Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 2 )


 

Pe măsură ce se apropia 8 septembrie, ziua cînd Pollyanna trebuia să sosească, doamna Ruth Carew era din ce în ce mai nervoasă şi supărată pe ea însăşi. Regreta că a promis s-o primească pe copilă. Într-adevăr, nici do­uăzeci şi patru de ore nu trecuseră de cînd consimţise s-o primească şi deja scrisese sorei sale, rugînd-o s-o dezlege de promisiunea dată; dar Della i-a răspuns că e prea tîrziu, deoarece atît ea cît şi doctorul Ames scriseseră deja fami­liei Chilton. În scrisoarea primită de la Della, o anunţa că doamna Chilton şi-a dat consimţămîntul şi că peste cîteva zile, dînsa va fi la Boston pentru a se înţelege cu doamna Carew asupra şcolii pe care trebuia s-o urmeze fetiţa, făcînd totodată şi alte aranjamente. Nu mai era deci nimic de făcut decît să lase lucrurile să-şi urmeze cursul lor nor­mal. Doamna Carew nu părea deloc dispusă. Ea încercă totuşi să fie politicoasă cînd Della şi doamna Chilton s-au prezentat la ea acasă.

Din fericire, sosirea Pollyannei nu fusese fixată la o dată prea îndepărtată, căci timpul care trecea, în loc să împace pe doamna Carew cu ideea de-a mai adăuga un membru familiei ei, îi stîrnea în suflet un sentiment de iritare contra a ceea ce îi plăcea să numească o încercare absurdă de a aplica planul nejudecat al sorei ei, Della. Della însăşi observă starea ei de spirit, dar speranţa era în Pollyanna şi se hotărî să lase lucrurile să se desfăşoare de la sine. Ea aranja în aşa fel ca sora ei să le aştepte la gară. După prezentările de rigoare, sub pretext că este aştep­tată de cineva, Della se retrase. Doamna Carew abia avu timpul să-şi arunce privirea asupra obligaţiilor ce le-avea de îndeplinit, că se pomeni singură cu fetiţa.

– O! Dar Della, Della! Nu pleca aşa… Eu nu pot… strigă ea agitată, văzînd pe sora ei depărtîndu-se.

– Ce curios! Dînsa n-a mai aşteptat, nu-i aşa? zise Pollyanna, a cărei ochi urmăreau plini de mirare infirmi­era care se depărta. Şi eu mă bucuram aşa de mult să fiu cîteva clipe cu dînsa! Dar vă am pe dumneavoastră, nu-i aşa? Eu pot să fiu mulţumită cu atît.

– Ah! Da, tu mă ai pe mine şi eu te am pe tine, zise doamna nu tocmai bine dispusă. Vino să ieşim pe aici, adăugă ea luînd-o spre dreapta.

Supusă, Pollyanna mergea alături de doamna Carew, tot aruncînd cîte o privire cercetătoare la faţa morocă­noasă a doamnei. În sfîrşit, ea îi zise sfios:

– Poate aţi crezut că eu sînt drăguţă, vorbi la întîmplare cu un ton oarecum tulburat.

– Drăguţă? repetă doamna Carew.

– Da, cu bucle şi cu tot restul, şi probabil că v-aţi imaginat cum să fiu şi ce trebuie să fac pentru dumnea­voastră. Eu nu sînt frumoasă, am pistrui pe faţă, şi nu-i plăcut deloc pentru dumneavoastră dacă v-aţi aşteptat să întîlniţi o fetiţă drăguţă şi cînd colo a sosit una ca mine.

– Ce prostie copilărească! Întrerupse doamna Carew cam brusc. Vino să ne ocupăm de bagajul tău, apoi să mergem acasă. Cred totuşi că sora mea va veni cu noi, deşi se pare că nu prea vrea.

Pollyanna surîse şi dădu din cap.

– Cineva probabil are nevoie de ea la sanatoriu. Fără îndoaială că nu-i o plăcere cînd cineva îţi solicită tot tim­pul liber. Totuşi te poţi bucura de cei ce au nevoie de serviciile tale.

Nici un răspuns; poate că era pentru prima dată în viaţă, cînd doamna Carew se întreba dacă în lumea asta este cineva care în adevăr să aibă nevoie de ea. Pollyanna nu observă expresia feţei doamnei Carew; era foarte ocu­pată să privească tot ce era în jurul ei.

– Vai cîtă lume, zise ea veselă. Sînt chiar mai mulţi decît rîndul trecut cînd am fost aici. Cu siguranţă că doam­na şi copilul ce locuiesc în Honolulu nu pot fi aici. Dar era o fetiţă, Suzi Smitt, care locuieşte la Boston, pe care poate o cunoaşteţi.

– Nu, eu nu cunosc pe Suzi Smitt, replică sarcastic doamna Carew.

– Ea este foarte drăguţă; are bucle frumoase, negre, aşa cum voi avea eu cînd voi fi în cer. Dar n-are nici o importanţă. Este posibil s-o găsesc şi o voi aduce să o cunoaşteţi şi dumneavoastră. Ah, dar ce maşină frumoasă! Nu ne urcăm în ea? întrebă Pollyanna, oprindu-se în faţa unei superbe limuzine, al cărei şofer ţinea uşa deschisă, şoferul încercă să-şi stăpînească rîsul dar nu reuşi. Doam­na Carew spuse oarecum plictisită că omul nu consideră automobilul decît un simplu mijloc de transport dintr-o parte în alta. Apoi adăugă:

– Da, urcăm în ea.

Şi, adresîndu-se şoferului:

– Acasă, Perkins! îi porunci ea acestuia care respec­tuos aştepta dispoziţiile ei.

– Ah, vă aparţine? întrebă Pollyanna. Ce frumoasă este! Atunci dumneavoastră probabil să sînteţi bogată, foarte bogată, mai bogată decît cei ce au covoare persane în toate camerele şi prăjituri la masă în fiecare duminică, aşa ca doamna White, una din doamnele de la Asistenţă. Ştiţi dumneavoastră, eu credeam că este bogată, dar acum ştiu că a fi bogat înseamnă a avea inele cu diamante, servi­tori, mantouri de blană scumpă, rochii de mătase şi catifea pe care să le porţi în fiecare zi, şi o maşină. Dumneavoas­tră aveţi toate acestea?

– Ei bine, da, aşa cred, admise doamna Carew cu un surîs uşor.

