Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 2 )


 

Doamna Carew îşi făcuse datoria în ceea ce priveşte chestiunea reparaţiilor şi a îmbunătăţirilor, aşa că acum considera chestiunea închisă. Dorea s-o uite. Băiatul nu era Jamie, nu putea fi Jamie. Astfel voia să-şi alunge lu­crul acesta din minte. Totuşi abia acum doamna Carew se găsea în faţa unei bariere de neschimbat; gîndul acesta re­fuza să se depărteze din mintea ei. În toate zilele avea în faţa ochilor acea odăiţă goală şi faţa gînditoare a băiatului, în toate zilele auzea în urechi aceste cuvinte care-i rupeau inima: “Dacă totuşi el era Jamie?”

În cele din urmă se hotărî să-i scrie sorei sale şi să-i povestească toată istoria aceasta.

 

          Nu mai trebuie să-ţi spun, scria ea după ce povestise simplu faptele, că acest rău din partea mea ar putea să te tortureze şi pe tine şi să-ţi deştepte în minte o falsă speranţă. Sînt sigură că nu e el, şi cu toate acestea, chiar scriind acest cuvînt, încerc un sentiment de îndoială, nu sînt sigură. Pen­tru aceasta îţi cer să vii, te rog mult să faci aceasta; trebuie să-l vezi. Eu mă întreb, oh, mă întreb ce-o să zici. Este ade­vărat că n-am văzut pe Jamie al nostru de cînd avea patru ani, dar acum trebuie să aibă doisprezece. Acest băiat are aceeaşi vîrstă. Părul ca şi ochii lui se aseamănă cu aceia ai copilului nostru.

          Este olog, dar aceasta din cauza unui accident care i s-a întîmplat acum şase ani şi starea lui s-a agravat şi mai mult într-un al doilea accident, întîmplat după alţi patru ani. O descriere cît de puţin exactă a tatălui său îmi pare imposibil să obţin de la el; dar, ceea ce am putut afla, nu este nici pentru, nici contra soţului sărmanei noastre Doris.

Î/ numeau “profesorul”, era străin şi se pare că nu avea decît nişte cărţi. Aceasta poate însemna ceva sau chiar nimic. John Kent era într-adevăr străin şi avea gusturi de boem. Dacă el avea grijă de cărţi sau nu, nu-mi amintesc. Dar tu? Desigur, titlul de “profesor” poate şi l-a asumat sau i l-au dat alţii. în ceea ce priveşte acest băiat, nu ştiu, nu ştiu, dar sper că tu vei şti.

 

                                                                                                                   A ta soră, Ruth

 

Della veni imediat şi tot imediat merse să vadă băia­tul; dar nici ea nu se putu pronunţa. Chiar în această si­tuaţie, Pollyanna găsi un mijloc satisfăcător de a ieşi din încurcătură.

– Dar de ce nu-1 luaţi la dumneavoastră acasă? pro­puse sorei doamnei Carew. De ce să nu-1 adoptaţi? Ar fi o mare bucurie pentru el, copil sărman şi…

Dar doamna Carew tremura şi nu o mai lăsă să con­tinue.

– Nu pot, nu, nu pot! Eu vreau pe Jamie al meu şi nu un altul…

Cu un suspin adînc, Della părăsi proiectul ei şi se în­toarse înapoi la sanatoriu.

Dacă doamna Carew îşi închipuia că această hotărîre i-a curmat orice frămîntare, se înşela amarnic, deoarece zilele ei erau tot mai agitate şi nopţile fără somn. Pe dea­supra avu şi oarecare dificultăţi cu Pollyanna. Fetiţa de­venise… mai insistentă. Pentru prima dată în viaţa ei se găsise faţă în faţă cu adevărata sărăcie. Cunoştea acum oameni care nu aveau ce să mănînce, care purtau haine zdrenţuite şi care trăiau în camere întunecoase, mici şi murdare. Primul său îndemn era de a-i ajuta. Cu doamna Carew făcuse două vizite la Jamie şi se bucură să constate îmbunătăţirile realizate, după ce omul numit Dodge se ocupase de acest caz. Dar pentru ea nu era decît o picătură de apă într-un lac. Mai erau încă ceilalţi oameni bol­navi, toate femeile nenorocite şi toţi aceşti copii dezbră­caţi din stradă şi vecinii lui Jamie. Încrezătoare, ea implo­ră şi pentru ei ajutorul doamnei Carew.

Doamna Carew îşi exprima aproape în gura mare mi­rarea. Nu pierdea ocazia, cu toate că-şi cam pierduse răb­darea, să explice că nu avea nici un gînd de a da şi alte aju­toare pe străduţa lui Murphy, şi că nu avea nici o dorinţă să facă aceasta.

Îşi îndeplinise toate obligaţiile sale şi fusese chiar destul de generoasă, oricum putea s-o spună, în ceea ce făcuse pentru locuinţa lui Jamie şi Murphy. Nu se simţea obligată să spună că locuinţa îi aparţinea. Explică însă Pollyannei că existau instituţii de binefacere, al căror scop era să ajute pe săracii care meritau ajutor şi că aceste in­stituţii făceau daruri dese şi în toată libertatea.

Dar Pollyanna nu se lăsă convinsă.

