Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


Pollyanna nu s-a dus la şcoală nici „mâine”, nici „poi­mâine”, dar nici nu-şi mai dădea seama de aceasta, numai câteodată când îşi revenea şi nu mai era inconştientă. De fapt, Pollyanna nu-şi căpătă conştiinţa complet decât după o săp­tămână întreagă, când temperatura îi scăzu, frigurile-dispărură şi durerile scăzură. Iarăşi i se povesti tot ce i se întâmplase.

– Deci sunt numai rănită, nu bolnavă, zise ea oftând. Ei bine, sunt mulţumită.

–  Mulţumită, Pollyanna?! întrebă Polly care sta lângă

patul ei.

– Da, am doar picioarele fracturate ca domnul Pendleton, şi nu voi fi invalidă pe toată viaţa ca doamna Snow. Picioarele rupte se vindecă, pe când invalizii rămân invalizi.

Polly nu-i spusese niciodată că are picioarele rupte. Ea se sculă repede şi se îndreptă spre măsuţa din celălalt capăt al camerei. Acolo, făcându-şi de lucru, deretică toate lucrurile unul după altul, punându-le iar la loc, nehotărâtă în mişcări, căutând să-şi ascundă nedumerirea, ceea ce nu semăna deloc cu firea ei hotărâtă de odinioară. Faţa îi era palidă şi trasă. In patul ei, Pollyanna sta lungită, nemişcată, privind razele colo­rate care se mişcau pe tavan şi care proveneau de la prismele agăţate la fereastră.

– Sunt totuşi mulţumită că nu am vărsat de vânt, mur­mură ea. M-ar face mult mai urâtă decât pistruii. Apoi sunt mulţumită că n-am tuse măgărească, am avut-o şi ştiu că e ceva groaznic. Sunt mulţumită că n-am apendicită, nici pojar, pentru că sunt molipsitoare, mi se pare, cel puţin pojarul… că n-aţi putea sta lângă mine.

– Se pare că eşti mulţumită de multe lucruri, drăguţa mea, spuse blând Polly ducându-şi mâna la gât ca şi cum gulerul ar fi sugrumat-o.

Pollyanna zâmbi:

– Da, desigur. M-am gândit la acestea de multe ori când priveam aceste curcubee. Îmi sunt atât de dragi curcubeele. Sunt aşa de mulţumită că domnul Pendleton s-a gândit să-mi trimită aceste prisme. Mai sunt mulţumită de multe alte lucruri pe care nu le-am spus încă. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că sunt mulţumită şi pentru faptul că am fost rănită.

– Pollyanna!

Pollyanna zâmbi din nou şi întoarse ochii ei atât de expre­sivi spre mătuşa ei;

– Vezi, de când sunt rănită, mi-ai spus de atâtea ori „dră­guţă”. Altădată nu-mi vorbeai aşa. Ce mult îmi place ca aceia care îmi sunt apropiaţi şi pe care-i iubesc să-mi spună „dră­guţă”. Câteva din doamnele de la Asistenţă îmi spuneau aşa. Era dulce din partea lor, dar nu atât de dulce ca acum, căci ele nu erau ale mele cum eşti dumneata. O, tanti Polly, ce mulţu­mită sunt că eşti a mea!

Polly nu răspunse nimic, dar duse din nou mâna la gât. Ochii ei erau plini de lacrimi. Se grăbi să iasă pe uşa deschisă de infirmiera care tocmai intra. Tot în ziua aceea, Nancy aler­gă la bătrânul Tom care curăţa hamurile în şură. Ochii îi ieşeau aproape din orbite:

– Domnule Tom, domnule Tom, ce crezi că s-a întâmplat? strigă ea gâfâind. N-ai să ghiceşti nici într-o mie de ani.

– Atunci nici nu face să mai încerc, răspunse moşneagul, mai ales că nu mai am nici zece ani de trăit. Ai face mai bine, Nancy, să-mi spui despre ce este vorba.

– Bine, ascultă. Ştii cine e în salon în acest moment cu domnişoara Polly?

– Habar n-am. Poate că nu e nimeni.

– Ba da, este cineva şi e… domnul Pendleton.

– Glumeşti, Nancy!

