Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 2)


Pe măsură ce trenul se apropia de Beldingsville, Pollyanna o privea cu discreţie, dar şi cu teamă pe mătuşa ei. în timpul călătoriei, doamna Chilton devenise din ce în ce mai agitată şi mai tristă.

Inima Pollyannei se sfîşia de durere privindu-şi mătu­şa. Nu credea că ar fi posibil ca cineva să se poată schimba şi îmbătrîni în numai şase luni. Ochii doamnei Chilton îşi pierduseră toată strălucrirea lor, obrajii îi erau palizi şi zbîrciţi, iar fruntea cu totul încreţită. Buzele îi erau uscate, iar părul îi era strîns pe cap aşa cum îl purta cu mulţi ani înainte, cînd o văzuse Pollyanna pentru prima oară.

– Pollyanna, se auzi vocea doamnei Chilton.

Pollyanna tresări. I se părea că mătuşa sa îi citise gîndurile.

– Da, tanti.

– Unde este sacul cel negru şi mic?

– Aici, lîngă noi.

– Bine, vreau să-mi scoţi voalul cel negru. Ne apro­piem.

– Mătuşă scumpă, dar este aşa de cald şi aşa de greu!

– Pollyanna, ţi-am cerut voalul cel negru. Tu crezi că ţin să fiu văzută la Beldingsville cum arăt, suportînd neno­rocirea care s-a abătut asupra mea?

– Vai, mătuşă, ei n-au sentimente aşa de neplăcute cum îţi închipuieşti mata, protestă Pollyanna. De altfel, nu va fi nimeni care să ne aştepte, deoarece noi n-am spus nimănui cînd vom sosi.

– Da, ştiu. N-am cerut nimănui să ne aştepte, dar i-am scris doamnei Durgin să aerisească bine camerele pentru astăzi. Crezi tu că ea a păstrat această informaţie numai pentru ea? Jumătate din locuitorii oraşului trebuie să ştie că sosim, şi cel puţin douăsprezece persoane, dacă nu mai mult, vor fi la gară, vei vedea; eu îi cunosc. Ei vor să vadă cum arată Polly Harrington săracă. Ei…

– O, mătuşă dragă, o rugă Pollyanna cu ochii plini de lacrimi.

– Dacă n-aş fi aşa de singură. Dacă doctorul ar fi cu noi şi …

Ea se opri din vorbă şi întoarse capul. Gura ei avea mişcări convulsive. Întrebă brusc:

– Unde este voalul?

– Iată-1, răspunse Pollyanna, întinzîndu-i-1. Aproape am ajuns. O, mătuşă, mi-ar fi plăcut ca bătrînul Tom sau Timotei să fi venit să ne aştepte la gară.

– Pentru a ne duce cu trăsura? Cum vrei să păstrăm trăsura şi caii cînd mîine va trebui să-i vindem?

Cînd cele două femei sosiră pe peronul gării, doamna Chilton, acoperită toată cu voalul cel negru, nu privi nici în dreapta nici în stînga. Cu toate acestea, Pollyanna sa­lută şi surîse trist în mai multe direcţii.

– Ei bine, nu… ba da, acesta este Jimmy! strigă ea veselă, întinzînd o mînă prietenească. Cred că acum tre­buie să-ţi spun domnule Pendleton, acum cînd eşti aşa de mare şi aşa de frumos! se corectă ea cu un surîs.

– Aş vrea să te văd mai bine, zise tînărul cu un ton şi un gest provocator.

Apoi se îndreptă spre doamna Chilton, cu intenţia să-i vorbească; dar dînsa, cu capul sus, ţanţoşă, se depăr­tase deja. El reveni spre Pollyanna şi o privi cu multă simpatie.

– Veniţi pe aici amîndouă, le zise grăbit. Timotei este aici cu trăsura.

– Ce frumos din partea lui, zise Pollyanna. Scumpă mătuşica, Timotei este aici, a venit cu trăsura, şi iată-1 pe Jimmy Bean! îţi aminteşti de Jimmy Bean?

Din cauza emoţiei şi a agitaţiei sale, Pollyanna nu îşi dădu seama că îl numise pe tînăr cu numele lui din copi­lărie. Doamna Chilton, însă, observă aceasta. Cu un aer respingător ea îşi întoarse capul zicînd cu un ton rece ca gheaţa:

– Domnul Pendleton este foarte amabil, dar îmi pare foarte rău că el şi Timotei s-au ostenit atît de mult pentru noi.