– Nu văd, zicea ea, de ce este mai bine să se unească un număr de persoane ca să facă ceea ce ar putea face fie­care în parte. Mi-ar plăcea mai mult să-i dau cu mîna mea o carte, cadou lui Jamie, decît să-i dea acest cadou o soci­etate oarecare; şi ştiu că şi lui i-ar plăcea mai mult s-o ia de la mine.

– E posibil să fie aşa cum spui, răspunse doamna Carew, obosită şi puţin exasperată. Dar, adăugă ea drept răspuns la nedumerirea ce se citea pe faţa Pollyannei, es­te puţin probabil că, dacă m-aş oferi să-i ajut pe aceşti oameni, ei n-ar primi. Tu îţi aminteşti cum doamna Murphy a refuzat să mă lase să-i trimit hrană şi îmbră­căminte în timp ce primea bucuroasă ajutor de la vecina ei de la parter.

– Da ştiu, răspunse Pollyanna oftînd şi întorcîndu-se. Sînt lucruri pe care nu le pot înţelege. Mi se pare însă că nu este drept ca noi să avem atîtea lucruri frumoase, în timp ce alţii n-au aproape nimic.

Pe măsură ce zilele treceau, aceste sentimente păreau că se accentuează în loc să se micşoreze. Atît întrebări­le pe care le punea, cît şi comentariile pe care le făcea erau departe de a fi un repaus pentru doamna Carew. Pollyanna merse cu gîndul pînă la a crede că jocul mul­ţumirii era aproape imposibil în astfel de condiţii, căci ea zicea:

– Nu văd ce motiv ar avea să se bucure aceşti oameni săraci. Desigur, noi putem fi mulţumiţi pentru că nu sîntem aşa de săraci ca ei, însă, cînd mă gîndesc la ei, cu atît sînt mai tristă din cauza lor şi nu mai pot să mă bucur. De­sigur, putem să fim mulţumiţi pentru că sînt săraci pe care putem să-i ajutăm, dar dacă nu-i ajutăm, ce motiv de mul­ţumire ne mai rămîne?

Ea se adresă îndeosebi doamnei Carew, care, chinuită întotdeauna de viziunea lui Jamie care era, şi, de a lui Jamie care ar putea fi, devenea din ce în ce tot mai neli­niştită, rea şi disperată. Apropierea Crăciunului nu redu­cea cu nimic din neliniştea Pollyannei. Toate micile jucării parcă o plictiseau, parcă toate o duceau cu gîndul la un copil fără picioare.

În fine, înainte cu o săptămînă de Crăciun, în sufletul doamnei Carew se dădu ultima bătălie cu ea însăşi. Hotărîtă, dar fără nici o urmă de veselie pe chip, dădu ordin Mariei şi o chemă şi pe Pollyanna.

– Pollyanna, începu ea aproape brusc, m-am hotărît să-1 iau pe Jamie. Îndată va veni maşina. Mă duc să-1 caut şi să-1 aduc aici. Dacă îţi face plăcere, poţi veni cu mine.

Figura Pollyannei se însenină.

– Oh! Oh! Oh! ce mulţumită sînt! Sînt aşa de mulţu­mită că aş vrea să plîng! Doamnă Carew, de ce atunci cînd cineva este prea fericit îi vine să plîngă?

– Nu ştiu, Pollyanna, răspunse doamna Carew foar­te abătută. În ochii ei nu se putea citi nici o licărire de bucurie.

Odată ajunsă în odăiţa lui Murphy, doamna Carew nu vorbi aproape nimic despre ceea ce gîndea. În cîteva fraze scurte spuse istoria lui Jamie cel pierdut şi speranţa pe care o avea că acest Jamie a lui Mumsey ar putea fi al ei. Nu-şi ascundea îndoiala, dar zise că s-a hotărît să-1 ducă la ea acasă şi să-i ofere toate avantajele posibile. Apoi cu un aer puţin mai degajat îi povesti în amănunţime planurile ce le făcuse pentru el.

La piciorul patului, doamna Murphy asculta plîngînd încet. În mijlocul casei, Jerry, cu ochii dilataţi, emitea din cînd în cînd cîte un “Bravo! Puteţi crede aceasta?” În acest timp, Jamie, culcat în patul lui, asculta, mai întîi ca unul care ştia că în curînd i se vor deschide porţile paradisului; apoi treptat, pe măsură ce doamna Carew vorbea, faţa lui îşi schimba expresia, şi foarte încet închidea ochii şi îşi în­torcea faţa.

Cînd doamna Carew isprăvi de vorbit, urmă o linişte lungă pînă ca Jamie să răspundă. Se văzu atunci că faţa îi era foarte palidă, iar ochii îi erau scăldaţi în lacrimi.

– Mulţumesc, doamnă, dar nu pot veni la dumnea­voastră, zise el foarte simplu.

– Nu poţi? repetă doamna Carew, de parcă s-ar fi în­doit de ce auzise.

– Jamie! strigă Pollyanna.

– Ah! copile, ce muscă te ciupeşte? bombăni Jerry apropiindu-se.

– M-am gîndit la toate, zise Jamie sufocîndu-se. Nu-mi lăsaţi mie dreptul de a refuza? Credeţi că eu nu ştiu ce refuz?