– Ba, nu glumesc deloc. I-am deschis chiar eu; a intrat cu cârjele. Şi trăsura care 1-a adus aşteaptă chiar la poartă. Cine ar putea crede că bătrânul acela morocănos, care nu vorbeşte nimănui, vorbeşte acum „coniţei”? îţi poţi închipui aşa minune domnule Tom?

– Şi de ce nu? răspunse moşneagul cam arţăgos.

Nancy aruncă o privire cam dispreţuitoare:

– Parcă nu ştii mai bine ca mine! .

– Ce să ştiu?

– Ia nu mai face pe prostul, răspunse ea supărată, tocmai tu care mi-ai dat de gândit.

– Ce tot spui?!

Nancy se uită prin poarta şurii, apoi se apropie de Tom:

– Ia ascultă, nu mi-ai spus dumneata că domnişoara Polly avusese odată un logodnic? Ei bine, într-o zi am dovedit că două şi cu două fac patru. Dar iată-le că fac cinci, şi nu patru!

Cu nepăsare, bătrânul Tom îşi urmă lucrul:

– Bine ai face să-mi vorbeşti mai pe înţelese, zise el supărat. Nu am fost niciodată în stare să dezleg enigmele.

Nancy râse:

– Am auzit ceva odată că el şi cu domnişoara Polly erau îndrăgostiţi!

– Domnişoara Polly cu domnul Pendleton? strigă bătrânul Tom ridicându-se.

– Da. O, ştiu acum că nu e adevărat. El de fapt o iubea pe mama scumpei noastre fetiţe, şi de aceea ar fi dorit… Dar toate astea nu ne privesc, adăugă ea răstit amintindu-şi la timp de făgăduinţa ce o făcuse Pollyannei că nu va spune nimănui că domnul Pendleton o rugase cu insistenţă să se mute la el. Eu am mai vorbit şi altora de dânsul şi am aflat că el şi cu dom­nişoara Polly au fost aproape duşmani ani de zile şi că ea îl urase cu atât mai mult cu cât gurile rele împerecheaseră numele lor, când ea avea vreo optsprezece sau douăzeci de ani.

– Da, îmi aduc aminte, zise Tom; aceasta s-a întâmplat trei sau patru ani după ce domnişoara Jennie îl refuzase pe domnul Pendleton şi se căsători cu flăcăul celălalt. Domnişoara Polly avu milă de el şi îl trată cu bunătate, mai cu seamă că ura din suflet pe preotul ce-i răpise surioara iubită, ducând-o aşa departe. Oricum, lumea începu să bârfească, spunând că ea se ţine după dânsul.

– Să se ţină domnişoara Polly după oricine? strigă Nancy înfuriată. Ce prostie şi câtă răutate!

– Totuşi aşa se zvonea, şi natural nici o fată tânără nu poate suferi astfel de vorbe nedrepte. Tocmai pe atunci se ivi şi acela pe care îl iubea ea într-adevăr, apoi nu ştiu ce probleme avu cu el. După aceea se închise ca stridia în găoacea ei, nevrând să mai aibă de-a face cu nimeni. Inima ei plină de amărăciune se întări ca piatra.

– Da ştiu, am auzit vorbindu-se despre toate acestea şi tocmai de aceea am încremenit şi mă simţeam fără nici o pu­tere, aşa încât ai fi putut să mă răstorni la pământ cu o pană, când l-am văzut pe domnul Pendleton la uşă, pe el cu care dom­nişoara Polly nu mai vorbise de atâta amar de ani. L-am primit în salon şi m-am dus să-i anunţ venirea.

– Ce a spus ea? întrebă Tom ţinându-şi răsuflarea.

– La început nu a spus nimic. Stătea atât de nemişcată, încât credeam că nu auzise şi era gata să-i repet, când îmi zise foarte liniştit: „Spune domnului Pendleton că vin imediat”. Am dus răspunsul şi în urmă am fugit ca să-ţi povestesc totul, termină Nancy uitându-se iar spre casa.

– Hm! bodogăni Tom, reluându-şi lucrul.

În salonul de ceremonie din castel, domnul Pendleton nu aşteptă prea mult căci un pas vioi anunţă sosirea domnişoarei Polly. El încercă a se scula, dar ea îl opri cu un gest. Totuşi nu-i întinse mâna, iar faţa ei exprima răceala.

– Am venit să întreb ce mai face Pollyanna, spuse el adânc emoţionat.

– Mulţumesc, dar din nefericire, starea ei e ca la început, răspunse domnişoara Polly.

