Secretul mulţumirii ( Volumul 2)


De data aceasta, Beldingsville nu-i făcu Pollyannei o primire cu muzică şi cu flori, poate din cauză că sosirea ei era cunoscută de puţine persoane. Cu toate acestea, ea n-a fost lipsită de o primire frumoasă din partea celor ca­re au întîmpinat-o, începînd cu mătuşa ei şi cu unchiul Chilton, chiar din momentul cînd a coborît din tren.

Pollyanna n-a pierdut timpul, ci a şi început să facă vi­zite scurte pe la toţi prietenii săi vechi. Dar totdeauna pe unde se ducea auzea aceeaşi întrebare: “Cam ţi-a plăcut la Boston?” Dar poate nimănui nu i-a răspuns aşa de explicit ca domnului Pendleton. Cînd el a întrebat-o, ea i-a dat răspunsul puţin cam tulburată:

– Ah, mi-a plăcut, dar nu întru totul.

– Dar, nu înţeleg! zise domnul Pendleton zîmbind.

– Nu. Sînt lucruri… Dar sînt mulţumită că am fost, îi explică grăbită; obiceiurile erau străine şi deosebite de ale noastre. Acolo se lua masa seara, nu la prînz. Dar toată lu­mea a fost bună cu mine şi am văzut o mulţime de lucruri minunate: grădina publică, muzeul de pictură, automobi­le şi străzi care nu mai aveau sfîrşit. şi oameni, niciodată n-am mai văzut aşa mulţi ca acolo.

– Ei bine, eu credeam că tu iubeşti mult oamenii.

– Desigur, răspunse Pollyanna, din nou gînditoare. Dar la ce serveşte să vezi atîta lume dacă nu poţi face cu­noştinţă cu nimeni?

Urmă o tăcere, apoi cu un oftat Pollyanna continuă:

– Probabil că ceea ce nu mi-a plăcut acolo a fost fap­tul că oamenii nu se cunosc între ei; în afară de asta, totul este foarte plăcut! Gîndiţi-vă, domnule, sînt acolo atîtea persoane care locuiesc pe străzi strîmte şi murdare şi care n-au nici ce să mănînce şi nu primesc nici cel puţin daruri misionare. Apoi sînt alte persoane, ca doamna Carew, ca­re locuiesc în case măreţe şi au de mîncare mai mult decît le trebuie şi mai multe haine decît pot să îmbrace. Acum, dacă aceste persoane le-ar cunoaşte pe celelalte…

Dar domnul Pendleton o întrerupse printr-o izbuc­nire în rîs.

– Scumpa mea fetiţă, nu te-ai gîndit niciodată că toa­te aceste persoane nu doresc să se cunoască unele cu al­tele? întrebă el cu un ton impunător.

– O, unele doresc asta! zise Pollyanna, convinsă de ceea ce spune. Dau un exemplu, pe Sadie Dean. Ea vinde rubine şi mărgele într-un magazin mare; ea voia să cu­noască lumea şi am introdus-o în casa doamnei Carew; a făcut cunoştinţă cu Jamie şi alte persoane şi a fost aşa de mulţumită că le-a cunoscut! Dacă oamenii s-ar cunoaşte în aşa fel încît bogaţii să poată da săracilor puţin din ba­nii lor…

Domnul Pendleton o întrerupse din nou, rîzînd.

– Ah! Pollyanna, Pollyanna! Mă tem că tu nu te-ai adîncit în apele mari şi învolburate ale vieţii.

– Eu nu ştiu dacă m-am izbit sau nu îndeajuns de greutăţile vieţii, dar ştiu că eu îi iubesc pe toţi oamenii şi aş vrea ca cei bogaţi să dea şi celor săraci din avutul lor.

– Mă îndoiesc, Pollyanna, zise domnul Pendleton, că cel bogat ar fi dispus vreodată să împartă cu cel sărac averea sa; chiar tu dacă ai ajunge să împărţi bogăţiile, te-ai izbi de tot felul de greutăţi, de tot felul de piedici.

Pollyanna oftă adînc.

