Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 2 )


 

Della Wetherby urcă scara monumentală a casei suro­rii sale din Calea Confederaţiei şi apăsă cu toată puterea butonul soneriei electrice. Din vîrful pălăriei sale şi pînă la pantofii cu tocul jos, ea răspîndea un aer de sănătate, energie şi hotărîre nestrămutată. Vocea ei, atunci cînd sa­lută pe servitoarea care venise să-i deschidă uşa, vibra de veselie şi de dorinţa de viaţă.

– Bună-ziua Maria, sora mea este acasă?

– Da, domnişoară, doamna Carew este acasă, dar nu voieşte să primească pe nimeni.

– Chiar? Ei bine, eu nu sînt nimeni, răspunse domni­şoara Wetherby surîzînd, aşa că mă va primi. Nu te teme. Iau totul asupra mea, adăugă ea observînd înfăţişarea pli­nă de spaimă a servitoarei. Unde este dînsa, în salon?

– Da, domnişoară, dar…

În acest timp, domnişoara Wetherby intrase deja în casă, şi tînăra servitoare, privind-o cu o uitătură plină de spaimă, se retrase. Ajunsă în holul primului etaj, Della Wetherby se îndreptă către o uşă întredeschisă şi bătu.

– Ei bine Marie, zise o voce mustrătoare, nu ţi-am spus eu… Oh, Della! Vocea deveni deodată caldă şi plăcu­tă. De unde vii tu, copil scump?

– Am venit cu alte două infirmiere să petrecem du­minica pe malul fluviului şi mă reîntorc la sanatoriu. De aceea sînt aici; nu voi sta mult, adăugă ea, dînd o caldă să­rutare sorei sale.

Doamna Carew îşi ridică sprîncenele şi se retrase cu oarecare nemulţumire. Strălucirea veseliei şi însufleţirea care luminaseră faţa ei se şterseră, lăsînd numai o expresie de teamă.

– O, sigur, ştiam eu că aici tu nu rămîi mult, nicio­dată.

– Aici!…

Della Wetherby începu să rîdă, apoi brusc, vocea şi purtarea ei se schimbară. îşi privi sora cu drăgălăşie şi seriozitate.

– Ruth, dragă, n-aş putea să trăiesc în casa aceasta. Tu ştii asta, adăugă ea cu multă politeţe.

Doamna Carew se arătă puţin cam enervată.

– Eu nu văd de ce, zise ea.

Della Wetherby clătină din cap.

– Da dragă, tu ştii că eu nu am nici o simpatie pentru tot ce este aici: pentru tristeţe, pentru viaţa fără scop şi pentru atmosfera întunecată şi deprimată.

– Dar eu sînt necăjită şi plină de amărăciune.

– N-ar trebui să fii aşa.

– Este oare ceva în viaţa mea care ar putea să-mi schimbe dispoziţia?

Della Wetherby avu o clipă de nerăbdare.

– Ruth, ascultă! Tu ai treizeci şi trei de ani, şi o sănă­tate deplină, şi chiar dacă nu o ai pe deplin, totuşi trăieşti confortabil şi cu siguranţă ai bani din belşug şi timp destul. Toată lumea ţi-ar spune că trebuie să faci ceva în această dimineaţă frumoasă, în loc să stai să te plîngi în această casă care seamănă cu un cavou, după ce ai dat ordin servi­toarei să nu primească pe nimeni.

– Dar eu nu vreau să văd pe nimeni.

– M-aş fi forţat să trec peste astfel de păreri bolnăvi­cioase.

Doamna Carew suspină trist şi întoarse capul.

– Ah, Della, tu nu vei înţelege niciodată. Eu nu-ţi semăn. Nu pot uita. O expresie de durere apăru pe faţa sorei celei mai tinere.

– Îmi închipui că vrei să vorbeşti de Jamie. Eu nu l-am uitat, draga mea. Dar plînsul nu ne va ajuta să-1 re­găsim.

– Am încercat să-1 regăsesc timp de opt ani, nu nu­mai să plîng, strigă doamna Carew cu indignare adîncă şi cu suspine.

– În adevăr aşa este, dar noi o să continuăm cercetările noastre pînă cînd îl vom găsi. Pentru că, tristeţea şi descu­rajarea nu ajută la nimic.

Urmă o clipă de linişte. Sora cea mică privi pe cea mare cu un aer de tulburare şi dezaprobare.

– Ruth, zise ea în cele din urmă, iartă-mă, dar vrei să rămîi toată viaţa aşa? Tu eşti văduvă; căsnicia ta a durat numai un an, iar soţul tău era mult mai în vîrstă decît tine. Tu erai mai mult un copil cînd l-ai luat în căsătorie, şi acest an de viaţă în doi trebuie să-ţi pară un vis. El nu poate să-ţi închidă viaţa, pentru restul timpului.

– Ah, nu! murmură doamna Carew mereu tristă.