Apoi întorcîndu-se spre doamna Carew, cu ochii înlă­crimaţi zise:

– Nu pot să vă las să faceţi toate acestea pentru mi­ne. Dacă dumneavoastră m-aţi iubi, s-ar schimba lucrurile, dar dumneavoastră nu mă iubiţi, nu, nu asta se numeşte iubire.

– Este adevărat. Dar… dar, începu doamna Carew uşor.

– Şi eu nu sînt ca alţi băieţi care pot merge, între­rupse sărmanul băiat, arzînd de febră. Vă veţi sătura repe­de cu mine, eu voi observa aceasta şi n-aş vrea, n-aş putea să vă fiu o astfel de povară. Fără îndoială, dacă m-aţi iubi ca Mumsey…, el scoase un sughiţ şi întoarse capul. Nu sînt Jamie pe care îl căutaţi; nu pot merge.

Zicînd aceste cuvinte, închise pumnul aşa de tare încît articulaţiile îi deveniseră albe. Urmă un moment de liniş­te, apoi foarte liniştită doamna Carew se sculă. Faţa ei în­cepuse să pălească.

– Vino, Pollyanna, a fost tot ce a putut spune.

– Ei bine, eşti un nebun de legat! bîigui Jerry Murphy, băiatului culcat în pat.

Dar băiatul plîngea aşa de tare ca şi cînd uşa închizîn-du-se, i-ar fi închis pentru totdeauna intrarea în Paradis.

 

***

 

Doamna Carew era foarte supărată. Luptase pînă să se hotărască să-1 aducă acasă la ea pe acest copil olog, iar acum, văzîndu-se refuzată, îi părea o lovitură de nesupor­tat. Nu era obişnuită ca dorinţele ei să-i fie refuzate şi in­vitaţiile neluate în seamă. Ba mai mult, acum cînd nu 1-a putut convinge pe tînărul băiat să vină la ea, abia acum bănuiala că s-ar putea ca el să fie adevăratul Jamie îi stîrnea o teamă teribilă în suflet. Faptul că băiatul ghicise sta­rea ei de spirit şi că motivase refuzul ei prin aceea că “nu-1 iubeşte”, îi încurcase toate socotelile. Acum îşi zicea cu hotărîre în sinea ei că nu se va mai îngriji de el, că nu era deci fiul sorei sale, şi că dorea să uite totul în privinţa aceasta.

Dar nu uita nimic şi cu cît încerca să se convingă că nu era nici o legătură de rudenie între ei, şi că nu avea nici o răspundere faţă de el, cu atît mai mult această legătură de înrudire şi de răspundere se afirma sub forma unei în­doieli plină de teamă, şi cu cît încerca să-şi îndrepte gîndurile spre alte lucruri, cu atît mai mult avea viziunea unui băiat tînăr cu ochii întrebători într-o odăiţă sărăcăcios mo­bilată.

Apoi, mai era Pollyanna. Se vedea bine că Pollyanna nu mai era cea de odinioară. Complet deprimată, rătăcea prin casă şi nu mai era interesată de nimic.

– Oh, nu, nu sînt bolnavă, răspundea cînd o întreba sau cînd i se făceau unele observaţii.

– Atunci, ce ai?

– Nimic. Numai mă gîndesc la Jamie, mă înţelegi, şi mă gîndesc că el nu se bucură de aceste lucruri frumoase: covoare, tablouri, perdele.

Tot aşa mergea şi cu mîncarea: Pollyanna pierduse pofta de mîncare, ba încă nici nu-şi spunea durerea.

– Oh, nu, zicea ea oftînd tristă. Dar nu mi-e foame. Cînd încep să mă gîndesc la Jamie care nu are decît nuci şi pîine goală, atunci nu mai am poftă.

Împinsă de un sentiment pe care nu-1 mărturisea şi determinată de a aduce cu orice preţ o schimbare în sufle­tul Pollyannei, doamna Carew comandă un brad mare de tot, două duzini de ghirlande şi o sumedenie de jucării şi păpuşi pentru a împodobi pomul. Pentru prima dată după mulţi ani, casa întreagă, de la cel mai mare la cel mai mic, a luat parte la decorarea pomului de Crăciun.

Era o adevărată sărbătoare, căci doamna Carew îi spusese Pollyannei că are voie să invite şase din prietenele ei de la şcoală pentru ajunul Crăciunului.

Totodată, această serbare produse mai multă tristeţe decît bucurie, căci vederea luminărilor care produceau o lumină frumoasă o făcu pe Pollyanna să înceapă să suspine.

– Ei bine, Pollyanna, zise doamna Carew, ce ai?

– Nimic, răspunse fetiţa suspinînd. Numai că lucru­rile acestea frumoase mă fac să plîng. Mă gîndeam cît de fericit ar fi fost Jamie să vadă toate acestea.

Atunci doamna Carew îşi pierdu orice răbdare.

– Jamie, Jamie, Jamie! strigă ea. Pollyanna, nu s-ar putea să încetezi a-mi împuia capul cu acest băiat? Tu ştii foarte bine că nu-i vina mea că el nu este aici. De altfel, ce te faci tu cu jocul tău? Eu găsesc că ar fi o idee excelentă să-1 joci acum.