– Ştiu, doamna Carew spune acelaşi lucru. Dînsa pre­tinde că eu nu înţeleg nimic. E drept, nu pot înţelege de ce unele persoane au bogăţii aşa de mari, în timp ce alţii n-au nimic; nu-mi place aceasta, şi dacă vreodată voi avea ceva bogăţii, voi da o parte celor ce n-au nimic, chiar dacă acest gest mi-ar fi spre pagubă.

– Nu scumpă fetiţă, mă tem că tot nu vei înţelege ni­mic, zise domnul Pendleton devenind grav, privind spre Pollyanna cu ochii plini de dragoste. Nici noi nu vom proceda aşa, şi nici alţii. Dar spune-mi cine este acest Jamie de care vorbeşti toată ziua?

Pollyanna îi povesti istoria lui. Vorbind de Jamie, ea se linişti. Îi plăcea să vorbească de el. Erau unele lucruri care-i plăceau şi nu era nimic care s-o împiedice de a le discuta. Vorbea tuturor de Jamie; credea că toţi se inte­resează de el cum se interesa ea însăşi. Nu fusese contra­zisă de nimeni, însă într-o zi, Jimmy Pendleton i-a spus:

– Deci nu mai era nimeni la Boston, decît acest atît de pomenit Jamie? o întrebă el pe un ton iritat, într-o după-amiază.

– Ei bine, Jimmy Bean, la ce te gîndeşti tu? se răsti Pollyanna.

Băiatul se ridică şi zise:

– Eu nu sînt Jimmy Bean. Sînt Jimmy Pendleton. Din spusele tale mi se pare că nu mai era nimeni la Boston, decît acest Jamie, copil părăsit, care da mîncare păsărele­lor şi le pusese nume fiecăreia, spunînd tot felul de prostii.

– Ei, află Jimmy Be… Pendleton, că Jamie nu este un copil părăsit. Este un băiat foarte drăguţ. El a citit o mul­ţime de cărţi şi ştie multe istorioare pe care le povesteşte din memorie. Dacă şi tu ai şti cîte ştie el, bine ar fi! îi zise cu ochii înflăcăraţi.

Jimmy Pendleton se roşi şi deveni deodată răutăcios.

– Hm! Nu-mi pasă de numele lui, zise triumfător Jamie. Ce nume fără nici o rezonanţă! Cunosc pe cineva care are aceeaşi părere ca şi mine.

– Cine este acela?

– Tata! zise el cu o voce înnăbuşită.

– Tatăl tău? repetă Pollyanna mirată. Îl cunoaşte el pe acest Jamie?

– Nu era vorba de Jamie al tău, era vorba de mine.

– De tine?

– Da. Cu puţin timp înainte de moartea sa, ne opri­sem aproape o săptămînă la un fermier. Tata şi cu mine îi ajutam la strînsul fînului. Soţia fermierului se purta bine cu mine şi într-o zi începu să-mi zică Jamie, nu ştiu de ce. Tata o auzi şi se supără grozav. În supărarea lui zise că Jamie nu era un nume pentru un băiat, şi că fiul său nu va purta niciodată acest nume. Nu l-am mai văzut niciodată aşa de mînios. N-a vrut să rămînă nici pînă la terminarea lucrului; a trebuit să plecăm chiar în noaptea aceea. Eu m-am supărat, din cauză c-o iubeam pe soţia fermierului; era aşa de bună cu mine.

– Şi ce s-a întîmplat după aceea? întrebă Pollyanna.

Băiatul suspină.

– Am mers pînă am găsit un alt loc, şi acolo tatăl meu a murit. După aceea, m-au internat într-un azil.

– De acolo ai fugit cînt te-am întîlnit eu în apropiere de casa doamnei Snow? zise Pollyanna cu bucurie în glas. Şi după aceea te-am cunoscut.

– O da, de atunci mă cunoşti şi mă ştii mereu, repetă Jimmy cu o voce deosebită.

Jimmy îşi reveni îndată în fire.

– Dar eu nu sînt Jamie, mă înţelegi? adăugă cu un aer de dispreţ plecînd şi lăsînd în urma lui pe PoUyanna tulburată şi întristată.

