Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


Nancy a fost însărcinată să ducă domnului Pendleton verdictul doctorului Mead. Polly îşi amintise de promisiunea ce-i făcuse de a-i trimite un răspuns direct. Nu putea fi vorba ca să meargă ea, nici să-i scrie, şi de aceea se gândi s-o trimită pe Nancy.

Ce bucuroasă ar fi fost Nancy altădată să poată intra în „casa misterului” şi să vadă de aproape pe proprietarul ei. Azi, însă, inima îi era prea îndurerată pentru a se putea bucura de ceva. Nici nu-i trecea prin minte să se uite în jurul ei cât timp a fost nevoită să-1 aştepte pe domnul Pendleton.

– Sunt Nancy, zise ea respectuos, răspunzând privirii lui cercetătoare când intră în cameră. Domnişoara Polly mă trimite pentru a vă aduce veşti despre Pollyanna.

– Ei bine, cum e?

Întrebarea a fost scurtă, dar Nancy înţelese perfect câtă în­grijorare cuprindea.

– Veştile nu sunt bune, domnule Pendleton.

– Ce vrei să spui? se opri el, iar Nancy îşi plecă jalnic capul.

– Da, domnule, doctorul a zis că nu va mai putea umbla niciodată.

Câteva clipe domni o adâncă tăcere în cameră; apoi, cu vocea zdrobită, domnul Pendleton zise:

– Sărmana copilă! Biata fetiţă!

Nancy se uită la el, apoi plecă imediat ochii. Nu şi-ar fi închipuit niciodată că acest John Pendleton, atât de morocănos şi aspru, atât de sever, putea avea o asemenea expresie de bună­tate şi de mâhnire adâncă. El spuse încet de tot:

– Ce crud şi nedrept lucru să nu se mai poată juca nici­odată la soare, scumpul, micul, şi dragul meu copil.

Urmă din nou o tăcere; apoi el întrebă:

– Şi desigur, ea nu ştie nimic.

– Ba da, ştie sărăcuţa, răspunse Nancy,, bufnind în plâns, şi tocmai asta face lucrul să fie şi mai trist. A auzit… bleste­mata aceea de pisica! lertaţi-mă, domnule, pisica a deschis uşa şi astfel Pollyanna a auzit ce spusese doctoral.

– Săraca fetiţă, oftă iar domnul Pendleton.

– Da, domnule, chiar aşa ai fi spus dacă erai acolo, zise Nancy. Nu am văzut-o decât de două ori de când ştie mititica şi m-am îmbolnăvit numai auzind-o. înţelegeţi, e încă recent şi ea se gândeşte mereu la lucrurile pe care nu le va mai putea face. Este disperată pentru că i se pare că nu va mai putea găsi de ce să fie mulţumită. Dar poate dumneavoastră nu cunoaşteţi jocul ei.

–  „Joculmulţumirii”?Întrebă domnul Pendleton? O! da, mi-a vorbit de el.

– Adevărat? După cum văd, mi se pare că a vorbit la toată lumea de acel joc. Dar înţelegeţi, ea acum nu mai poate juca şi aceasta o mâhneşte îngrozitor. Ea zice mereu că nu mai poate găsi de ce să fie mulţumită dacă nu mai poate merge pe picioare ca mai înainte.

– Are dreptate, zise el. Nancy urmă:

– Aşa am crezut şi eu, până când mi-a venit în minte că i-ar fi mai uşoară resemnarea dacă ar putea găsi ceva care s-o îmbărbăteze şi pentru asta am încercat sâ-i amintesc…

– Ce să-i amintiţi?

– Cum a învăţat ea pe alţii „jocul” ei, pe doamna Snow şi pe mulţi alţii* ştiţi… şi ce le spunea pentru a-i îmbărbăta şi a-i face să joace „jocul”. Dar biata mieluşea plânge întruna zicând că nu e tot una; că e mai lesne a zice invalizilor cum pot să se bucure decât a fi nevoită ea însăşi a o face. Ea mai zice că şi-a repetat de atâtea ori cât e de mulţumită că ceilalţi nu sunt ca ea, dar că nu se poate opri a se gândi mereu că nu mai poate umbla toată viaţa.

Nancy tăcu. Domnul Pendleton, care stătea jos pe fotoliu cu mâna la ochi, nu răspunse.

–  Atunci am încercat iar să-i amintesc cum îmi spunea înainte că jocul e cu atât mai atrăgător cu cât e mai greu, mai anevoios de jucat, continuă Nancy cu un accent trist. Ea însă zice că nici asta nu se potriveşte, când e din cale-afară de greu… Acum trebuie să mă duc acasă, termină ea povestirea, iar când ajunse la uşă se întoarse şi întrebă cu sfială: „Pot să-i spun domnişoarei Pollyanna că l-aţi văzut pe Jimmy Bean din nou?”