– Nu puteţi să-mi spune-ţi mai precis care e starea ei? în­trebă el cu o voce nesigură.

O adâncă durere se întipări un moment pe faţa domnişoa­rei Polly:

– Nu pot, aş vrea să pot!

– Vreţi să spuneţi ca nu ştiţi încă ce are?

– Da!

– Dar doctorul ce zice?

– Doctorul Warren nu prea înţelege nici el nimic. El cores­pondează cu un specialist din New York şi a aranjat ca el să vină şi s-o consulte.

– Dar s-a constatat că are anumite răni?

– O mică tăietură la cap, una sau două vânătăi… şi ceva la coloana vertebrală ce pare că a cauzat paralizia de la şolduri în jos.

Domnul Pendleton scoase un geamăt dureros. Apoi, după o scurtă tăcere, întrebă cu vocea răguşită:

– Dar Pollyanna cum se împacă cu nenorocirea ce i s-a întâmplat? Ea ce zice?

– Ea nu-şi dă seama de loc de condiţia în care se află, iar eu nu-i pot spune.

– Dar totuşi ea trebuie să bănuiască ceva!

Polly tăcu şi făcu iar gestul care-i devenise atât de obişnuit în ultimul timp, cel de a-şi duce mâna la gât.

– O da, ştie că nu-şi poate mişca picioarele, dar crede că sunt fracturate. Spune mereu că e mai mulţumită de a avea picioarele frânte, ca dumneata, decât de a fi invalidă ca doam­na Snow, pentru că picioarele rupte se pot vindeca, însă o boală cronică nu. Ea vorbeşte întruna până ce… mi se pare că aş vrea să mor.

Printre lacrimile mari ce-i umpleau ochii, domnul Pen­dleton observă faţa schimbată a domnişoarei Polly, pe care se citea o durere cumplită. Fără să vrea, gândul i se întoarse la ziua când o rugase pe Pollyanna să vină să locuiască cu el, şi ea îi răspunse: .,N-aş putea să părăsesc acum pe tanti Polly pentru nimic în lume!” Această amintire îl făcu să întrebe cu o voce blândă, când se simţi în stare de a vorbi:

– Ştii dumneata, doninişoară Polly, că eu am încercat să o conving pe Pollyanna să vină să locuiască cu mine?

– Cu dumneata? Pollyanna?

Domnul Pendleton tresări la intonaţia aspră a acestui glas, dar răspunse liniştit:

– Da. Voiam s-o adoptez… legal, înţelegi, şi s-o fac moşte­nitoarea mea.

Polly se îmblânzi puţin. Înţelesese numaidecât ce viitor strălucit ar fi avut Pollyanna prin adoptarea aceasta şi se în­treba dacă fetiţa era destul de mare şi de interesată ca să fie ispitită de situaţia şi de marea avere a domnului Pendleton.

– O iubesc pe Pollyanna, continuă el. O iubesc pentru ea însăşi şi pentru mama ei. Voiam cu tot dinadinsul să revărs asupra Pollyannei dragostea mare, ce-o port închisă în inima mea de douăzeci şi cinci de ani.

Dragostea?! Polly îşi aminti deodată de ce luase ea copila la început, şi la acest gând i se părea că aude cuvintele pe care le spusese Pollyanna mai devreme: „îmi place atât de mult să mi se spună drăguţă de către cei apropiaţi mie şi pe care îi iubesc!” Acestei fetiţe însetate după dragoste i se oferise o iu­bire păstrată cu sfinţenie de douăzeci şi cinci de ani, şi desigur că aceasta o ispititse. Cu inima sfâşiată, Polly înţelese aceasta şi încă un lucru: că viitorul ei avea să fie foarte trist de acum înainte fără Pollyanna.

– Ei, şi ce-a răspuns? întrebă ea cu sfială.

Domnul Pendleton observă îngrijorarea şi adânca emoţie ce o stăpânea după vocea ei aspră şi răspunse trist:

– N-a vrut să vă părăsească. Micuţa spunea că aţi fost atât de bună cu ea, încât dorea să rămână lângă dumneavoastră şi adăugă că era convinsă că şi dumneavoastră aveţi nevoie de prezenţa ei, zise el sculându-se să plece.