– Ei bine, eu mă pot bucura că nu este aşa în fiecare zi, zise încet fetiţa în timp ce privea cum se depărtează silueta voinică a fanfaronului neplăcut.

 

 

***

          Pollyanna venise acasă de aproape o săptămînă, cînd o scrisoare de la Della Wetherby îi sosi doamnei Chilton:

 

          Aş vrea să vă fac să înţelegeţi ceea ce a făcut fetiţa dumneavoastră pentru sora mea – scria miss Wetherby. Dar mă tem că nu voi reuşi. Pentru aceasta ar fi trebuit s-o cunoaşteţi înainte de sosirea fetiţei. Cînd aţi trimis pe Pollyanna, poate v-aţi dat seama de liniştea şi tristeţea la care era condamnată de mai mulţi ani. Asta era atunci cînd a venit Pollyanna. Nu v-am spus că sora mea regretase promisiunea de a lua fata la ea chiar din ziua cînd a apu­cat să promită; de aceea punea condiţia că în momentul cînd Pollyanna va începe să-i predice, o va trimite înapoi acasă. Şi cu toate acestea, permiteţi-mi, vă rog, să vă po­vestesc ce am constatat ieri cînd m-am dus s-o văd. Nimic altceva nu v-ar da o idee mai lămurită asupra celor ce a putut să înfăptuiască micuţa, dar minunata dumneavoas­tră Pollyanna.

          Apropiindu-mă de casă, am văzut că toate perdelele erau date la o parte; altădată erau lăsate, cu ferestrele în­chise. Cînd am ajuns în vestibul, am auzit muzică; se cînta Parsifal. Saloanele erau ocupate, iar aerul era parfumat cu miros de trandafiri. “Doamna Carew şi Mister Jamie sînt în salonul cel mare” îmi zise camerista. Am intrat. Băiatul era într-un cărucior de invalizi. Era palid, dar avea înfăţişarea unui copil fericit deplin. Sora mea părea cu zece ani mai tînără. Obrajii ei, de obicei fără culoare, erau acum roşii şi ochii îi erau sclipitori. După ce vorbisem cîteva minute cu băiatul, sora mea şi cu mine ne-am urcat în camera ei şi acolo mi-a vorbit de Jamie: «Della, este minunat – a început ea. Tot ce este mai bun în literatură, muzică, în artă, în general, se pare că-i este foarte familiar; are încă puţină nevoie numai de dezvoltare şi instruire. Acestea i le voi furniza eu. Mîine va veni un meditator. Fără îndoială, pregătirea lui Jamie prezintă lacune, dar, cum doreşte să înveţe, totul va fi îndreptat repede. Iubeşte muzica; îl voi îndemna şi îndruma întocmai cum va dori el. Aş fi vrut să vezi ce înfăţişare avea cînd a auzit prima oară muzica lui Saint Graal. Cunoaşte toată istoria regelui Arthur, cu masa sa rotundă; vorbeşte de cavaleri şi de lorzi aşa cum ai vorbi tu de membrii familiei tale. Şi, dragă Della, cred că vom ajunge să-l putem face să meargă. Vreau să fie examinat de doctorul Ames.»

          Şi ea continuă astfel tot timpul cît am ascultat-o cu emoţie, dar aşa de fericită. V-am spus toate acestea, scumpă doamnă Chilton ca să vă puteţi da seama dumnea­voastră singură cît se interesează de acest băiat, ale cărui creştere şi educaţie vrea să le supravegheze, şi cum, fără voia ei, toate acestea i-au schimbat cursul vieţii. Acum cred că sora mea nu va mai putea fi femeia morocănoasă şi nervoasă cum a fost înainte. Şi toate acestea nu sînt altceva decît opera Pollyannei.

          Pollyanna, copil scump! Şi, ce este mai bine, este că ea nu e conştientă de binele ce l-a făcut. Cred că nici chiar sora mea nu-şi dă perfect seama de schimbarea minunată care s-a produs în viaţa şi în inima ei. Şi acum, scumpă doamnă Chilton, cum aş putea să vă mulţumesc? Ştiu că aceasta este imposibil, de altfel nici n-aş îndrăzni. Cu toate acestea, cred că dumneavoastră veţi înţelege cît de recu­noscătoare trebuie să fiu faţă de dumneavoastră şi de Pollyanna.