– Atunci tu vrei să rămîi mereu ceea ce eşti astăzi?

– Desigur că nu vreau! Dacă aş putea să-1 regăsesc pe Jamie…

– Da, da, ştiu… Dar Ruth dragă, oare nu este în lume decît Jamie care să te facă fericită?

– Eu aşa cred, răspunse doamna Carew în silă.

– Ruth! strigă sora sa pe un ton aproape supărat. Apoi începu să rîdă. Ah, Ruth! Aş vrea să-ţi prescriu o doză de Pollyanna; nu cunosc pe nimeni care să aibă mai multă nevoie de aşa ceva, cum ai tu.

Doamna Carew tresări puţin.

– Ce ar putea să fie Pollyanna nu ştiu, dar în tot ca­zul, eu nu am nevoie. Tu nu eşti aici în sanatoriul vostru, scumpa mea, şi eu nu sînt unul din bolnavii de acolo ca să-mi administrezi medicamente. Te rog să ţii socoteală de aceasta.

– Pollyanna, draga mea, nu este un medicament, răs­punse grav domnişoara Wetherby, cu toate că am au­zit persoane care o numesc “un tonic”. Pollyanna este o fetiţă.

– O copilă? Tu-mi recomanzi totdeauna cîte un re­mediu şi-mi zici adesea să iau o doză de cutare sau cutare medicament.

– Ei bine, Pollyanna este un fel de remediu. Ba mai mult, doctorii din sanatoriu declară că ea valorează mai mult decît toate medicamentele care pot fi prescrise. Ea este o fetiţă de doisprezece sau treisprezece ani care a pe­trecut vara trecută şi o parte din iarnă la sanatoriu. După angajarea mea la sanatoriu, Pollyanna a mai stat acolo o lună sau două, apoi a plecat. Dar timpul acesta mi-a fost suficient pentru a o cunoaşte bine, pentru a-i prinde far­mecul. De altfel tot sanatoriul vorbeşte de Pollyanna şi joacă jocul ei.

– Jocul ei?

– Da, jocul de mulţumire. Nu voi uita niciodată îm­prejurările în care am luat cunoştinţă de acest joc.

O parte din tratamentul Pollyannei era deosebit de dureros. I se administra acest tratament marţea dimineaţă, şi la scurt timp după sosirea mea am fost destinată să i-1 fac eu. Mă temeam de momentul acela, căci ştiam la ce mă pot aştepta: agitaţie, plîns, ba chiar mai mult decît atît. Spre marea mea mirare, ea m-a privit cu un surîs şi mi-a spus că e foarte fericită că mă vede. Nici cel mai mic gea­măt nu i-a scăpat de pe buze în tot timpul tratamentului, deşi ştiam că sufere îngrozitor. Mi-am exprimat mirarea, dar ea la rîndu-i mi-a explicat foarte serios: suferea mult în timpul acelui tratament, însă atunci se gîndea la zilele în care nu-i administrau tratamentul şi putea să se bucure că nu era marţi în fiecare zi şi că nu trebuia să treacă prin aşa suferinţe în fiecare zi

– Într-adevăr, este ceva extraordinar, zise doamna Carew, dar totuşi eu nu văd în asta nici un joc.

– Nici eu n-am văzut pînă atunci cînd mai tîrziu mi I-a explicat. Pollyanna era fiica unui pastor sărac din apus şi a fost crescută de doamnele de la Asistenţa Socială cu aju­toarele misionare. Pe cînd era încă mică îşi dorea să aibă păpuşi şi aştepta cu încredere pachetele cu daruri; odată cînd a sosit pachetul, el conţinea numai o pereche de cîrje mici. Copilul a plîns; însă tatăl ei a învăţat-o jocul care consta în a găsi totdeauna ceva care poate să te învese­lească în tot ce s-ar putea întîmpla. El i-a spus că poate şi trebuie să fie mulţumită chiar pentru faptul că nu are ne­voie de acele cîrje.

Pollyanna zicea că acest joc este un joc aparte, deose­bit de alte jocuri şi de aceea este greu să găseşti multe per­soane dispuse să-1 joace. De asemenea, zicea că jocul este cu atît mai interesant cu cît este mai dureros, aşa cum pro­base ea însăşi, cîteodată.

– Aceasta este ceva extraordinar! murmură doamna Carew, neînţelegînd încă prea bine ce e cu acest joc.

– Ai fi înţeles totul cu siguranţă dacă ai fi putut să vezi rezultatele de la sanatoriu, zise Della; doctorul Ames a declarat că ea, Pollyanna, învăţîndu-i pe alţii să joace jocul mulţumirii, ar fi schimbat viaţa oamenilor din ora­şul în care locuia. Ea cunoştea foarte bine pe doctorul Chilton care s-a căsătorit cu o mătuşă a Pollyannei. Cred chiar că această căsătorie s-a făcut datorită copilei, căci numai ea a reuşit să-i împace, făcînd să dispară o veche supărare care era între ei.