– Atunci dumneavoastră sînteţi foarte bogată, adău­gă Pollyanna cu multă seriozitate. Mătuşa mea Polly are şi dînsa lucruri frumoase, însă automobilul ei este un cal. Dar mie îmi place să mă plimb pe acolo cu trăsurica. Asta nu mi s-a întîmplat decît doar atunci cînd m-a lovit o maşină şi am fost transportată la spital. Unchiului Tom i-ar plăcea să aibă o maşină pentru cursele sale, căci, pre­cum ştiţi este doctor, şi toţi ceilalţi doctori din oraş au acum maşină. Nu ştiu cum se va sfîrşi, că mătuşa mea nici nu vrea să m-audă vorbind de asta. Ştiţi, dînsa vrea ca unchiul Tom să aibă tot ce doreşte, însă cu o condiţie – ca el să nu dorească decît ceea ce doreşte ea. Atunci?

Doamna Carew începu să rîdă.

– Atunci înţeleg, răspunse ea.

– Bine, zise Pollyanna mulţumită. M-am gîndit eu că o să mă înţelegeţi, deşi felul meu de a mă exprima nu pare a fi tocmai clar… Ce case mari! exclamă Pollyanna privind în jurul ei. Acestea nu se mai termină niciodată? Dar de­sigur trebuie case multe pentru a adăposti toţi oamenii care sînt pe străzi. Şi cu cît sînt oameni mai mulţi, cu atît poţi avea cunoştinţe mai multe. Eu iubesc oamenii, dar dumneavoastră?

– Să iubesc oamenii?

– Da, poporul, pe fiecare, pe toată lumea.

– Ei bine, Pollyanna, eu nu pot spune că iubesc pe toată lumea, replică doamna Carew foarte rece. Ea îşi zi­cea în sine: Iată predica numărul unu. Cred că o să fiu forţată să iubesc pe aproapele meu în felul cum iubeşte sora mea Della.

– Dumneavoastră nu iubiţi pe toată lumea? Eu da, zise Pollyanna oftînd. Şi aici trebuie să ai o oarecare genti­leţe şi originalitate. N-aveţi idee ce fericită sînt că am ve­nit la Boston. Ştiam că o să fiu mulţumită din clipa în care am aflat că dumneavoastră sînteţi dumneavoastră, vreau să spun, sora domnişoarei Wetherby. Eu o iubesc pe dom­nişoara Wetherby, prin urmare ştiam că o să vă iubesc şi pe dumneavoastră, că desigur surorile se aseamănă chiar dacă nu sînt gemene ca doamna Jones şi doamna Peck, ca­re nu erau totuşi asemănătoare din cauza aluniţei. Îmi dau seama că dumneavoastră nu ştiţi despre ce-i vorba, deci am să vă explic.

Şi astfel, doamna Carew care se pregătise contra unei predici de morală socială, spre mirarea ei şi oarecum spre deziluzia ei, se pomeni ascultînd povestea unei aluniţe de pe nasul doamnei Peck, una din doamnele de la Asistenţa Socială.

In momentul în care istorioara se termină, limuzina întorcea după colţ la Calea Confederaţiei şi Pollyanna în­cepu să admire frumuseţea acestei străzi.

– Eu cred că toată lumea ar vrea să locuiască aici, zi­se ea plină de entuziasm.

– Probabil, dar asta ar fi imposibil, răspunse doamna Carew cu o oarecare indiferenţă.

Pollyanna, închipuindu-şi că doamna este supărată pentru că nu locuieşte pe acea stradă frumoasă, se grăbi să găsească o ieşire onorabilă.

– Ah, dar dumneavoastră locuiţi chiar aici? zise ea, văzînd că maşina urma să se oprească în faţa porţilor înal­te ale casei doamnei Carew. Aşadar, doamnă, dumnea­voastră locuiţi aici?

– Da, aici locuiesc, răspunse doamna, cu o oarecare iritare în glas.

– Ah, ce mulţumită sînt că dumneavoastră puteţi lo­cui într-o casă aşa frumoasă, explodă fetiţa. Nu sînteţi feri­cită? Cred că da…

Doamna Carew nu răspunse. Şi pentru că răspunsul doamnei întîrzia, Pollyanna, pentru a doua oară în cinci minute, căută iarăşi o ieşire onorabilă.

– Desigur, eu nu vorbesc de acel fel de fericire care vine dintr-o îngîmfare, ci de acea fericire care te-ar face să scoţi strigăte de veselie, să salţi, să loveşti în uşă, deşi aceasta nu este prea corect, zise Pollyanna săltînd de bucurie.

Şoferul părea foarte ocupat la maşină. Doamna Carew, totdeauna cu înfăţişarea rece, începu să urce pe scările largi de piatră.

– Vino, Pollyanna.

Cinci zile mai tîrziu, Della Wetherby primi de la sora ei o scrisoare pe care o deschise cu multă nerăbdare. Era prima scrisoare pe care o primea după sosirea Pollyannei la Boston.

 

          Scumpa mea soră,

 

          Cel puţin din milă pentru mine, Della, de ce nu mi-ai dat un minim de indicaţii asupra fetiţei pe care mi-ai im­pus-o într-un fel oarecare? Eu sînt aproape nebună şi cu toate acestea nu o pot trimite înapoi aşa simplu şi uşor. De trei ori am vrut să fac asta, dar înainte ca vorbele să-mi iasă din gură, ea le opreşte spunîndu-mi cît de mulţumită se simte aici şi cît de bună sînt eu că-i permit să locuiască cu mine cît timp mătuşa ei este în Germania. Desigur că, dacă va începe să-mi ţină predici şi să-mi numere lucrurile de valoare pe care le am, o voi trimite acasă. De două ori am crezut că este gata să înceapă, dar a terminat întotdeauna prin povestiri ridicole despre doamnele de la Asistenţa Socială, care s-au ocupat de ea. Dar Della, ea este imposi­bilă. Ascultă! Mai întîi, este amorezată de casă. În prima zi cînd a intrat aici, m-a implorat să deschid toate camerele. Şi n-a fost mulţumită decît atunci cînd tot întunericul a fost eliminat din casă, cu scopul să poată vedea bine toate lu­crurile minunate pe care le declară încă mai frumoase decît obiectele domnului Pendleton, un domn care probabil locuieşte la Beldingsville. Apoi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns să alerg de la un capăt la altul al casei, a făcut ce a făcut şi a descoperit o rochie de seară, din saten alb, pe care n-am îmbrăcat-o de ani de zile. M-a rugat s-o îmbrac şi .am îmbrăcat-o fără să ştiu de ce. Asta nu înseamnă altceva decît că sînt incapabilă să-i rezist. Acesta nu este decît începutul. M-a rugat apoi să-i arăt rochiile mele în timp ce ea mă distra povestindu-mi istoria cu cîrjele misionare. Desigur, rochiile au dus-o la bijuterii şi a fost aşa de en­tuziasmată la vederea a două trei inele pe care le port, încît a trebuit să deschid caseta mea de bijuterii, fără nici un motiv, doar pentru a vedea ochii ei minunaţi făcîndu-se aşa de mari. şi Della, am crezut c-o să înnebunească. M-a împo­dobit cu toate inelele, broşele, brăţările, colierele şi a insistat să-mi pună pe cap cele două cununi cu diamante pe care le am, aşa de bine, încît m-am pomenit stînd pe scaun încăr­cată cu perle şi diamante ca o zeiţă indiană în templul ei, mai ales atunci cînd acest copil absurd a început să danseze în jurul meu bătînd din palme şi cîntînd: “Ce frumoasă sînteţi, ce frumoasă sînteţi! Dacă aş putea v-aş suspenda de sfoară la fereastră, şi ce prismă frumoasă aş face! “

