Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 2)


Pollyanna ajunse îndată la marginea grădinii într-un loc unde se încrucişau două drumuri. Ea găsi locul cel mai interesant, unde erau omnibuze, automobile, trăsuri şi pi­etoni.

Cîte lucruri avea de văzut acum! În sfîrşit, ajunse la un colţ de stradă aşa de aglomerat, încît era nevoie ca un om voinic în haine albastre să arate oamenilor cînd să tra­verseze strada. Timp de un minut ea observă liniştită, a-poi, cam timidă, îşi luă îndrăzneala să treacă.

Aceasta a fost o experienţă plăcută. Omul îmbrăcat în haine albastre o văzu şi-i făcu semn cu mîna. Era aproape să se întîlnească. Apoi, traversînd un drum, mărginit de amîndouă părţile de două şiruri de automobile în mişcare şi de cai nerăbdători, ajunse, fără să se expună vreunui pericol, dincolo. încercă un sentiment atît de plăcut, încît, după puţin timp, traversă din nou. De două ori încă, la scurte intervale, parcurse acest drum fermecător deschis aşa de magic înaintea mîinilor întinse ale omului îmbrăcat în albastru. În cele din urmă, conducătorul făcu ochii mari.

– Fetiţo, nu-i aşa că tu ai mai traversat strada acum cîteva minute. Şi ai făcut asta de mai multe ori? o întrebă.

– Da domnule, răspunse Pollyanna radios… Am tra­versat de patru ori.

– Ia te uită!  replică agentul puţin supărat, dar Pollyanna îşi continuă liniştită explicaţiile:

– Şi de fiecare dată cînd traversam, simţeam o plă­cere deosebită!

– Da, într-adevăr, murmură omul cel mare.

Apoi ceva mai răstit adăugă:

– Tu crezi că eu sînt pus aici numai să te pilotez pe tine de pe un trotuar pe celălalt?

– A. nu domnule, răspunse Pollyanna. Desigur că dumneavoastră nu sînteţi pus aici pentru mine. Ştiu cine sînteţi dumneavoastră, sînteţi un agent de poliţie. Noi avem unul şi la locuinţa unde stau eu, la doamna Carew. Acela se mulţumeşte numai să se plimbe pe stradă. Eu credeam că dumneavoastră sînteţi soldat numai datorită butonilor auriţi şi şepcii, dar acum sînt mai bine informată. Cu toate acestea, cred că tot un fel de soldat sînteţi, de­oarece sînteţi aşa de curajos şi rămîneţi astfel în mijlocul vehiculelor ca să ajutaţi lumea să treacă.

– Ha, ha! bombăni agentul roşindu-se ca un şcolar şi ridicîndu-şi capul izbucni în rîs. De! Aşa este… şi se între­rupse pentru a-şi ridica mîinile imediat.

După o clipă el o ajută să treacă pe o doamnă bătrînă, speriată. Dacă înfăţişarea lui era ceva mai demnă şi piep­tul puţin mai bombat, acesta era un fel de tribut plătit fără ştirea lui fetiţei care îl privea din locul unde o lăsase. O clipă mai tîrziu, după ce mîna sa dăduse voie şoferilor şi birjarilor să circule, reveni la Pollyanna.

– A fost splendid! îi zise ea într-o formă de salut. Îmi place să vă văd făcînd de serviciu aici. Aceasta se asea­mănă cu trecerea evreilor prin Marea Roşie. Aşa opriţi dumneavoastră valurile, ca să treacă poporul. Cît de mul­ţumit trebuie să fiţi că faceţi aceasta. Eu credeam că profesia de doctor este cea mai frumoasă, dar acum tre­buie să recunosc că şi cea de agent de poliţie este tot aşa de frumoasă.

Şi cu un alt fluierat, voinicul îmbrăcat în albastru se repezi în mijlocul străzii. Pollyanna privi încă un mi­nut admirabila “Mare Roşie”, apoi, cu părere de rău, se despărţi.

– Cred că aş face mai bine să mă duc acasă, îşi zise ea. Trebuie să fie ora mesei.

Numai după ce a stat la îndoială la mai multe colţuri de stradă şi a făcut multe tururi întortocheate, Pollyanna şi-a dat seama că “întoarcerea acasă” nu era aşa de simplă cum crezuse. Cînd a ajuns în faţa unei clădiri mari pe care nu o mai văzuse pînă atunci, şi-a dat seama că s-a rătăcit.

Ea se găsea acum într-o stradă strimtă, murdară şi prost pavată. De o parte şi de alta a străzii se înşirau nişte case cu înfăţişarea sărăcăcioasă. Pollyanna a observat că oamenii o priveau cu oarecare curiozitate, de parcă ar fi înţeles că ea nu aparţinea acelui cartier.

De multe ori a întrebat de casa ei, dar zadarnic. Ni­meni nu ştia unde locuieşte doamna Carew. Ultima dată cînd a întrebat, i s-a răspuns într-un limbaj străin pe care nu-1 înţelegea.

Pollyanna continuă să rătăcească din stradă în stradă. Acum îi era şi teamă şi foame. Picioarele o dureau, ochii îi ardeau din cauza lacrimilor pe care cu greu le stăpînea. Şi pentru a completa nenorocirea, noaptea se apropia cu paşi repezi.

– Ei bine, îşi zise ea, după toate acestea trebuie să fiu mulţumită că m-am rătăcit pentru că va fi aşa de plăcut cînd îmi voi regăsi locuinţa.

Cînd ajunse la încrucişarea a două străzi mari, se în­trista de tot. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji.

– Hei, copilă, de ce plîngi tu? întrebă o voce veselă. Ce ai?

Cu un strigăt de bucurie, Pollyanna se întoarse pentru a privi un băieţaş care purta un teanc de jurnale la sub­suoară.

– Ah, ce fericită sînt că te văd! izbucni ea. Aşa mult doream să găsesc pe cineva care să nu vorbească la fel ca cei din acest cartier, ştii unde stă doamna Carew?

– Nu, doamna aceasta nu-mi este cunoscută.

–  Dar nimeni de-aici nu o cunoaşte pe doamna Carew? imploră Pollyanna. Am ieşit să mă plimb, m-am rătăcit şi noaptea vine. Trebuie să mă întorc acasă.

– În adevăr! Mă nelinişteşti, zise băiatul arătîndu-i simpatie.

– Eu cred că doamnei Carew nu-i prea pasă, suspină Pollyanna.

– Dar ascultă! Nu cunoşti numele străzii pe care o cauţi?

– Nu. Ştiu numai că se numeşte cumva cu “Calea”, răspunse Pollyanna pe un ton descurajat.

– O cale! Hmm! Sîntem din clasă înaltă! Care este numărul casei? Poţi să-mi spui? Scutură-ţi creierul puţin.

– Să-mi scutur capul? întrebă Pollyanna făcînd chiar o încercare de acest fel.

Băiatul o privi cercetător.

– Ah, dar ce-ai înţeles prin aceasta, fetiţo! Eu te-am întrebat dacă nu ştii cumva numărul casei unde locuieşti!

– Nu… nu, afară doar că are un şapte, răspunse Pollyanna cu o licărire de speranţă.

– Nu! Ascultă aici! strigă băiatul cu dispreţ. Are un şapte acolo, şi numărul acesta aşteaptă să-1 recunosc cînd îl voi vedea!

– Ah! Eu aş recunoaşte bine casa dacă aş vedea-o, zise Pollyanna cu multă seriozitate şi cred că aş recu­noaşte de asemenea şi strada, căci are o alee mare pe mijloc.

De data aceasta, băiatul a fost acela care făcu ochii mari.

– O alee pe mijlocul unei străzi?

– Da, cu copaci, cu iarbă, cu bănci, cu…

Dar băiatul o întrerupse plin de bucurie.