– Nu înţeleg cum i-aţi putea spune asta, deoarece nu l-am văzut din nou, declară iute domnul Pendleton. Pentru ce?

– Pentru… nimica domnule. Dar ştiţi, gândul că nu va mai putea veni cu el la dumneavoastră cum fusese vorba e una din cauzele mâhnirii ei. Ea a zis ca vi l-a prezentat odată, dar că el nu vă lăsase atunci o impresie bună, şi îi era frică că nu v-ar plăcea să-1 primiţi la dumneavoastră ca să simţiţi „prezen­ţa unui copil”. Poate înţelegeţi ce a vrut să spună, eu însă nu.

– Da, înţeleg foarte bine ce a vrui să spună.

– Bine, domnule! Dorea atât de mult să vi-1 aducă o dată pentru a vă dovedi că el ar fi într-adevăr „plăcuta prezenţă a copilului” şi acum nu va mai putea. Blestemat să fie acel auto­mobil! Vă rog să mă iertaţi… Bună ziua domnule, zise Nancy ieşind repede.

Nu trecu mult timp şi tot orăşelul află că vestitul doctor din New York o condamnase pe biata Pollyanna la iremedia­bila paralizie a gambelor şi cert e că niciodată nu mai fusese orăşelul atât de tulburat. Fiecare cunoştea, cel puţin din vedere, voiosul obrăjor cu pistrui care avea întotdeauna un surâs amabil pentru oricine, şi mulţi cunoşteau „jocul” Pollyannei. Şi acum toţi se gândeau cu întristare că nu vor mai auzi glasul ei dulce care vestea bucurie. Li se părea tuturor de necrezut, cu nepu­tinţă, atât de crud şi aşa de dureros că nu o s-o mai vadă.

Prin bucătării şi saloane, peste garduri, femeile vorbeau de ea şi plângeau amarnic. La colţul străzilor şi prin magazine, bărbaţii vorbeau şi ei şi unii plângeau pe furiş. Conversaţiile şi plânsul crescură când se răspândi cu iuţeala vântului vestea tristă că Pollyanna, acum faţă în faţa cu nenorocirea ei, se mâh­nea de faptul că nu mai putea juca „jocul” ei, şi că nu va mai avea de ce să se bucure. Acelaşi gând părea a fi intrat în capul tuturor prietenilor ei, şi dintr-o dată stăpâna castelului, dom­nişoara Polly, spre marea ei mirare, începu a primi vizitele persoanelor cunoscute şi necunoscute de ea, bărbaţi, femei şi copii pe care dânsa nici nu bănuia că Pollyanna îi putea cu­noaşte. Unii veniră şi statură cinci sau zece minute. Alţii stăteau sfioşi la poartă, învârtind în degetele lor pălăriile sau gentile. Câţiva aduseră câte o carte, flori frumoase sau fructe, prăjituri sau bomboane. Unii plângeau pe faţă, alţii se întorceau pentru a şterge ochii şi nasul pe furiş. Dar toţi se interesau cu mare grijă de mica rănită şi toţi îi trimiteau scrisori pline de dragoste şi de compătimire. Toate aceste dovezi de simpatie şi iubire o împinseră pe Polly să ia o hotărâre. Domnul Pendleton veni printre cei dintâi, şi de data aceasta fără cârje.

– Nu-i nevoie să vă spun cât sunt de mâhnit, zise el cu glasul aproape aspru. Oare nu este nimic de făcut?

Polly făcu un gest deznădăjduit:

– O! facem tot ce ne stă în putinţă. Doctorul Mead a pre­scris un tratament şi medicamente care pot să-i amelioreze starea, iar doctorul Warren urmează indicaţiile acestuia, întoc­mai. Totuşi… doctorul Mead nu mai are nici o speranţă.

John Pendleton se sculă repede cu toate că abia intrase. Faţa îi era foarte palidă şi gura contractată. Polly, privindu-1, înţelese că pleacă pentru a-şi ascunde lacrimile ce simţea că-i întunecă privirea şi… şi nu voia să plângă în prezenţa ei. Ajuns la uşă, el se întoarse:

– Am o veste pentru Pollyanna, zise el adânc mişcat. Bine­voiţi a-i spune că l-am văzut pe Jimmy şi că… de acum va fi băieţelul meu. Spuneţi-i vă rog că m-am gândit că ea va fi mulţumită când va afla că m-am decis să-1 adopt.

Polly îşi pierdu cumpătul o clipă:

– Vrei să-1 adopţi pe Jimmy?! exclamă ea.

– Da! Cred că Pollyanna va înţelege şi va fi mulţumită, în fine… de ceva. Vă rog spuneţi-i şi aceasta.

– Desigur, murmură Polly.

– Mulţumesc, zise John Pendleton plecând.

Din capătul scărilor, Polly privea tăcută şi adânc mirată în urma lui. Nu putea crede ce-i auziseră urechile! John Pendleton să-1 înfieze pe Jimmy! John Pendleton, bogat, independent, morocănos, cu reputaţia de zgârcit şi extrem de egoist, să adopte un băieţel… şi încă ce băieţel!

