Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 1)


Scurtele zile de iarnă se scurseră una câte una. Dar pentru Pollyanna nu erau scurte, ba erau chiar lungi şi adeseori nespus de dureroase. Totuşi în zilele acelea, Pollyanna cu hotărâre şi resemnare, privea voioasă la tot ce se întâmpla în jurul ei. Nu trebuia ea oare să joace „jocul” acum cu tanti Polly? Şi tanti Polly găsea acum atâtea lucruri care o făceau mulţumită. Ast­fel, chiar dânsa descoperi o poveste despre doi orfani care, în timpul unui viscol cumplit, găsiră o poartă zvârlită de vânt în câmp, sub care se adăpostiră. Stând sub acest acoperământ, ei se întrebau ce făceau oamenii săraci care nu aveau nici o uşă. Şi tot tanti Polly îi povesti istoria unei biete bătrâne care nu mai avea decât doi dinţi dar care era atât de mulţumită că aceşti dinţi se loveau unul de altul, şi astfel ea putea să mestece măcar câte puţin.

Acum Pollyanna, ca şi doamna Snow, împletea lucruri folositoare din lână frumos colorată în tonuri vii şi era mulţu­mită, pentru că avea mâini de care se putea folosi. Ea primea câteodată vizite şi scrisori afectuoase de la cei care nu puteau să o viziteze, scrisori ce îi aduceau noi subiecte de cugetare. Ea chiar avea nevoie să se gândească mereu la lucruri noi. L-a primit o dată pe domnul John Pendleton şi de două ori pe Jimmy. Domnul Pendleton îi spusese ce băiat bun devenise Jimmy şi ce purtare frumoasă avea el. Iar Jimmy, la rândul lui povestise ce cămin plăcut găsise şi cât de nobil tată era domnul Pendleton pentru el, adăugând că toate acestea i se datorau ei.

– Toate acestea mă fac din ce în ce mai mulţumită, fiindcă am avut cândva picioare ca toată lumea, zise Pollyanna mătuşii sale după aceste vizite.

Trecu iama şi veni primăvara. Persoanele care o înconju­rau pe Pollyanna şi o îngrijeau cu devotament şi iubire vedeau că tratamentul n-o ajutase prea mult. Se părea că tristul pro­nostic al doctorului Mead era pe cale de a se adeveri:    Pollyanna nu va mai putea umbla niciodată. Tot oraşul Beldingsville era la curent cu tot ce o privea pe Pollyanna, iar mai cu seamă un om se zbuciuma şi se impacienta auzind veştile rele despre biata copilă. Cum însă zilele treceau fără a aduce vreo schimbare spre mai bine, ba mai degrabă se schimbau spre rău, se ivi ceva care mări şi mai mult grija şi suferinţa ce se citeau pe faţa acestui om: deznădejdea şi ferma hotărâre de a încerca ceva se băteau cap în cap, luptând una cu alta. La urmă învinse hotărârea, şi astfel, spre marea surprindere a domnului Pen­dleton, se trezi într-o zi cu doctorul Thonias Chilton.

– Dragă John, începu doctoral răstit, am venit să te văd pentru că tu cunoşti mai bine ca oricare altul relaţiile mele din trecut cu domnişoara Polly.

John Pendleton avu impresia că tresărise în mod vizibil fără să vrea, căci în realitate ştia ceva despre relaţiile care pri­veau pe domnişoara Polly şi pe doctorul Chilton, dar acest subiect nu fusese menţionat între ei de mai bine de cincispre­zece ani.

– Da, zise el silindu-se a manifesta prin tonul vocii lui o simpatie reală, dar nu o prea mare curiozitate.

Observă numaidecât că doctorul era prea tulburat şi prea grăbit să-şi destăinuie focul ce-1 mistuia pentru a se opri să observe modul în care fusese primit.

– Domnule Pendleton, trebuie s-o văd pe Pollyanna şi s-o examinez. E de datoria mea s-o fac.

– Ei bine, de ce nu?