– Ura! Este Calea Confederaţiei, sînt aşa de sigur cum mă vezi şi cum te văd. Nu-1 conduc eu în fiecare zi pe domnul James la grădina publică din apropiere? O să te conduc şi pe tine, numai aşteaptă aici pînă îmi vînd zia­rele. După aceea vom merge împreună spre acea Cale.

– Să înţeleg că vrei să mă conduci acasă? întrebă Pollyanna care nu înţelegea prea bine limbajul băiatului.

– Sigur, va fi o plăcere, numai să cunoşti casa.

– O, da, o cunosc, dar nu ştiu dacă este o plăcere sau nu.

Băiatul se mulţumi să-i arunce o privire dispreţuitoare şi se pierdu în mulţime. După o clipă se auzi strigătul său: “Jurnale!… Un jurnal, domnule?”

Scoţînd un suspin de uşurare, Pollyanna se aşeză sub bolta unei porţi şi aşteptă.

– Este gentil şi-1 iubesc, îşi zicea ea urmărind cu pri­virea silueta îndepărtată a băiatului. Dar vorbeşte cara­ghios.

Nu după mult timp băiatul reveni cu mîinile goale; vînduse toate ziarele.

– Vino! Înainte! zise el vesel, urmăm traseul Căii. Dacă aş fi bogat te-aş conduce în automobil, dar cum eu n-am bani, vom merge pe jos.

Drumul a fost în parte liniştit. Cînd însă au ajuns la grădina publică, Pollyanna a strigat veselă:

– Ah! acum aproape am ajuns! Recunosc locul. Aici am petrecut clipe plăcute în după-amiaza aceasta. Casa noastră nu este departe.

– Bună afacere! Acum vom traversa grădina pentru a ajunge în “Cale”, şi asta pentru tine înseamnă a ajunge acasă.

– Ah! da… o voi recunoaşte, răspunse Pollyanna cu toată încrederea unui om care se găseşte în ţări necu­noscute.

Se făcuse noapte cînd Pollyanna sosi în faţa scărilor casei doamnei Carew. Băiatul trase cordonul soneriei şi uşa se deschise îndată. Pollyanna a fost primită de data aceasta nu numai de Maria, ci chiar de doamna Carew, Brigitte şi Jenni. Cele patru femei erau palide şi înspăimîntate.

– Copilă, unde ai fost? întrebă doamna Carew apropiindu-se grăbită de ea.

– Am ieşit să fac o plimbare, apoi m-am rătăcit, şi acest băiat…

– Unde l-ai găsit? o întrebă, întorcîndu-se brusc către ghidul Pollyannei care în momentul acela era cu totul prins de admirarea lucrurilor frumoase pe care le vedea în vestibulul bine luminat. Unde ai găsit-o, băiete? repetă ea cu un ton hotărît.

Pentru un moment băiatul îşi continuă admirarea lu­crurilor fără a răspunde; apoi, clipi din ochi şi răspunse cu o voce gravă:

– Am găsit-o aproape de cheiul Boşdoin venind de la Nord-Est.

– La Nord-Est, această copilă singură?!

– Pollyanna! exclamă doamna Carew, tremurînd.

– Nu am fost singură, răspunse Pollyanna, era atîta lume! Nu-i aşa, băiatule?

Dar băiatul îşi căută drumul spre uşă.

Pollyanna învăţă multe lucruri în jumătatea de oră ce urmă; de pildă, că fetiţele de familie bună nu trebuie să facă plimbări lungi, singure, într-un oraş străin, nici să se aşeze pe bănci în parcuri şi să vorbească cu persoa­ne necunoscute. Ea mai învăţă că a fost “o adevărată minune”, că a putut veni acasă în seara aceasta şi că a scăpat de multe şi grave consecinţe din cauza nesăbuin­ţei sale.

– Da, doamnă, zise ea, acum sînt aici şi nimic nu mi s-a întîmplat. Mi se pare că trebuie să fiu mulţumită de aceasta, în loc să mă gîndesc tot timpul la nenorocirile ce mi s-ar fi putut întîmpla.

Da, da copilă, înţeleg aceasta, răspunse doamna Carew oftînd, dar am tras o spaimă aşa de mare din cauza ta, încît vreau să mă asigur că nu o să mai faci niciodată aşa ceva.

Adormind în seara aceea, Pollyanna murmură înce­tişor:

– Lucru pentru care sînt foarte supărată, este că nu am cerut numele şi adresa acelui băiat. Cum aş putea face acum să-i mulţumesc?

 

 

***

 

Faptele şi gesturile Pollyannei au fost supravegheate cu multă grijă după plimbarea ei aventuroasă; nici chiar la şcoală nu-i era permis să meargă fără ca Maria sau doam­na Carew s-o însoţească.

Un timp oarecare amîndouă au fost drăguţe cu ea. Chiar doamna Carew speriată, gîndindu-se la ce i s-ar fi putut întîmpla fetiţei, şi fericită că nu i s-a întîmplat nimic, îşi dădea toată osteneala s-o distreze.

Astfel, însoţită de doamna Carew, Pollyanna asistă la concerte şi matinee, vizită Biblioteca publică şi vizită Primăria şi bisericile cele mai de seamă. Doamna Carew află că Pollyannei îi plăcea plimbarea cu tramvaiul elec­tric, tot aşa de mult ca şi cu automobilul.

– Să mergem cu tramvaiul! ceru Pollyanna cu in­sistenţă.

– Nu, Perkins ne va conduce, răspunse doamna Carew. Apoi văzînd faţa descurajată a PoUyannei, adăugă surprinsă: Eu credeam, copila mea, că ţii mult să mergi cu automobilul.

– Da, dar mie, răspunse Pollyanna, îmi place să merg cu automobilul, numai pentru că preferaţi dum­neavoastră, deoarece, desigur, nu-i aşa scump ca tramva­iul, şi…

– Mai ieftin ca tramvaiul? replică doamna Carew, veselă.

– Ba da, explică Pollyanna, tramvaiul costă cinci cenţi de persoană, în timp ce automobilul nu costă nimic că este al dumneavoastră.

Două zile mai tîrziu, doamna Carew auzi din nou vorbindu-se de Pollyanna şi de tramvaie; de data aceasta prin Maria.

– E minunat, doamnă, explică Maria drept răspuns la o întrebare a stăpînei sale, e minunat cum domnişoara Pollyanna se face iubită de toată lumea, fără chiar să încerce aceasta. Ea are totdeauna mulţumire sufletească, aceasta este totul. Am văzut-o urcîndu-se într-un tramvai înţesat de bărbaţi şi de femei posomoriţi şi de copii înlăcrimaţi, şi în cinci minute totul era transformat. Bărbaţii şi femeile care se certau au tăcut îndată, iar copiii au uitat de ce plîngeau.

          Cîteodată se face iubită numai prin felul ei de a mul­ţumi cînd cineva îi cedează locul, lucru care se întîmplă întotdeauna. Uneori se face iubită prin felul cum zîmbeşte unui copilaş sau unui căţeluş. Toţi cîinii îşi manifestă bucu­ria dînd din coadă şi toţi copilaşii îi zîmbesc întinzîndu-i braţele. Nu poţi rămîne rece şi retras cînd eşti cu domnişoa­ra Pollyanna, chiar dacă ai fi într-un tramvai în care nu cu­noşti pe nimeni.

Hmm! probabil, murmură doamna Carew.

În anul acela, luna octombrie a fost deosebit de caldă şi plăcută, şi trebuia să fie cineva cu picioarele sprintene ca ale Pollyannei pentru a putea ţine ritmul cu ea. Dar lu­crul acesta cerea mult timp şi multă răbdare. Dacă doam­na Carew avea timp, nu avea răbdare, şi nici nu voia să în­găduie Mariei să piardă timp, chiar dacă răbdarea ei n-ar fi avut limite pentru a satisface pretenţiile şi gusturile de plimbare ale Pollyannei.