Ei bine, ce zici de asta? Fără îndoială, asta nu-i totul. Nu-i decît începutul. Pollyanna este aici de patru zile şi n-a avut un minut astîmpăr. Numără deja printre prietenii ei măturătorul şi agentul de poliţie din cartier, ca să nu mai vorbesc de toate persoanele ce le am în serviciu. Ei par toţi fermecaţi. Dar nu crede că şi eu sînt la fel, asta n-ar fi exact. Ţi-aş fi trimis copila imediat, dacă nu m-aş simţi obligată să-mi ţin promisiunea de a o găzdui la mine iarna aceasta. Cu toate acestea îmi este imposibil să-l uit pe Jamie şi marea mea mîhnire. Din contră, ea mă face să simt mereu mai adînc pierderea copilului, pentru că o consider pe ea în locul lui. După cum îţi spun, o voi ţine aici pînă va începe să predice. În ziua aceea ţi-o voi trimite.

 

                                                          A ta, cu toată dragostea, deşi foarte tulburată,

 

                                                                                                                                      Ruth

 

Ea n-a încercat încă să ţină predici, în adevăr, zise Della Wetherby rîzînd şi împăturind scrisoarea sorei sale. Ah, Ruth! Ruth! Mărturiseşti că ai deschis toate camerele să fugă întunericul, că te-ai îmbrăcat cu o rochie de saten şi toate jocurile voastre, cu toate că nu-i nici o săptămînă ce cînd Pollyanna este la tine. Dar ea n-a predicat încă, o nu, ea n-a predicat!

 

***

 

Pollyanna zicea că-i place Bostonul, dar mai mult i-ar plăcea dacă oraşul n-ar fi aşa de mare.

– Înţelegeţi dumneavoastră, explica ea serios doam­nei Carew a doua zi după sosire, cum aş vrea să-1 văd şi să cunosc întreg oraşul, dar nu pot. Este tocmai ca mesele date la mătuşa Polly, era atîta mîncare! Desigur, te poţi veseli cînd ai atîtea bunătăţi, dar nu puteam să-mi opresc părerea de rău că mesele de gală ale mătusii mele nu ţineau pînă în zilele în care nu aveam nici prăjituri, nici măcar biscuiţii. Cam aceeaşi părere am despre întinde­rea oraşului Boston. Aş vrea să duc o parte cu mine la Beldingsville, cu scopul de a avea ceva noutăţi şi la vară. Dar bineînţeles, asta nu e posibil. Oraşele nu sînt ca în­gheţata şi nici îngheţata nu se păstrează aşa de bine. Am încercat să păstrez îngheţata, dar n-am reuşit.

Pollyanna, spre deosebire de cei ce cred că pentru a cunoaşte lumea trebuie să începi cu locurile cele mai înde­părtate, a început explorarea Bostonului cu casa măreaţă în care locuia în Calea Confederaţiei. Această preocupa­re, împreună cu lecţiile de şcoală, îi ocupau în întregime timpul şi atenţia, vreme de mai multe zile. Avea atîtea de văzut şi de învăţat. Totul era aşa de minunat şi frumos, de la micile butoane în perete care umpleau camerele de lumi­nă, pînă la sala cea mare de oaspeţi decorată cu picturi şi oglinzi. Erau apoi de cunoscut atîtea persoane plăcute, căci în afară de doamna Carew, mai erau: Maria care fă­cea curăţenie în saloane, răspundea la sonerie şi ducea pe Pollyanna la şcoală în fiecare zi; Brigitte, care locuia lîngă bucătărie şi prepara bucatele; Jenny, care servea la masă şi Perkins care conducea maşina. Erau toţi simpatici şi originali. Pollyanna a sosit într-o luni. Se scursese aproape o săptămînă înaintea primei duminici. In acea dimineaţă ea coborî scările cu un aer radios.

– Iubesc duminicile, zise ea veselă… da, din cauza bisericii şi a şcolii duminicale. Ce preferaţi dumneavoas­tră, predica sau şcoala duminicală?

– Ei bine, în adevăr eu…, începu doamna Carew care nu mergea decît foarte rar la biserică şi foarte rar la şcoala duminicală.

– E greu de spus, nu-i aşa? întrerupse Pollyanna cu o privire luminoasă dar serioasă. Eu prefer predica din cau­za tatălui meu, înţelegeţi dumneavoastră. Ştiţi, el era păs­tor, şi acum este în cer cu mama şi cu ceilalţi ai noştri. Dar încerc cîteodată să-mi închipui că este încă aici jos pe pămînt, ba mai mult încă, la biserică. închid ochii şi-mi închi­pui că el este cel ce predică şi asta mă ajută. Sînt aşa de mulţumită că-mi pot imagina persoanele şi lucrurile pe care nu le mai am. Dar dumneavoastră?

– Eu nu sînt sigură de asta, Pollyanna.

– Ah, ia gîndiţi-vă cîte lucruri pe care noi ni le imaginăm sînt mult mai plăcute decît cele reale. Desigur, nu e cazul dumneavoastră, pentru că lucrurile dumnea­voastră reale sînt aşa de frumoase. Dar tot timpul cît am fost bolnavă şi nu puteam merge, mă sileam să-mi imagi­nez foarte multe lucruri. Şi fac asta şi acum, încă chiar de­seori, de pildă cu privire la tata. Chiar azi mi-am imaginat că tata este cel de la amvon. Cînd plecăm?

– Să plecăm?

– Da, să mergem la biserică.

– Dar Pollyanna, nu mă gîndesc la… Aş prefera…

Doamna Carew tuşi şi încercă să spună că nu avea de gînd să meargă la biserică. Văzînd mica faţă încrezătoare şi fericirea care se citea în ochii Pollyannei, nu putu con­tinua.