Sînt doi ani sau chiar mai mult de cînd a murit tatăl Pollyannei, iar fetiţa a fost trimisă în răsărit, la mătuşa ei. În octombrie anul trecut, ea a avut un accident de maşină şi nu a putut să mai meargă. În aprilie, doctorul Chilton a

trimis-o la sanatoriu, unde a rămas un an. S-a întors acasă aproape vindecată. Ar fi trebuit să vezi copila! Un singur lucru îi umbrea fericirea ei – nu putea să meargă pînă la Beldingsville. Din cîte ştiu eu, oraşul întreg a venit s-o pri­mească, cu drapele şi cu muzică. Dar nu-i de ajuns să vor­beşti de Pollyanna, trebuie s-o vezi. De aceea este aşa cum ţi-am spus; ţi-ar trebui o doză de Pollyanna. Aceea ţi-ar face foarte bine.

Doamna Carew şi-a ridicat capul.

– Trebuie să-ţi spun că eu nu gîndesc ca tine, răspun­se ea cu multă răceală. N-am nevoie să fiu “transformată”, căci eu n-am cu nimeni vreo ceartă provenită din dragos­te. Şi tocmai ceea ce mi-ar displăcea ar fi să am lîngă mine “o mică domnişoară” care să-mi predice cu o înfăţişare pli­nă de mirare şi căreia ar trebui să-i fiu recunoscătoare.

O izbucnire de rîs vesel o întrerupse.

– Ah, Ruth! Ruth! Pollyanna “o mică domnişoară”? Oh, dacă ai putea să vezi acest copil! Dar eu totuşi trebu­ie să mă îndoiesc de aceasta. Nu ţi-am spus oare că degea­ba îţi vorbesc de Pollyanna? Că singurul lucru care ţi-ar fi de folos este s-o vezi? Dar de… “mică domnişoară”? Ha, ha, ha!

Şi Della începu să rîdă din nou.

– Draga mea, chiar nu mai este nimic de făcut? Nu trebuie să-ţi risipeşti în felul acesta toată viaţa ta. N-ai vrea oare să încerci să mai ieşi puţin în lume şi să mai pri­meşti în casa ta pe cîte cineva?

– De ce aş face asta dacă nu simt nici o nevoie? Eu m-am dat la o parte din calea lumii. Tu ştii că cerinţele so­cietăţii mi-au displăcut întotdeauna.

– Dar, de pildă, de ce nu faci fapte de caritate? Doamna Carew făcu un gest de nerăbdare.

– Scumpa mea Della, noi am discutat despre asta de atîtea ori. Eu dau mulţi bani pentru astfel de “fapte” şi cred că asta este de-ajuns.

– Dar dacă ai încerca să dai puţin din tine însăţi, să jertfeşti ceva din viaţa la? îndrăni să spună Della cu o stăruinţă drăgălaşă. Dacă ai putea să te interesezi de oare-care lucruri în afară de persoana ta, aceasta ţi-ar ajuta atît de mult şi…

– Ascultă-mă, dragă Della, o întrerupse sora cea ma­re, eu te iubesc şi te iubesc mult de tot cînd vii aici, dar nu pot suporta să-mi facă cineva morală. Aceasta e bună pen­tru tine, să te transformi în îngerul milei, să dai un pahar de apă rece, să bandajezi capetele strivite şi toate cele­lalte. Poate tu-1 uiţi pe Jamie avînd astfel de preocupări, dar eu nu-1 pot uita. Pe mine ocupaţia asta m-ar face să mă gîndesc mai mult la el, căci m-aş întreba dacă este şi pentru el cineva care să-i dea un pahar de apă rece şi care să-1 îngrijească. De altfel, toate aceste griji mi-ar fi cu totul neplăcute; n-aş vrea să mă amestec cu astfel de oameni.

– N-ai încercat niciodată!

– Desigur că nu!

Vocea doamnei Carew vibra de indignare.

– Eu nu sînt supărată pe tine, Della, dar, dacă ai vrea, ştiu că m-ai putea înţelege!

Un minut mai tîrziu, Della Wetherby trecea liniştită prin încăperea tristă şi părăsea casa. Faţa ei, paşii şi ges­turile sale nu mai erau aceleaşi de mai înainte cu o jumă­tate de oră cînd urcase scara veselă, cu un uşor aer grav. Voiciunea sa dispăruse.

O săptămînă petrecută în casa aceasta m-ar omorî, îşi zise ea în sine. Cred că nici chiar Pollyanna nu ar putea să micşoreze tristeţea, şi singurul lucru care ar putea s-o mul­ţumească pe Ruth ar fi să plece să locuiască în altă parte.

Că acest gînd n-a fost adevărata expresie a sentimen­telor sale despre ceea ce ar putea face Pollyanna s-a dove­dit prin faptul că Della Wetherby înainte de a ajunge la sanatoriu, a aflat unele lucruri care au făcut-o să se întoar­că la Boston chiar în ziua următoare.