Fără să se uite la Polly, se îndreptă cu hotărâre spre uşă. Simţi însă lângă el un pas vioi şi o mână care tremura se întinse către dânsul.

– Când va sosi specialistul şi voi ştii ceva mai sigur despre Pollyanna, vă voi comunica îndată, zise Polly înduioşată. La revedere şi mulţumesc pentru vizita dumitale. Pollyanna va fi mulţumită.

 

***

          În ziua următoare, Polly începu s-o pregătească pe Polly­anna pentru vizita specialistului.

– Drăguţa mea fetiţă, începu ea cu blândeţe, am hotărât ca un alt doctor să vină să te vadă împreună cu doctorul Warren. Poate că ar putea el să ne indice ceva ce te-ar putea vindeca mai repede.

O rază de bucurie lumină faţa Pollyannei:

– Doctorul Chilton?!… Da tanti Polly, doream atât de mult să-1 văd. Voiam tot timpul să-ţi spun, dar n-am îndrăznit din cauză că te-ai supărat atunci, în ziua când te-a văzut în salonul de vară. Îţi aduci aminte? Dar ce mulţumită sunt acum că te-ai gândit la el pentru mine!

Polly îngălbeni, apoi se roşi şi iar îngălbeni. Dar când răs­punse se vedea bine sforţarea ce-o făcea pentru a vorbi pe un ton uşor şi vesel:

– O! Nu, drăguţă, nu m-am gândit deloc la doctorul Chilton, ci la un specialist vestit din New York care cunoaşte foarte bine cazuri identice cu cel al fetiţei mele scumpe.

Faţa Pollyannei se întunecă:

– Nu cred că ştie acel specialist nici pe jumătate cât doc­torul Chilton.

– Ba da! Ştie mult mai mult şi sunt absolut sigură de aceasta, drăguţa mea fetiţă.

– Totuşi doctorul Chilton 1-a îngrijit pe domnul Pendleton şi i-a dres picioarele, tanti Polly. Dacă nu te supără prea mult, aş dori din suflet să-1 văd pe doctorul Chilton, crede-mă că aş vrea să vină. Polly nu putu să răspundă numaidecât, apoi zise încetişor, dar cu hotărârea ei obişnuită:

– Vezi, fetiţo, tocmai asta nu mi-ar plăcea. Voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru tine, drăguţo; însă din motive pe care nu ţi le pot spune acum, doctorul Chilton nu poate veni aici. De altfel crede-mă, nici n-ar şti să te îngrijească tot aşa de bine ca specialistul care va sosi mâine din New York.

Pollyanna nu părea deloc convinsă:

– Dar, tanti Polly, dacă îl iubeai şi dumneata pe doctorul Chilton…

– Ce vrei să spui fetiţo?… vocea mătuşii Polly era aspră de data aceasta şi obrazul îi era îmbujorat.

– Spun, dacă îl iubeai pe doctorul Chilton şi nu pe celălalt…, oftă Pollyanna. Mi se pare că e o mare deosebire în binele ce poate să ţi-1 facă o persoană care ţi-e dragă, şi eu îl iubesc pe doctorul Chilton.

Infirmiera intră tocmai atunci în cameră şi Polly se sculă uşurată.

– Îmi pare foarte rău, Pollyanna, zise ea cam răstit, dar trebuie să mă laşi să hotărăsc eu de data aceasta. De altfel totul este deja aranjat. Specialistul din New York soseşte mâine.

Faimosul doctor însă nu sosi „mâine”. în ultimul moment, o telegramă anunţă o întârziere datorită unei indispoziţii a specialistului. Aceasta îndemnă pe Pollyanna să roage din nou ca doctorul străin să fie înlocuit cu doctotorul Chilton, ceea ce, după cum zicea, ar fi fost mult mai natural… Dar ca mai înainte, Polly dădu din cap şi zise: “Nu, drăguţă”, foarte ho­tărâtă, mângâind-o pe Pollyanna, totodată, şi spunându-i ca e gata să facă orice pentru ea în afară de a-i împlini această dorinţă.

Şi într-adevăr, în zilele următoare se părea că Polly făcea tot ce-i sta în putinţă pentru a mulţumi pe nepoţica ei dragă.