– Ei bine, eu cred că e bine să plecăm la ora zece şi un sfert şi mergem pe jos. Biserica nu este departe.

Şi astfel doamna Carew, în acea dimineaţă frumoasă de septembrie, ocupă pentru prima dată strana rezervată familiei Carew în biserica frumoasă şi elegantă unde ea crescuse ca fetiţă, ca tînără, şi de care se interesa cu gene­rozitate în ceea ce priveşte banii. Pentru Pollyanna, slujba din această duminică dimineaţă a fost un subiect de mirare şi de veselie. Muzica frumoasă cîntată de cor, razele lumi­noase ale vitraliilor, vocea caldă, dar pătrunzătoare a pas­torului, liniştea şi reculegerea desăvîrşită a mulţimii care umpluse biserica au adîncit-o într-un extaz care a amuţit-o pentru un moment. Numai cînd se apropiau de casă zise cu vocea arzătoare:

– Ah, doamnă, sînt aşa de fericită încît n-am mai trăit nici o zi aşa scumpă ca aceasta!

Doamna Carew nu era dispusă să mai asculte încă o predică.

– Gîndiţi-vă ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi trebuit să trăiesc ziua de ieri, de azi şi de mîine toate de-odată! sus­pină Pollyanna. Sînt atîtea lucruri frumoase pentru fiecare zi! Dar aşa m-am bucurat ieri pentru ce s-a întîmplat ieri, trăiesc azi bucuriile zilei de azi şi va veni şi ziua de mîine şi duminica viitoare. Într-adevăr, doamnă, dacă n-ar fi dumi­nică şi dacă n-aş fi pe această stradă frumoasă şi liniştită, aş dansa şi aş scoate strigăte de bucurie. Dar fiind du­minică, trebuie să aştept pentru a cînta un imn de laudă lui Dumnezeu. Îmi puteţi spune care este imnul cel mai vesel?

– Nu, eu nu ştiu, răspunse doamna Carew blînd, asemănîndu-se cu o persoană care caută ceva ce a pierdut. Pentru cineva, care găseşte că viaţa este aşa de grea, să audă că i se spune că este o fericire de a trăi în fiecare zi, că sînt atîtea lucruri frumoase de care te poţi bucura în fiecare zi, este ceva de necrezut!

Ziua următoare, luni dimineaţă, Pollyanna merse la şcoală pentru prima dată singură. Acum cunoştea drumul foarte bine şi distanţa nu era mare. Pollyanna îşi iubea mult şcoala. Era o şcoală particulară pentru fete şi ceva cu totul nou pentru ea. Doamna Carew, care nu iubea expe­rienţele noi, nu mai era retrasă de la venirea fetiţei. Era mai mult decît enervată; era exasperată. Cu toate acestea, trebuia să admită că, dacă ar fi întrebat-o cineva de ce este exasperată, ea ar fi putut să spună doar atît: “Din cauză că Pollyanna este prea mulţumită” şi se pare că ea nu era dispusă să dea un astfel de răspuns. Sorei sale, Della, îi scrisese că vorba “mulţumire ” îi irita nervii şi că uneori ar dori să nu o mai audă niciodată. Cu toate acestea, admitea că Pollyanna nu-i predicase şi chiar nici nu încercase măcar o singură dată să joace  “jocul”. Dar ceea ce copila făcea fără întrerupere, era de a-şi arăta mulţumirea faţă de doamna Carew. Mulţumirea, pentru o persoană blaza­tă ca şi doamna Carew, nu avea decît efectul unui medi­cament iritant. De abia în a doua săptămînă de la veni­rea Pollyannei, doamna Carew avu de întîmpinat o scenă iritantă. Cauza iritării a fost concluzia unei povestiri a Pollyannei despre o doamnă de la Asistenţa Socială.

– Ea juca jocul, doamnă. Poate dumneavoastră nu-1 ştiţi. Aş vrea să vi-1 explic; este un joc foarte plăcut.

Doamna Carew ridică mîna.

– Aceasta nu-i necesar, Pollyanna. Cunosc jocul. So­ra mea mi-a vorbit de el şi vreau să-ţi spun să nu te mai în­grijorezi de aceasta.

– Nu, fără îndoială, răspunse Pollyanna. Eu nu mă gîndeam la joc pentru dumneavoastră, fiind sigură că dumneavoastră nu vreţi să-1 jucaţi.

– N-aş vrea să-1 joc? se miră doamna Carew.

– Dar nu înţelegeţi? răspunse Pollyanna rîzînd de bu­curie. Jocul constă în a găsi ceva care să-ţi producă mul­ţumire chiar atunci cînd n-aţi putea găsi un singur lucru în jurul dumneavoastră care să vă înveselească. Vedeţi bine că jocul nu este pentru dumneavoastră.

Doamna Carew se înroşi dintr-o dată. În mînia ei, spuse mai mult decît ar fi vrut:

– Ei bine, Pollyanna, eu pot să spun, îi răspunse doamna Carew, că în tot ceea ce mă înconjoară nu găsesc nici o bucurie.

Pentru un moment Pollyanna rămase mută de mirare. Apoi murmură:

– Dar doamnă Carew…

– Ce este aici care să mă poată înveseli? zise, uitînd în clipa aceea că nu permitea Pollyannei să-i ţină predici.

– Orice lucru, murmură Pollyanna cu un ton de neîn­credere; casa aceasta aşa de frumoasă!

– Nu-i decît un loc pentru a mînca şi a dormi, şi eu nu am grijă nici de mîncare şi nici de somn.

– Dar toate lucrurile frumoase care sînt înăuntru!

– Sînt sătulă de ele!

– Dar automobilul care vă transportă peste tot?…

– N-am poftă să merg peste tot…

Pollyanna scoase un oftat adînc.

– Dar gîndiţi-vă la lumea şi lucrurile pe care vi le per­miteţi să le vedeţi cu acest automobil.

– Asta nu mă interesează, Pollyanna.

Copila rămase din nou nedumerită. Expresia tulbu­rării ei se accentua.

– Dar, doamnă, eu nu mai înţeleg nimic, insistă ea. Mai demult, toate erau lucruri grele pentru persoanele ca­re jucau jocul. Dar după cîte îmi dau seama, cînd nu-i ni­mic rău sau neplăcut, eu însămi n-aş fi capabilă să-1 joc.

Nu avu răspuns imediat. Treptat, expresia supărată a feţei ei se schimbă într-o expresie de tristeţe adîncă.