– Ruth! strigă ea după ce răspunse la salutul mirat al sorei sale, am fost obligată să revin, şi de data aceasta tre­buie să mă laşi să fac ce am de gînd. Ascultă, tu poţi s-o ai pe Pollyanna aici, dacă vrei.

– Dar eu nu vreau, replică prompt doamna Carew.

– Ieri cînd m-am întors la sanatoriu, doctorul Ames mi-a spus că a primit o scrisoare de la doctorul Chilton – cel ce s-a căsătorit cu mătuşa Pollyannei -, iar acesta îi scrie că ar vrea să-şi petreacă iarna în Germania şi că va lua şi pe soţia sa cu el, dacă o va putea convinge că Pollyanna s-ar simţi bine într-un pension aici pe tot timpul lipsei lor. Şi acum Ruth, iată ce gîndesc eu. Doresc să o iei pe Pollyanna la tine în gazdă iarna aceasta şi să-i aranjezi să urmeze o şcoală din apropiere.

– Ce idee absurdă, Della! Parcă de asta aş avea eu nevoie, să am un copil pe lîngă mine care să-mi tulbure li­niştea!

– Ea nu te va supăra deloc. Pollyanna trebuie să aibă acum treisprezece ani şi este fetiţa cea mai drăgălaşă din cîte am cunoscut.

– Eu nu iubesc copiii “drăgălaşi”, replică doamna Carew cu oarecare perversitate, dar în acelaşi timp nu-şi putu abţine rîsul, lucru pe care văzîndu-1 sora ei o făcu să prindă curaj şi să insiste.

A fost aceasta o întîmplare trecătoare sau o nouă schimbare în viaţa ei? Istorisirea vieţii Pollyannei miscase oare inima doamnei Carew? Ori ea nu putea să refuze în­demnul atît de stăruitor al sorei sale? Un lucru rămîne cert: cînd Della Wetherby pleca peste o oră, ducea cu sine promisiunea doamnei Carew de a primi pe Pollyanna la ea în gazdă.

– Dar te rog să notezi, îi zise ea petrecînd-o pînă la uşă, că în momentul cînd va începe să-mi ţină “predici” o voi expedia de la mine şi tu poţi face cu ea ce-ţi va plăcea. Te priveşte!

– Am notat, dar n-am teamă. Şi ieşind îşi zise că ju­mătate din misiunea ei era îndeplinită. În ceea ce priveşte cealaltă jumătate care consta în venirea Pollyannei, cre­dea, de asemenea, că va reuşi: îi voi scrie în aşa fel, încît să-i fie cu neputinţă să mă refuze.

 

 

***

 

Într-o seară de august în Beldingsville, doamna Chilton aştepta ca Pollyanna să se culce pentru a putea vorbi cu soţul ei despre o scrisoare pe care o primise chiar în acea dimineaţă. Cînd doctorul intră în camera soţiei sale, faţa sa obosită se lumină, văzînd-o. Deodată, însă, ochii lui surprinseră o expresie de îndoială.

– Ce s-a întîmplat, scumpă Polly? întrebă el. Soţia surîse trist.

– Ei bine, am primit o scrisoare, dar n-aş fi crezut că ai intuit aceasta numai dintr-o privire a mea.

– Atunci n-ar fi trebuit să ai o faţă aşa de expresivă. Despre ce este vorba?

Doamna Chilton luă scrisoarea care era lîngă dînsa.

– Am să ţi-o citesc. Este o scrisoare de la domnişoara Della Wetherby, infirmieră la sanatoriul doctorului Ames.

– Foarte bine. Începe, zise doctorul, întinzîndu-se pe o canapea care se afla lîngă scaunul soţiei sale.

Dar ea nu începu numaidecît. Se sculă mai întîi şi aco­peri pe soţul ei cu o cuvertură caldă de lînă. Doamna Chilton avea 42 de ani. Era căsătorită de un an. Se părea că în timpul acesta scurt n-a avut alt scop decît să pună în valoare toate calităţile sale de femeie cu instinct matern, pe care nu 1-a pierdut în timpul celor douăzeci de ani de singurătate. Şi soţul ei nu se opunea la toate aceste aten­ţii, el care pînă în ziua căsătoriei sale – la vîrsta de patru­zeci şi cinci de ani – nu cunoscuse un alt fel de viaţă, decît singurătatea, izolarea.