– Nici o oboseală, vă asigur. Dacă aţi voi să-mi încredinţaţi biletele, mă voi ocupa şi de bagajele dum­neavoastră.

Pollyanna, cu un “mulţumesc”, bucuroasă, scăpă şi de grija aceasta dîndu-i biletele, iar demnitatea doamnei Chilton rămase neschimbată, neavînd a zice nimic.

Drumul cu trăsura pînă acasă a fost parcurs în tăcere. Timotei, puţin cam supărat de primirea pe care i-o fă­cuse vechea stăpînă, stătea pe capră cu buzele strînse. Pollyanna nu era nici tristă şi nici veselă. Cu ochii gînditori şi plini de lacrimi contempla priveliştea copilăriei sale. Deodată luă cuvîntul şi zise:

– Nu-i aşa că Jimmy e frumos? Cît de mult s-a dez­voltat! Parcă tot zîmbeşte; da, sînt sigură, zîmbeşte.

Timotei era prea jignit şi prea fricos ca să îndrăz­nească să-i spună doamnei Chilton ceea ce o aştepta aca­să, astfel că porţile mari deschise, împodobite cu flori şi Nancy pe prag, făcură o surpriză plăcută pentru doamna Chilton şi pentru Pollyanna.

– Vai, Nancy, ce frumos este! zise Pollyanna sărind uşor din trăsură. Mătuşica, iată că Nancy a venit să ne primească; vezi cum a împodobit totul cu flori?

Vocea Pollyannei era veselă, deşi ea tremura puţin, întoarcerea acasă fără doctorul scump care o iubise aşa de mult îi era foarte grea şi deci înţelegea cu atît mai mult durerea care o stăpînea pe mătuşa ei care se ferea să nu izbucnească în plîns de faţă cu Nancy. Totuşi în dosul voalului negru i se zăreau ochii plini de lacrimi şi gura tremurînd. Pollyanna ştia că pentru a ascunde emoţia, mătuşa ei avea nevoie să găsească cuiva o greşeală spre a transforma tristeţea în mînie. Din această cauză, nu a fost surprinsă de răceala cu care doamna Chilton o trată pe Nancy zicîndu-i scurt:

– Natural că e frumos din partea ta, Nancy, dar în realitate aş fi preferat să nu fi făcut absolut nimic.

Orice bucurie dispăru din ochii Nancyei. Se părea că-i speriată şi mînioasă în acelaşi timp.

– O, domnişoară Polly, madam Chilton, vreau să zic, am crezut că nu trebuie să vă las…

– N-are importanţă, Nancy, o întrerupse doamna Chilton; să nu mai vorbim.

Şi cu capul sus, intră în casă. Un minut mai tîrziu se auzi uşa camerei închizîndu-se. Nancy se întoarse tul­burată.

– Domnişoară Pollyanna, ce este? Ce să fac? Cre­deam că va fi mulţumită. Ziceam că am făcut bine.

– Fără îndoială, răspunse Pollyanna plîngînd. Este foarte frumos din partea ta, foarte frumos!

– Da, dar doamnei nu i-a făcut plăcere.

– Ba da, i-a plăcut, dar n-a vrut să-şi arate mul­ţumirea pe faţă. Se temea ca nu cumva s-o cuprindă plînsul şi… O Nancy, Nancy, eu sînt mulţumită că pot să plîng, zise Pollyanna plecîndu-şi capul suspinînd pe umă­rul Nancyei. Mă înţelegi că nu pot să plîng de faţă cu ea şi este foarte greu să revii aici după atîta timp şi în condiţii cu totul schimbate. O înţeleg şi are dreptate să fie nervoasă.

– Fără îndoială, iubita mea, dar gîndeşte-te că primul lucru pe care l-am făcut a fost s-o supăr, şi…

– Nu, nu, n-ai supărat-o. Aşa este ea, Nancy. Nu vrea să ştie nimeni cît de greu suportă pierderea doctorului. Îi este teamă să arate lumii lucrul acesta, şi ca să se scuze, caută motive de supărare şi de izolare. Tot aşa se poartă şi cu mine. Eu însă o înţeleg.

– O! Da, da, înţeleg şi eu, răspunse Nancy strîngînd la pieptul ei cu multă dragoste pe tînăra fată. îngeraş drag, sînt fericită că te văd iarăşi!

– Şi eu sînt mulţumită, de asemenea, zise Pollyanna retrăgîndu-se încetişor de la pieptul Nancyei şi ştergîndu-şi ochii de lacrimi. Mă simt mai bine aici ca oriunde, îţi mulţumesc Nancy. Apreciez tot ce ai făcut pentru noi. Să nu te mai reţin mult, că este ora cînd trebuie să pleci.