– Pollyanna, eram hotărîtă să nu-ţi spun cele ce îţi voi încredinţa acum. Am să-ţi spun de ce nimic nu mă poa­te face fericită.

Şi îi povesti istoria lui Jamie.

– Şi de atunci nu l-aţi mai văzut niciodată? murmură Pollyanna cu ochii plini de lacrimi cînd doamna Carew îşi termină istorisirea.

– Niciodată.

– Dar noi îl vom găsi. Eu sînt sigură că-1 vom găsi. Eu sînt sigură că îl voi găsi.

Doamna Carew dădu trist din cap.

– L-am căutat peste tot, chiar în ţări străine.

– Şi totuşi el trebuie să fie undeva.

– Poate a murit, Pollyanna.

Pollyanna scoase un mic ţipăt.

– O, nu! Nu spuneţi aceasta. Să ne închipuim că este viu; aceasta ne va ajuta mult. şi dacă ne putem imagina că este viu, desigur că-1 vom putea găsi. şi aceasta ne va ajuta şi mai mult.

–  Dar mă tem să nu fie mort, Pollyanna, suspină doamna Carew.

– Dar dumneavoastră nu sînteţi sigură? întrebă fetiţa cutezător.

– Nu.

– Atunci închipuiţi-vi-1! strigă Pollyanna triumfătoa­re. Ei bine doamnă, acum puteţi juca jocul. Puteţi să-1 ju­caţi pentru Jamie. Jucaţi-l în fiecare zi, căci fiecare zi vă aduce tot mai aproape de clipa cînd îl veţi găsi. Nu-1 vedeţi?

Dar doamna Carew nu-1 vedea. Se ridică molatec şi zise:

– Nu, nu copilă! Tu nu înţelegi. Acum du-te te rog şi citeşte sau fă ce vrei. Am o durere de cap şi aş vrea să mă culc.

Şi Pollyanna cu o înfăţişare serioasă dar tulburată, părăsi încet camera.

În după-amiaza celei de a doua duminici de la venirea la Boston, Pollyanna făcu o plimbare demnă de ţinut min­te. Pînă atunci nu ieşise niciodată singură decît doar pentru a merge la şcoală. În acea după-amiază, doamna Carew i-a zis cum obişnuia adesea: “Acolo, acolo în oraş, du-te, te rog, copilă. Du-te unde vrei, fă ce vrei, numai nu-mi mai pune întrebări astăzi”.

Pollyanna găsise pînă atunci destule subiecte intere­sante în casă; căci dacă lucrurile neînsufleţite nu-i spu­seseră încă nimic, totuşi Maria, Jenni, Brigitte şi Perkins erau încă acolo. Astăzi însă Maria avea durere de cap, Jenni era ocupată să se gătească cu o pălărie nouă, Brigitte pregătea prăjituri cu mere, iar de Perkins nimeni nu ştia unde era. Era o splendidă după-amiază de septem­brie şi nimic n-ar fi putut-o atrage pe Pollyanna mai mult ca soarele radios şi aerul îmbălsămat. Astfel îşi îndreptă paşii către poartă.

Pentru un timp, ea privi liniştită oamenii bine îmbră­caţi, bărbaţi, femei şi copii, care treceau repede pe dinain­tea casei, sau pe cei care circulau mai încet pe aleea ce se întindea pe mijlocul bulevardului.

Pollyanna se hotărî să facă şi ea o plimbare. Doam­na Carew nu-i făcea nici o observaţie pentru acest lucru, fiindcă ea însăşi îi spusese să facă ceea ce vrea numai să n-o mai sîcîie cu atîtea întrebări. Avea deci în faţa ei o după-amiază întreagă şi cîte lucruri nu pot fi văzute într-o după-amiază! Veselă, bine dispusă, Pollyanna începu să coboare repede pe cale. Surîdea binevoitoare tuturor per­soanelor pe care le întîlnea. Era intrigată, dar nu surprinsă de faptul că nimeni nu-i răspundea în acelaşi fel; avusese deja această experienţă la Boston. Cu toate acestea, con­tinua să surîdă crezînd că măcar cineva îi va răspunde cîndva.

Casa doamnei Carew se găsea la capătul străzii Calea Confederaţiei, iar Pollyanna ajunsese plimbîndu-se în col­ţul unei străzi perpendiculare pe aceasta. Pe această stra­dă, Pollyanna observă, în gloria ei de toamnă, cea mai fru­moasă grădină pe care o văzuse vreodată, grădina publică din Boston.

Pentru un moment rămase nemişcată, cu privirea aţintită pe marile peluze. Îşi închipuia că aceasta ar putea fi grădina particulară a vreunui bogătaş. Avea mare plăcere să se plimbe pe frumoasele alei, dar nu ştia dacă are voie. Între timp, după ce văzu două femei şi un bărbat intrînd fără teamă pe poartă şi mergînd voioşi pe alei, îşi dădu seama că şi ea poate să facă acelaşi lucru şi într-o clipă pătrunse în parc.

Totul era mai frumos, văzut de aproape, decît de la distanţă. Păsărelele zburau pe deasupra şi o veveriţă tra­versa cărarea pe dinaintea ei. Trecînd prin frunzele arbo­rilor, soarele se reflecta în apă, şi în toate părţile răsunau strigătele gălăgioase ale copiilor, şi sunetele muzicii.

Pollyanna stătu din nou la îndoială, apoi întrebă timi­dă pe o doamnă bine îmbrăcată care mergea alături de ea:

– Vă rog, doamnă, este vreo serbare care se dă aici?

Tînăra doamnă o privi fix.

– O serbare?

– Da, doamnă. Aş vrea să ştiu dacă am şi eu voie să asist.

– Voie să asişti? Fără îndoială. Este publică.

– Atunci foarte bine. Sînt mulţumită că am venit, zise ea cu veselie.

Tînăra persoană nu răspunse nimic, dar se întoarse sa vadă copila care acum se depărtase.

Pollyanna, fără să-i pară curios că proprietarul acestui parc frumos a fost aşa de generos, încît a dat o astfel de serbare gratuită publicului, îşi continuă drumul. La mar­ginea unei alei, ajunse lîngă o fetiţă care avea un cărucior pentru păpuşi. Se opri, scoţînd un mic strigăt de veselie, dar nu apucă să zică nici zece cuvinte, că îndată interveni o femie tînără care luă fetiţa de mînă şi cu o voce oarecum supărată îi zise:

– Gladys, vino cu mine. Nu te-a învăţat mama ta să nu vorbeşti cu copii străini?