– Îl joc, bîigui Pollyanna. Dar asta e ceva ce nu înţe­leg, în astfel de împrejurări n-am reuşit să-1 joc vreodată. Mai înainte, cînd eram mulţumită de ceva, eram fericită. Dar acum cînd mă gîndesc la Jamie…

Dar doamna Carew, cu un gest de descurajare, se în­toarse fără a mai spune un cuvînt.

A treia zi de Crăciun se întîmplă un lucru uimitor: pentru un timp oarecare, Pollyanna aproape uită de Jamie. Doamna Carew o duse cu dînsa să facă o plimba­re prin diferite magazine. Pollyanna văzu după tejghea o figură care i se părea oarecum familiară. Pentru o clipă o privi curios, apoi scoţînd un strigăt se repezi la ea.

– O! tu eşti? Da, desigur, tu eşti! îi vorbi plină de bu­curie unei fetiţe care aranja şiraguri de mărgele roz. Sînt aşa de mulţumită că te văd.

Fetiţa o privi pe Pollyanna cu mirare. Dar aproape imediat, faţa ei întunecată se lumină cu un surîs.

– Nu-i aşa că tu eşti fetiţa din grădina publică?

– Da. Sînt aşa de mulţumită că îţi aduci aminte de mi­ne! Dar n-ai mai venit acolo. Te-am căutat de multe ori.

– N-am putut. Am avut multe de făcut, am fost foarte ocupată. În după-amiaza cînd ne-am văzut, era ultima mea zi de concediu şi… Aceasta costă un dolar, doamnă, zise ea răspunzînd la întrebarea unei doamne bătrîne cu o faţă plăcută, care voia să cumpere nişte mărgele negre şi albe…

– Un dolar? Hm!

Doamna luă şiragul, se mai gîndi, apoi îl puse la loc, oftînd. Imediat după ea, veniră două fete tinere şi vesele, care rîzînd şi glumind priveau un material de catifea roşie lucrată cu perle. Cînd plecară şi acestea, Pollyanna scoase un oftat de mulţumire.

– Aceasta faci tu toată ziua? Ce mulţumită trebuie să fii, că ai ales această ocupaţie!

– Mulţumită?

– Da. Trebuie să fie foarte plăcut să cunoşti atîta lu­me, atîtea persoane diferite. Poţi să le şi vorbeşti. Mie mi-ar plăcea aceasta.

– Ţi-ar plăcea? zise fata ridicîndu-se din dosul vitri­nei. Ei bine, draga mea, dacă ai şti pe jumătate… Aceasta este un dolar, doamnă, zise ea drept răspuns la întrebarea unei doamne care cerea un şirag de galbeni montat în ca­tifea, care era expus.

– Ei bine, era timpul să-mi răspunzi, zise doamna sar­castic. Am întrebat de două ori de preţ.

– Nu v-am auzit, doamnă.

– Nu primesc această scuză, trebuie să auzi, pentru aceasta eşti plătită, nu-i aşa? Cît costă şiragul acesta negru?

– Cinci dolari.

– Dar acesta albastru?

– Şapte dolari.

– Fii mai politicoasă, domnişoară, şi nu-mi răspunde aşa de scurt, sau vrei să te reclam? Arată-mi acest sorti­ment de şiraguri roz.

Vînzătoarea deschise gura, apoi o închise, iar ochii ei scînteiau şi mîinile îi tremurau. Doamna se opri la cinci şi­raguri, se interesă de preţul a patru din ele, apoi plecă zicînd:

– Nu văd nimic care să fie convenabil.

– Ei bine, zise tînăra vînzătoare cu o voce tremurîndă către Pollyanna, ce mai ai de spus despre meseria mea? Ai vreun motiv pentru a putea fi mulţumită?

Pollyanna rîse nervos.

– Ce indispusă era doamna! Dar totuşi era amuzant, nu crezi? Totuşi poţi să fii mulţumită că nu toate doamne­le sînt aşa.

– Probabil, zise vînzătoarea cu un surîs uşor. Dar pot să-ţi spun, draga mea, că jocul mulţumirii de care mi-ai vorbit în grădină poate fi plăcut pentru tine, dar… Ea tre­bui să întrerupă încă o dată pentru a răspunde cu un ton degajat: cinci dolari, doamnă, la o întrebare care îi fusese pusă de dincolo de tejghea.

– Totdeauna eşti aşa abătută? întrebă Pollyanna cînd tînăra vînzătoare rămase singură, fără clienţi.

– Pot să-ţi spun că de cînd nu ne-am văzut n-am fost liberă decît patru, cinci zile, răspunse tînăra fată cu atîta amărăciune în voce, încît Pollyanna rămase pe gînduri.

– Dar în zilele Crăciunului n-ai avut şi tu vreo bu­curie?

– A! da, am stat în pat toată ziua cu picioarele în bandaje şi am citit patru ziare şi o revistă. Seara însă, a trebuit să caut un restaurant ieftin.

– Dar ce aveai la picioare?

– Degeraturi; mi-au degerat degetele de la picioare din cauză că am stat în capul oaselor, toată ziua cu ocazia sezonului de Crăciun.