– Dar eu nici nu mă gîndesc să plec, răspunse Nancy mirată.

– Vrei să rămîi? O, dar Nancy, noi nu te putem ţine. Va trebui ca eu însămi să fac menajul. Pînă cînd vom vedea cum se aranjează lucrurile, vom trăi foarte modest; aşa a spus mătuşa Polly.

– Cum crezi că eu aş primi bani pentru… începu Nancy supărată.

Numai după ce s-a servit masa şi totul a fost pus în ordine, doamna Durgin a înţeles că poate să plece acasă cu soţul ei, dar totuşi continua cu insistenţă, cerînd să-i fie îngăduit ca din cînd în cînd să vină să ajute la treburi. Cînd Nancy plecă, Pollyanna veni în salon unde doamna Chilton stătea singură pe scaun, cu mîinile acoperindu-şi ochii.

– Nancy n-a fost destul de drăguţă că a pregătit toate cu atîta bunăvoinţă?

Nici un răspuns.

– Mă întreb unde a găsit atîtea flori. A pus în toate camerele, chiar şi în dormitor.

Iarăşi nici un răspuns. Pollyanna scoase un oftat adînc şi aruncă o privire spre faţa mătuşii. Peste o clipă făcu o nouă încercare.

– Am văzut pe bătrînul Tom în grădină. Sărmanul, are tot timpul dureri, din cauza reumatismului său. S-a cocoşat şi mai mult. Este îngrijorat şi el de matale şi…

Doamna Chilton o întrerupse brusc.

– Pollyanna, ce ne vom face?

– Ce să facem? Desigur, dragă mătuşica, vom face cum va fi mai bine.

– Lasă, lasă, Pollyanna, fii serioasă măcar o singură dată. Precum ştii, veniturile mele au dispărut aproape complet. Totuşi mai am nişte titluri, deşi domnul Hart zice că în prezent acestea nu aduc aproape nici un venit. Am ceva bani la bancă, o mică rentă şi casa aceasta. Dar la ce serveşte casa aceasta? Este prea mare pentru noi şi n-aş putea s-o vînd decît cu jumătate din valoarea ei, asta în cazul cînd aş găsi pe cineva căruia să-i trebuiască.

– S-o vinzi? Vai, tanti! N-ar trebui să vinzi această casă măreaţă şi plină de atîtea lucruri frumoase!

– Probabil voi fi silită, Pollyanna. Trebuie să mîncăm, din nenorocire.

– Ştiu, şi am o poftă de mîncare aşa de mare… zise Pollyanna răspîndind puţină veselie. Totuşi, cred că tre­buie să fii mulţumită că am poftă de mîncare.

– Desigur, tu găseşti totdeauna motive de mulţumire. Dar pe urmă ce se va alege de noi, copilă?

– M-am gîndit deja la toate acestea. Aş vrea să pot cîştiga ceva bani.

– O, copilă, copilă! Doar n-am trăit eu ca să te aud spunînd astfel! zise sărmana femeie deznădăjduită. O urmaşă a Harringtonilor să trebuiască să cîştige pîinea muncind.

– Dar în asta nu este nimic înjositor, nimic grav, zise Pollyanna zîmbind. Trebuie să fii mulţumită, că o urmaşă a Harringtonilor este aşa de iscusită încît ştie să-şi cîştige existenţa. Nu-i nici o ruşine, mătuşica Polly! Numai dacă eu aş avea vreun talent şi numai dacă aş fi în stare să fac ceva bun în lumea aceasta, zise ea oftînd. Ştiu puţin să cînt, să cînt la pian, să lucrez broderii şi să fac menajul; dar nu ştiu nimic aşa de bine, încît să pot cere o plată pentru lucrul meu. Cred că ceea ce aş putea face, adăugă ea după un timp de tăcere, ar fi să gătesc şi să conduc o casă. Dar lucrînd în bucătăria noastră proprie n-aş putea aduce nici un ban, zise Pollyanna întristată. Şi ceea ce ne trebuie nouă sînt tocmai banii.

– Aşa este, oftă doamna Chilton.

Urmă o tăcere lungă, care fu întreruptă tot de Pollyanna.