– Nu sînt un copil străin, explică Pollyanna în apăra­re. Locuiesc aici în Boston şi…

Dar tînăra şi fetiţa ce împingea căruciorul cu păpuşi erau acum departe şi Pollyanna rămase înşelată în aştep­tările ei. Pentru o clipă rămase liniştită pe loc, apoi, înălţînd capul cu hotărîre, îşi reluă drumul mai departe.

Pollyanna se simţea singură. Crescută de tatăl ei şi de doamnele de la Asistenţa Socială într-un mic oraş din vest, cunoştea fiecare casă în parte şi pe fiecare din locuitorii săi. La vîrsta de unsprezece ani, cînd a venit la mătuşa sa la Vermont, şi-a dat seama numaidecît că aici condiţiile erau altele; găsise în acest orăşel locuinţe şi prieteni noi. Aceasta i-a produs o deosebită plăcere, fiindcă Pollyanna iubea mult lucrurile şi cunoştinţele noi. Cea mai mare plăcere a ei la Beldingsville era deci de a face plimbări şi vizite plăcute la noile cunoştinţe. Îşi închipuia că şi la Boston va fi acelaşi lucru, dar în mai mare măsură şi deci cu plăceri mai mari.

Pollyanna căuta să iasă în evidenţă, să se facă cunos­cută. Dar, în două săptămîni de cînd locuia în oraş, nu reuşise să cunoască încă nici pe vecinii care locuiau pe aceeaşi stradă cu ea, şi nici chiar pe cei din casa alăturată. Lucru mai de mirare era însă că nici doamna Carew nu-i cunoştea.

Pollyanna plecase la plimbare cu o foarte bună dispo­ziţie, dar acum era indispusă. Fără îndoială, persoanele care se găseau în jurul ei erau plăcute, dar nu le cunoştea, căci era încă sub impresia loviturii de a fi tratată ca un co­pil străin.

– Ei bine, trebuie să le arăt că nu sînt o străină, îşi zise, apoi îşi reluă drumul cu multă încredere în sine.

Urmînd aceeaşi idee, Pollyanna continuă să surîdă tuturor persoanelor pe care le întîlnea în calea ei, zicîn-du-le:

– Ce zi frumoasă, nu-i aşa?

– Poftim? Da, fără îndoială, murmură o doamnă căreia i se adresase şi care se grăbea să se depărteze. Pollyanna mai încercă aceasta încă de două ori, dar fără succes.

Ajunse îndată la marginea lacului a cărui apă o văzu­se scînteind luminată de razele soarelui care se furişase printre frunzişul copacilor. Era un lac destul de mare pe care pluteau vaporaşe mici încărcate cu copii. Privindu-i, Pollyanna se simţea tot mai tristă din cauza singurătăţii.

În clipa aceea, zărind un om singuratic ca şi ea, stînd pe o bancă nu departe de ea, merse încet către el şi se aşeză la capătul celălalt al băncii. Altădată, Pollyanna s-ar fi aşezat foarte aproape de el şi ar fi început conversaţia cu veselie şi încredere fără a se teme de refuz, dar ex­perienţele de curînd avute îi umpleau sufletul de oarecare neîncredere. Privea timidă spre omul acela. Dar după înfăţişare, omul nu părea a fi o persoană mai de seamă. Hainele sale aveau un semn pe care Pollyanna nu-1 ştia, cel care este dat puşcăriaşilor puşi în libertate. Faţa îi era palidă şi se vedea că briciul nu trecuse de mult timp peste barba sa. Avea pălăria trasă pe ochi. Cu mîinile în buzu­nar, stătea nemişcat şi privea la pămînt. Timp de un minut, care i se păru aşa de lung, Pollyanna nu spuse nimic, dar apoi începu pe un ton care te obliga să-i răspunzi:

– Astăzi este un timp foarte frumos, nu-i aşa?

Omul tresări şi înălţă capul.

– Eh, ce spui dumneata? zise el aruncînd o privire speriată în jur pentru a se asigura că răspunsul e bine adresat.

– Eu spuneam că timpul este foarte frumos, dar nu ţineam prea mult la acest subiect de discuţie. Desigur îmi place să fie timp frumos, dar am spus asta numai pentru a intra în vorbă. Aş prefera să vorbim de alte lucruri. Am dorit numai să vă fac să vorbiţi, mă înţelegeţi, nu?

Omul începu să rîdă încet, discret.

– Va să zică tu doreşti să vorbesc? o întrebă puţin cam trist. Eu nu văd ce aş putea să-ţi spun, căci mi se pare că o mică domnişoară drăguţă şi gentilă ca tine ar găsi să vorbească cu persoane mult mai plăcute decît cu un bătrîn ca mine.

– Ah! dar mie îmi plac bătrînii ca dumneata, răspun­se Pollyanna cu vioiciune, adică vreau să spun eă-i iubesc pe bătrîni. Mie îmi plăceţi în orice fel, adăugă ea cu un aer convingător, dîndu-se tot mai aproape de el.

– Hm, sînt măgulit! zise omul cu o oarecare ironie.

Faţa şi expresiile sale exprimau o politeţe îndoielnică.

După ce se îndreptă puţin pe bancă, el continuă:

– Ei spune-mi, te rog, despre ce să vorbim?

– Asta îmi este indiferent, răspunse Pollyanna cu un surîs luminat şi deschis. Am putea vorbi despre serbare. O găsesc măreaţă, superbă chiar, acum cînd pot să vorbesc cu cineva.

–  Serbare?

– Da, aceea la care dumneavoastră şi eu şi toţi oame­nii care sînt aici asistăm astăzi. E o serbare, nu? O doamnă mi-a spus că este pentru toată lumea şi de aceea am rămas şi eu.

– Ei bine, domnişoară, poate foarte bine să fie o ser­bare, dar cel ce dă această serbare e oraşul Boston. Aceas­ta este grădină publică, adică parcul public unde poate să stea oricine, înţelegi mata?

– Chiar? în fiecare zi? şi pot să vin aici de cîte ori vreau? Ah, ce plăcut este! Este mai frumos decît aş fi cre­zut eu. Mă întreb dacă doamna Carew cunoaşte această grădină care este pentru toată lumea. Cum se face că nu vine fiecare om aici să se odihnească, să se mai relaxeze?

Faţa omului se încruntă.

– Sînt puţini oameni care să n-aibă nimic altceva de făcut decît să vină aici. Fiecare are ocupaţia lui şi aş vrea şi eu mult să am o ocupaţie.

– Într-adevăr? Cu toate acestea dumneavoastră vă bucuraţi de posibilitatea de a veni aici, zise Pollyanna, ur­mărind cu ochii un vaporaş care trecea pe lac.