– Vai! zise Pollyanna cu simpatie, şi tu n-ai avut nici un fel de pom de Crăciun, absolut nici un fel? Cît de mult aş fi vrut să vii să-1 vezi pe al meu, adăugă ea oftînd. Era aşa de frumos…, dar încă nu-i prea tîrziu, ai putea să-1 vezi, zise ea veselă. Vino în seara aceasta sau mîine sea­ră şi…

– Pollyanna, întrerupse doamna Carew cu tonul ei cel mai rece posibil, ce înseamnă aceasta?

Pollyanna se întoarse cu un strigăt reţinut, dar vesel.

– Vai, doamnă Carew, îmi pare aşa de bine că aţi venit. Iată o tînăra fată pe care am întîlnit-o în grădina publică. Este singură şi nu cunoaşte pe nimeni. Tatăl ei este pastor misionar ca şi al meu şi trăieşte încă. Ea n-a avut pom de Crăciun şi pe deasupra a şi fost bolnavă de picioare şi a avut o masă sărăcăcioasă; aş dori să-1 vadă pe al meu. Am rugat-o să vină în seara aceasta sau mîine sea­ră. Dumneavoastră o să-mi permiteţi să reaprind pomul, nu-i aşa?

–  Bine, zise doamna Carew cu un ton de deza­probare.

Tînăra fată de după tejghea o întrerupse cu un glas tot aşa de rece ca al doamnei Carew, spunînd:

– Nu fiţi neliniştită, doamnă, n-am de gînd să accept propunerea.

– Vai, dar te rog, zise Pollyanna, nu ştii cît de mult aş vrea să vii, şi…

– Am observat că doamnei nu-i face plăcere să mă invite, zise tînăra vînzătoare puţin cam răutăcioasă.

Doamna Carew se roşi de mînie şi se întoarse să ple­ce, dar Pollyanna, apucînd-o de braţ, o reţinu.

– O! Dînsa doreşte să vii, zise Pollyanna. Nici nu ştii cît este de bună şi cîţi bani dă dînsa la societăţile de bine­facere, sau pentru alte scopuri.

– Pollyanna! strigă tare doamna Carew.

Cînd dădu să se îndepărteze, fuse reţinută de dispre­ţul ce-1 arăta vocea vînzătoarei.

– O, da, ştiu că sînt persoane care donează pentru opere de binefacere. Desigur, este bine, n-am nimic de spus. Numai că adeseori mă mir că nu s-a găsit încă nime­ni care să ajute tinerele fete înainte de a fi căzut în pră­pastie. Probabil că nici nu o să se găsească nimeni pentru aceasta! Vai! ce-am zis? strigă ea.

Apoi foarte degajată, se întoarse spre o tînăra care se oprise în faţa tejghelei şi care voia să cumpere un şirag de perle:

– Costă cinci dolari doamnă.

Atît mai auzi doamna Carew înainte să iasă din maga­zin, urmată de Pollyanna.

 

***

 

Era un proiect admirabil. Pollyanna îl făcuse în cinci minute şi-1 aduse la cunoştinţa doamnei Carew. Dînsa nu-1 găsi aşa de grozav şi i-o spuse Pollyannei deschis.

– O, dar eu sînt sigură că invitatei îi va plăcea, adă­ugă Pollyanna, ca răspuns la observaţiile doamnei Carew. Avem timp pînă în ajunul anului nou şi ea va fi aşa de fericită!

– Vai ce copilă imposibilă eşti! Uiţi că nici măcar nu-i ştii numele.

– Da, este adevărat. N-are nici o importanţă, căci eu o cunosc aşa de bine, zise Pollyanna surîzînd. Am avut cu ea o conversaţie foarte interesantă în grădina publică, într-o după-amiază. Mi-a povestit cît este de singură şi îmi spunea că locul unde cineva se simte mai stingher este tot în oraşele cu multă populaţie, pentru că nimeni nu-ţi dă nici o atenţie. Dar era cineva care i-a dat prea multă aten­ţie, mi-a spus ea. Acela venise în grădină pentru ea, s-o conducă nu ştiu unde; era un tînăr gentlemen tare fru­mos, dar n-am înţeles din discuţia lor de ce s-a înfuriat. Oamenii nu mai sînt frumoşi cînd se supără. Dar nu-i aşa că îmi veţi da voie să am pom de Crăciun şi veţi invita pe această tînără şi pe Jamie? Acum este mai bine şi va putea veni. Desigur, îl va aduce Jerry, dar avem nevoie şi de Jerry.

– Jerry, aşa, singur! zise doamna Carew ironic. Dar de ce te opreşti la Jerry? Eu sînt sigură că Jerry are o mul­ţime de prieteni care ar vrea să vină. şi…

–  O! Doamnă, pot să-i invit şi pe ei? răspunse Pollyanna cu o bucurie nespusă. Vai ce bună sînteţi, bună, bună de tot! Cît de mult ţinea la aceasta!

Doamna Carew rămase înmărmurită şi total nemulţu­mită de reacţia Pollyannei.

– Nu, nu Pollyanna. Eu… începu ea să protesteze.

Pollyanna, însă, întrerupînd-o, se grăbea să vorbească din nou de bunătatea doamnei Carew.