Scumpă doamnă Cliiltoii. scria Della Wetherby, am început de şase ori o scrisoare pentru dumneavoastră, dar acum am decis să vă scriu simplu ceea ce doresc. Am ne­voie de Pollyanna. Aş putea să o am aici? V-am văzut cu soţul dumneavoastră în martie anul trecut, aunci cînd aţi venit la sanatoriu s-o căutaţi pe Pollyanna, ca s-o luaţi cu dumneavoastră. Am scris doctorului Ames, care mă cu­noaşte foarte bine, rugîndu-l să scrie soţului dumneavoastră în scopul de a nu avea teamă să-mi încredinţaţi pe scumpa dumneavoastră nepoţică. Am auzit că doriţi să-l însoţiţi pe soţul dumneavoastră în Germania, şi în acelaşi timp nu aţi voi să o lăsaţi singură pe Pollyanna. De aceea îndrăznesc să vă rog să ne permiteţi să o luăm la noi. Vă rog din suflet, doamnă Chilton, să consimţiţi la aceasta. Insist, fiindcă so­ra mea, doamna Carew, este singură, tristă şi fără nici o mîngîiere. Ea trăieşte într-o întunecime morală unde nu pătrunde nici o rază de lumină. Şi cred că, dacă este cineva pe pămînt, care ar putea să-i aducă o rază de soare, aceea ar fi Pollyanna. Oare nu-i veţi permite dumneavoastră să facă aceasta ? Aş vrea să vă pot spune tot ce a făcut ea aici în sanatoriu, dar asta este imposibil; trebuia s-o fi văzut ca să înţelegeţi. Am descoperit încă demult că este peste putin­ţă să vorbeşti despre Pollyanna în cuvinte puţine. Pentru aceasta trebuie să ţii un adevărat discurs sau o predică, fapt care îl face pe ascultător să nu-ţi dea prea mare crezare. Cu toate acestea, dumneavoastră şi eu ştim cum stau lucrurile. Trebuie lăsată Pollyanna să intre în scenă şi să vorbească ea însăşi. Pentru asta aş vrea s-o aduc la sora mea.

          Ea va urma o şcoală, asta fără discuţie, şi, pe Ungă cursuri, cred cu tărie că va putea ajuta la vindecarea rănillor pe care le are în inimă sora mea. Nu ştiu cum să termin această scrisoare, este mai grea încheierea decît începutul. Nu îndrăznesc să mai continuu şi mi-e teamă să mă opresc. N-aş vrea să vă las răgazul să ziceţi nu. Dacă deci veţi pronunţa acest teribil cuvînt, binevoiţi vă rog a considera că eu nu încetez a vă spune cît de mare nevoie am de Pollyanna.

 

                                                                             Cu speranţă, rămîn a dumneavoastră,

                                                                  

                                                                                                                   Della Wetherby

 

          – Poftim, strigă doamna Chilton punînd scrisoarea pe masă. Ai mai pomenit vreodată aşa prietenie absurdă?

– Nu ştiu sigur, răspunse doctorul surîzînd. Dar eu nu găsesc absurd că o doreşte pe Pollyanna.

– Dar felul cum o cere – pentru a vindeca rănile inimii sorei sale! -, ca şi cînd fetiţa ar fi un fel de remediu.

Doctorul începu să rîdă.

– Ei bine, eu nu mă îndoiesc că ea va fi, Polly. Am spus totdeauna că mi-ar plăcea s-o pot prescrie ca pe o reţetă şi să fac s-o cumpere ca pe un flacon de medica­mente. Şi doctorul Ames a luat obiceiul de a prescrie bol­navilor săi o doză de Pollyanna, imediat după sosirea lor la sanatoriu, tot timpul cît ea era acolo.

– O doză! Adevărat? se miră doamna Chilton.

– Deci tu nu te gîndeşti s-o laşi să se ducă acolo?

– Desigur că nu! Căci, dragul meu, mi-o închipui deja pe infirmiera aceasta punînd pe Pollyanna în sticle cu etichete, indicînd felul cum trebuie luat medicamentul, în timp ce eu voi fi în Germania.

Din nou doctorul începu să rîdă vesel, dar rîsul a fost scurt. Înfăţişarea sa se schimba în timp ce scotea din buzu­nar o scrisoare.

– Am primit-o azi dimineaţă de la doctorul Ames, zise el cu un ton care a făcut-o pe soţia sa să-şi încrunte sprîncenele.

 

          Dragă Tom,

 