– De ce nu? Dumneata ştii că eu nu am trecut pragul acelei case de mai mult de cincisprezece ani. Nu ştii, dar îţi spun că stăpâna acelei case mi-a zis odinioară că dacă vreodată mi-ar cere să reintru acolo, aceasta ar însemna că-mi cere iertare şi că totul ar fi ca mai înainte; adică, ar consimţi să mă ia în căsătorie. Poţi dumneata să ţi-o închipui cerându-mi să revin acum? Eu nu!

– Dar n-ai putea merge la ea fără să ţi-o ceară?

Doctorul se încruntă:

– Bineînţeles că nu. Am şi eu o oarecare mândrie.

– Dar dacă eşti atât de îngrijorat de Pollyanna, n-ai putea să-ţi calci pe mândrie şi să uiţi de vechea voastră ceartă?

– Am uitat cearta demult! Întrerupse doctorul înfierbân-tându-se. Nu vorbesc de acest fel de mândrie. În ceea ce mă priveşte, m-aş putea duce de aici până acolo în genunchi sau aş putea să merg în cap dacă aceasta ar putea ajuta la ceva.

– Eu vorbesc de mândria mea profesională. E un caz de boală gravă şi eu sunt doctor, deci nu-mi pot băga nasul unde nu-mi fierbe oala!

– Chilton, care a fost cauza acelei certe? întrebă Pendlelon.

Doctorul se sculă drept în picioare.

– Cauza? Dar ce înseamnă o ceartă între îndrăgostiţi după ce e terminată? O ciorovăială stupidă cu privire la dimensi­unile lumii sau la adâncimea unui râu, sau altceva de genul acesta. Cât mă priveşte pe mine, voi admite că n-a fost ceartă, dar vreau numaidecât să văd copila. E o chestiune de viaţă şi de moarte. Eu cred că Pollyanna are nouăzeci la sută şanse de vindecare radicală.

Cuvintele acestea erau clare şi fuseseră rostite lângă fe­reastra deschisă, aproape de fotoliul în care stătea John Pendleton, aşa încât ajunseseră la urechile unui băieţaş îngenun­cheat lângă fereastră.

Jimmy Bean, care era ocupat în fiecare sâmbătă cu smul­gerea buruienilor din straturile de flori, încremeni cu urechile şi ochii mari deschişi.

– Pollyanna să meargă! zise John Pendleton. Ce vrei sa spui?

– Vreau să spun că după câte aud eu, cu toate ca sunt de­parte de patul ei, e vorba de un caz identic sau care se aseamănă foarte mult cu acela pe care unul din colegii mei, prieten de liceu, l-a vindecat acum de curând. Timp îndelungat el a făcut studii speciale asupra acestor cazuri. Am rămas în contact cu el şi am studiat şi eu puţin aceste cazuri speciale, şi, după câte ştiu… dar trebuie să văd fetiţa.

John Pendleton îşi părăsi fotoliul.

– Dar trebuie s-o vezi! N-ai putea ajunge acolo prin doc­torul Warren?

Doctorul Chilton scutură din cap.

– Nu cred, cu toate că doctorul Warren a fost foarte cuvi­incios cu mine, mi-a spus chiar că a propus o consultaţie cu mine, însă domnişoara Polly a refuzat în mod hotărât, încât el n-ar mai îndrăzni să vorbească de aceasta chiar dacă ar cunoaş­te dorinţa mea de a vedea pe Pollyanna. Nu demult au venit să mă consulte câţiva pacienţi de-ai lui, ceea ce îmi leagă şi mai mult mâinile. Dar Pendleton, trebuie neapărat să văd copila! Gândeşte-te ce s-ar putea face dacă aş vedea-o.

– Da, şi închipuieşte-ţi ce ar putea rezulta dacă nu ai ve­dea-o, replică domnul Pendleton.

– Dar cum aş putea să mă duc fără să fiu chemat direct de mătuşa ei, ceea ce nu se va întâmpla niciodată!

– Ea va trebui convinsă să te cheme!

– Dar cum?

– Nu ştiu!