– Drept să spun… nu ştiu ce să mai cred!

Cu faţa cam uluită urcă scările şi intră în camera nepoţelei sale.

– Pollyanna, drăguţa mea, am pentru tine o veste din partea domnului Pendleton. El a fost chiar acum aici şi m-a însărcinat să-ţi spun că l-a luat pe Jimmy la el şi ca-1 va adopta ca să fie copilul lui. El crede că vei fi mulţumită de acesta.

Faţa gânditoare a Pollyannei se lumină îndată şi într-adevăr apăru bucuria:

– Mulţumită?… Mulţumită? O! desigur că sunt mulţumită, tanti Polly. Am dorit atât de mult să-i găsesc un cămin lui Jimmy, şi… ce frumos va fi căminul lui acum! De altfel, sunt mulţumită şi pentru domnul Pendleton. Ştii, acum va simţi şi el „prezenţa unui copil”!

– Prezenţa cui?

Pollyanna se roşi. Ea uitase că domnul Pendleton voise s-o înfieze şi desigur că acum nu era momentul de a-i spune acestei bune şi scumpe tanti Polly că s-a gândit măcar o clipă s-o părăsească.

– Prezenţa copilului, bâlbâi încurcată Pollyanna. Domnul Pendleton mi-a spus odată că numai inima şi mâna unei femei sau prezenţa unui copil puteau înfăptui un cămin, şi iată că are prezenţa copilului.

– Ah! înţeleg, zise Polly foarte încet; şi ea înţelegea în realitate mult mai bine decât şi-ar fi închipuit Pollyanna. Ea înţelesese ceva din stăruinţa ce probabil fusese exercitată asupra fetiţei, atunci când John Pendleton îi ceruse a fi „prezenţa copilului” care trebuia să-i transforme imensa şi recea lui casă într-un cămin fericit. Înţeleg, repetă ea cu ochii plini de lacrimi.

Pollyanna, temându-se că mătuşa ei va continua să-i pună întrebări la care nu va fi în stare să-i răspundă, schimba vorba.

– Doctorul Chilton mi-a spus şi el că trebuie neapărat mâna şi inima unei femei sau prezenţa unui copil pentru a creea un cămin, ştii dumneata? observă ea. Polly tresări:

– Doctorul Chilton?

– Da. Mi-a spus chiar el când mi-a destăinuit că el locuieşte în două camere la nişte străini, două camere reci… şi că n-are cămin cum ar dori el!

Polly nu răspunse. Ea privea departe pe fereastră.

– Atunci l-am întrebat pentru ce nu şi-a ales mâna şi inima unei femei ca să aibă un cămin.

– Pollyanna! exclamă Polly îmbujorându-se toată.

– Ei, uite aşa am făcut pentru că el părea atât de trist.

– Şi ce a răspuns? întrebă Polly ca împinsă de o forţă inter­nă, fără voia ei.

– N-a spus nimic câteva clipe, apoi a zis foarte încet că nu oricând se pot obţine chiar dacă le-ar fi cerut.

Urmă o tăcere. Polly privea iar pe fereastră în grădină. Pollyanna oftă:

– El are nevoie de un cămin şi eu doresc din tot sufletul să-1 aibă.

– De unde ştii, Pollyanna?

– Ştiu pentru că într-o zi el a murmurat foarte încet, dar în auzul meu că ar da totul pentru a avea mâna şi inima unei femei. Dar ce ai, tanti Polly?

Polly se sculase dintr-o dată şi se repezise spre fereastră.

– Nimic, drăguţă. Am vrut numai să schimb poziţia acestor prisme, răspunse ea cu toată faţa îmbujorată.

 

***

          Puţin timp după a doua vizită a domnului Pendleton, Milly Snow veni într-o după amiază la castel, unde nu mai fusese niciodată. Când o primi domnişoara Polly, Milly se înroşi până la urechi şi bolborosi foarte sfioasă:

– Am… am venit să întreb cum îi merge fetiţei dumnea­voastră.

– Mulţumesc, eşti foarte drăguţă. E în aceeaşi stare. Dar mama dumitale, ce mai face?

– Vin pentru a vă vorbi şi de ea, adică pentru a vă ruga să spuneţi Pollyannei că noi ne gândim mereu cât e de trist că nu mai poate umbla, şi de asemenea la tot ce a făcut pentru noi, pentru mama, ştiţi, învăţând-o „jocul” şi toate celelalte. Ce păcat că nu-1 mai poate juca, sărăcuţa! Desigur că nu văd cum ar putea să-1 mai joace acum! Dar când ne amintim de tot ce a făcut pentru noi, ne-am gândit că dacă ea ştie asta ar ajuta-o poate ca să fie mulţumită, adică vreau să zic, cât de cât mul­ţumită!