S-o ţină pe fetiţă în casă în tot timpul unor zile aşa de frumoase de octombrie, era ceva imposibil. Din cauza aceasta, într-o zi, Pollyanna era singură în frumoasa grădină publică din Boston. Înainte să plece de acasă i se dădu­seră o mulţime de sfaturi: nu trebuia să vorbească cu străi­nii, nu trebuia să se joace cu copiii pe care nu-i cunoştea; îi era interzis să iasă din grădină decît atunci cînd trebuia să se ducă acasă. Apoi, cînd clopotul bisericii va suna ora patru şi jumătate, trebuia să plece acasă.

Pollyanna se ducea la grădină adesea cu fetiţe de la şcoala pe care o frecventa ea; de cele mai multe ori însă se ducea singură. Cu toate restricţiile care îi erau impuse, ea se bucura mult de aceste plimbări. Putea să privească oa­menii cel puţin, dacă nu avea voie să le vorbească; vor­bea cu păsărelele, cu porumbeii şi cu ciorile care veneau după grăunţele pe care ea le aducea de fiecare dată cînd venea.

Pollyanna căuta adesea pe vechii ei prieteni. Vedea pe băiatul în căruciorul de invalizi şi dorea cu orice preţ să intre în vorbă cu el. Şi băiatul acesta hrănea păsărelele ca ea. Dar Pollyanna nu observa toate amănuntele de la dis­tanţă, dar vedea totdeauna un lucru ciudat: cu toată bucu­rie evidentă care se citea pe faţa băiatului cînd prezida banchetul oaspeţilor săi, provizia de hrană se termina în­dată din buzunarul lui, şi cu toate că atît el cît şi păsărelele lui rămîneau dezamăgiţi, totuşi niciodată nu aducea ziua următoare provizii mai multe. Cînd băiatul nu se juca cu păsărelele şi cu veveriţa, citea cu multă încordare. În că­ruciorul lui se găseau întotdeauna două sau trei volume uzate, şi cîteodată şi cîteva reviste. El stătea tot timpul în acelaşi loc şi Pollyanna îşi punea întrebarea cum venea acolo? Descoperi însă lucrul acesta într-o zi memorabilă. Era în vacanţă şi venise în grădină mai devreme, după amiază. Puţin după ce se instala, văzu că soseşte şi băiatul, iar căruciorul era împins de un alt băiat cu nasul cîrn şi cu părul blond-cenuşiu. Ea aruncă o privire la băiatul care împinsese căruciorul apoi fugi înaintea lui strigînd de bucurie.

– Tu eşti! Tu eşti cel care m-ai găsit cînd mă rătăci­sem, nu-ţi mai aduci aminte? Ah, sînt aşa de mulţumită că te văd. Ţineam aşa de mult să-ţi pot mulţumi.

– Ei da, nu-i aşa că eşti fata pierdută de pe Calea Confederaţiei? exclamă băiatul. Pierdută din nou?

– A, nu, răspunse Pollyanna, sărind de bucurie. Acum trebuie să stau aici fără să mă depărtez. Şi nu trebuie să vorbesc cu nimeni, ştii tu; dar cu tine pot să vorbesc, fiindcă te cunosc şi voi vorbi şi băiatului cînd mi-1 vei pre­zenta, îi zise aruncînd o privire către micul infirm.

Şi băiatul cu părul blond-cenuşiu se aplecă puţin pe umărul băiatului din cărucior.

– Ascultă-mă! Vreau să vă prezint! şi luînd o atitudi­ne pompoasă zise: Domnişoară, acest tînăr este prietenul meu, domnul James de…

Tînărul îl întrerupse:

– Jerry, încetează cu prostiile astea.

Apoi întorcîndu-se spre Pollyanna, cu faţa îmbujorată zise:

– Te-am văzut de multe ori. Te-am văzut cum hră­neşti păsărelele şi veveriţa; dumneata ai întotdeauna mul­tă hrană să le dai. Eu cred că şi tu îl preferi pe domnul Lancelot. Apoi mai e domnişoara Rovena, dar a fost rea ieri cu Guinevere, luîndu-i mîncarea.

Pollyanna îi privi pe amîndoi băieţii alternativ cu un aer de îndoială. Jerry, luînd cuvîntul zise:

– Pollyanna, ascultă-mă, vreau să-ţi spun ceva. Tînă­rul acesta nu este mici beat şi nici nebun. Numele pe care le dă prietenilor săi, zise el întinzînd mîinile peste micile creaturi cu pene sau cu păr care o luară la fugă în toate di­recţiile, nu sînt nume de persoane vii. Le-a luat din cărţi. Mă înţelegi? El ţine mai mult să-şi hrănească animalele decît să se hrănească pe sine. Aşa-i că e aproape nebun?

Apoi Jerry plecă. Pollyanna era încă nedumerită cînd tînărul olog se întoarse spre ea cu un surîs.

– Nu-1 lua în serios pe Jerry. Aşa este el. Ar fi în stare să-şi taie mîna dreaptă pentru mine, dar îi place să ta­chineze. Unde l-ai văzut? îl cunoşti? Nu mi-a spus numele dumitale.

– Eu mă numesc Pollyanna Whittier. Mă pierdusem, iar el m-a găsit şi m-a condus acasă.

– Aceasta este firea lui şi obiceiul lui. Nu mă aduce el pe mine în fiecare zi aici?

O vie simpatie se ivi în ochii Pollyannei.

– Nu poţi merge deloc, domnule James? Băiatul începu să rîdă vesel.

– Domnule James, în adevăr. Aceasta este una din prostiile lui Jerry. Eu nu sînt un domn.

Pollyanna păru încurcată.

– Oh! Eu speram că sînteţi un lord, ca micul lord “Fauntleroy”, cred că ştiţi, zise Pollyanna, şi…

Dar băiatul o întrerupse:

– Ştiţi pe lordul Fauntleroy? ştiţi de asemenea pe Sir Lancelot şi Saint Graal, pe regele Arthur şi masa rotundă, pe Lady Rovena şi Ivanhoe şi pe alţii încă? Am unele din cărţile acestea. Îmi place să le citesc şi să le recitesc. Des­copăr totdeauna ceva nou. De altfel nici nu am alte cărţi. Acestea au aparţinut tatălui meu. Eu cred că am face bi­ne să dăm mîncare păsărilor, continuă el. Iată-l pe Mister Lancelot, este întotdeauna primul.

Tînărul scoase atunci o cutie mică de carton pe care o deschise cu precauţie fără a se intimida de mulţimea ochi­lor strălucitori care urmăreau necontenit toate mişcările lui. De jur împrejurul lui se auzea fîlfîitul aripilor, gînguritul porumbeilor şi ciripitul vrăbiilor. Băiatul scoase din cutia lui cîteva nuci, un rulou şi o prăjitură cu alune. Aceasta din urmă, o privi mai mult timp nehotărît.

– Ai adus şi tu ceva? întrebă pe Pollyanna.

– Da, multe lucruri, zise ea lovind sacul de hîrtie pe care îl ducea.

– Ah! atunci eu voi mînca astăzi, suspină băiatul, punînd din nou prăjitura în cutie cu deosebită satisfacţie.

Pollyanna nu înţelese semnificaţia acestui gest; ea bă­gă mîinile în sac şi banchetul începu.

Aceasta a fost o oră minunată pentru Pollyanna, ora cea mai minunată din cîte petrecuse, căci găsise în sfîrşit pe cineva care putea vorbi mai repede şi mai mult timp decît ea. Băiatul acesta străin părea că are un fond nesfîrşit de poveşti fermecătoare cu cavaleri viteji, cu doamne frumoase şi cu războaie.