– Scumpă mătuşica, asta nu poate merge aşa, strigă ea cu o schimbare completă a felului ei de a se exprima. Nu te mai tulbura. Într-una din zilele ce urmează îmi voi descoperi un talent minunat. Este foarte distractiv să descoperi că-ţi lipsesc multe lucruri, apoi să aştepţi venirea lor. A trăi ştiind că vei primi tot ce-ţi lipseşte este foarte odihnitor, zise ea terminînd printr-o izbucnire veselă de rîs.

Dar doamna Chilton nu rîse. Se mulţumi să ofteze şi să zică:

– Pollyanna, ce copil eşti!

Primele zile la Beldingsville n-au fost uşoare nici pentru doamna Chilton, nici pentru Pollyanna. Cu toate că erau libere tot timpul, totuşi nu găseau un anumit scop pe care să-1 urmărească. Prietenii şi vecinii veneau să le facă vizite, şi Pollyanna îi primea totdeauna foarte bine. Doamna Chilton, însă, ori de cîte ori prindea ocazia se scuza că nu-i poate primi.

Doamna Chilton vorbea rar de doctor, dar Pollyanna ştia bine că el era tot timpul prezent în gîndul ei şi că tăcerea nu era decît un fel de manta în care se înfăşură pentru a-şi ascunde emoţiile ei adînci pe care nu voia să le lase să iasă la iveală.

În timpul primei luni, Pollyanna văzu de multe ori pe Jimmy Pendleton. El veni mai întîi cu John Pendleton pentru a face obişnuita vizită oficială şi ceremonială. Apoi Jimmy a mai venit o dată cu flori, altădată cu o carte pentru doamna Polly şi de vreo două ori fără nici un motiv. Pollyanna îl primea întotdeauna cu mare plăcere. Celor mai mulţi dintre prieteni, Pollyanna le vorbea foarte puţin despre schimbarea survenită în viaţa lor. Lui Jimmy, însă, îi vorbea deschis şi niciodată nu uita să-i spună: “Numai dacă aş putea să fac ceva care să-mi aducă un venit, să pot cîştiga bani”.

– Am devenit cea mai bună negustoreasă fiinţă mică din cîte există, zicea ea zîmbind trist. Mă înţelegi cred; tanti Polly se simte aşa de săracă. Se crede mai săracă decît este în realitate, şi acest gînd o deprimă rău, o obsedează de-a dreptul. Aş vrea s-o ajut cumva.

Jimmy privi faţa serioasă a Pollyannei cu ochii plini de lumină şi cu privirea ei blîndă.

– Ce-ai vrea să faci? întrebă el.

– Aş vrea să gătesc şi să fac menajul, zise Pollyanna gînditoare. Dar aceasta nu aduce bani cînd o faci în casa ta proprie, şi în altă parte n-aş vrea să merg să fac serviciul acesta.

– Desigur, zise tînărul.

Mai privi încă o dată faţa ei întrebătoare care era întoarsă spre el. De data aceasta, se roşi de-a binelea şi zise:

– Dacă te-ai mărita? Te-ai gîndit la aceasta, domni­şoară Pollyanna?

Pollyanna se puse pe un rîs vesel.

– O! nu, eu nu mă voi mărita niciodată. În primul rînd că nu sînt drăguţă şi, afară de asta, vreau să trăiesc cu mătuşa Polly şi să am grijă de ea.

– Nu eşti drăguţă? Nu te-ai gîndit niciodată că s-ar putea să aibă cineva altă părere în privinţa aceasta?

Pollyanna dădu din cap.

– Nu poate să fie nimeni. Eu am o oglindă. Cred că ştii, nu?

Pentru orice altă fată, acest răspuns ar fi putut însem­na o cochetărie, cum gîndea Pendleton. Dar privind fata din faţa lui, văzu lămurit că nu putea fi vorba de nimic fals. Ceva din felul ei de a se purta din copilărie persista şi acum în toate mişcările şi gesturile ei.

– De ce nu eşti drăguţă? o întrebă el.

Oricît era de sigur de caracterul Pollyannei, totuşi lui Pendleton îi era teamă de îndrăzneala lui punînd această întrebare…

– Ei bine, pentru că nu sînt, zise Pollyanna rîzînd. N-am fost creată frumoasă. Poate îţi aminteşti că atunci cînd eram fetiţă credeam că cel mai frumos lucru pe care mi l-ar fi dăruit Dumnezeu ar fi fost să am bucle de păr negru.

– Şi acum ai tot acea mare dorinţă?