Milly se opri neştiind cum să-şi termine cuvântarea. Aştepta ca domnişoara Polly să-i răspundă ceva… Aceasta o ascultase cu politeţe, însă nu prea putea urma vorbele ei, cam fără şir. Nu pricepuse decât jumătate din ce i se spusese. O ştia pe Milly Snow cam „ţâcnită”, dar n-o crezuse chiar nebună. Nu putea să-şi explice cuvintele acestea ce urmau unele după altele fără nici un înţeles şi fără vreun pic de logică. Îi răspunse totuşi liniştită:

– Nu înţeleg prea bine, Milly. Spune-mi lămurit ce doreşti anume să-i comunic Pollyannei.

– Da, tocmai doresc să-i amintiţi că n-am uitat ce a făcut pentru noi! Fără îndoială că dânsa ştie, pentru că a constatat schimbarea care s-a produs în starea mamei mele şi a mea de când am încercat să jucăm „jocul” ei, câte puţin.

Polly se încruntă. Ar fi vrut s-o întrebe în ce consta acel joc, dar nu putu fiindcă Milly reîncepu cu însufleţire:

–  Ştiţi, înainte nimic nu era pe placul mamei. Ea dorea întotdeauna altceva decât ce avea; dar cred ca nu era vina ei, ci boala cronică ce o ţinea în pat de ani de zile. Acum mă lasă să deschid ferestrele, se interesează de toate, de cum arată figura ei, de cămăşile ei de noapte şi de altele; a început a împleti perdele şi plăpumi din lână pentru spitale, şi e atât de mulţu­mită că poate face atâtea lucruri bune. Şi această schimbare e opera Pollyannei, ştiţi dumneavoastră, pentru că ea a putut s-o înţeleagă pe mama, că trebuia să se simtă fericită când se va servi de mâinile şi braţele ei, încât mama se întreba de ce nu făcea nimic cu ele mai înainte. Puteţi să vă închipuiţi cât de schimbată e acum camera ei, cu toate acele culori roşii, albastre şi galbene, provenite din prismele de la fereastră ce le-a primit de la Pollyanna. Toate acestea fac să simţi o adevărată plăcere când te găseşti acolo, pe când înainte îmi era teamă să intru în cameră, atât era de întuneric şi de trist; iar mama era aşa de nervoasă şi nenorocită, cred că vă amintiţi. Acum am dori să-i spuneţi Pollyannei că tot binele ne vine de la ea şi că suntem atât de fericite de a li cunoscut-o, încât credem că dacă ar şti aceasta ar avea puţină mulţumire. Şi asta e tot, termină Milly oftând. Îi veţi spune, nu-i aşa?

– Fii sigură că îi voi spune, murmură Polly, întrebându-se ce va putea reţine din acest remarcabil discurs pentru a-1 repeta scumpei ei bolnave.

Vizitele domnului Pendleton şi ale domnişoarei Milly Snow au fost urmate de multe altele şi după fiecare erau mulţumiri şi vorbe de recunoştinţă de transmis Pollyannei. Unele erau atât de curioase, încât o intrigau tot mai mult pe Polly.

Într-o zi veni văduva Benton. Polly o cunoştea din vedere, dar nu îi vorbise niciodată. Văduva Benton avea o reputaţie urâtă prin oraş, şi era întotdeauna îmbrăcată în negru. Azi însă purta o cravată albastră şi avea lacrimi în ochi. Povesti mâhnirea ei când auzise despre nenorocitul accident; apoi întrebă sfioasă dacă ar putea s-o vadă pe Pollyanna.

Polly dădu din cap:

– Îmi pare rău, dar nimeni nu poate s-o vadă. Poate… puţin mai târziu.

Doamna Benton îşi şterse ochii, se sculă şi voi să plece, dar când se apropie de vestibul se întoarse în grabă:

– Domnişoară Polly, ai vrea să-i transmiţi câteva cuvinte din partea mea? întrebă ea sfios.

– Desigur, doamnă, cu plăcere.

– Vreţi să-i spuneţi, vă rog, că port aceasta, zise ea atingând cu mâna nodul albastru al cravatei. Pentru că Polly o privea cu o vădită mirare, ea adăugă: nepoţica dumneavoastră a încercat de atâtea ori să mă convingă să îmbrac lucruri colorate, încât gândeam că ar fi mulţumită să afle că am început să-i înde­plinesc dorinţa. Ea-mi spunea atât de drăgălaş că fiul meu Freddy se va simţi fericit dacă aş face aceasta. Ştiţi poate că acest copilaş e tot ce mi-a mai rămas acum. Ceilalţi sunt toţi… Doamna Benton întoarse capul. Spuneţi-i Pollyannei. Ea va înţelege. Apoi plecă închizând uşa după ea.