– Nu, n-ai cum să ştii nici tu, nici altcineva. Ea este prea mândră şi mânioasă ca să mă cheme, ţinând cont de ceea ce a spus ea cu mulţi ani în urmă în legătură cu ce va însemna chemarea aceasta. Dar când mă gândesc la fetiţa aceea, sortită unei vieţi mizerabile, şi când mă gândesc că în mâinile mele s-ar putea să fie o şansă de salvare pentru ea, dar din cauza acestei nesuferite mândrii şi a manierelor profesionale, eu…

Nu-şi termină fraza şi, cu mâinile îndesate în buzunare, se întoarse şi începu să meargă mânios înainte şi înapoi prin cameră.

– Dar dacă ar putea fi făcută să vadă şi să înţeleagă, insistă John Pendleton.

– Da, şi cine o va face? întrebă doctorul cu o voce aspră.

– Nu ştiu, nu ştiu cine ar putea, îngână celălalt dezamăgit,

În grădină, în dreptul ferestrei deschise, Jimmy Bean se mişcă deodată din locul unde stătuse, aproape ţinându-şi răsuflarea ca să nu piardă nimic din cele spuse.

– Auzi una ca asta! şopti el animat. Eu voi fi acela care o voi face!

Şi imediat se ridică, se furişa pe lângă casă şi o luă la fugă din răsputeri pe colina Pendleton în jos.

 

***

 

A venit Jimmy Bean şi vrea să vorbească cu dumneata, îi spuse Nancy din uşă.

– Cu mine? Întrebă domnişoara Polly luată prin surprin­dere. Eşti sigură că nu ai înţeles greşit şi că de fapt vrea să vorbească cu Pollyanna? Ar putea s-o vadă astăzi pentru câteva minute, dacă vrea.

– Da, doamnă. I-am spus, dar a zis că vrea să vorbească cu dumneavoastră.

– Bine, atunci voi veni jos, zise domnişoara PoUy, ridicându-se de pe scaun puţin obosită.

In sufragerie o aştepta un băiat cu ochii mari şi faţa îmbu­jorată, care începu imediat să vorbească.

– Doamnă, ştiu că ceea ce fac şi spun acum e teribil, dar nu se poate altfel. E pentru Pollyanna, şi pentru ea sunt în stare oricând să calc şi pe cărbuni aprinşi, sau să mă adresez dumitale, sau orice alt lucru de felul acesta. Şi sunt sigur că dumneata ai face la fel dacă ai crede că e vreo şansă ca ea să poată merge din nou. Şi tocmai de asta am venit să-ţi spun că, dacă numai mândria dumitale e ceea ce o împiedică pe Pollyanna să meargă, sunt sigur că vei înţelege şi-l vei chema pe doctorul Chilton…

– Poftim? întrerupse domnişoara Polly, în timp ce mirarea de pe faţă i se schimbase în indignare.

Jimmy oftă disperat.

– Vezi, n-am vrut să te supăr. Tocmai de aceea am început prin a-ţi spune că ar putea să meargă din nou.  M-am gândit că atunci vei asculta.

– Jimmy, ce tot vorbeşti aici?

Jimmy oftă din nou.

– Tot încerc să-fi spun.

– Atunci, spune-mi. începe cu începutul şi ia-o încet, ca să înţeleg. Nu porni de la mijloc, ca mai înainte, încurcând astfel toată povestea!

Jimmy îşi umezi buzele de mai multe ori.

– Bine, să începem din nou. Doctorul Chilton a venit să-1 vadă pe domnul Pendleton, şi stăteau de vorbă în salon. Până aici înţelegi?

– Da, Jimmy.

Vocea domnişoarei Polly devenise foarte slabă.

– Apoi, geamul fiind deschis, în timp ce pliveam buruienile din dreptul lui, am auzit ce vorbeau.

-Jimmy! Trăgeai cu urechea?

-Nu vorbeau despre mine, şi nu m-am furişat acolo ca să ascult, o înfruntă Jimmy. Şi îmi pare bine că am ascultat. Şi dumitale îţi va părea bine când îţi voi spune. S-ar putea s-o facă pe Pollyanna să poată umbla din nou!

– Jimmy, ce vrei să spui? Domnişoara Polly îl asculta acum cu toată atenţia.