– Dumneavoastră sînteţi într-adevăr bună, cea mai bună fiinţă care există, şi n-aş îngădui cuiva să mă contra­zică. Voi face o invitaţie splendidă. Vom avea aici pe Tommy Dolan şi pe sora sa Jenny, precum şi pe cele două surori MacDonald, cele trei fetiţe al căror nume nu-1 cu­nosc, care însă locuiesc în casa lui Murphy şi încă mulţi alţii dacă avem locuri destule. Gîndiţi-vă ce fericiţi vor fi toţi aceştia cînd le voi spune. Într-adevăr, doamnă, n-am avut niciodată o bucurie mai mare decît cea pe care mi-o faceţi dumneavoastră acum! Oare la o bucurie atît de ma­re nu trebuie să ia parte şi musafirii mei?

Şi astfel doamna Carew, care n-ar fi crezut vreodată că ar fi cu putinţă una ca asta, murmură un “Da” care ştia dînsa că o obligă să ofere o serbare de Anul Nou copii­lor de pe străduţa lui Murphy şi unei tinere vînzătoare al cărui nume nici nu-1 ştia. Poate că în inima doamnei Carew se găsea o speranţă nemărturisită că din toate aces­tea s-ar putea să-şi găsească pacea sufletului, după care ofta şi suspina de multă vreme.

Doamna Carew făcea o mulţime de planuri şi de com­binaţii în centrul cărora era Pollyanna şi serbarea ei. Scri­se destul de confuz sorei sale despre chestiunea aceasta, încheind astfel:

          “Nu ştiu ce trebuie să fac, dar bănuiesc că e bine dacă procedez aşa. Nu-i nici o posibilitate de a proceda altfel. Desigur, dacă Pollyanna ar începe să predice… Dar lucrul acesta nu s-a întîmplat încă; în consecinţă, nu pot s-o ex­pediez înapoi.”

Citind scrisoarea aceasta, expediată pe adresa de la sanatoriu, Della rîse de concluzia ei.

– Nu, în adevăr, n-a predicat încă, îşi zise Della. Să fie binecuvîntată. Cu toate acestea, tu Ruth Carew, tu în persoană dai două serbări de Crăciun în casa ta care mai înainte avea aparenţa unui sicriu, iar acum e decorată de sus pînă jos. Şi totuşi Pollyanna n-a predicat încă. Nu, n-a predicat.

Serbarea a avut un mare succes. Chiar doamna Carew a admis acest lucru. Jamie în căruciorul lui, Jerry cu vo­cabularul său aşa de expresiv şi tînăra fată al cărei nu­me era Sadie Dean au făcut toate sforţările să-i distreze pe ceilalţi. Sadie Dean, spre surprinderea tuturor şi, poa­te, spre mirarea ei însăşi, s-a dovedit a fi foarte pricepu­tă în a juca jocuri plăcute, şi jocurile acestea împreună cu povestirile lui Jamie şi copilăriile lui Jerry i-au făcut pe toţi să se amuze, toţi erau bine dispuşi, înainte să fie pu­să masa; apoi generozitatea cu care s-au împărţit darurile au făcut ca fiecare musafir să se întoarcă încîntat la el acasă.

Jamie şi Jerry au plecat cei din urmă. Băiatul olog pri­vi în jurul lui cu atenţie, dar nimeni nu-1 luă în seamă. însă doamna Carew îi şopti la ureche:

– Ei, Jamie, ţi-ai schimbat părerea?

Băiatul stătu o clipă la îndoială:

– Dacă s-ar putea să fie totdeauna ca în seara aceas­ta, poate… zise el oftînd. Dar asta nu este cu putinţă.

Dacă cumva şi-a închipuit că odată cu revelionul se va isprăvi şi discursul Pollyannei despre Sadie Dean s-a înşe­lat, căci chiar de a doua zi de dimineaţă, Pollyanna începu din nou să vorbească despre ea.

– Şi sînt aşa de mulţumită c-am regăsit-o; căci fără nici o îndoială o veţi iubi pentru că este în adevăr un alt mijloc de a iubi pe nepotul dumneavoastră.

Doamna Carew îşi reţinu respiraţia şi manifestă un fel de tulburare. Această credinţă de nezdruncinat în bună­tatea inimii sale, o dezarma. În acelaşi timp, era foarte greu s-o dezamăgeşti pe Pollyanna, care o privea cu nişte ochi plini de încredere şi de bucurie.

– Ei bine, Pollyanna, obiectă dînsa luptînd contra unor porniri lăuntrice, eu spun că această fată nu poate fi tot una cu Jamie.

– O, ştiu bine asta, răspunse Pollyanna cu simpatie. Dar ea se aseamănă cu Jamie. La fel ca el, ea n-are pe nimeni aici care s-o iubească şi să aibă grijă de ea. Mi se pare că de cîte ori vă veţi gîndi la Jamie va trebui să vă gîndiţi că este cineva pe care să-1 puteţi ajuta, tot aşa cum vă gîndiţi că se va găsi cineva să aibă grijă de Jamie, acolo unde se găseşte el.

Doamna Carew tremură şi scoase un oftat uşor.