Erau uitate doamnele de la Asistenţă. Pollyanna nu se mai gîndea nici la jocul mulţumirii. Cu obrajii roşi şi cu ochii strălucitori, acum se plimba în epoca de aur sub con­ducerea unui băiat hrănit cu romane, care, cu toate că ea nu ştia, încerca să înnoade zile lungi, numeroase şi triste de singurătate şi plictiseală, în această oră aşa de scurtă de tovărăşie plăcută.

Cînd bătu clopotul şi Pollyanna trebui să plece grăbită acasă, se pomeni atunci că nici nu ştie numele tînărului băiat.

– Ştiu numai că nu este Sir James, îşi zicea oftînd, puţin supărată. N-are nici o importanţă, îl voi afla mîine.

 

***

 

A doua zi, Pollyanna nu-1 mai văzu pe tînărul din ajun. Abia a patra zi îl regăsi la locul lui obişnuit, şi, apropiindu-se grăbită de el, îl salută veselă.

– Ah! sînt atît de mulţumită că te văd! Unde ai fost? De ce n-ai venit ieri?

– N-am putut, durerile nu mi-au îngăduit, explică bă­iatul a cărui faţă era palidă.

– Durerile?

– Da, da; de obicei le pot suporta şi chiar pot veni aici, afară de cazul cînd sînt prea mari, ca ieri.

– Dar cum poţi să suporţi totdeauna aceste dureri?

– A trebuit să mă obişnuiesc. De altfel, cu cît sufăr într-o zi mai mult, cu atît este mai plăcut în ziua urmă­toare cînd sufăr mai puţin.

– Ştiu! Acesta este jocul, începu Pollyanna, dar băia­tul o întrerupse.

– Ai astăzi provizii? o întrebă cu interes. O! sper că ai; eu nu le-am adus nimic astăzi. Jerry n-a putut să dea nici un ban pentru nuci şi de data asta nu am mîncare în cutie nici pentru mine.

Pollyanna se sufocă.

– Vrei să spui că n-ai destul de mîncare pentru masa dumitale de seară?

– Fără îndoială, răspunse băiatul zîmbind. Dar fii li­niştită. Sînt obişnuit cu asta. Iată-1 pe Sir Lancelot care se apropie.

În timpul acesta, Pollyanna nu se mai gîndea deloc la păsărele.

– Şi nu mai ai provizii acasă?

– Ah! nu, nu rămîne niciodată nimic acasă. Mumsey lucrează afară; ea face leşie şi spală, aşa încît îşi cîştigă hrana de la oamenii care o angajează; iar Jerry mănîncă pe unde poate, cu excepţia mesei de dimineaţa şi seara cînd mănîncă cu noi, atunci cînd avem ceva de mîncare.

Pollyanna părea şi mai mîhnită.

– Dar ce faceţi cînd nu aveţi nimic de mîncare?

– Postim. De altfel dacă nu-i este cuiva foame nicio­dată, nu ştie să aprecieze laptele şi pîinea şi atunci nu are nimic de scris în “agenda plăcerilor”.

– În ce să scrii?

Băiatul rîse degajat şi roşi.

– Nu te mai gîndi la asta. Timp de un minut am uitat că dumneata nu eşti nici Mumsey şi nici Jerry.

– Dar ce este acea “agendă de plăceri”? îl întrebă Pollyanna. Conţine ea cavaleri, lorzi şi contese?

Un foc lumină dintr-o dată privirea băiatului. El înălţă capul parcă ar fi răspuns la chemarea muzicii. Dar tot aşa pe neaşteptate, focul se stinse şi băiatul căzu din nou în liniştea sa obişnuită.

– Tu nu poţi face nimic. Tu n-ai decît să stai pe bancă şi să te gîndeşti, şi cîteodată gîndurile tale sînt micşorate, reduse, zise el trist. Ale mele sînt totul. Aş fi voit să mă duc la şcoală să învăţ multe lucruri, mai multe decît mă poate învăţa Mumsey. Aş fi vrut să pot ieşi şi să vînd jurnale ca Jerry. N-aş fi vrut să depind de nimeni toată viaţa şi mă gîndesc mereu ce să fac.

– Te înţeleg! Te înţeleg, zise Pollyanna cu ochii scli­pitori. A fost un timp şi în viaţa mea cînd nu am putut să merg.

– Chiar? Atunci mă poţi înţelege. Dar tu acum poţi merge, eu însă nu, oftă băiatul a cărui privire deveni tot mai tristă.

– Nu mi-ai răspuns cu privire la “agenda mulţumirii”, îi ceru Pollyanna după o clipă.

– Aceea, vezi tu, nu are valoare decît pentru mine. Am început-o acum un an. Mă simţeam foarte rău în ziua aceea. Pentru un timp nu făceam altceva decît mă gîndeam, apoi am luat o carte de-a tatălui meu şi am început să citesc. Primul lucru pe care l-am citit a fost acesta:

“Da, plăcerea cea mai adîncă

Este aceea care se ascunde mai bine de ochii lumii.

Orice frunză smulsă de vînîul distrugător,

şi aruncată pe pămînt

Poate vorbi de fericire “.

Eram ca un nebun. Voiam să-1 pun în locul meu pe acela care a scris aceasta. Îmi pusesem în minte să-i do­vedesc că nu ştia ce vorbea, aşa am început mulţumirile care se puteau găsi în “frunzele” mele. Am luat o agendă pe care mi-a dat-o Jerry şi am început să scriu. Orice lucru care-mi producea vreo mulţumire oarecum, îl scriam în carnet. Nu mă aşteptam să găsesc multe subiecte de mul­ţumire, dar am găsit o mulţime. Primul lucru a fost chiar cartea pe care am primit-o. Apoi cineva mi-a dat o plantă într-un vas, iar Jerry a găsit o carte în stradă şi în sfîrşit am găsit motive de mulţumire unde nici nu aş fi crezut vreo­dată, într-o zi, Jerry a găsit carnetul meu şi i-a dat numele de “agenda mulţumirii”. Asta-i tot.

– Tot, tot? întrebă Pollyanna entuziasmată. Ei bine, acesta este jocul. Tu jucai jocul mulţumirii fără să-1 ştii, numai că-1 joci mai bine decît mine, căci eu cred că n-aş putea să-1 joc, dacă n-aş avea destulă mîncare şi nici n-aş putea merge.

– Jocul? Care joc? Eu nu înţeleg nimic, zise băiatul.

– Sînt sigură că nu-1 înţelegi şi asta e cu atît mai mi­nunat, îţi voi explica eu în ce constă jocul.

– Şi-i explică.

– Hmm! se miră băiatul cînd se terminară explicaţiile. Nu mai spune!

– Curios, zise Pollyanna, tu joci jocul meu, iar eu nici măcar nu-ţi cunosc numele. Spune-mi, te rog, cum te nu­meşti? De bună seamă că numele tău nu e Sir James.

Băiatul zîmbi.

– Nu, nu este numele meu, aşa îmi zice Jerry aproape totdeauna. Mumsey şi ceilalţi îmi zic Jamie.

– Jamie!

Pollyanna abia îşi ţinu respiraţia. Ochii ei exprimau o speranţă care a fost deodată înlocuită cu îndoială.

– Mumsey înseamnă mama?

– Desigur.

Faţa Pollyannei se întunecă în mod vizibil. Dacă acest Jamie are mamă, prin urmare, el nu poate fi Jamie al doamnei Carew, a cărui mamă murise de multă vreme.

– Dar unde locuieşti tu? întrebă ea insistent. Mai sînt alţi membri în familia ta în afară de Mumsey şi Jerry. Veniţi aici în fiecare zi? Unde este “agenda mulţumirii”?

Doctorii n-au spus că într-o zi vei putea merge? Şi cine ţi-a dat acest cărucior.