 

                                                                                                                   Della Wetherby

 

          – Ei bine, se pare că Pollyanna a efectuat o cură de succes, zise doctorul Chilton zîmbind, cînd soţia sa a terminat citirea scrisorii.

– Tom, nu zice asta, te rog, zise doamna Chilton implorîndu-1.

– Dar nu eşti mulţumită că medicamentul a produs efectul dorit?

Doamna Chilton se întoarse cu un aer disperat în fotoliul ei:

– Iar începi, Tom? zise ea oftînd. Desigur că sînt mulţumită că această femeie rătăcită şi-a dat seama că este pe un drum greşit. Sînt de asemenea mulţumită că Pollyanna a ajutat-o. Dar nu sînt mulţumită deloc cînd o compari, mereu, pe fetiţă cu o sticlă de doctorii sau cu un medicament. Nu înţelegi aceasta?

– Prostii! Unde vezi tu ceva rău în asta?

– Rău? Tom Chilton, acest copil creşte zi cu zi. Vrei tu să fie răsfăţată? Pînă acum a fost cu totul inconştientă de puterea ei extraordinară şi în aceasta constă tot secre­tul reuşitei sale. Din clipa în care va încerca în mod con­ştient să îndrepte pe cineva, tu ştii tot aşa de bine ca şi mine, că-i va fi imposibil.

– Nu cred asta, zise doctorul rîzînd.

– Totuşi eu mă tem de asta, Tom.

– Dar, Polly, gîndeşte-te la tot ce a făcut ea. Gîndeşte-te la doamna Snow, la John Pendleton şi la mulţi alţii; ei sînt toţi cu totul altfel de cum erau altădată, ca şi doamna Carew. şi aceasta este opera Pollyannei pe care a binecuvîntat-o Dumnezeu.

–  Ştiu, confirmă doamna Chilton, dar nu doresc s-o ştie şi Pollyanna. Ea ştie că i-a învăţat să joace jocul mulţumirii şi că ei îl joacă împreună. Pollyanna ne-a predicat una din cele mai puternice predici pe care am auzit-o vreodată, dar ziua cînd se va îndoi de forţa jocului ei, aş dori să fie cît mai îndepărtată. Aceasta este tot, şi îngăduie-mi să-ţi spun că m-am hotărît s-o luăm pe Pollyanna cu noi în Germania anul acesta.

– De ce nu? Este o idee foarte bună.

– Vreau s-o îndepărtez de Beldingsville pentru un timp oarecare. Vreau s-o păstrez nevinovată şi dulce cît mai mult timp, cu putinţă. Ai vrea tu, Tom, ca acest copil să devină o pedantă insuportabilă?

– Nu, zise doctorul rîzînd. În privinţa aceasta cred că nimeni şi nimic nu va fi în stare s-o facă aşa cum spui tu: pedantă. Cu toate acestea, ideea de a merge în Germania îmi place. Să ştii că nu mă voi reîntoarce fără Pollyanna. Vom pleca cît mai repede cu putinţă. Vreau să stau acolo pentru a practica medicina şi pentru studii.

– Totul este în regulă.

După toate acestea, tanti Polly scoase un oftat de

uşurare.

 

***

 

Tot orăşelul Beldingsville era în fierbere. Din ziua cînd Pollyanna venise din sanatoriu mergînd pe propriile-i picioare, principalul subiect de discuţie, cînd se întîlneau doi oameni, era ea.

Acum, din nou, Pollyanna este în centrul atenţiei. Azi vine iarăşi acasă, dar venirea ei este deosebită şi Pollyanna însăşi este atît de schimbată! Are douăzeci de ani. Timp de şase ani a petrecut iernile în Germania şi verile în călătorii de vacanţă cu doctorul Chilton şi soţia sa. Acum revine acasă ca să rămînă aici cu mătuşa ei.