– Ţi-am spus doar că e important, întări Jimmy satislăcut. Vezi, doctorul Chilton cunoaşte un doctor care poate să o vin­dece pe Pollyanna; adică aşa crede, ştii, să o facă să meargă; clar nimic nu e sigur până nu o vede. Şi vrea cu disperare să o vadă, dar i-a spus domnului Pendleton că dumneata nu-i dai voie.

Domnişoara Polly se roşise foarte tare.

– Dar Jimmy, nu pot… n-aş putea! Adică, n-am ştiut! Domnişoara Polly îşi frângea mâinile, simţindu-şi ne­putinţa.

– Da, şi tocmai de aceea am venit să-ţi spun, ca să ştii, afirmă Jimmy plin de încredere. Ziceau că din nu ştiu ce motiv n-ai vrea sa-1 laşi pe doctorul Chilton să vină şi că aşa i-ai spus doctorului Warren. Şi doctorul Chilton nu poate veni neche­mat din cauza mândriei,… şi profesiunii… şi aşa ceva. Şi ei sperau ca cineva sa te facă să înţelegi, dar nu ştiau cine. Şi cum eu eram afară lângă fereastră, mi-am zis: Eu voi fi acela! Şi am venit… şi acum ai înţeles?

– Da; dar Jimmy, despre doctorul acela, imploră domni­şoara Polly, cine este? Ce a mai făcut în domeniul acesta? Sunt siguri ca poate să o facă pe Pollyanna să meargă?

– Nu ştiu cine este. N-au spus. Doctorul Chilton îl cunoaşte şi ştie că a vindecat pe cineva ca şi Pollyanna; aşa crede doc­torul Chillon. Oricum, nu din cauza lui, erau ei îngrijoraţi, ci din cauza dumitale, că nu vrei să-1 laşi pe doctorul Chilton s-o vadă. Dar acum că înţelegi îl vei lăsa, nu-i aşa?

Domnişoara Polly dădu din cap nehotărâtă. Respiraţia îi devenise scurtă şi neregulată; Jimmy, care o privea cu ochii nerăbdători, avu impresia că ea va începe să plângă. Dar nu plânse. După un minut, zise înfrântă:

– Da… îl voi lăsa… pe doctorul Chilton… s-o vadă. Acum Jimmy, fugi repede acasă! Trebuie să vorbesc cu doctorul Warren. E sus acum. L-am văzut când a venit acum câteva minute.

Peste puţin timp, doctorul Warren a fost surprins să întâl­nească în hol pe domnişoara Polly, foarte agitată şi îmbujorată. Şi mai mare i-a fost mirarea când a auzit-o spunându-i cu su­fletul la gură:

– Doctore Warren, mi-ai cerut mai demult să-ţi dau voie şă-1 aduci pe doctorul Chilton s-o consulte pe Pollyanna, iar eu am refuzat. De atunci m-am răzgândit, şi te rog foarte mult să-1 chemi pe doctorul Chillon. Poţi să faci aceasta imediat? Mulţumesc.

***

          Următoarea dată când doctorul Warren intră în camera unde Pollyanna zăcea privind la culorile zglobii ce se răsfrân­geau pe tavan, acesta era însoţit de un om înalt şi lat în umeri.

– Domnule doctor Chilton! O, domnule doctor Chilton, ce bine-mi pare să te văd! strigă Pollyanna. Şi ca rezultat al bu­curiei ei evidente, mai mult decât o pereche de ochi se umplură de lacrimi fierbinţi. Dar daca tanti Polly nu vrea…

– Sunt de acord, draga mea; nu te îngrijora, o linişti dom­nişoara Polly, păşind înainte foarte agitată. I-m spus docto­rului Chilton ca… că vreau să te consulte… împreună cu doc­torul Warren în dimineaţa aceasta.

– Atunci, dumneata l-ai invitat să vină! murmură Polly­anna satisiaculă.

– Da, dragă, eu l-am chemat. Adică…

Dar era deja prea târziu. Privirea de adoraţie ce apăruse în ochii doctorului Chilton era de necontestat, şi domnişoara Polly o văzuse şi ea. Cu faţa foarte îmbujorată, ea se întoarse şi părăsi în grabă camera.