Omul deschise gura indignat, dar nu scoase nici un cuvînt. Pollyanna continuă să vorbească:

– Eu n-aş vrea să mai am altceva de lucru decît aceas­ta. Dar trebuie să merg la şcoală. Mie îmi place şcoala, dar aş vrea mai degrabă să pot face multe alte lucruri. Cu atît mai mult îmi place să mă duc la şcoală, cu cît îmi amintesc că anul trecut credeam că nu voi mai fi în stare de aceasta niciodată. Ştiţi dumneavoastră, îmi pierdusem picioarele pentru un timp; vreau să spun că nu mai puteam merge. Şi nimeni nu-şi dă seama de valoarea unui lucru decît atunci cînd l-a pierdut. Acelaşi lucru se poate spune şi despre ochi. V-aţi gîndit vreodată la tot ceea ce putem face cu ochii? Nu mă gîndisem deloc la aceasta înainte de a fi fost la sanatoriu. Era acolo o doamnă care-şi pierduse vederea anul trecut. Am încercat s-o învăţ să joace jocul, jocul care constă din a găsi ceva care să te poată mulţumi, dar ea spunea că nu poate; eu, pentru a putea înţelege de ce doamna nu putea juca jocul meu, mă legam strîns la ochi timp de o oră. Era groaznic! Aţi încercat vreodată?

– Nu… nu, răspunse omul jumătate răpus, jumătate în glumă.

– Ei bine, să n-o faceţi, este groaznic. Totuşi am ţinut ochii legaţi o oră. De atunci totdeauna am fost mulţumită cînd am avut prilejul să văd lucruri aşa de plăcute cum este locul acesta, mulţumită şi mişcată pînă la lacrimi pentru că am vederea ochilor. Şi acum, doamna aceea oarbă joacă şi ea jocul, aşa mi-a spus domnişoara Wetherby.

– Jocul…?

– Da, jocul mulţumirii. O să vă spun în ce constă: a găsi ceva care să te poată face mulţumit. Acum ea a găsit ceva chiar şi în această grea suferinţă. Dar dumneavoastră nu-1 cunoaşteţi bine; am să vi-1 explic în amănunţime.

Şi Pollyanna începu să povestească istoria perechii de cîrje primite în locul păpuşii pe care o dorea. Cînd termi­nă povestea ei, urmă o tăcere îndelungată, apoi omul se ridică brusc.

– Ah, dumneavoastră plecaţi deja? îl întrebă cu un aer de dezamăgire.

– Da plec, răspunse omul surîzînd cu privirile pier­dute în depărtare.

– Dar mai reveniţi vreodată? Omul dădu din cap zîmbind:

– Nu, nu cred, fetiţo. Am făcut o mare descoperire astăzi. Eu credeam că nu mai este loc pentru mine în lu­mea aceasta, dar am descoperit că am doi ochi, două mîini şi două picioare. Mă voi servi de ele şi voi face să înţe­leagă şi alţii că ştiu să le întrebuinţez.

Mulţumit de descoperirea pe care o făcuse prin această fetiţă, cu o licărire de speranţă în priviri, omul se depărta, zîmbindu-i Pollyannei.

– Ce om ciudat? îşi zise Pollyanna. Cu toate acestea, era gentil şi original.

Apoi se sculă şi îşi începu plimbarea. Pollyanna îşi re­căpăta starea ei obişnuită şi merse mai departe cu sigu­ranţă şi plină de bucurie ca omul care nu se îndoieşte de nimic. Nu-i spusese ei omul că acum se află într-un parc public şi că are dreptul să stea acolo cît vrea? Se apropie de lac şi trecu podul care mergea spre micile vaporaşe. Peste cîteva clipe era într-o altă alee. Acolo observă un copil cu faţa palidă, aşezat într-un cărucior de infirmi. Cu siguranţă i-ar fi vorbit, dar el era aşa de adîncit în citit, încît Pollyanna se îndepărtă, nu înainte să-1 observe cu atenţie cîteva clipe.

Mergînd mai departe, ajunse lîngă o fetiţă drăguţă cu o înfăţişare tristă, aşezată pe o bancă şi care privea în pămînt ca şi omul cu care făcuse cunoştinţă. Scoţînd un strigăt de veselie, Pollyanna se apropie de ea.

– Ce faci, draga mea? zise ea. Sînt foarte mulţumită că te-am găsit. Te-am căutat mult timp, adăugă ea aşezîndu-se lîngă fetiţă.

Fetiţa se întoarse şi-i aruncă o privire veselă.

– Ah, zise dezamăgită. Credeam… dar ce vrei să spui? o întrebă cu un aer supărat. Nu te-am mai văzut niciodată pînă acum.

– Nu, nici eu, răspunse Pollyanna surîzînd, dar asta nu mă împiedică să te caut. Vreau să spun că nu ştiam exact că eşti tu. Însă doream pe cineva care să fie mai re­tras, mai singuratic, ca şi mine. Aici sînt multe persoane întovărăşite de cineva.

– Da, înţeleg, zise fetiţa luîndu-şi înfăţişarea ei obiş­nuită. Dar, draga mea, este trist că ţi-ai dat seama de aceasta atît de repede.

– De ce adică mi-am dat seama?

– Că localitatea unde se găsesc cei mai singuri oa­meni este tocmai un oraş mare. Oamenii nu observă aceasta; mulţimea, oamenii sînt egoişti.

– Totuşi mulţimea este formată din diferite persoa­ne. Aceasta este o fericire. Acum cînd…

– Ah! Da, este adevărat că unele persoane… între­rupse cealaltă. Dar, în timp ce vorbea, tremura şi privea cu teamă aleea pe unde venise Pollyanna. Dar aceasta ob­servă îndată şi se sculă temătoare.

– Spui lucrul acesta de mine? zise ea. Ai fi preferat să nu dau de tine aici?

– Nu, nu fetiţo, eu mă gîndesc la alta care nu seamă­nă cu tine şi care nu trebuie să observe că sînt aici. Sînt mulţumită că te-am auzit vorbind, însă la început am crezut că era cineva care n-ar trebui să mă găsească aici.

– Ah, tu nu locuieşti aici! Eşti numai în trecere ca şi mine?

– Ba da, trăiesc aici acum, suspină fetiţa, dacă ceea ce fac eu se poate numi că trăiesc.

– Ce faci tu? întrebă Pollyanna plină de interes.