Doctorul nu va mai fi cu ele. Cu şase luni în urmă, întreg oraşul s-a întristat la aflarea veştii că doctorul mu­rise subit. Întrebări puse în şoaptă se răspîndiseră foarte repede în oraş cu privire la situaţia financiară a doamnei Chilton.

Unele întreprinderi de căi ferate în care proprietara moşiei de la Harrington era interesată în mod foarte se­rios, se zdruncinaseră, apoi s-au desfiinţat. Aceasta a fost un dezastru. Celelalte plasamente se găseau, de ase­menea, într-o situaţie precară. Cît timp a trăit doctorul, el nu s-a ocupat de afaceri, aşa că din partea lui nu te puteai aştepta să redreseze situaţia.

Pentru aceasta, Beldingsville nu a fost deloc sur­prins cînd, la şase luni de la moartea doctorului, doamna Chilton şi Pollyanna reveniseră acasă.

Încă o dată, vechiul castel de la Harrington, închis şi liniştit un timp aşa de îndelungat, îşi redeschise uşile şi ferestrele. Încă o dată, Nancy, acum doamna Durgin (căsătorită cu Timotei Durgin), mătura, freca şi curăţa.

– Nu, n-am primit nici un ordin să fac aceasta, explica ea prietenilor şi vecinilor curioşi. Doamna Chilton a scris numai că dînsa şi domnişoara Pollyanna vor sosi vineri, săptămîna aceasta, rugînd să avem grijă ca odăile şi pa­turile să fie aerisite şi să lăsăm cheile la îndemînă în acea zi. La îndemînă. Hm! Parcă ar trebui să laşi aceste fiinţe să vină singure în această casă părăsită! Parcă întoarcerea lor fără doctorul n-ar fi destul de tristă; Dumnezeu să-1 ierte! Şi apoi, şi fără bani.

Poate Nancy n-a spus nimănui lucruri aşa de inte­resante, decît unui tînăr cu o aparenţă elegantă, cu ochii sinceri şi cu un surîs care te obligă, unui tînăr care trecea călare, în galop reţinut, pe un cal pur sînge prin faţa porţii castelului, într-o joi dimineaţă.

Poate n-ar fi vorbit cu nimeni aşa de deschis cum a vorbit cu domnul Jimmy, domnul Bean şi cu domnul Pendleton. Acesta, cum îi zicea Nancy, îi răspunse cu o repezeală nervoasă:

– N-are importanţă, Nancy. Cheamă-mă pe numele care îţi vine în minte… Eu ştiu ce trebuie să ştiu. Doamna Chilton şi nepoata sa sînt aşteptate mîine, nu-i aşa?

– Da, domnule, zise Nancy făcînd un compliment respectuos. Mi-e milă de ele, nu pentru că nu sînt mul­ţumită că le revăd, mă înţelegeţi cred, ci pentru felul şi condiţiile în care vin înapoi.

– Da, ştiu. Înţeleg, răspunse tînărul, serios.

În picioare, pe treptele scării, Nancy dădu din cap, semn că a înţeles reacţia gravă a tînărului.

– Nu mă miră deloc, domnule Jimmy, zise ea cu voce tare, urmărind cu admiraţie calul şi călăreţul, şi nu sînt surprinsă că dumneavoastră nu aţi lăsat să crească iarba sub picioarele dumneavoastră înainte de a vă informa de domnişoara Pollyanna. Încă de mult timp mi-am zis că se va întîmpla ceva. V-aţi făcut aşa de mare şi aşa de frumos. Cine ar mai zice acum că sînteţi acel Jimmy mic care eraţi odinioară? N-am văzut în viaţa mea o persoană care să se fi schimbat aşa de mult în cîţiva ani ca dumneavoastră! zise Nancy, aruncînd o ultimă privire cavalerului care dis­părea ca fulgerul în lungul şoselei.

Un gînd asemănător puse stăpînire, poate, în acea dimineaţă şi pe mintea domnului Pendleton, atunci cînd, de pe veranda frumoasei sale case, cu ziduri de culoare gri, privea mulţumit apropierea în goană a aceluiaşi cavaler; în ochii săi se putea citi aceeaşi expresie ca şi în ochii doamnei Nancy Durgin.

