oare nu mă voi putea duce mâine?

De la fereastra unde sta Polly, se auzi un geamăt pe jumătate

înnăbuşit.

– Mâine?! zise infirmiera zâmbind. Nu cred că vei putea ieşi din casă aşa de curând, domnişoara mea. Te rog fă-mi plă­cerea şi înghite aceste pilule. Vom vedea la urma cum te simţi.

– Foarte bine. Dar atunci trebuie să merg la şcoală măcar poimâine – vin examenele, înţelegi dumneata?

Mai vorbi de şcoală, de automobilul acela nesuferit ce-i ieşise în cale, de durerile ce le simţea la cap… Dar încetul cu încetul vocea îi slăbi şi tăcu sub influenţa binecuvântată a micilor pastile albe ce le înghiţise. Adormise….

 

***

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s