– Crezi că pot răspunde deodată la toate aceste în­trebări? Voi începe cu ultima. Am primit căruciorul acesta de un an. Jerry cunoştea pe cineva care scrie un ziar şi care a binevoit să scrie şi despre mine. El i-a vorbit, de asemenea, şi despre “agenda mulţumirii”. Primul lucru pe care l-am văzut a fost un grup de bărbaţi şi femei care au venit într-o zi cu acest cărucior şi au spus că era pentru mine. Citiseră istoria mea şi doreau să mi-1 ofere ca să-mi amintesc de ei.

– Ah, ce mulţumit cred c-ai fost atunci!

– Da, am fost. Acest lucru a umplut o întreagă pagină din agenda mea.

– Dar tu nu vei putea merge niciodată? îl întrebă Pollyanna cu ochii plini de lacrimi.

– N-am nici o speranţă şi nici o presimţire. Eu încerc să mă împac cu gîndul că nu voi putea.

– Dar, zise Pollyanna, nu mi-ai spus tot. Unde locu­ieşti? Mai ai alţi fraţi sau surori în afară de Jerry?

O schimbare rapidă se produse pe faţa băiatului. Ochii lui sclipeau ca două briliante.

– Nu, el nu este fratele meu adevărat, şi nici părinţii; Mumsey nu este mama mea adevărată. Dar gîndeşte-te cît de buni au fost ei cu mine!

– Ce înseamnă aceasta? întrebă Pollyanna. Vrei să spui că Mumsey nu este mama ta adevărată?

– Da, şi ceea ce face ea…

– Şi nu ai deloc o altă mamă? întrerupse Pollyanna din ce în ce mai precipitată.

– Nu, nu-mi amintesc de nici una, iar tata a murit acum şase ani.

– Cîţi ani aveai?

– Nu ştiu. Eram mic; Mumsey crede că aveam atunci vreo şase ani. Pentru aceasta m-a luat la dînsa.

– Şi numele tău este Jamie? întrebă Pollyanna ţinîndu-şi răsuflarea.

– Ei, asta-i bună, ţi-am spus doar.

– Şi care este numele de familie? Nu-1 ştii?

– Nu-mi amintesc. Eram prea mic, ca să mi-1 pot a-minti. Nici chiar Mumsey nu-1 ştie.

Pollyanna avu impresia că se găseşte într-o încurcă­tură, dar imediat un şir de gînduri îi alungă îndoiala…

– Dacă nu-ţi cunoşti numele, nu poţi spune că te nu­meşti Kent?

– Kent? repetă băiatul mirat.

– Da, începu Pollyanna, foarte bucuroasă. Este un băieţaş numit Jamie Kent care…

Insă se opri brusc. Şe gîndea să nu comunice speranţa ei acestui tînăr, înainte de-a fi sigură că are motive să creadă că presupunerea ei ar putea fi adevărată, altfel i-ar face mai multă întristare decît bucurie.

– Şă nu ne mai gîndim la Jamie Kent, zise Pollyanna. Mai bine spune-mi cît mai multe despre tine.

– N-am nimic altceva de spus. Eu spun că tatăl meu era… cam străin şi că nu vorbea. Toată lumea îl numea “profesorul”. Mumsey spune că noi locuiam într-o odăiţă la mansardă, deasupra casei unde locuia şi ea. Apoi zice că tatăl meu era bolnav şi astfel mă ţineau la dînşii aproape tot timpul, căci, deşi săraci, stăteau mai bine decît acum. Tatăl lui Jerry trăia şi avea servicii. Pe atunci eu puteam merge puţin, dar picioarele îmi erau foarte slabe. Mă ju­cam cu Jerry şi cu fetiţa care a murit; nu era nimeni care să aibă grijă de mine. Mumsey se hotărî să mă îngrijească. Fetiţa tocmai murise şi zicea că eu voi rămîne în locul ei. După aceea, au sărăcit de tot. Tatăl lui Jerry a murit şi pe mine m-au ţinut mai departe. Găseşti că aceasta este o poveste interesantă?

– Da! O, da, zise Pollyanna. Dar eu cred că ei vor avea o recompensă. Eu sînt încredinţată că ei o vor avea!

Orice urmă de îndoială se risipi din gîndul Pollyannei. Ea îl găsise pe Jamie cel pierdut; acum era sigură. Dar nu voia să vorbească. Trebuia mai întîi s-o înştiinţeze pe doamna Carew. Sări fără a se mai ocupa de Sir Lancelot care venise pe genunchii ei şi căuta alte provizii.

– Acum trebuie să plec, dar voi reveni mîine cu o doamnă cu care vei avea plăcerea să faci cunoştinţă. Mîi­ne vei fi aici nu-i aşa?

– Desigur, dacă timpul va fi frumos. Jerry mă aduce aici aproape în fiecare dimineaţă. Jerry este aşa de bun cu mine.

– Ştiu, ştiu, aprobă Pollyanna. Poate va mai fi şi alt­cineva care va fi aşa de bun cu tine, adăugă ea veselă.

Apoi cu un zîmbet radios o luă la fugă.

 

 

***

 

Pe drum, la întoarcerea spre casă, Pollyanna făcea în sinea ei diferite planuri. Trebuia într-un mod oarecare să o convingă pe doamna Carew să facă o plimbare cu ea în grădina publică. Cum să ajungă la aceasta nu ştia, însă trebuia s-o facă cu orice preţ.

Să-i spună doamnei Carew că a găsit pe Jamie şi că ar dori să vină să-1 vadă era în afara oricărei discuţii. Erau oarecare speranţe că acesta ar fi Jamie al ei, dar dacă nu era el, ar fi trezit zadarnic speranţe false doamnei Carew, iar rezultatul ar fi putut fi dezastruos.

Cu toate acestea, neprevăzutul interveni sub forma unui uragan, şi Pollyanna, uitîndu-se pe geam a doua zi di­mineaţa, îşi dădu repede seama că nu-şi va putea duce la îndeplinire planul. Următoarele două zile după aceea, ce­rul nu s-a mai luminat, iar Pollyanna şi-a petrecut după-amiezele mergînd de la o fereastră la alta pentru a privi cerul şi a întreba cu îndrăzneală pe oricine îi ieşea în cale dacă timpul avea să se îndrepte curînd.

Această purtare nefirească a fetiţei, atrase atenţia doamnei Carew, încît în cele din urmă îşi pierdu răbdarea:

– Te rog, copilă, ce ţi s-a întîmplat? o întrebă ea. Nu te-am mai văzut niciodată aşa de nerăbdătoare din cauza vremii. Ce te faci tu acum cu jocul tău minunat al mul­ţumirii?

Pollyanna se înroşi şi păru foarte încurcată.

– Eu recunosc că l-am uitat de data aceasta, admise ea, dar înţelegeţi-mă, mi-ar fi plăcut foarte mult să fie fru­mos astăzi.

– De ce, neapărat astăzi?

– O! Eu… eu doream aşa de mult să merg în grădina publică şi mă gîndeam că s-ar putea să mergeţi şi dumnea­voastră cu mine.

– Eu să merg să mă plimb în grădina publică? întrebă doamna Carew mirată. Mulţumesc, n-am poftă de asta, adăugă ea surîzînd.

– Ah! doar nu vreţi să-mi spuneţi că mă refuzaţi! murmură Pollyanna cu îndrăzneală.

– Ba da, te refuz.

Pollyanna înghiţi în sec; ea devenise foarte palidă.

– Dar, doamnă, vă rog să nu spuneţi că nu veţi merge cînd timpul se va îndrepta! o rugă ea. Vă rog să mă înţe­legeţi; este pentru un scop special şi de aceea vă cer să veniţi cu mine numai o singură dată.

Doamna Carew făcu ochii mari. Deschisese gura să zică “nu” cu un ton şi mai categoric, dar, cînd văzu în ochii fetiţei o aşa rugăminte, se înmuie şi-i zise:

– Bine, bine copilă, voi face ce doreşti tu. Dar dacă îţi promit că merg, trebuie să-mi promiţi şi tu că timp de o oră nu te vei mai duce la fereastră şi nu mă vei mai întreba astăzi dacă se va însenina cerul.