Peste cinci minute, tînărul ocoli colţul casei şi urcă uşurel scările verandei.

– Ei, băiatul meu, este adevărat? Vor veni? întrebă domnul Pendleton cu o oarecare nerăbdare.

-Da.

– Cînd?

– Mîine.

Tînărul se instala pe un scaun. Vorbele lui scurte fă­cuseră pe tatăl lui adoptiv să-şi încrunte sprîncenele.

– Dar ce s-a întîmplat?

– Nimica, domnule.

– Prostii! Eu văd clar. Ai plecat acum o oră cu o gra­bă vizibilă; nimeni n-ar fi putut să te reţină. Acum te-ai aşezat pe scaun calm, rece, parcă nimic n-ar fi în stare să te mişte. Dacă nu te-aş cunoaşte, aş putea crede că nu eşti mulţumit de venirea prietenelor tale. Ei, spune adevărul, nu eşti mulţumit că ele se întorc?

Tînărul începu să rîdă şi să se mişte nerăbdător.

– Ba da, desigur.

– Nu se prea vede.

– Mă gîndeam numai la… Pollyanna.

– Pollyanna? Eu credeam că tu o să mori de dorul ei.

– Aşa este. Ai spus-o acum un minut. Ieri nimeni nu m-ar fi putut opri s-o văd pe Pollyanna, iar astăzi, cînd ştiu că vine, nimic nu m-ar putea împinge spre ea.

– De ce Jimmy?

– Nu ştiu nici eu şi poate părea stupid acest lucru. Nu vă pot explica, dar mi se pare că eu aş fi preferat ca Pollyanna să nu se facă mare. Era aşa de gentilă! îmi place să mă gîndesc la ea aşa cum am văzut-o ultima oară, cu faţa ei serioasă, cu pete roz, codiţele ei blonde şi bunul rămas plin de tristeţe atunci cînd zicea: “Da, sînt mulţu­mită că plec, dar voi fi şi mai mulţumită cînd mă voi întoarce “.

– Înţeleg perfect ce vrei să spui. Eu am văzut-o iarna trecută la Roma.

– Este adevărat că ai văzut-o? Spune-mi te rog des­pre ea, zise Jimmy cu multă nerăbdare.

O expresie de curiozitate se ivi în privirea lui John Pendleton.

– O! Eu credeam că tu nu vrei s-o vezi pe Pollyanna domnişoară!

Tînărul se strîmbă şi întrebă din nou, prefăcîndu-se că n-a auzit nimic:

– Este drăguţă?

– Ei, ei, voi tinerilor, prima întrebare pe care o pu­neţi cînd e vorba de o fată este totdeauna: “Este drăguţă?”

– Bine, bine, este deci drăguţă? insistă tînărul.

– Te las să judeci tu singur. Pollyanna este drăguţă dacă este vorba de trăsăturile fizice, nu are, însă, bucle şi gropiţe. În realitate, cred că Pollyanna a crezut pînă acum că ea nu este drăguţă. Mai demult îmi spunea că atunci cînd va fi în cer va avea bucle negre, iar anul trecut, la Roma, îmi spunea că ar prefera să scrie un roman a cărui eroină să aibă părul neondulat şi pistrui pe faţă.

– Aceasta s-ar asemăna bine cu Pollyanna de odini­oară.

– O! şi tu o găseşti la fel? De altminteri, eu o găsesc drăguţă. Are ochi frumoşi, este plină de sănătate şi peste tot duce cu ea farmecul tinereţii. Faţa i se luminează cînd vorbeşte, şi atunci uiţi îndată dacă trăsăturile ei sînt sau nu regulate.

– Mai joacă încă… jocul?

John Pendleton surîse cu un aer de drăgălăşenie.

– Eu cred că-1 joacă, dar nu mai vorbeşte atîta de el ca în trecut.