– Nu, nu cred. Dar totuşi mi-ar plăcea şi acum ca şi oricînd. De altfel, n-am nici gene lungi, şi nasul meu nu-i nici grec nici roman, de nici un tip; am un nas simplu, şi faţa mea este prea lungă, sau prea scurtă, am şi uitat cum este. Am măsurat-o cu aceea a unei frumuseţi con­sacrate şi am constatat că nu are dimensiunile cerute. Se zice că lăţimea feţei trebuie să fie egală cu cinci ochi, iar mărimea ochilor cu o altă dimensiune de care nu-mi aduc aminte.

– Ce descriere frumoasă! zise Pendleton zîmbind. Apoi, contemplînd tînăra fată cu o privire plină de admiraţie, o întrebă:

– Nu te uiţi niciodată în oglindă, cînd vorbeşti aşa, Pollyanna?

– Desigur că nu.

– Ei bine, încearcă o dată.

– Ce idee curioasă.

Pendleton începu să rîdă şi o privi cu încîntare.

– Atunci, înseamnă că tu joci în continuare jocul?

Pollyanna îl privi mirată.

– Da, sigur. Ei bine, Jimmy, nu cred că aş fi putut răzbi în aceste şase luni fără acest joc binefăcător.

– Nu te-am auzit de mult vorbind despre el. Ea îşi schimbă culoarea.

– Mă tem că am vorbit prea mult celor indiferenţi, pe care nu-i interesează. Ei nu l-ar accepta de la mine la douăzeci de ani, aşa cum o făceau cînd eram de zece ani, ştii bine aceasta. Oamenilor nu le place să le predici, adăugă ea cu un surîs puţin răutăcios.

– Mă întreb adesea, Pollyanna, dacă tu însuţi înţelegi într-adevăr acest joc şi mai ales dacă îţi dai seama ce a făcut el pentru cei care-1 joacă.

– Ştiu numai ce a făcut pentru mine. Vocea ei era scăzută şi privea în altă parte.

– Cineva spunea odată că acest joc ar revoluţiona lu­mea dacă l-ar juca fiecare, şi cred că aşa este.

– Da, însă sînt oameni care nu iubesc «revoluţia», răspunse Pollyanna zîmbind. Am întîlnit anul trecut în Germania un om care şi-a pierdut averea. Cineva, în prezenţa mea, 1-a încurajat puţin zicîndu-i: “Gîndeşte-te că lucrurile ar fi putut ieşi mai rău”. Ar fi trebuit să-1 auzi: “Dacă era ceva care putea să mă înnebunească – zicea el -era cînd auzeam că mi se spune că s-ar fi putut întîmpla ceva mai rău şi că trebuie să mă mulţumesc cu ce mi-a rămas. N-am ce face cu astfel de oameni care au veşnic zîmbetul pe buze şi care repetă întruna că sînt foarte mulţumiţi pentru că pot să respire, să mănînce, să se plimbe sau să doarmă. Cînd mi se spune că trebuie să mă mulţumesc cu astfel de baliverne, simt că înnebunesc; aş vrea să mă arunc asupra unuia din aceştia şi să-1 omor”, Închipuieşte-ţi ce gafă aş fi făcut dacă vorbeam cu acel om despre jocul mulţumirii.

– Ai dreptate! Dar eu cred că oricum, cu ideile lui greşite despre lume şi viaţă, el a rămas foarte nenorocit şi la fel ceilalţi din jurul lui, nu-i aşa?

Pollyanna zîmbi.

– Lucrul acesta îmi aduce aminte de ceea ce i-am spus într-o zi unei doamne sărace. Era una din doamnele de la Asistenţa Socială din vest; una dintre acele per­soane care se bucură în adevăr că este nenorocită şi că poate să-şi povestească necazurile. Atunci aveam vreo şase ani şi încercam să învăţ jocul. Trebuie să-ţi mărtu­risesc că n-am avut prea mare succes, şi la urmă am înţeles foarte puţin, căci am zis triumfînd: “în tot cazul, poţi fi mulţumită că ai atîtea lucruri care să te facă nenorocită, de vreme ce îţi place să fii nenorocită”.

– Cred că aceasta “i-a făcut mult bine”, zise Jimmy.

Pollyanna încruntă sprîncenele.

– Mă tem că nu i-a făcut nici o plăcere, după cum nici neamţului nu i-ar fi folosit cu nimic dacă i-aş fi spus acelaşi lucru.

– Dar trebuia să le spui, şi ar trebui…

– Ei bine, Jimmy, ce înseamnă asta?

– Nimic, numai mă gîndeam că poate sînt în stare să te conving să faci un lucru pe care mă tem că l-ai făcut.