În aceeaşi zi, puţin mai târziu, veni altă văduvă, adică o doamnă care purta doliul văduviei. Polly n-o cunoştea deloc. Ea se întreba de unde putea Pollyanna s-o cunoască. Doamna se numea Tarbell.

– Bineînţeles, pentru dumneavoastră sunt o străină, dar nu pentru fetiţa dulce care zace acum atât de bolnavă. Eram la hotel, unde am stat toată vara, .şi în fiecare zi trebuia să fac plimbări lungi pentru sănătatea mea. Aşa am întâlnit-o pe nepoţica dumneavoastră, care e un înger. Aş vrea să poţi înţelege ce a fost ea pentru mine. Eram foarte trisă când am sosit aici; faţa ei radioasă şi veselia ei plăcută îmi aminteau de propria mea fetiţă pe care am pierdut-o de vreo câţiva ani. Am fost atât de mâhnită aflând despre accident, şi când am auzit că biata copilă nu va mai putea merge niciodată, şi că era nenorocită pentru că nu mai avea de ce să fie mulţumită ca înainte, a trebuit să vin să vă văd.

– Sunteţi foarte amabilă, murmură Polly.

– Veţi avea bunătatea de a-i transmite ceva din partea mea?

– Bineînţeles.

– Spuneţi-i numai că doamna Tarbell e mulţumită acum. Da, ştiu că asta vă pare straniu şi că nu înţelegeţi. Însă vă cer iertare că nu vă pot explica mai bine. (Faţa doamnei Tarbell deveni tristă, şi zâmbetul îi dispăru de pe buze). însă nepoţica dumitale va înţelege ce vreau să spun, şi am simţit că trebuia să vin să-i spun. Mulţumesc şi vă rog scuzaţi-mă pentru îndrăz­neala ce-am avut-o de a veni aici, adăugă ea şi plecă.

Cu totul zăpăcită de data aceasta, Polly se urcă repede în camera Pollyannei.

– Drăguţa mea, cunoşti pe doamna Tarbell?

– O! da, o iubesc pe doamna Tarbell. Ea este bolnavă şi atât de tristă; locuieşte la hotel şi face plimbări lungi. Le facem împreună. Adică vreau să spun… le făceam.

Vocea Pollyannei se zdrobi şi două lacrimi grele alunecară de-a lungul obrazului ei. Polly îşi drese glasul:

– Ei bine, iubita mea fetiţă, chiar acum a fost aici şi mi-a transmis un mesaj pentru tine, dar n-a voit să-mi spună exact ce înseamnă. A zis că vrea să ştii „că doamna Tarbell e mul­ţumită acum”.

Pollyanna bătu din palme:

– A spus asta într-adevăr? O! cât sunt de mulţumită!

– Dar Pollyanna ce a vrut ea să spună?

– Aşa e jocul şi… Pollyanna se opri brusc şi îşi puse mâna pe gură.

– Care joc?

– O! nimica, tanti Polly. Nu pot să-ţi explic fără a vorbi despre lucruri pe care nu am voie să le spun.

Polly voi să continue cu întrebările, însă mâhnirea, zugră­vită pe micul obraz atât de palid, o făcu să tacă.

Puţin timp după vizita doamnei Tarbell, curiozitatea dom­nişoarei Polly atinse culmea datorită vizitei unei tinere femei, fardată şi cu părul de o culoare anormală, cu tocuri înalte şi bijuterii false; era o femeie a cărei reputaţie proastă era cunos­cută de domnişoara Polly, şi pe care nu ar fi voit s-o întâlnească sub acoperişul castelului ei. Intrând în camera în care străina nepoftită fusese introdusă, Polly nu-i întinse mâna, ba chiar se dădu cu un pas înapoi.

Aceasta se sculă imediat. Ochii îi erau roşii de plâns. Cu oarecare îndrăzneală întrebă dacă ar putea să vadă, un mo­ment, pe mica Pollyanna.

Polly refuza cu o voce cam aspră la început; dar ceva în ochii rugători ai femeii o tăcu să adauge mai politicos că nimeni nu obţinuse permisiunea de a vedea pe Pollyanna.

Femeia stătu puţin la îndoială, apoi începu a vorbi pe un ton cam arogant:

– Sunt doamna Payson, doamna Tom Payson. Presupun că aţi auzit vorbindu-se de mine, după cum mai toţi oamenii buni din oraş au auzit; probabil însă că vorbele rele ce le-aţi auzit nu sunt toate adevărate, dar asta n-are importanţă. Am venit numai pentru fetiţă. Când am aflat despre groaznicul accident ce i s-a întâmplat mi-a venit rău. Săptămâna trecută mi s-a spus că nu va mai putea umbla şi… şi aş schimba bucu­roasă picioarele mele cu ale ei, sărăcuţa, căci ea poate să facă mai mult bine într-un ceas alergând de colo până colo decât aş putea tace eu într-o sută de ani! Dar asta n-are importanţă! Pi­cioarele nu sunt date întotdeauna celor ce le-ar întrebuinţa mai cu folos, m-am convins de asta.