– Niciodată nu mi-aş fi închipuit lucrul acesta, zicea Nancy bătrânului Tom într-o dimineaţă. Nu trece o clipă din zi în care domnişoara Polly să nu caute să facă toate pe placul bietei noastre mieluşele. Astfel, lasă căţelul şi pisica să intre în casă, ea care n-ar fi permis pentru nimic în lume lui „Fluffy” şi lui „Buffy” să urce scările acum vreo săptămână; azi pot să sară pe pat pentru că aşa-i place Pollyannei. Şi neavând cum s-o mai distreze, face singură ca prismele de cristal atârnate la fereastră să producă „dansul curcubeului”, cum îl numeşte. drăguţa noastră. Ea a trimis de trei ori pe Timotei la grădina lui Cobb ca să-i aducă flori proaspete, şi ăsta-i numai începutul. Mai alaltăieri am găsit-o stând pe scaun lângă pat pe când in­firmiera îi peria părul şi o pieptăna frumos aşezându-i buclele după plăcerea Pollyannei, ai cărei ochi străluceau de mulţumire. . Şi de atunci, domnişoara Polly umblă frumos pieptănată în toate zilele pentru că aşa îi plăcea nepoţelei ei. Bătrânul scoase un fel de mârâit.

– Ei bine, găsesc că domnişoara Polly n-arată mai rău dacă se piaptănă, acum lăsându-şi bucle pe frunte, observă el scurt.

– Desigur că nu, răspunse Nancy, acum arată ca toată lumea, ba e chiar frumuşică.

– Vezi Nancy, zise Tom făcând haz de vorbele ei, îţi aduci aminte când îţi spuneam eu că a fost frumoasă şi că ar mai putea fi încă dacă ar vrea?

Nancy dădu din umeri:

– Dar nu zic că e cine ştie ce frumoasă acum, spun numai că s-a schimbat de când poartă panglici şi dantele ca să fie pe placul Pollyannei.

– Ţi-am spus de atâtea ori că nu e bătrână… Nancy râse:

– Ei bine, chiar dacă nu e bătrână părea astfel grozav de bătrână înainte de sosirea copilei. Şpune-mi te rog, domnule Tom, cine a fost logodnicul ei? Nu l-am descoperit încă!

– Chiar aşa? întrebă la rândul lui bătrânul cu o mutră ciu­dată. Apoi… n-o vei afla de la mine!

– Vai, domnule Tom, spune-mi cine e, te rog! Ştii doar că eu pot să aflu de la multe persoane care sunt la curent cu această veche poveste.

–  Se prea poate, dar în tot cazul nu eu îţi voi satisface curiozitatea… Apoi lumina din ochii lui parcă se stinse deodată.

– Ce face fetiţa?

Nancy dădu din cap, iar faţa i se întrista:

– E tot în aceeaşi stare, domnule Tom. Nu merge deloc spre bine. Stă întinsă, doarme, vorbeşte, încearcă să zâmbeas­că şi să fie mulţumită când vede luna ori soarele, sau alte lucruri asemănătoare. Îţi vine să plângi! Ştii, acesta e jocul ei.

– Dumnezeu să o binecuvinteze, zise Tom înduioşat.

– Mi se pare că şi dumitale ţi-a vorbit de acel joc.

– Da, demult. Bătrânul şovăi, apoi urmă cu vocea slabă: Mă plângeam într-o zi că eram gârbovit şi îndurerat şi ce crezi că mi-a spus?…

– Nu pot ghici. Nu prea văd ce te-ar fi mulţumit în starea aceea.

– Ea însă văzu… îmi spuse că puteam fi mulţumit că nu mai am nevoie să mă aplec prea mult când fac semănăturile prin grădină, deoarece eram deja încovoiat.

– Foarte bine. La urma urmei, nu mă mir deloc. Ar fi tre­buit să ghicesc. Am jucat acel joc împreună chiar din mo­mentul sosirii ei aici, pentru că nu avea cu cine să joace – cu domnişoara Polly nici nu putea fi vorba, pe atunci.

– Cu domnişoara Polly!

Nancy începu să râdă.

– Văd că n-ai o opinie mai bună ca mine despre stăpâna noastră.

Bătrânul grădinar se încruntă.

– Ba voiam să spun numai că acest joc ar fi fost greu pentru dumneaei! explică el cu demnitate.

– Da, cred şi eu că i-ar fi fost greu atunci, răspunse Nancy, dar acum mi se pare că îi e mai uşor. Stăpâna noastră e în stare să facă orice, chiar să joace jocuri!