După o clipă de linişte, tînărul Pendleton zise încet:

– Acesta este un lucru care mă miră mult. Jocul a fost aşa de binefăcător pentru atîtea persoane, încît nu pot concepe ca ea să reziste să nu-1 joace; În acelaşi timp nu-mi pot închipui pe Pollyanna, tînăra fetiţă de odini­oară, matură acum, provocînd pe fiecare persoană să fie mulţumită de ceva. De altfel, cum v-am spus, aş fi vrut ca Pollyanna să nu se facă mare.

– Cred că tu o să te convingi că trăieşte după aceleaşi principii şi că se comportă la fel ca pînă acum. Sărmana fetiţă! Mă tem că va avea nevoie de jocul ei pentru a-şi face existenţa posibilă şi suportabilă pe un timp cît de scurt.

– Din cauză că doamna Chilton a pierdut averea, vor fi ele în adevăr foarte sărace?

– Probabil. Averea doamnei Chilton s-a micşorat într-un mod de necrezut. Ceea ce avea bietul Tom era prea puţin. Ce avea el consta mai ales în note de plată ale bolnavilor ce nu fuseseră încă plătite şi nici nu vor fi plătite vreodată. Tom nu ştia să refuze cînd cineva apela la serviciile sale şi cînd toţi cei răi de plată din oraş se duceau la el. Pe lîngă aceasta, în ultimii ani, el a făcut prea multe cheltuieli.

– Hm! Văd. E groaznic! E groaznic!

– Dar aceasta nu este totul. La vreo două luni după moartea lui Tom am văzut pe doamna Chilton şi pe Pollyanna la Roma, şi doamna Chilton era într-o stare de plîns. In afară de întristarea ei, datorată pierderii lui Tom, ea începea să întrezărească situaţia detestabilă a finanţelor ei şi lucrul acesta a adus-o într-o stare vecină cu ne­bunia. Refuza să mai vină acasă. Spunea că niciodată nu vrea să mai revadă Beldingsville şi nici pe locuitorii lui. Tu ştii că a fost întotdeauna foarte mîndră şi că se simţea foarte bine situată în noua ei poziţie, căsătorită. S-ar simţi grozav de umilită de faptul că locuitorii de aici o ştiu cum era singură, cum era căsătorită şi acum s-o vadă văduvă şi săracă. De altfel, doamna Chilton căzuse într-o stare de moleşeală foarte primejdioasă pentru sănătatea ei. Săr­mana Pollyanna! Ar fi un lucru minunat s-o mai vezi aşa de zburdalnică! Dar, dacă doamna Chilton va fi mereu în halul acesta, copila se va întrista şi se va posomorî. De aceea ziceam că Pollyanna ar avea nevoie de un joc care s-o ajute să trăiască.

– Încerc un sentiment adînc de compasiune, cînd mă gîndesc în ce stare a ajuns Pollyanna, zise Jimmy, cu o voce în care se simţea emoţia.

– Da, şi se pare că nu este totul în ordine, judecînd după faptul că ele sosesc fără să fi anunţat pe nimeni. Ea n-a scris decît soţiei bătrînului Tom, doamna Durgin, care avea cheile casei.

– Da, lucrul acesta mi 1-a spus Nancy, acest suflet minunat. A aerisit toată casa şi a căutat să-i dea altă înfă­ţişare decît aceea a unui sicriu al speranţelor pierdute. Grădina este frumoasă, pentru că bătrînul Tom a întreţi­nut-o bine. Dar cu toate acestea simt o întristare în inimă.

Urmă o tăcere lungă, apoi John Pendleton zise scurt:

– Trebuie, totuşi, să le aştepte cineva la gară. Te duci tu?

-Da.

– Dar ştii cu ce tren sosesc?

– Nu. Nu ştie nici Nancy.

– Cum faci atunci?

– Mă voi duce la fiecare tren, pînă cînd vor sosi, zise tînărul rîzînd. Timotei va merge ca şi mine cu trăsura.

Afară de acesta nici nu sînt multe trenuri pe zi, o ştiţi, cred.

– Da, ştiu, zise domnul Pendleton, şi îţi doresc succes.

– Mulţumesc, zise tînărul Jimmy surîzînd, însă puţin cam trist. În adevăr, cum ar zice Nancy, am nevoie de urări de bine.