Se opri pentru a-şi drege glasul şi urmă iarăşi cu vocea răguşită:

– Poate că nu ştiţi, dar eu o cunosc foarte bine pe fetiţa dum­neavoastră. Noi locuim pe strada Pendleton Hill. Ea trecea adeseori pe acolo. Câteodată se oprea să se joace cu copiii mei şi să vorbească cu mine şi cu soţul meu când era el acasă. Părea a ne iubi. Cred că ea nu ştia că persoanele de felul ei nu vorbesc în general cu oameni de teapa mea. Dar dac-ar vorbi, domnişoară Harrington, poate n-armai fi atâtea fiinţe ca mine, adăugă ea cu oarecare amărăciune. Oricum, ea venea şi aceasta nu-i pricinuia nici un rău, în schimb nouă ne făcea mult bine. Ea nici nu ştie, sper, căci dac-ar şti ar înţelege lucruri pe care e mult mai bine nici să nu le cunoască. Anul acesta am trecut prin momente nespus de grele din multe privinţe. Eram atât de descurajată, şi eu şi soţul meu, încât eram gata de orice. Am vrut să divorţăm fără a ne îngriji de ce se va întâmpla cu copilaşii noştri. Apoi am auzit de accident şi am aflat că scumpa şi buna fetiţă nu va mai putea veni niciodată la noi. Ne-am gândit cu o adâncă durere la timpul când avea obiceiul de a se opri în treacăt la portiţa noastră ca sa se joace cu copiii şi să râdă mul­ţumită. Căci ea era întotdeauna mulţumită de ceva, şi într-o zi ne-a spus de ce era aşa, şi ne-a explicat „jocul” ei, pe care desigur îl cunoaşteţi. Ea încerca să ne înveţe cum trebuie să-1 jucăm, dându-ne astfel curajul de a trăi înainte. Acum am auzit că ea este desnadăjduită din cauza că nu-1 mai poate juca, nemaiavând de ce sa fie mulţumintă. Pentru asta am venit azi, pentru a-i da un prilej de mulţumire. Ne-am hotărât să ne împăcăm pentru copilaşii noştri şi să jucăm de acum înpreună „jocul” ei. Sunt sigură că ea va fi mulţumită, pentru că de multe ori era foarte mâhnită când ne auzea certându-ne cu vorbe urâte. Nu prea văd cum o să ne poată ajuta „jocul”, dar am speranţă că ne va ajuta. În tot cazul vrem să-1 încercăm pentru că aşa dorea ea. O să binevoiţi a-i spune asta?

– Da, am să i-o spun, promise Polly. Şi mulţumesc că ai venit, adăugă ea întinzându-i mâna deodată.

Aroganţa femeii dispăru numaidecât. Buzele începură a-i tremura şi pronunţând cuvinte nedesluşite, doamna Payson strânse mâna întinsă a domnişoarei Polly şi ieşi afară.

De-abia se închisese uşa când Polly strigă tare şi răstit:

– Nancy!

Seria vizitelor, pe care le îndurase în ultimele zile, a cul­minat în experienţele extraordinare, ce se petrecură în acea după-masă, şi i-a încordat nervii până la cel mai înalt grad. Nancy nu mai auzise pe stăpâna ei vorbind aşa de aspru din ziua accidentului.

– Nancy, vreau să-mi spui în ce constă acel „joc” absurd pe care îl cunoaşte tot oraşul! Şi ce are nepoata mea de-a face cu el? De ce mă însărcinează pe mine toţi, de la Milly Snow până la doamna Payson, să-i spun că ei toţi „îl joacă”? După cât pot să judec, jumătate din locuitorii oraşului poartă panglici albastre, încetează certurile lor familiale sau învaţă să le placă de lucrurie pe care le urau înainte, şi toate acestea datorită Pollyannei. Am încercat sa obţin lămuriri chiar de la ea, dar n-am reuşit, şi vezi, nu vreau s-o obosesc. Dar am auzit spunându-ţi ceva aseară care mă face să cred că şi dumneata faci parte dintre ei. Acum vrei să-mi spui ce înseamnă toate comediile astea?

Spre adânca mirare a domnişoarei Polly, Nancy începu a plânge în hohote şi după ce se linişti puţin începu:

– Asta înseamnă că din iunie anul trecut, această scumpă copilă a făcut pe toţi oamenii din oraşul nostru mulţumiţi, şi. că acum rolurile fiind schimbate, ei toţi încearcă la rândul lor s-o facă şi pe ea mulţumită.

– Mulţumită de ce?

– Numai… mulţumită. Aşa e jocul.

Polly bătu din picior cu nerăbdare:

– Eşti ca toţi ceilalţi, Nancy. Ce joc?