– Da, doamnă, vă promit, răspunse Pollyanna. Timpul se îndreptă a doua zi.     Dar cu toate că soa­rele strălucea, cînd Pollyanna se întorcea de la şcoală, vîntul bătea. În ciuda oricăror proteste, afirmă că ziua va fi frumoasă şi că ar fi foarte nenorocită dacă doam­na Carew n-ar întovărăşi-o la o plimbare în grădina pu­blică.

După cum era de aşteptat, chestiunea nu s-a rezolvat. Doamna nerăbdătoare, şi fetiţa îndrăzneaţă au alergat de­geaba prin toate aleile parcului. Pollyanna, negăsind băia­tul la locul lui obişnuit, îl căută prin toate colţurile grădi­nii. Nu voia să se dea de gol. Pollyanna, cu toate că era cu doamna Carew, nu putea să-i explice nimic din cauză că Jamie nu era nicăieri.

În cele din urmă, îngheţată de frig şi puţin exasperată, doamna Carew insistă să se întoarcă acasă şi Pollyanna disperată trebui s-o urmeze.

Veniră zile triste pentru Pollyanna. Dacă ocazional era vreo zi cu soare, ea fugea în grădină, dar în zadar. Jamie nu era acolo niciodată. Ajunsese la mijlocul lunii no­iembrie şi grădina însăşi părea tristă. Arborii nu mai aveau frunze, băncile erau goale şi nu se mai vedea nici un va­poraş pe lac. Totuşi, porumbeii şi celelalte păsări erau acolo, iar vrăbiile păreau tot aşa de neliniştite pentru că masa pe care le-o dădea era mai mult tristă decît veselă, deoarece loviturile de coadă ale lui Sir Lancelot o făceau să se gîndească la tînărul care îi dăduse numele acela şi care nu era acum acolo.

Dar într-o după-amiază tristă, inevitabilul se produse. Pollyanna trecu în vestibulul de la primul etaj şi auzi voci iritate în vestibulul de jos, voci printre care recunoscu vocea Mariei, în timp ce altcineva zicea:

– Nici o afacere. Mă înţelegeţi? Vreau să văd pe fe­tiţa Pollyanna. I-am adus o scrisoare de la Sir James. Vă rog să-mi spuneţi unde o pot găsi, dacă aceasta nu vă de­ranjează prea mult.

Cu un strigăt de bucurie reţinut, Pollyanna coborî sca­ra în fugă.

– Sînt aici, iată-mă! Ce este? Jamie te-a trimis? strigă ea fără să-şi creadă ochilor.

În bucuria ei, ea mergea cu braţele deschise spre bă­iat, cînd Maria o reţinu.

– Domnişoară Pollyanna, domnişoară Pollyanna, vrei să spui că îl cunoşti pe acest cerşetor mic?

Băiatul se roşi de mînie, dar înainte ca el să riposteze, Pollyanna se interpuse energic.

– Acesta nu este un cerşetor. El face parte dintre cei mai buni prieteni ai mei. De altfel, este cel ce m-a găsit şi m-a adus acasă cînd mă pierdusem.

Apoi, întorcîndu-se către băiat, zise:

– Ce este? Jamie te-a trimis?

– Desigur. El încălzeşte salteaua de o lună.

– Ce încălzeşte?

– Încălzeşte salteaua, este în pat. Vreau să spun că este bolnav şi ar vrea să te vadă, vii?

– Bolnav? Ah! sînt atît de îngrijorată! Desigur că voi veni. Merg imediat, numai să-mi pun pălăria şi haina.

– Domnişoară Pollyanna, strigă Maria cu un ton de dezaprobare, crezi dumneata că doamna Carew te va lăsa să mergi oriunde cu un băiat necunoscut ca acesta?

– Dar acesta nu-i un necunoscut, obiectă Pollyanna. Îl cunosc de mult timp, aşa că mă duc. Eu…

– Dar ce înseamnă toate acestea? întrebă doamna Carew cu răceală, arătîndu-se în uşa salonului. Pollyanna, cine este acest băiat şi ce face aici?

Pollyanna se întoarse repede.

– O! doamnă, mă veţi lăsa să mă duc, nu-i aşa?

– Unde să te duci?

– Să facă o vizită fratelui meu, doamnă, întrerupse băiatul forţîndu-se să fie politicos. El nu mai mănîncă ni­mic şi nu m-a lăsat deloc pînă n-am venit s-o caut, zise băiatul, arătînd spre Pollyanna. Crede că dacă o va vedea se va face bine.

– Pot să mă duc, nu-i aşa? o rugă Pollyanna cu un ton plîngător.

Doamna Carew făcu ochii mari.

– Cum, să mergi tu cu băiatul acesta? Niciodată, Pollyanna. Mă mir că te mai gîndeşti o clipă la lucrul acesta.

– O! Dar aţi putea veni şi dumneavoastră cu mine, zi­se Pollyanna.

– Eu? Dar e absurd ce-mi ceri. Poţi să-i dai ceva bani băiatului acesta dacă vrei, dar…

– Mulţumesc doamnă, eu n-am venit pentru bani, zi­se băiatul cu dispreţ, aruncîndu-i o privire piezişă. Am ve­nit s-o caut.

– Da doamnă, acesta este Jerry Murphy, cel ce m-a găsit cînd mă pierdusem şi m-a adus aici. Nu mă lăsaţi să mă duc acum?

Doamna Carew dădu din cap.

– Dar el zice că Jam… celălalt băiat este bolnav şi că el doreşte să mă vadă.

Doamna Carew se aprinse de mînie.

– Pollyanna, toate lucrurile acestea sînt absurde. Mă mir că insişti să faci unele lucruri pe care ştii că nu le aprob. Nu pot să-ţi dau voie să mergi cu acest băiat! Acum încetează, te rog, nu mă mai sîcîi.

Faţa Pollyannei îşi schimbă expresia. Pe jumătate pierdută, pe jumătate exaltată, ea îşi înălţă capul şi privi drept în faţă pe doamna Carew. Tremurînd, dar hotărîtă, ea zise:

– Atunci trebuie să vă spun. Eu aş fi dorit ca dum­neavoastră să-1 fi văzut mai întîi. Dar vă voi spune totul, căci nu vreau să-1 mai pierd din nou. Eu cred, doamnă, cred că el este… Jamie!

– Jamie! Jamie al meu!

Faţa doamnei Carew devenise palidă.

– Da.

– Imposibil.

– Numele lui este Jamie şi el nu-şi cunoaşte numele de familie. Tatăl său a murit cînd băiatul avea şase ani şi nu-şi aminteşte de mama lui. Are acum, după cum crede el, doisprezece ani. L-au luat nişte oameni cînd a murit tatăl său; tatăl său era străin, nici nu a spus numele său acestor oameni şi…

Dar doamna Carew întrerupse cu un gest discursul Pollyannei. Acum era şi mai palidă, însă ochii ei se lu­minară dintr-o dată.

– Vom merge îndată, zise ea. Maria, spune-i lui Perkins să vină cu automobilul cît poate de repede. Pollyanna ia-ţi pălăria şi haina. Tinere, dacă vrei, aşteaptă aici, te rog. Noi sîntem gata să te urmăm într-o clipă, adăugă ea urcînd scara grăbită.

În hol, băiatul scoase un lung oftat de uşurare.

– Ah! murmură el încet. Ne vom urca în automobil. Sîntem de prima clasă. Vai! Ce va zice James de asta?

 

***

 

În zgomotul specific al unei limuzine luxoase, doamna Carew fugea treversînd străzile Bostonului. Faţa ei era pală şi expresia feţei temătoare. Lîngă ea era aşezată o fetiţă cu ochi vioi. Lîngă şofer era Jerry, foarte mîndru şi important, fiindcă indica direcţiile necesare şoferului, ne­mulţumit.