El se opri brusc, încurcat şi roşu la faţă.

– Ei bine, Jimmy Pendleton, te rog încă o dată, ce înseamnă aceasta?

– Nimic…

– Aştept, şopti Pollyanna. Purtarea şi vocea ei erau calme şi încrezătoare, cu toate că în ochi i se citea o ex­presie puţin răutăcioasă.

Tînărul nu îndrăznea.

– Vezi, iată eu am puţină grijă de acest joc, de teamă că o să-mi vorbeşti ca altădată, poate mă înţelegi.

– Asta vrei să-mi spui? Ce-ţi spuneam altădată? Mi se pare că mă crezi că sînt la douăzeci de ani ca şi la zece ani.

– Nu, nu asta voiam să-ţi spun Pollyanna; cu adevărat mă gîndeam…

Dar Pollyanna îşi astupă urechile cu palmele şi plecă de acolo rîzînd.

 

***

 

Pe la sfîrşitul lui iunie, Pollyanna primi o scrisoare din partea domnişoarei Wetherby:

 

Vă scriu pentru a cere o favoare. Cred că îmi veţi putea spune care familie liniştită din Beldingsville ar putea s-o ţină în pensiune pe sora mea în timpul verii. Sînt trei persoane: doamna Carew, secretara ei şi fiul ei adoptiv Jamie. Cred că vă amintiţi de Jamie, nu-i aşa? Ei n-ar vrea să stea nici la hotel şi nici la o pensiune obişnuită. Sora mea este foarte obosită, iar doctorul i-a recomandat să meargă la ţară pentru a face o schimbare şi a avea un repaus complet. Ne-am gîndit numaidecît la Beldingsville şi la dumneavoastră. Ar vrea să plece, dacă e posibil, la începutul lui iulie. Oare ar fi o îndrăzneală prea mare dacă v-aş ruga să-mi răspundeţi cît mai curînd? Rămîn din toată inima a dumitale,

 

                                                                                                                   Della Wetherby.

 

După ce a citit această scrisoare, Pollyanna a rămas cîteva minute pe gînduri. Apoi o idee care i-a trecut prin minte a făcut-o să scoată o exclamaţie şi, sculîndu-se brusc, s-a dus la mătuşa ei.

– Tanti dragă, strigă ea răsuflînd de oboseală, am o idee foarte bună. Ţi-am spus că o să se întîmple ceva care să-mi dea posibilitatea să-mi arăt talentele. Ascultă-mă: am primit o scrisoare de la domnişoara Wetherby, care îmi spune că doamna Carew şi familia ei doresc să petreacă vara la ţară şi mă întreabă dacă aş putea să le găsesc o gazdă convenabilă. Ei nu vor să meargă la vreun hotel şi nici la vreo pensiune, ci ar vrea să cunoască o familie care să-i primească. Mai întîi n-am găsit nimic, dar acum ştiu pe cine să le recomand; ghiceşte tanti.

–  Sărmana de mine, zise doamna Chilton, tu îmi scoţi sufletul cu graba ta. S-ar părea că ai numai doispre­zece ani, în loc să fii o fată cu judecată. Despre cine e vorba?

– Să găsim o familie care să primească pe doamna Carew şi pe Jamie. Am găsit-o.

– Chiar? şi de ce m-ar interesa asta pe mine? şopti doamna Chilton dezinteresată.

– Să-i primim aici, dragă tanti!

– Pollyanna! strigă doamna Chilton cu spaimă în glas.

– Te rog foarte mult să nu zici nu. Nu vezi dumneata că acesta este norocul care vine de la sine, norocul pe care-1 aşteptam? Camere avem destule, şi dumneata ştii că mă pricep să conduc gospodăria. Putem deci să-i primim bine, şi lucrul acesta o să-ţi aducă bani.

– Dar Pollyanna, înţelege-mă că nu pot transforma casa mea într-o pensiune – vila Harrington nu poate ajunge o pensiune! O, Pollyanna, nu pot suporta gîndul acesta!

– Dar nu va deveni o pensiune obişnuită. Aceştia pe care-i primim sînt prietenii noştri, musafiri care vin să ne vadă; numai că ei vor fi musafiri care plătesc şi în acelaşi timp ne vom bucura de tovărăşia lor şi vom avea şi bani, banii de care avem nevoie, scumpă mătuşica, accentua Pollyanna.

Un sentiment de mîndrie jignită făcu să roşească faţa doamnei Chilton, care se aruncă într-un fotoliu gemînd.