Nancy, ridicând capul, o privi pe stăpâna sa drept în ochi:

– Am să ţi-1 spun. E jocul pe care Pollyanna 1-a învăţat de la tatăl ei. Ea primise odată când era mică o pereche de cârje într-un pachet cu daruri, în loc de o păpuşă pe care o aştepta cu nerăbdare, şi desigur că ea a început să plângă cum de fapt ar iî tăcut oricare alt copil. Atunci tatăl ei i-a spus că în toate împrejurările se găseşte ceva de care poţi sa te bucuri şi că putea şi ea fi mulţumită că a primit câijele.

– Cum sa fie mulţumită pentru cârje?

Polly suspină dureros, gândindu-se la picioarele ţepene, nemişcate din patul de la etajul de sus.

– Da. Aşa mi-a povestit chiar ea. Tatăl ei îi zisese că ea putea fi mulţumită pentru ca nu avea nevoie de ele.

– O! exclamă Polly.

– Şi de-atunci a continuat să joace acest joc, căutând întot­deauna să fie mulţumitoare pentru ceva, orice i s-ar întâmpla. Şi ea mi-a spus că nu se mai gândise atât la păpuşa pe care no primise cât timp se simţea mulţumită că n-avea nevoie de cârje. Acest joc îl numea ea „jocul mulţumirii”. Şi 1-a jucat întotdeauna de atunci.

–  Dar cum… cum?… Polly se opri incapabilă de a con­tinua.

– Sunteţi mirată de.a descoperi ce bine lucrează acest joc, adică cum reuşeşte de bine, domnişoară? adăugă Nancy aproape tot atât de convinsă ca şi Pollyanna însăşi. Aş voi să va povestesc, dacă bineînţeles mai aveţi răbdare să mă ascul­taţi, tot ce a făcut pentru mine şi copii la noi. acasă. Ştiţi că a fost o dată cu mine să-i vadă. M-a învăţat şi pe mine să fiu mulţumită de multe lucruri mari şi mici, şi aceasta face viaţa cu mult mai uşoară. De pildă, nu puteam suferi numele de Nancy, care mi se părea cel mai urât din lume; ei bine, ea m-a învăţat să-1 iubesc zicându-mi că trebuie să fiu mulţumită că nu mă cheamă „Hephzibah”. Nu-mi plăceau dimineţile de luni. M-a făcut să le iubesc.

– Iubeşti dimineţile de luni?

Nancy începu a râde:

– Aceasta vă pare caraghios domnişoară, dar lăsaţi-mă să vă lămuresc. Fetiţa aceasta deosebită a descoperit antipatia mea pentru ziua de luni, şi mi-a spus următoarele: „Ei bine, Nancy, poţi fi mai mulţumită luni dimineaţa decât în celelalte zile ale săptămânii, pentru ca o sa treacă o săptămână întreagă până ce va reveni iar luni”; şi de atunci în fiecare luni mă gândesc la ce mi-a spus şi aceasta m-a ajutat mult; încep să râd de câte ori îmi amintesc aceasta, şi râsul ajută la toate, credeţi-mă.

Dar de ce nu mi-a vorbit niciodată de acest joc? Pentru ce se ascundea de câte ori o întrebam?

Nancy stătu o clipă la îndoială, apoi zise:

–  Sa mă iertaţi, domnişoară, dar i-aţi interzis de la în­ceput să vorbească de tatăl ei, aşa că nu putea să vă explice jocul, deoarece el o învăţase, înţelegeţi?

Polly îşi muşcă buzele.

– Ar fi voit micuţa să vă vorbească de el dumneavoastră prima; avea nevoie să-1 joace cu cineva, şi de aceea i-am propus să fiu eu acel cineva.

– Dar… ceilalţi? întrebă Polly profund înduioşată.

– O! acum aproape toată lumea îl cunoaşte, cel puţin ju­decând după cele ce aud din toate părţile pe unde mă duc. Fără îndoială, ea a vorbit de jocul ei multor persoane care la rândul lor l-au explicat altora; aşa se răspândesc lucrurile bune şi cele rele, ştiţi? Era drăguţa de ea atât de zâmbitoare şi de amabilă cu fiecare şi atât de mulţumită în ea însăşi tot timpul, încât nu se putea sa nu fie observată de toţi. Acum, de când a fost rănită, toată lumea e mâhnită, mai cu seamă de când s-a auzit cât de mult suferă mititica că nu mai poate fi mulţumită. De aceea vin toţi în fiecare zi să-i spună cât sunt de mulţumiţi datorită ei, fiindcă ea i-a învăţat să fie mulţumiţi, sperând că-i vor face bine ei când va afla despre aceasta. Domnişoara Pollyanna a dorit atât de mult să găsească oameni cu care să poată juca jocul ei.

– Ei bine, cunosc acum pe cineva care îl va juca de acum înainte, murmură Polly, îndreptându-se spre uşa bucătăriei.

Nancy privi în urma ei mirată.