Cînd limuzina se opri înaintea unei uşi mizerabile pe o străduţă strimtă şi murdară, băiatul sări din maşină şi imitînd într-un mod ridicol valeţii pe care el îi observase de atîtea ori, deschise uşa automobilului şi aşteptă ca aces­te doamne să binevoiască să coboare.

Pollyanna sări prima din maşină şi privea cu surprin­dere şi tristeţe, în jur. După ea urmă doamna Carew care tremura vizibil cînd privirea i s-a oprit asupra copiilor cu genunchii goi şi murdari care ieşeau strigînd din casele vecine pentru a înconjura automobilul.

Jerry îşi mişca mîinile cu frenezie.

– Duceţi-vă în colo de aici toţi, strigă el la mulţimea copiilor. Nu vedeţi că maşina aceasta se poate pune în mişcare şi o să vă strivească? Oare v-ar plăcea acest lucru? Sînt musafirii lui Jamie.

Doamna Carew tremură din nou şi puse mîna pe umărul lui Jerry.

– El este aici? zise ea venindu-şi în fire. Băiatul nu o auzi. Luptînd cu coatele şi cu pumnii, era ocupat să croiască un drum pentru vizitatori, şi înainte ca doamna Carew să-şi dea seama cum se întîmplase aceasta, se po­meni cu băiatul şi cu Pollyanna la piciorul unei scări cu miros urît şi în stare proastă.

– Acum, zise Jerry, urcaţi încetişor aceste scări, căci sînt pline de găuri şi adesea sînt doi sau trei copii adormiţi pe trepte. Liftul nu merge astăzi, zise el vesel. Trebuie deci să urcăm pe jos.

Doamna Carew nu întîrzie să descopere găurile for­mate de scîndurile care scîrţîiau şi se lăsau sub picioarele ei; la etajul al doilea, găsi un băiat de doi ani şi jumătate jucîndu-se cu o cutie de fier, goală şi legată de o aţă. În toate părţile se deschideau uşile, cîteodată pe furiş, cîteo-dată cu zgomot, dar toate oferind privirii numai femei cu părul dezordonat sau copii cu faţa murdară. Peste tot era miros de whisky, de varză şi de rufe murdare.

Ajuns la etajul al treilea, băiatul deschise o uşă şi zise:

– Iată-ne! şi am venit în automobil! Nu este asta o intrare frumoasă, Sir James?

Erau într-o cameră mică, rece, tristă şi prost mobilată, însă foarte curată, în care se găseau: două paturi, trei sca­une stricate, o masă şi o sobă din care scăpa afară o lumi­nă slabă, anunţînd un foc neîndestulător pentru încălzitul ei. Într-unul din paturi se găsea un băiat tînăr cu obrajii roşii şi cu ochii sclipind de febră. Lîngă el stătea o femeie cu faţa palidă, încovoiată şi deformată din cauza reuma­tismului.

Doamna Carew se opri la intrarea în cameră, şi, ca şi cum ar fi voit să se mai întărească, îşi rezemă puţin spatele de perete. Pollyanna se repezi înainte scoţînd un ţipăt uşor.

– Ah, Jamie, sînt aşa de mulţumită că te-am regăsit! Nu ştii cît te-am căutat în fiecare zi! Sînt însă tristă că eşti aşa de bolnav!

Jamie surîse cu un aer de mulţumire şi-i întinse o mînă albă.

– Eu nu sînt supărat, sînt mulţumit cu toate acestea, în special pentru că boala mea mi-a adus prilejul să vii lîngă mine. De altfel acum mă simt mai bine. Mumsey, aceasta este fetiţa, ştii dumneata, care mi-a vorbit de jocul mulţumirii; şi Mumsey îl joacă şi ea, adăugă el triumfător, întorcîndu-se către Pollyanna. Mai întîi a plîns din cauză că spatele ei bolnav o împiedica a urca; apoi cînd eu am căzut bolnav a fost mulţumită că nu mai poate lucra, căci aceasta îi dădea ocazia să mă îngrijească.

În momentul acela, doamna Carew se apropie cu o privire pe jumătate speriată, pe jumătate îndrăzneaţă şi privi faţa micului invalid, întins în pat.

– Iată pe doamna Carew. Am adus-o aici ca să te vadă, zise Pollyanna cu o voce tremurătoare.

Femeia micuţă, deformată, care stătea lîngă pat se ri­dică cu greu şi îi oferi scaunul său. Doamna Carew îl primi fără să observe persoana care i-1 oferise; privirea ei era mereu fixată asupra băiatului bolnav.

– Tu te numeşti Jamie? întrebă ea cu oarecare sfor­ţare.

– Da, doamnă, răspunse băiatul privind-o drept în faţă.

– Care este numele tău de familie?

– Nu-1 ştiu.

– Nu este fiul dumitale?

Pentru prima oară, doamna Carew se îndreptă către sărmana femeie care stătea totdeauna lîngă pat:

– Nu, doamnă.

– Şi dumneata nu cunoşti numele tatălui său?

– Nu, nu l-am ştiut niciodată.

– Nu ai nimic care să fi aparţinut tatălui său şi care ar putea să conţină numele lui?

– N-a avut nimic care să valoreze osteneala de a fi păstrat, afară doar de cărţi, zise doamna Murphy, ameste-cîndu-se în vorbă. Poate aţi dori să le vedeţi! adăugă ea arătînd cu degetul spre un rînd de volume uzate care erau aranjate pe o poliţă, în cealaltă parte a camerei. Apoi, împinsă de o curiozitate de neînvins, ea întrebă: Vreţi să le vedeţi?

– Nu ştiu, murmură doamna Carew cu o voce înnă-buşită, ca şi cum s-ar ridica să se ducă să vadă cărţile.

Nu erau acolo multe, probabil vreo douăsprezece. Dar cu toate că doamna Carew o răsfoi pe fiecare dintre ele, nu găsi nici un semn. Scoţînd un oftat, se întoarse că­tre băiat şi către bătrîna femeie care o privea cu ochii în­trebători.

– Aş vrea să-mi povestiţi, amîndoi, tot ceea ce ştiţi, le zise aşezîndu-se din nou pe scaun, lîngă pat.

Şi ei i-au spus aceeaşi poveste pe care Pollyanna o auzise în grădina publică. La sfîrşit, Jamie întoarse ochii cercetători spre faţa doamnei Carew.

– Credeţi că l-aţi cunoscut pe tatăl meu? întrebă el rugător.

Doamna Carew închise ochii şi îşi ascunse capul în mîini.

– Nu ştiu, răspunse ea, nu cred.

Jamie, luîndu-şi ochii de la doamna Carew îşi aminti îndată de datoriile sale de gazdă.

– Ce frumos gest din partea dumneavoastră că aţi ve­nit! zise către Pollyanna cu recunoştinţă. Ce mai face Sir Lancelot? Te mai duci în fiecare zi să-i dai de mîncare? Apoi, fiindcă Pollyanna nu răspunse imediat, el îşi întoar­se privirea de la fetiţă, la o violetă puţin cam veştedă care se găsea într-o sticlă spartă, pe geam. Vezi tu comoara mea? Jerry a găsit-o. Nu-i aşa că-i frumoasă? Şi are şi pu­ţin miros.

Dar Pollyanna părea că n-aude. Şi privea mereu ca­mera cu nişte ochi mari, deschişi, mişcîndu-şi nervos mîinile.

– Jamie, eu nu înţeleg cum poţi să joci jocul aici, murmură ea. Nu bănuiam că poate să existe o casă aşa de inconfortabilă pentru locuit, zise tremurînd.