          Cunosc surorile Wetherby din copilăria lor. Ele se trag dintr-o familie de oameni de ispravă. În privinţa aceasta nu aveţi de ce vă teme. Au fost trei surori: Doris, Ruth şi Della. Doris s-a căsătorit fără voia părinţilor cu un om numit John Kent, de neam mare, dar care prin el însuşi nu valora marc lucru. El a fost foarte supărat de purtarea familiei Wetherby faţă de el, şi din cauza aceasta a avut puţine relaţii cu ea pînă la venirea unui moştenitor, James, pe care ei însă îl chemau Jamie. Mama lui Jamie, Doris a murit înainte de a împlini copilul patru ani şi familia Wetherby a făcut tot ce este cu putinţă ca tatăl să-şi părăsească definitiv copilul. Dar, pe negîndite, Kent a dispărut luînd cu el băie­ţelul. Cu toate demersurile făcute în toate ţările, nu s-a mai aflat nimic de el. Această pierdere a pricinuit moartea buni­cilor după puţin timp de la întîmplarea care a pricinuit-o. Ruth era atunci văduvă. Soţul ei din familia Carew era mult mai în vîrstă decît ea. El n-a trăit decît un an după căsătoria lor, a lăsat un fiu care şi el a murit după un an. După dispariţia micului James, n-au avut decît un singur scop în viaţă: să-l găsească. Ele au cheltuit sume enorme şi au rugat cerul şi pămîntul să le vină în ajutor, dar fără nici un rezultat. Atunci Della s-a făcut infirmieră şi astfel a de­venit un înger păzitor pentru bolnavi. Capabilă şi sănătoasă – după cum promite caracterul ei – nu şi-a uitat niciodată nepotul şi n-a neglijat nici o posibilitate ce s-ar fi ivit ca să ajungă să dea de urma lui. Dar cu doamna Carew lucrurile stau cu totul altfel. Atît de deznădăjduită a fost cînd şi-a pierdut propriul ei copil, încît şi-a concentrat toată iubirea de mamă asupra nepotului. Sînt opt ani de atunci, pentru ea opt ani lungi de mizerie, tristeţe şi amărăciune. Tot ce poate oferi banul îi stă la dispoziţie, însă nimic nu-i place, nimic nu o interesează. Della crede că a sosit timpul cînd sora ei trebuie să iasă din închisoarea sufletului ei, şi crede că razele soarelui – ceea ce este pentru ea nepoţica soţiei dumitale, Pollyanna – vor deschide cu o cheie magică por­ţile unei vieţi noi pentru sora ei. şi pot adăuga că eu însumi aş aprecia această favoare, căci Ruth Carew şi sora ei sînt pentru soţia mea şi pentru mine prietene vechi şi scumpe, şi ceea ce simt ele simţim şi noi.

 

                                                                                                Totdeauna al dumneavoastră,

 

                                                                                                                                       Charlie

 

O linişte grea şi îndelungă se lăsă după citirea acestei scrisori pînă cînd doctorul o întrerupse.

– Ei, ce zici Polly?

Dar liniştea apăsătoare continuă. Doctorul Chilton urmărea atent faţa soţiei sale şi văzu că buzele ei de obicei strînse acum tremurau. El aştepta ca ea să-i vorbească.

– Cînd crezi tu că ei ar dori s-o aibă acolo? întrebă ea, în sfîrşit.

Încurcat, soţul ridică din umeri.

– Asta înseamnă că tu te-ai decis să o lăsăm să plece?

Soţia se îndreptă spre el cu indignare.

– Vai, Tom Chilton, ce întrebare! Crezi tu că după o scrisoare ca aceea aş putea face altceva decît s-o las să plece. Dealtfel nu o cere chiar doctorul Ames? Ei, gîndeş-te-te la tot ce a făcut el pentru Pollyanna. Aş putea oare să-l refuz? Scrie-i tu, te rog, doctorului Ames că voi tri­mite pe Pollyanna, dar să-i ceară domnişoarei Wetherby cele mai amănunţite instrucţiuni. Trebuie ca plecarea feti­ţei să aibă loc luna viitoare, pe zece, pentru că în acea zi noi ne vom îmbarca pe vapor şi aş vrea ca Pollyanna să fie bine instalată înainte de plecarea mea.

– Cînd îi vei spune Pollyannei?

– Probabil mîine.

– Ce-o să-i spui?

– Nu ştiu exact. Orice s-ar întîmpla, Tom, nu trebuie să ne grăbim. Orice copil s-ar pripi, dacă i-ar intra in cap ideea că el este un fel de…

– Sticlă de medicamente cu o etichetă care arată mo­dul de întrebuinţare, adăugă doctorul surîzînd.

– Da, oftă doamna Chilton. Ea habar n-are de valoa­rea ei, nu-şi dă seama că salvează totul. Tu ştii aceasta, dragul meu. Ea ştie, fără îndoială, că tu şi eu şi jumătate din oraş jucăm cu ea “jocul mulţumirii”, şi că noi sîntem mai fericiţi după ce îl jucăm. (Vocea doamnei Chilton tre­mură puţin, apoi îşi reveni). Dar dacă cu bună ştiinţă ar începe să devină altceva decît mica fetiţă naturală, veselă, fericită, mulţumită, aşa cum este acum, ar deveni, după cum spune domnişoara Wetherby, ceva imposibil. Aşa că indiferent ce îi voi spune mîine, în nici un caz nu-i voi spune că merge în acel oraş pentru a înveseli pe doamna Carew, încheie doamna Chilton, ridicîndu-se hotărîtă.

– Constat că ştii să fii înţeleaptă, aprobă soţul ei.

Pollyanna a fost deci înştiinţată a doua zi în felul ur­mător:

– Draga mea, începu mătuşa ei cînd ele erau singure, ce-ai zice tu dacă te-ai duce să-ţi petreci iarna la Boston?