– Acum sunt gata să cred orice, îşi spuse Nancy în sine. Domnişoară Polly, acum e timpul să mă baţi la cap cu orice n-aş fî crezut până acum.

Puţin mai târziu, infirmiera lăsă pe domnişoara Polly singură cu Pollyanna.

– Azi ai mai avut o vizită, drăguţa mea, anunţă Polly cu o voce pe cât putu de clară. Îţi aduci anunţe de doamna Payson?

– Doamna Payson? O, da! Ea locuieşte pe strada care duce la domnul Pendleton şi are cei mai frumoşi copii de pe lume, o fetiţă de trei ani şi un băieţel de cinci. Ea însăşi e foarte frumoasă şi soţul ei la fel, însă parcă nu-şi dau seama cât sunt de frumoşi amândoi. Câteodată se ceartă, adică vreau să spun că nu sunt totdeauna de aceeaşi părere. Sunt şi săraci, zic ei, şi nici nu primesc pachete pentru că el nu e misionar ca… Ei bine, nu e preot misionar.

O uşoară roşeaţă se întinse pe faţa Pollyannei şi se reflectă imediat şi pe cea a mătuşii sale.

– Ea poartă haine frumoase câteodată, cu toată sărăcia lor, urmă Pollyanna. A primit inele frumoase cu diamante, rubine, perle şi smaralde; dar spune că mai are unul de prisos de care vrea să scape şi să ceară divorţ. Ce înseamnă divorţ, tanti Polly? Mi-e teamă că nu e ceva frumos pentru că ei nu par fericiţi când vorbesc de el, şi ea spune că, dacă-1 obţine, nu vor mai locui împreună, iar domnul Payson va pleca departe şi probabil cu copiii. Eu cred că ar face mult mai bine să păstreze tocmai acel inel de prisos, iar nu pe celelalte, nu crezi? Tanti Polly, ce înseamnă divorţ?

– Dar ştii ca nici nu se mai gândesc a se despărţi, drăguţa mea, zise Polly fară a răspunde întrebării puse de Pollyanna. Sunt hotărâţi să rămână împreună.

O, ce mulţumită sunt! Atunci vor fi tot acolo când mă voi duce să-i văd?… Of, Doamne! Iar am uitat! exclamă fetiţa disperată. Tanti Polly, de ce nu pot să-mi amintesc că picioarele mele nu mă vor duce nicăieri şi că nu voi mai merge niciodată, niciodată să-1 văd pe domnul Pendleton?

– Lasă, lasă fetiţa mea scumpă şi iubită, nu-ţi face atâta supărare. Poate ai să te poţi duce câteodată cu trăsura când te vei face puţin mai bine. Dar, ia ascultă! Nu ţi-am terminat de spus mesajul doamnei Payson. Ea a vrut să-ţi spun că vor rămâne nedespărţiţi şi că vor juca împreună jocul, aşa cum doreai tu.

Pollyanna zâmbi printre lacrimi.

– Adevărat? Vor face cum zici? O, cât sunt de mulţumită!

Da, a spus că mi-a povestit totul, pentru că spera să fii tu mulţumită, Pollyanna.

– Dar, tanti Polly, vorbeşti acum de parcă l-ai cunoaşte… Ştii ceva despre acel joc, mătuşă Polly?

– Da, drăguţă, Nancy mi l-a explicat şi găsesc că e un joc minunat. Aş vrea să-1 joc cu tine de azi înainte.

– O! tanti Polly, dumneata? Sunt nespus de mulţumită! Trebuie să ştii că tot timpul doream să-1 joc cu tine mai mult decât cu oricare altă persoană pe lume.

Polly respiră adânc. Îi era acum şi mai greu să-şi dreagă glasul, totuşi spuse încetişor:

– Da, iubita mea fetiţă, însă nu voi fi singură. Pollyanna, mi se pare că mai tot oraşul joacă acum jocul cu tine, chiar şi preotul. Nu am avut încă prilej să-ţi spun, dar, ducându-ma în oraş, am întâlnit azi-dimineaţă pe domnul Ford, şi el m-a rugat să-ţi spun că, îndată ce vei putea să-1 primeşti, va veni să-ţi povestească cum n-a încetat să fie mulţumit gândindu-se la cele opt sute de „texte îmbucurătoare” despre care i-ai vorbit. Vezi, fetiţo dragă, tu eşti motivul pentru care tot oraşul joacă jocul, şi e mult mai fericit ca înainte. Este totul datorită ţie, o copilă mică şi bună, fiindcă tu ai învăţat pe aceşti oameni un joc nou şi felul cum să-1 joace.

Pollyanna bătu din palme.

O, cât sunt de mulţmită strigă ea cu o faţă luminată de bucurie. Ei bine, tanti Polly, văd acum ceva de care pot fi cu adevărat mulţumită. Sunt mulţumită că om uvut odată picioarele mele, altfel nu aş fi putut realiza toate acestea.

 

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s