Lângă geam, doctorul Warren şi infirmiera vorbeau cu însu­fleţire. Doctorul Chilton îşi întinse amândouă mâinile spre P’ollyanna.

– Fetilo, cred ca azi ai făcut una din cele mai bune lucrări aducătoare de bucurie, de până acuma, spuse el cu vocea zdrun­cinată de emoţie.

Spre seară, mătuşa Polly, în chip miraculos schimbată şi emoţionată, se apropie uşor de patul Pollyannei. Infirmiera era plecală la cină, aşa că erau numai ele două.

– Poilyanna, draga mea, vreau să afli tu prima. Curând, doctorul Chilton va deveni unchiul tău. Şi totul ţi se datorează ţie. O, Pollyanna, sunt aşa de fericită! Şi aşa de mulţumită, draga mea!

Pollyanna începu să bată din palme. Dar se opri chiar la mijloc, înainte ca mâinile ei mici să se atingă pentru prima data.

– Tanti Polly, tanti Polly, dumneata erai femeia a cărei mână şi inimă le-a voit el de atâta timp? Da, ştiu că tu erai. Şi asta a vrut el să zică atunci când mi-a spus că am făcut cel mai îmbucurător lucru azi. Sunt aşa de mulţumită! Tanti Polly, nu ştiu cum se face, dar sunt aşa de fericită că mi-mi pasă… nici de picioare, acum!

Mătuşa Polly îşi înăbuşi suspinul.

– Probabil că în curând, draga mea…

Dar tanti Polly nu termină. Nu avea îndrăzneala să-i spună încă despre marea nădejde pe care doctorul Chilton i-o semănase în inimă. Îi spuse numai despre noua „poziţie” a docto­rului Chilton, fapt pentru care Pollyanna a fost foarte încântată:

– Pollyanna, săptămâna viitoare vom pleca într-o călătorie. Te vom purta într-un pătuţ comfortabil, cu trăsuri şi maşini, până la casa unui mare doctor care locuieşte departe de aici. El este un prieten bun al doctorului Chilton şi vom merge să vedem ce poate face pentru tine!

 

***

 

          Dragă tanti Polly şi unchiule Tom,

O, acum pot să merg! Am păşit astăzi de la pat pană la fereastră. În total şase paşi. Ah, ce bine este să f u pe picioarele mele din nou!

          Toţi doctorii stăteau în jur şi zâmbeau, şi toate surorile medicale stăteau alături de ei şi plângeau. O doamnă din salonul alăturat, care mersese pentru prima dată cu o săptămână in urmă, a venit să privească; alta care speră că va merge luna viitoare a fost de asemenea invitată şi a stat să privească de pe patul meu, de unde mă încuraja aplaudând. Până şi Black ‘Tilly care spală pe jos se uita prin geam şi-mi zicea „fetiţă scumpă”, dar apoi, fiind copleşită de lacrimi, n-a mai putut spune nimic.

          Nu pot să înţeleg de ce plângeau. Mie-mi venea să cânt, să strig, să ţip! Oh,… oh… oh! Imaginaţi-vă! Pot să merg, da, să merg, din nou! Acum nu îmi mai pare rău c-am stat aici aproape zece luni; oricum, n-am lipsit de la nuntă. Cât de drăguţ a fost din partea ta, tanti Polly, să te măriţi chiar aici, lângă patul meu, ca să pot fi şi eu de faţă.Îîntotdeauna născoceşti lu­crurile cele mai minunate!

Cei de aici îmi spun că îmi vor da drumul acasă curând. Nu m-aş supăra să vin acasă mergând pe jos, crede-mă. Nu cred că o să mai vreau vreodată să merg cu trăsura, undeva. O să fie grozav doar să pot umbla. O, sunt aşa de bucuroasă! Sunt mulţumită de toate, chiar şi de faptul că mi-am pierdut întrebuinţarea piciorelor pentru cât-va timp; altfel, niciodată n-aş lî realizat ce minunat este să ai picioare sănătoase. Mâine voi merge opt paşi.

Transmiteţi dragostea mea tuturor,

Pollyanna

 

 

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s