– Cu dumneavoastră?

– Nu, eu m-am hotărît să însoţesc pe unchiul tău în Germania. Dar doamna Carew, o bună prietenă a doc­torului Ames, îţi oferă să stai la ea în pensiune în iarna aceasta, şi eu cred că trebuie să te las să pleci.

Faţa Pollyannei se încruntă puţin…

– Dar la Boston nu voi mai avea nici pe Jimmy, nici pe domnul Pendleton, nici pe doamna Snow, pe nimeni care mă cunoaşte, mătuşă Polly.

– Nu, draga mea, dar pe aceştia nu i-ai avut nici mai înainte de a veni aici.

Pollyanna surise veselă.

– Într-adevăr, mătuşă Polly, şi cred că la Boston mai sînt şi alţi Jimmy, domni Pendleton şi doamne Snow care mă aşteaptă, cu toate că încă nu-i cunosc, nu-i aşa?

– Da, dragă.

– Atunci eu pot fi mulţumită de aceasta. Cred că acum tu ştii să joci jocul mai bine ca mine. Eu nu m-am gîndit niciodată că ar fi aici persoane care aşteaptă să facă cunoştinţă cu mine. Şi este atîta lume în oraş. I-am văzut acum doi ani cînd am trecut cu domnişoara Gray. Ne-am oprit acolo vreo două ore venind din orient, şi la gară am întîlnit un om foarte serviabil care mi-a spus unde aş pu­tea găsi un pahar cu apă. Tu crezi că el mai este acolo şi acum? Aş vrea să fac cunoştinţă cu el. Mai era încă o doamnă cu o fetiţă foarte drăguţă. Locuia la Boston, mi-a spus chiar ea. Fetiţa se numea Suzi Smitt. E posibil s-o văd. Mai erau apoi un băiat şi o altă doamnă cu un copilaş mic, care locuiau la Honolulu. Poate o găsesc şi pe ea. De asemeni, tot acolo este şi doamna Carew. Oare ea este din rudele noastre?

– Sărmana de mine! Pollyanna, răspunse doamna Chilton pe jumătate veselă, pe jumătate plictisită, cum ar fi posibil să te urmăresc în vorbirea ta, cum să-ţi urmăresc gîndurile, cînd ele călătoresc tocmai la Honolulu şi apoi revin în două secunde? Nu, doamna Carew nu face par­te dintre rudele noastre. Ea este sora domnişoarei Della Wetherby. Îţi aminteşti de ea de la sanatoriu?

Pollyanna bătu din palme.

– Sora sa? Sora domnişoarei Wetherby. A, atunci trebuie să fie încîntătoare, sînt sigură, căci doar aşa este şi domnişoara Wetherby pe care o iubesc. Ochii şi gura ei surîdeau cînd ne povestea întîmplări vesele. N-am avut-o ca infirmieră decît două luni, căci ea a venit la sanatoriu cu puţin timp înainte de plecarea mea. La început am fost supărată că n-am avut-o tot timpul să mă îngrijească, dar apoi mi-a trecut supărarea. Îţi închipui că dacă aş fi avut-o tot timpul mi-ar fi fost greu să mă despart de ea. Acum cînd o regăsesc, am impresia că mă duc la o soră de-a mea.

Doamna Chilton respiră adînc şi-şi muşcă buzele.

– Dar Pollyanna, nu poţi să şti prea bine ce va fi acolo şi că ele se vor asemăna aşa de bine.

– Ele sînt surori, mătuşă Polly, şi eu cred că surorile se aseamănă. Au fost două surori gemene la doamnele de la Asistenţă şi semănau aşa de bine că nu puteai să le deosebeşti una de cealaltă, deşi una se numea doamna Peck iar alta se numea doamna Jones. Într-o zi a apărut o aluniţă pe nasul uneia din surori şi de atunci, fireşte, ne-a fost uşor să le deosebim pe una de alta. Odată, cînd doamna Jones se plîngea că lumea o ia drept doamna Peck, i-am spus că dacă lumea s-ar uita întîi la aluniţă, ca mine, n-ar mai face o astfel de greşeală. Dar ea s-a supă­rat, cu toate că ar fi trebuit să fie fericită că are ceva care s-o deosebească de sora ei, mai ales că era preşedintă şi nu putea suferi să nu i se ofere la biserică cel mai de seamă loc şi cea mai mare atenţie. Nu suporta să fie neglijată. Remarca mea nu i-a plăcut şi din alte motive. Mai tîrziu am auzit pe doamna Rawson spunînd că doamna Jones a făcut tot ce se poate face ca să pună sare pe coada unei păsări. Mătuşă Polly, este adevărat că dacă pui sare pe coada unei păsări scapi de aluniţe?

– Desigur că nu, fetiţa mea! Dar cum poţi tu să vobeşti astfel de lucruri despre doamnele de la Asistenţa Socială?