– Dar eu doresc pe Jamie al meu, zise ea cu o tristeţe adîncă.

Pollyanna o privi cu ochii plini de compătimire şi în­ţelegere.

– Da, înţeleg, prezenţa băiatului. Domnul Pendleton mi-a explicat, dumneavoastră aţi avut “mînă de femeie”.

– Mînă de femeie?

– Da, pentru a vă face un cămin. Pentru aceasta voia să mă ia pe mine, dar eu am găsit pe Jimmy şi el 1-a adop­tat în locul meu.

– Jimmy?

Doamna Carew o privi cu o oarecare expresie pe care o avea totdeauna cînd se vorbea în faţa ei de un nume asemănător cu al nepotului ei.

– Da, Jimmy Bean.

– Oh!… Bean, zise doamna Carew, luîndu-şi înfăţi­şarea obişnuită.

– Da. El era într-un azil de orfani şi a plecat de acolo. Eu l-am găsit. Îmi spunea că vrea o altă soartă şi că vrea să aibă şi el o mamă. N-am putut să-i găsesc o mamă, dar i-am găsit pe domnul Pendleton care 1-a adoptat. Acum se numeşte Jimmy Pendleton.

– Dar mai înainte se numea Bean.

– Da, Bean.

– Oh! zise doamna Carew, scoţînd un oftat adînc.

In timpul zilelor ce urmară după sărbători, doamna Carew văzu adesea pe Sadie Dean. Mai văzu adesea şi pe Jamie, căci, într-un fel sau altul, Pollyanna reuşea să-i a-ducă acasă.

Dacă doamna Carew îşi dădea seama, ea învăţa multe lucruri la care nici nu se gîndise mai înainte atunci cînd stătea închisă în casă după ce dăduse ordin Mariei să nu primească pe nimeni. Acum ştia ce înseamnă pentru o fată tînără să trăiască într-un oraş mare, să muncească pentru a-şi cîştiga pîinea fără ca cineva să aibă grijă de ea, în afară de cei ce-i stăteau în cale avînd alte gînduri.

– Ce voiai să-mi spui în ziua cînd te-am văzut la ma­gazin, cînd era vorba de ajutorarea tinerelor fete? întrebă ea într-o seară pe Sadie Dean.

Sadie se roşi.

– Cred că am fost prea repezită, răspunse ea scuzîn-du-se. Asta pentru că am cunoscut o tînără fată şi mă gîndeam la ea. Ea era venită din acelaşi loc ca şi mine, era frumoasă şi bună, dar nu era hotărîtă. Timp de un an am locuit împreună, împărţind aceeaşi cameră. Ne pregăteam mîncarea singure în grabă sau luam o masă sărăcăcioasă la acelaşi restaurant. Camera noastră nu era tocmai plăcută; vara era prea caldă şi iarna prea rece, iar gazul care ilu­mina era aşa de slab încît nu puteam nici coase, nici citi. Adesea eram aşa de obosite că nu mai eram în stare să facem nimic. De altfel, deasupra noastră era un plafon ca­re se crăpase şi cineva mergea continuu prin cameră, iar la etajul de jos, un oarecare învăţa să cînte la trompetă.

Cîteodată, mai ales de Crăciun sau de alte sărbători, ne plimbam pe această Cale sau pe alte străzi, căutînd să vedem ferestre ale căror perdele să fie trase la o parte, pentru a putea privi interiorul casei. Vă puteţi închipui, ne simţeam aşa de singure mai ales de sărbători şi ne făcea deosebită plăcere să vedem case locuite, iluminate ca lu­mea şi cu copii care se joacă. Apoi ne simţeam şi mai triste fiind străine şi lipsite de orice bucurie. Aveam nevoie de distracţie şi, încet, încet, prietena mea a găsit-o.

Pentru a încheia, vă voi spune că într-o zi ne-am sepa­rat; ea s-a dus urmîndu-şi drumul său, iar eu pe al meu. Îi făcusem observaţie că nu-mi plac persoanele cu care se întîlnea adesea. S-a supărat şi ne-am despărţit. N-am mai văzut-o doi ani. Într-o zi am primit o scrisoare de la ea. M-am dus s-o văd luna trecută. Am găsit-o într-unul din acele localuri de refugiu care sînt localuri foarte plăcute, cu covoare frumoase, tablouri minunate, plante, flori, căr­ţi, un pian, şi tot confortul posibil. Prietena mea învăţase stenografia şi avea nevoie de un serviciu. Fiecare era bun cu ea şi dorea s-o ajute în tot felul. Într-o zi mi-a zis:

“Sadie, dacă ar fi avut cineva grijă de mine şi m-ar fi ajutat cînd eram încă o fată tînără şi cinstită care muncea din greu şi cu o leafă pe cît se poate de proastă, n-aş fi venit aici şi aceste doamne n-ar fi avut nevoie să mă ajute atîta acum”.

N-am uitat niciodată vorbele ei. Asta nu înseamnă că aş critica operele de redresare morală, fiindcă ele sînt ne­cesare. Numai mă gîndesc că ar fi mult mai bine dacă s-ar găsi cineva să se intereseze mai degrabă de fetele tinere şi cinstite, înainte să fie nevoie de redresarea lor morală.