– Ei, şi cum o să faci tu toate acestea? o întrebă în sfîrşit. Tu nu poţi face toate treburile singură, copilă!

– O, nu, îi răspunse plină de bucurie, simţindu-se acum pe un teren sigur, ştiind că a ajuns la victorie. Voi putea să fac bucătăria si să supraveghez totul, şi sînt sigură că una din surorile mai mici ale Nancyei va veni să facă restul. Madame Durgin s-ar ocupa de spălat rufe, cum deja face şi acum. Vai, dragă tanti, va fi o plăcere! Îmi pare un lucru foarte frumos cum şi este în adevăr, să-mi cadă bani în mînă aşa pe negîndite.

– Îţi cad în mînă, într-adevăr! Mai ai multe de în­văţat, Pollyanna. Cînd vei cădea moartă de oboseală, după ce vei fi gătit şi vei fi făcut menajul, cînd vei fi aproape distrusă pentru a satisface pe alţii, atunci vei înţelege ceea ce spui acum.

– Bine, o să-mi aduc aminte, răspunse Pollyanna rîzînd. Dar nu voiesc să-mi fac inimă rea de pe acum; mă duc repede să-i scriu domnişoarei Wetherby. Cînd va veni Jimmy Bean după-masă, îl voi ruga să-mi pună scrisoarea la poştă.

Doamna Chilton nu-şi găsea astîmpăr în fotoliul.

– Pollyanna, aş vrea să-1 numeşti pe tînărul acesta pe numele lui adevărat.

– Da, afirmă Pollyanna, dar l-am cam uitat.

Cînd sosi Jimmy la ora patru, scrisoarea era gata. Pollyanna tremura încă de emoţie şi îndată îşi puse vizi­tatorul la curent cu cele aranjate.

– Şi voi fi aşa de fericită! adăugă, cînd isprăvi de spus toate planurile. Nu i-am mai văzut niciodată din iarna cînd am fost la Boston. Ţi-am vorbit de Jamie, nu-i aşa?

– Da, mi-ai vorbit, zise el cu un tremur nervos în voce.

– Ei, nu-i aşa că e splendid că vine şi el?

– Nu sînt convins că venirea lui poate fi un lucru splendid.

– Nu găseşti splendid că am acest noroc s-o ajut pe mătuşa mea? Află Jimmy că eu sînt încîntată.

– Mie mi se pare că va fi destul de neplăcut pentru tine, răspunse Jimmy cam iritat.

– Desigur, cîteodată, dar voi fi mulţumită să cîştig ceva şi la aceasta mă voi gîndi tot timpul. Vezi, dar, Jimmy cum devin negustoreasă?

Urmă o clipă de linişte, apoi tînărul o întrebă brusc:

– Ce vîrstă are Jamie ăsta acum?

– Nimeni nu ştie exact; îmi închipui că este cam de vîrsta ta. Sînt curioasă să ştiu cum îi merge acum. Am întrebat şi în scrisoare.

– Da, într-adevăr!

Pendleton privi scrisoarea pe care o avea în mînă şi oftă cu un aer de neîncredere. Se gîndea că ar trebui s-o rupă, s-o dea la oricare altul, s-o arunce undeva sau să facă orice ca s-o distrugă numai să n-o pună la poştă.

Jimmy îşi dădea seama că este gelos, că totdea­una fusese gelos pe acest tînăr. Acum, cînd iubea pe Pollyanna, era supărat şi nu mai voia să-şi arate gelozia. Pur şi simplu nu voia ca acest tînăr ce-i purta numele să vină aici la Beldingsville ca să le tulbure liniştea.

În cîteva zile se văzu că Jimmy nici nu rupsese scri­soarea şi nici n-o aruncase, căci Pollyanna primi un răs­puns prompt şi încîntător de la domnişoara Wetherby, şi la vizita lui următoare, Jimmy o auzi pe Pollyanna spunîndu-i:

– Fireşte, în prima parte a scrisorii îmi arată cît sînt ei de mulţumiţi cu răspunsul meu; aceasta nu te intere­sează. Restul însă vreau să ţi-o citesc. Contez mult pe tine Jimmy, şi sper că mă vei ajuta să le fac cît mai plăcută şe­derea lor aici.

– Da, desigur!

– Nu fi ironic, pentru că nu-ţi place numele lui Jamie, zise Pollyanna cu un ton de reproş şi cu o seve­ritate fină. Îl vei iubi şi pe el şi o vei iubi şi pe doamna Carew.