– Dar fetiţa nu i-a vorbit nici măcar o dată de el? Ea îl spu­ne tuturor, şi de când e bolnavă, multe persoane mi-au spus-o.

– Vezi bine că fetiţa nu i l-a spus domnişoarei Polly, fi­indcă ea îi interzisese sa vorbească de tatăl ei, şi cum el o învăţase jocul, ar fi fost silită să-i pomenească numele.

– Da, înţeleg… înţeleg. Domnişoara Polly nu l-a putut ierta pe preotul care i-a luat surioara, pe domnişoara Jennie, pe care o iubea mult. Da… da… înţeleg, a fost o întâmplare foarte tristă, zise el, oftând şi plecă mai gârbovit ca oricând.

– Într-adevăr, murmură Nancy, înapoindu-se la rândul ei în bucătărie.

Aceste zile de aşteptare au fost grele pentru toată lumea… Pollyanna se silea să pară veselă, dar ochii îi erau îngrijoraţi. Doctorul Warren nu-şi putea ascunde grija şi nerăbdarea. Polly vorbea puţin. Nici buclele frumoase care-i împodobeau fruntea, nici dantelele scumpe din jurul gâtului nu puteau masca gălbeneala şi slăbiciunea feţei ei ofilite. Cât despre Pollyanna, ea dezmierda capul pisicii, alinta câinele, admira florile, mânca fructele şi răciturile ce i se dădeau, şi trimitea nenumărate răs­punsuri amicale multiplelor scrisori de interes afectuos pe care le primea zilnic din toate părţile. Dar ea slăbea şi devenea din ce în ce mai palidă, şi activitatea nervoasă a mâinilor scotea mai mult la iveală imobilitatea completă a picioarelor de sub pla­pumă, atât de sprintene altădată, dar acum rigide.

Cât despre jocul ei, Pollyanna spunea Nancyei cât de mul­ţumită o să fie când va putea merge la şcoală, la doamna Snow şi mai ales la domnul Pendleton, apoi câtă plăcere va avea de a se plimba cu doctorul Chilton în trăsura lui… dar toate acestea, când va fi bine… mai târziu… nu acum numaidecât. Nancy îşi dădea şi ea seama de aceasta şi plângea amarnic, când se afla singură.

 

***

          Doctorul Mead, specialistul, a sosit în fine, peste o săptă­mână. Era un om înalt, cu bustul puternic, cu ochii cenuşii, blânzi şi cu un zâmbet vesel.

Pollyannei îi plăcu de el imediat:

– Semănaţi întocmai cu doctorul meu, zise ea cu un ton prietenos.

– Cu doctorul tău? Doctorul Mead se uită mirat la doctorul Warren care vorbea la o parte cu infirmiera.

Doctorul Warren era mic, avea ochii negri şi o barbă neagră, ascuţită şi deasă.

– O! acesta nu e doctorul meu, zise Pollyanna, surâzând. Doctorul Warren e doctorul mătuşii Polly. Al meu e doctorul Chilton.

– Aşa!… spuse doctorul Mead cu un ton straniu, fixând pe domnişoara Polly care, îmbujorată, se întoarse brusc spre fereastă.    .

– Da. Pollyanna şovăi un moment, apoi continuă cu sin­ceritatea ei obişnuită: trebuie să înţelegi că eu am dorit tot timpul să-1 văd pe doctorul Chilton. însă tanti Polly a vrut şă te cheme pe dumneata. Ea zice că tu ştii mai bine decât el ce trebuie picioarelor mele, pentru că ai o mai mare experienţă şi că aceasta este specialitatea dumitale şi dacă este aşa, bine­înţeles că voi fi mulţumită să fiu îngrijită de dumneata. E adevărat?

Pe faţa doctorului se ivi o expresie ciudată pe care Polly­anna nu putu să şi-o explice.

– Numai timpul ne va ajuta, fetiţo, zise el încetişor, apoi se întoarse grav spre doctorul Warren care tocmai se apropia de pat. Mai târziu… fiecare afirma că a fost vina pisicii – e cert că da – că dacă „Fluffy” nu şi-ar fi frecat labele şi botul de uşa camerei Pollyannei rămasă întredeschisă, deschizătura nu s-ar fi mărit, iar Pollyanna n-ar fi auzit strigătul de deznădejde al domnişoarei Polly:

– Nu se poate aceasta! Domnule doctor, nu, nu… Dum­nezeule! Nu vreau să-mi spui că fetiţa mea nu va mai putea umbla niciodată!