– Dar eu credeam că se găsesc “oameni” şi asociaţii care se ocupă de tinerele fete, zise doamna Carew cu o voce pe care prietenii săi nu o recunoşteau.

– Da, sînt. Dar le-aţi vizitat vreodată?

– Nu, nu, dar le-am dat bani. Sadie Dean surise cu înţeles.

– Da, ştiu. Sînt multe doamne bune care le dau bani şi care n-au vizitat niciodată aceste “persoane”. Eu am fost o dată. Acolo domneşte o atmosferă care îţi face o impresie proastă. Poate că nu este chiar aşa cum mi s-a părut mie, poate că eram indispusă. Dacă v-aş vorbi mai mult, nu m-aţi înţelege; trebuie să fi trăit acolo ca să înţelegi bine. Nu voi conteni să mă întreb de ce doam­nele bune nu vor să pună tot sufletul în a preveni alu­necarea fetelor cinstite, şi acţionează cu atîta sîrguinţă după, pentru redresarea morală a fetelor? Scuzaţi-mă, am vorbit prea mult, însă dumneavoastră mi-aţi pus între­barea.

– Da, sigur, eu te-am întrebat, zise doamna Carew, îndreptîndu-se spre ieşire.

Nu numai de la Sadie Dean aflase doamna Carew lu­cruri pe care nu le ştia, ci şi de la Jamie. Căci Jamie petre­cea ore întregi la doamna Carew. Pollyanna avea bucurie să-1 aducă acolo, şi lui Jamie, fireşte, îi plăcea.

La început el nu îndrăznea să vină, se ruşina; dar foar­te repede a renunţat la îndoielile sale şi s-a supus do­rinţei ascunse spunîndu-şi şi spunînd şi Pollyannei că nu este totuna a veni în vizită cu a veni să “rămîi de tot acolo”.

Adeseori, doamna Carew găsea pe tînărul băiat şi pe Pollyanna instalaţi confortabil în bibliotecă, lîngă fereas­tră, iar căruciorul lui Jamie, gol, lîngă ei. Cîteodată băiatul povestea lucruri pe care Pollyanna le asculta făcînd ochii mari şi fiind complet absorbită de cele ce auzea.

Doamna Carew nu înţelegea care era motivul pentru care Pollyanna îl asculta pe Jamie cu atîta interes aşa că într-o zi se opri şi ea să-1 asculte. Oricît de incorect şi nes­tilat era limbajul băiatului, totuşi, totdeauna era minunat, viu şi pitoresc, încît foarte curînd, doamna Carew, cu ochii strălucitori, se simţi antrenată ca şi Pollyanna, şi purtată în epoca de aur, suspendată pe buzele băiatului.

Cam nelămurită la început, doamna Carew reuşi să înţeleagă ce înseamnă să fii prin însufleţire şi ambiţie ero­ul unor acţiuni frumoase sau al unor aventuri minunate, în timp ce în realitate cel ce trăia aevea poveştile sale nu era decît un băiat sărac, olog, şi pironit într-un cărucior de in­valizi. Dar doamna Carew nu ştia ce însemnătate va avea în viaţa ei acest copil strivit de soartă.

Februarie, martie şi aprilie trecură astfel şi veni mai şi, odată cu această lună, veni şi ziua plecării Pollyannei. şi deodată, doamna Carew înţelese ce va fi pentru ea această despărţire.

Surprinsă, dar şi amorţită în acelaşi timp, îşi zise că, toate îşi vor relua cursul de dinainte, casa îşi va relua din nou liniştea şi întunecimea ei. Ea va fi din nou în pace şi se va putea retrage din această lume zgomotoasă şi obosi­toare. Din nou va fi liberă să se gîndească la micul băieţaş pierdut de atîta timp.

Dar plecarea Pollyannei nu-i aduse liniştea dorită, ci dimpotrivă. Casa liniştită cu zăvoarele trase îi părea tristă şi insuportabilă. Pacea atît de mult dorită avea să-i fie o singurătate amară.

Apoi îşi dădu perfect seama că, fără Pollyanna, casa îi părea goală, şi fără Jamie, va fi şi mai rău. Constatarea aceasta nu se împăca deloc cu mîndria ei. Pentru inima ei, aceasta era o tortură, pentru că tînărul băiat refuzase deja de două ori să vină să locuiască aici, la ea. În timpul ulti­melor săptămîni de şedere a Pollyannei, lupta a fost ama­ră, dar orgoliul, mîndria ei nu-i permiteau să se recunoas­că învinsă. Cînd, însă, şi-a dat seama că odată cu plecarea Pollyannei, Jamie nu va mai veni, a cuprins-o o tristeţe apăsătoare, şi încă o dată i-a propus băiatului să vină să stea la ea, considerîndu-1 Jamie cel pierdut.

Ceea ce i-a spus ea nu-şi mai aminteşte, dar ceea ce a răspuns băiatul n-a uitat niciodată. N-au fost decît şase cuvinte foarte scurte. într-o clipă, care pentru ea a fost destul de lungă, ochii băiatului i-au căutat privirea, apoi s-au luminat de o dulce strălucire, în timp ce i-a răspuns: “Oh, da, fiindcă acum mă iubiţi!”

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s