– Crezi asta? replică Jimmy, cu oarecare aroganţă. Să sperăm că dacă voi începe s-o iubesc pe acea doamnă, dînsa va fi aşa de amabilă să-mi plătească cu aceeaşi monedă.

– Fără îndoială. Acum ascultă. Scrisoarea aceasta este de la sora ei, domnişoara Della Wetherby, care este infirmieră la sanatoriu.

Şi Pollyanna, zîmbind mereu răutăcioasă, începu să citească:

“îmi ceri să-ţi spun tot ce mă interesează şi pe mine. Este o chestiune cam grea, totuşi, pe cît se poate, îţi voi îndeplini dorinţa. Pentru a începe, cred că o vei găsi pe sora mea cu totul schimbată. Noile interese, care au intrat în viaţa ei, au făcut minuni timp de şase ani. În momentul de faţă ea este puţin supărată şi obosită, dar un bun repaus o va vindeca repede. Vei vedea şi tu cît pare de tînără, de înfloritoare şi de mulţumită. Notează că am zis mulţumită.

          Lucrul acesta nu te va mira atît ca pe mine, deoarece erai prea tînără pentru a observa cît era de nenorocită, cînd ai venit tu la Boston. Atunci, pentru ea, viaţa era lipsită de orice speranţă şi de orice fericire; acum o găseşte plină de veselie şi de mulţumire.

          Mai întîi, îl are pe Jimmy, şi cînd îi vei vedea împre­ună nu vei mai avea nevoie să te informez ce înseamnă el pentru ea. Este drept că noi nu ştim bine dacă este Jamie al nostru, cel adevărat, însă sora mea îl iubeşte ca pe copilul ei propriu; l-a adoptat în mod legal, cred că ştii aceasta.

          Îţi mai aminteşti de Sadie vînzătoarea? Ei bine, tot căutînd s-o ajute şi să-i facă o viaţă mai plăcută, sora mea a tot mărit sforţările sale puţin cîte puţin, aşa de bine, încît acum are douăsprezece fete tinere care o consideră ca îngerul lor salvator. A înfiinţat o societate pentru tinerele lucrătoare. Poţi să-ţi închipui că lucrul acesta cere efort fizic şi consum nervos. Ajutorul ei cel mai preţios este secretara sa, Sadie Dean. O vei găsi mult schimbată şi pe această tînără; cu toate acestea ea este mereu aceeaşi Sadie Dean.

          Pe cînd pentru Jamie, bietul Jamie, cea mai mare în­tristare a vieţii sale este de a şti că nu va mai putea merge niciodată. Într-un timp, noi toţi nutream oarecare speranţe. Timp de un an, doctorul Ames a venit aici la sanatoriu şi l-a îngrijit aşa de bine, încît Jamie poate să meargă acum în cîrje. Bietul băiat va rămîne infirm toată viaţa. El şi-a păstrat într-o măsură minunată entuziasmul copilăresc şi plăcerea de a trăi. Un singur lucru ar putea să-l arunce într-o completă disperare şi să-i altereze inteligenţa, dacă ar descoperi că el nu este Jamie Kent, nepotul nostru. Cred că numai datorită forţei lui de sugestie şi de gîndire a ajuns să creadă că este adevăratul Jamie; chiar dacă nu este aşa, sper că el nu va şti aceasta niciodată”.

          – Aceasta este tot ce scrie despre ei, zise Pollyanna îndoind scrisoarea. Nu-i interesant?

– Da, într-adevăr! răspunse Jimmy cu un ton mai ridicat.

Se gîndea acum ce înseamnă pentru el două picioare sănătoase. Şi, de asemenea, ar fi dorit în acea clipă ca sărmanul invalid să aibă şi el parte de atenţie şi de gîndire din partea Pollyannei, dar nu prea multă!

– Nu este o greşeală, este ceva inviorător pentru sărmanul băiat, îşi zise el.

– Tu nu ştii nimic, Jimmy Bean, răspunse Pollyanna mişcată; eu însă îl pot înţelege, că un timp oarecare nici eu n-am putut merge şi deci ştiu ce înseamnă asta.

– Da, desigur, răspunse Jimmy mişcîndu-se agitat pe scaunul său.

Jimmy, văzînd faţa atît de radioasă şi ochii Pollyannei atît de strălucitori, nu mai era aşa de sigur dacă doreşte ca Jamie să vină la Beldingsville, căci vedea că, atunci cînd se gîndea la el, Pollyanna avea o înfăţişare cu totul deo­sebită.

 

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s