Urmă apoi o confuzie îngrozitoare. Din camera alăturată se auzi glasul îngrozit al Pollyannei:

– Tanti Polly! Tanti Polly!

Aceasta, văzând uşa întredeschisă şi înţelegând că vorbele ei înfricoşate fuseseră auzite de copilă, scoase un geamăt surd şi, pentru prima oară în viaţa ei, căzu leşinată la pământ.

Infirmiera, cu un “a auzit copila” înăbuşit, se repezi tre­murând în camera bolnavei, pe când doctorii rămaseră lângă Polly. Doctorul Mead o ridică în braţe, iar doctorul Warren stătea neputincios lângă el.

Numai după ce Pollyanna începu a ţipa şi infirmiera închise uşa, doctorii, schimbând între ei o privire disperată, începură în fine a se ocupa serios de domnişoara Polly pentru a o face să-şi revină-n fire.

In cameră, infirmiera găsise pe pat o pisică cenuşie care căuta în zadar a atrage atenţia unei biete fetiţe cu faţa palidă şi cu ochii rătăciţi.

– Domnişoară Hunt, aş vrea să vină tanti Polly, te rog; am nevoie de ea imediat, te rog!

– Drăguţă, nu poate veni chiar în acest moment. O să vină ceva mai târziu.

– Dar, ce vrei? Nu pot eu oare să te ajut în locul ei?

Pollyanna scutură capul.

– Aş vrea să ştiu ce a zis ea adineaori! Ai auzit-o?… Aş vrea pe tanti Polly; ea a zis ceva grav! Aş dori să-mi spună că nu e adevărat!

Infirmiera încercă să-i răspundă dar nu putu spune un cu­vânt, şi ceva din expresia feţei ei mări şi mai mult groaza ce se vedea în ochii Pollyannei.

– Ai auzit desigur şi dumneata? Este adevărat? Oh! nu, spune-mi că nu e adevărat! Vrei să-mi spui că nu voi mai putea umbla niciodată?

– Hai, hai, fetiţo dragă, linişteşte-te, zise infirmiera. Poate că el s-a înşelat sau nu a ştiut. Ştii, se pot întâmpla multe lucruri!

– Dar tanti Polly spunea că el este specialist şi că el cunoaşte mai bine ca oricine despre picioare fracturate ca ale mele.

– Da, da, ştiu drăguţă, dar toţi doctorii pot să se înşele, chiar şi cei mai buni. Te rog nu te mai gândi la asta acum, drăguţa mea.

Pollyanna îşi frământa mâinile cu disperare:

– Dar nu pot să-mi opresc gândurile de la asta, zise ea plângând în hohote. Nu mă pot gândi la altceva. Domnişoară Hunt, cum voi mai putea merge la şcoală, la domnul Pendleton, la doamna Snow, sau… sau la altcineva?! Suspină din toate puterile ei pentru un moment, apoi deodată se opri ridicând capul, având ochii plini de o nouă spaimă: „Ei bine, dacă nu mai pot să umblu, cum voi mai putea fi mulţumită vreodată de ceva?”

Domnişoara Hunt nu cunoştea „jocul”, dar ştia că mica ei bolnavă trebuie să fie liniştită imediat. Cu toată mâhnirea ei adâncă şi sinceră, mâinile nu-i rămaseră neocupate, ci acum, aflate lângă patul fetiţei, ţineau un calmant.

– Uite, fetiţo, bea asta, zise ea cu blândeţe, fiindcă te va linişti şi vom vedea pe urmă ce va fi de făcut. Adeseori lucrurile nu sunt atât de cumplite cum par la început, o să vezi, drăguţa mea.

Ascultătoare ca întotdeauna, Pollyanna luă medicamentul:

– Ştiu; aşa spunea şi tata de obicei, murmură ea ştergân-du-şi lacrimile; el zicea că orice lucru ar li putut li şi mai rău; totuşi lui nu i se spusese niciodată că nu va mai putea merge vreodată! Eu nu văd ce poate fi mai rău ca asta… Dumneata ce zici?…

Infirmiera nu răspunse nimic. Nu mai avea curajul să mai vorbească.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s