– Ehei! răspunse Jamie mîndru, cu un ton de supe­rioritate, ar trebui să vezi locuinţa lui Pikes de sub scară. Sînt atîtea case mult mai proaste decît aceasta. Camera aceasta are multe avantaje. Avem lumină naturală, de la soare, care pătrunde pe fereastră timp de două ore pe zi, bineînţeles cînd soarele străluceşte. Dar va trebui, fără îndoială, s-o părăsim, şi lucrul acesta ne întristează.

– S-o părăsiţi?

– Da. N-am putut să ne plătim chiria. (în ciuda cu­rajului său, vocea lui Jamie se schimbă.) Doamna Dolan, care locuieşte la parter, persoana care păstrează cărucio­rul meu, ne-a ajutat săptămîna aceasta. Dar desigur, nu va putea continua şi va trebui să plecăm, dacă Jerry nu gă­seşte mijlocul de a ne scoate din sărăcie.

– Ah! dar oare noi n-am putea…? începu Pollyanna.

Ea se opri scurt. Doamna Carew se ridică zicîndu-i:

– Vino, Pollyanna, trebuie să plecăm.

Apoi, întorcîndu-se către femeie, îi zise încet:

– Nu va fi nevoie să plecaţi. Eu vă voi trimite bani şi alimente imediat, voi discuta cazul dumneavoastră la o so­cietate de binefacere din care fac şi eu parte şi…

Femeia mică şi cocoşată se sculă, se îndreptă pe cît putu şi-i tăie vorba:

– Nu, mulţumesc, doamnă, zise cu o voce tremură­toare dar mîndră. Sîntem săraci, o ştie Dumnezeu; dar noi nu sîntem oameni care să cerşim.

– Ce prostie! răspunse doamna Carew hotărîtă. To­tuşi îi permiteţi doamnei de la parter să vă ajute. Băiatul acesta a spus-o.

– Ştiu, dar ceea ce face ea nu este o pomană. Doam­na Dolan este prietena mea. Ea ştie că sînt gata să-i fac orice serviciu, cum i-am mai făcut şi în trecut. Ajutorul prietenilor nu este o pomană. Mulţumim, dar noi nu pu­tem accepta banii dumneavoastră.

Doamna Carew încruntă sprîncenele cu un aer de su­părare. Petrecuse o oră de dezamăgire, oboseală şi triste­ţe. Nu avusese niciodată răbdare, dar acum era exasperată cu atît mai mult cu cît puterile o părăseau.

– Foarte bine; faceţi cum vreţi, zise ea cu răceală, apoi pe un ton iritat adăugă: De ce nu vă duceţi la pro­prietar? Aveţi dreptul să nu staţi cu geamurile sparte înlocuite cu hîrtie sau cu pînză. şi apoi scările pe care m-am urcat sînt aproape putrede, pot deveni periculoase.

Doamna Murphy suspină cu un aer descurajat. Faţa ei îşi reluă expresia tristă şi disperată.

– Am încercat să reclamăm, dar nu ne-a folosit la ni­mic. Noi nu vedem decît pe omul care vine să ia chiria, şi el spune că sînt prea mici ca să mai cheltuiască propri­etarul bani pentru a face reparaţii.

– Prostie! strigă doamna Carew cu toată supărarea unei femei nervoase care în sfîrşit găsise supapa disperării sale. Este ruşinos! Ba mai mult, aceasta este o violare flagrantă a legii. Care este numele celui ce colectează chi­ria şi numele proprietarului?

– Nu ştiu numele proprietarului, dar omul cu chiria este domnul Dodge.

– Dodge! Doamna Carew se întoarse iute cu o ex­presie de uimire pe faţă. Nu cumva vreţi să spuneţi Henry Dodge?

– Da, doamnă. Eu sînt sigură că el se numeşte Henry.

Un val de sînge se urcă în obrajii doamnei Carew, apoi deveni şi mai palidă ca mai înainte.

– Binee… Voi căuta să-1 văd, zise cu vocea sufocată, retrăgîndu-se. Vino Pollyanna, acum trebuie să plecăm.

Lîngă pat, Pollyanna, foarte tristă, îşi luă rămas bun de la Jamie. Avea ochii plini de lacrimi.

– Voi mai reveni. Voi reveni curînd, promise ea, grăbindu-se s-o ajungă pe doamna Carew.

Şoferul abia închise uşile, cînd îi zise:

– Scumpă doamnă Carew, vă rog să-mi spuneţi dacă acesta este Jamie! Ce bine ar fi dacă ar fi el!

– Ar fi bine, dar nu este el!

– Vai ce nenorocire! Sînteţi dumneavoastră sigură de aceasta?

Urmă un moment de linişte, apoi doamna Carew îşi acoperi faţa cu mîinile.

– Nu, nu sînt sigură, şi asta e ceva teribil, gemu ea sfîşiată de durere.

– Deci nu sînteţi sigură că este Jamie al dumnea­voastră, se rugă Pollyanna, şi să faceţi ca şi cum ar fi. Aţi putea să-1 luaţi la dumneavoastră acasă, şi…

Dar doamna Carew se întoarse hotărîtă.

– Să iau acest băiat la mine acasă, dacă nu este Jamie? Niciodată Pollyanna! N-aş putea-o face.

– Dar din moment ce dumneavoastră nu-1 puteţi ajuta pe Jamie al dumneavoastră, mi se pare că ar trebui să fiţi mulţumită să întîlniţi pe un oarecare în aceeaşi situaţie şi pe care să-1 puteţi ajuta, zise Pollyanna tremurînd.

– Destul, destul Pollyanna! gemu doamna Carew copleşită de tristeţe. Cînd mă gîndesc că el se găseşte undeva şi că poate suferă…

Un suspin isprăvi fraza ei.

– Este adevărat ce mă gîndesc eu şi ceea ce vreau să spun, răspunse Pollyanna foarte mişcată. Nu mă înţele­geţi? Dacă acest băiat este Jamie al dumneavoastră, l-aţi dori cu siguranţă; iar dacă nu este el, nu-i faceţi nici un rău celuilalt Jamie, ocupîndu-vă de acesta, căruia îi puteţi face atîta bine, redîndu-i fericirea! Şi dacă mai tîrziu veţi găsi pe Jamie al dumneavoastră, nu aţi pierdut nimic, ci aţi fi făcut fericiţi doi băieţi în loc de unul şi…

Dar doamna Carew o întrerupse din nou:

– Destul Pollyanna, destul; mă voi mai gîndi.

Cu ochii plini de lacrimi, Pollyanna se aşeză la locul ei. Făcu un mare efort să rămînă un minut liniştită. Apoi cum vorbele voiau neapărat să-i iasă din gură, zise:

– Ce casă tristă era acolo! Aş fi vrut ca proprietarul acelei case să locuiască el însuşi acolo; ar vedea el atunci de ce viaţă s-ar bucura!

Doamna Carew se ridică deodată. Faţa ei se schimbă complet.

– Opreşte-te, Pollyanna! Poate că nu ştie… Sînt sigu­ră că nu ştie că are o astfel de casă. Situaţia aceasta se va schimba, se va schimba îndată.

– Proprietarul este oare o femeie? O cunoaşteţi? Cu­noaşteţi pe cel ce ia chiria?

– Da, zise doamna Carew, muşcîndu-şi buzele. O cu­nosc şi cunosc şi pe cel ce strînge chiria.

– Ah! sînt aşa de mulţumită, zise Pollyanna, răsuflînd satisfăcută. Atunci totul va fi bine.

– Desigur, totul va merge mai bine, răspunse doam­na Carew cu hotărîre, cînd automobilul se opri înaintea casei.

Vorbise ca una care ştia ce spune. Şi poate ştia mai bine decît putea să bănuiască Pollyanna, căci chiar în acea seara, înainte de a merge la culcare, o scrisoare scrisă, cu mîna sa adresată lui Henry Dodge, îl anunţa să vină cît de

repede să hotărască asupra aranjamentelor şi reparaţiilor ce trebuiesc făcute într-o casă care-i aparţinea.

 

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s