– Ce să fac? răspunse cealaltă cu amărăciune. De di­mineaţa pînă seara vînd dantele şi rubine la domnişoarele care rîd, vorbesc şi fac cunoştinţe. Apoi merg într-o odăiţă din spatele casei, la etajul al treilea, care este “aşa de ma­re” că încape în ea un pat mic, un lavoar, un scaun de paie şi eu. Vara parcă eşti într-un cuptor, iar iarna este ghe­ţărie. Aceasta este tot ce am găsit şi trebuie să stau acolo cînd nu lucrez. Astăzi am ieşit, mi-am permis şi eu această distracţie pentru prima dată. Sînt tînără şi-mi place să rîd şi să glumesc cu fetiţele cărora le vînd rubine în fiecare zi.

Pollyanna aprobă din cap.

– Eu sînt mulţumită că vorbeşti aşa. Gîndesc la fel ca tine. Sînt atîtea motive de-a fi bucuroasă, nu-i aşa? De alt­fel, Biblia ne spune să ne bucurăm. În Biblie este scris lu­crul acesta de mai mult de opt sute de ori. Poate cunoşti textele cu îndemnuri la bucurie.

Fetiţa dădu din cap. O singură expresie se citea pe fa­ţa ei.

– Ei bine, nu, răspunse ea scurt şi rece. Nu mă gîndeam la Biblie.

– Mă rog, bine. Dar tata a fost păstor misionar.

– Pastor?

– Da, şi al tău? întrebă Pollyanna, citind expresia de pe faţa prietenei sale.

– Da.

O roşeaţă uşoară coloră fruntea tinerei fete.

– O! şi el este ca al meu, cu Dumnezeu şi cu îngerii?

– Nu, el trăieşte încă, e acasă.

– Vai ce mulţumită trebuie să fii! suspină Pollyanna cu o oarecare durere. Uneori aş vrea să-1 văd pe tata mă­car o singură dată. Dar tu îl vezi pe tatăl tău, nu-i aşa?

– Nu prea des, pentru că sînt aici.

– Tu, însă, poţi să-1 vezi, pe cînd eu nu-1 pot vedea pe al meu. El este cu mama şi cu ceilalţi în cer. Dar mamă ai?

– Da.

Fetiţa părea agitată şi dădea semne că vrea să plece.

– Ah! atunci tu poţi să-i vezi pe amîndoi. Cît de feri­cită eşti! Nu e nimeni care să aibă grijă de noi ca un tată şi ca o mamă. Eu ştiu ceva despre asta pentru că am avut un tată pînă la vîrsta de unsprezece ani; în loc de mamă am avut pe mamele de la Asistenţa Socială pînă cînd mătuşa Polly m-a luat la dînsa acasă.

Pollyanna continuă să vorbească; acum era în elemen­tul ei. Fetiţei care era aşezată pe bancă lîngă ea putea să-i vorbească fără teamă de tatăl ei, de mătuşa Polly, de locuinţa ei în vest şi de sosirea ei la Vermont. Ea îi vorbi de prietenii ei noi şi vechi şi de jocul mulţumirii. Mai devreme sau mai tîrziu, Pollyanna vorbea oricui de jocul ei. El făcea parte din viaţa ei, aşa că nu putea să nu-1 amintească.

Cealaltă fetiţă vorbea puţin. Cu toate acestea, ea nu avea o atitudine descurajată şi se produse în sufletul ei o schimbare demnă de luat în seamă. Obrajii ei roşii, ochii ei tulburi şi degetele care se tot mişcau nervoase mărturi­seau despre o luptă lăuntrică. Din timp în timp privea cu nerăbdare înspre aleea din spatele Pollyannei şi, în urma unei astfel de priviri, apucă braţul fetiţei.

– Priveşte aici, fetiţo şi te rog nu mă lăsa singură. Rămîi unde eşti. Omul acesta va veni spre mine şi n-are importanţă ce va spune; nu-i da atenţie şi nu pleca. Eu vreau să rămîn cu tine, înţelegi?

Înainte ca Pollyanna să-şi fi revenit din spaima şi emoţia ei, se găsi în faţa unui tînăr foarte frumos care se opri în faţa fetiţelor.

– Ah! zise el politicos, scoţîndu-şi pălăria în faţa to­varăşei Pollyannei. Eşti aici? Mai întîi, trebuie să-mi cer scuze că am întîrziat.

– Nu-i nimic, răspunse tînăra fată în grabă. M-am hotărît să nu vin.

Tînărul începu să rîdă.

– Vai, scumpa mea, nu fi aşa de aspră cu mine pentru că am întîrziat puţin.

– Nu din cauza asta spun că nu vreau să merg cu dumneata, răspunse fetiţa cu obrajii roşii.

– Prostie! El îşi opri surîsul şi-i vorbi sec, cu dispreţ. Ieri mi-ai spus că vei merge.

– M-am răzgîndit. I-am promis acestei drăgălaşe prie­tene că voi rămîne cu ea.

– Ah, dacă vrei să întovărăşeşti acest domn…, începu Pollyanna cu îndrăzneală, dar privirea ce i-o arunca prie­tena sa o opri numaidecît.

– Eu v-am spus că prefer să nu merg. Nu voi merge. Nu voi merge.

– Ei, spune-mi te rog, care este rostul acestei schim­bări neaşteptate? o întrebă tînărul cu o înfăţişare schimba­tă care o făcu pe Pollyanna să-1 găsească, dintr-odată, mai puţin frumos. Ieri ai spus…

– Da, am spus, întrerupse tînăra fată tremurînd, dar ştiam că nu trebuia să promit. Pentru că acum m-am răz­gîndit, să nu mai discutăm. Asta-i totul, zise ea întorcîndu-şi faţa în altă parte.

Tînărul continuă cu insistenţele. Încercă în toate felu­rile, dar văzînd că nu are succes, deveni furios. În ochii lui se citea mînie. În sfîrşit, începu să vorbească foarte tare, cu un ton mînios, spunînd vorbe pe care Pollyanna nu le înţelegea. Apoi întorcîndu-se plecă.

Tînăra fată îl urmări cu privirile pînă nu se mai văzu, apoi puse mîna pe braţul Pollyannei.

– Îţi mulţumesc, draga mea, îţi datorez mai mult decît crezi tu. Adio!

– Dar nu pleca acum! strigă Pollyanna. Tînăra suspină adînc.

– Trebuie să plec; el ar putea să vină din nou şi poate n-aş fi capabilă… Fără să termine fraza, ea se ridică, se gîndi un moment, apoi zise pe un ton amar: Vezi el este un om dintre aceia care observă multe; n-ar fi trebuit să mă observe de loc. Zicînd aceasta, plecă.

– Ce om rău! murmură Pollyanna, privind-o cum se depărtează.

 

 

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s