În zilele care au urmat, în timp ce se făceau schimburi de scrisori între Boston şi Beldingsville cu privire la găz­duirea Pollyannei peste iarnă, copila făcea o serie de vizi­te de rămas bun la toţi prietenii ei.

In acest mic orăşel din Vermont, toată lumea cunoş­tea pe Pollyanna şi aproape toţi jucau “jocul mulţumirii” cu ea. Pollyanna însăşi mergea din casă în casă ducînd pes­te tot vestea că va pleca la Boston ca să ierneze acolo şi toţi îşi exprimau regretul, de la bucătăria mătuşii Polly, unde trona Nancy, pînă la casa cea mare de pe colina un­de locuia John Pendleton.

Nancy nu se sfia să spună fiecăruia, în afară de stăpîna sa, că ea considera această plecare la Boston ca o nebunie şi că mai bine ar fi dus pe Pollyanna acasă la mama ei, iar doamna Polly ar fi putut pleca în Germania fără nici o grijă. Domnul Pendleton zicea de fapt acelaşi lucru, cu singura deosebire că el nu se sfia să spună aceasta chiar doamnei Chilton. Iar Jimmy, băieţaşul de doisprezece ani pe care îl luase la el, pentru că aşa dorise Pollyanna, şi pe care acum îl adoptase, era indignat şi nu accepta din par­tea nimănui nici un fel de explicaţie.

– Dar tu n-o să vii înapoi, îi reproşa el Pollyannei cu tonul unui băiat care caută să ascundă cele ce se petrec în sufletul lui.

– Eu sînt aici din luna martie şi cred că o să rămîn acolo, decît iarna aceasta.

– Mă faci să rîd! Ai lipsit aproape tot anul şi, dacă aş fi bănuit că pleci din nou aşa de repede, cu siguranţă că la venirea ta de la sanatoriu nu te-aş fi întîmpinat cu drapele şi cu muzică.

– Bine, Jimmy Bean, răspunse Pollyanna cu un ton iritat, şi, cu un aer de superioritate provenit din mîndria ei rănită, adăugă: Nu ţi-am cerut eu să-mi ieşi în întîmpinare cu muzică şi cu drapele. Ai face bine, apoi, să nu te mai exprimi atît de defectuos, cu atîtea greşeli.

– Cum aş putea să-mi îmbunătăţesc vorbirea?

Pollyanna îl privi şi mai grav şi mai revoltată.

– Mi-ai cerut în vara aceasta să-ţi atrag atenţia cînd vei face greşeli în vorbire, pentru că domnul Pendleton ar dori să înveţi să vorbeşti corect.

– Ei bine, dacă tu ai fi fost crescută într-un azil, unde erau numai babe, fără ca cineva să aibă grijă de tine, ai fi vorbit poate ca şi mine sau poate chiar mai rău, Pollyanna Whittier!

– Bine, Jimmy Bean, zise Pollyanna, luînd foc de mînie, doamnele de la Asistenţă nu erau babe! Adică cele mai multe dintre ele nu erau bătrîne, corectă ea, întrucît grija ei de a spune adevărul întrecea mînia ei şi…

– Eu nu mă numesc Jimmy Bean, întrerupse băiatul ridicîndu-se semeţ.

– Nu mai eşti… Ei bine, Jimmy Be…, ce vrei să spui?

– Am fost adoptat legal. El dorea demult să mă adop­te şi acum această dorinţă este fapt împlinit. Trebuie să mi se spună Jimmy Pendleton, iar eu îi zic lui “unchiul John”, numai că nu m-am obişnuit încă să-1 chem aşa şi mă încurc foarte des.

Băiatul vorbea pe un ton supărat, dar de pe faţa feti­ţei dispăruse orice urmă de supărare, ascultîndu-1.

– Ah, asta e frumos! Acum nu va mai fi nevoie să ex­plici că domnul Pendleton nu e tatăl tău, pentru că porţi numele lui. Sînt aşa de mulţumită, mulţumită, mulţumită!

Băiatul se ridică de lîngă fereastra unde erau amîndoi aşezaţi şi plecă cu obrajii arzînd şi cu ochii plini de lacrimi. El ştia că toate acestea se petrecuseră numai şi numai da­torită stăruinţei Pollyannei şi tocmai el venea acum să-i reproşeze…

Ridică de pe jos o pietricică, apoi alta şi încă una. La­crimile îi curgeau fără voie. începu să arunce pietricele, apoi după numai un minut reveni lîngă Pollyanna şi se aşeză pe acelaşi zid.

– Pun pariu că aş putea ajunge primul la bradul acela, zise el cu un ton degajat.

– Pariez că nu, răspunse Pollyanna, ridicîndu-se brusc de jos.

Întrecerea n-a durat mult timp, căci ea îşi aduse amin­te că alergatul îi era încă interzis. Cît despre Jimmy, obra­jii lui nu mai erau roşii, iar ochii nu mai erau plini de lacrimi. Devenise el însuşi, se schimbase.

 

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s