Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 2)


 

Cu o săptămînă înainte de Crăciun, Pollyanna trimise povestirea ei, acum scrisă bine la maşină, pentru a lua parte la concurs. Cîştigătorii urmau să fie anunţaţi de abia în aprilie; aşa scria în revistă. Pollyanna deci se pregătea pentru o lungă aşteptare cu o răbdare de filozof.

– Nu ştiu de ce, dar sînt mulţumită că va fi aşa, îşi zicea ea, căci toată iarna îmi voi putea închipui că voi cîştiga premiul întîi, şi dacă-1 cîştig voi fi fericită tot timpul. Dacă nu-1 cîştig cel puţin nu voi fi necăjită în timpul acestei lungi aşteptări şi la urma urmei, voi fi mulţumită cu un premiu mai mic.

Nu-i trecea deloc prin minte că s-ar putea să nu cîştige nimic. Povestirea ei, scrisă aşa de îngrijit la maşină de domnişoara Milly Snow, i se părea deja tipărită.

Crăciunul n-a fost un prilej de bucurie pentru castelul Harrington. Tanti Polly refuză să serbeze această zi şi avu o atitudine foarte hotărîtă încît Pollyanna nu putu să-i facă nici cel mai mic cadou.

În seara de Crăciun, John Pendleton veni să-i facă o vizită. Doamna Chilton se scuza, dar Pollyanna, obosită de o zi aşa de tristă petrecută cu mătuşa ei, îl primi cu bucurie. Cu toate acestea, bucuria ei avu şi o umbră de supărare, căci domnul Pendleton îi adusese o scrisoare dela Jimmy şi acea scrisoare nu conţinea decît planurile pe care el şi doamna Carew le făcuseră pentru o strălucită serbare de Crăciun la Societatea tinerelor funcţionare. Pollyanna nu prea avea chef să audă de serbări de Crăciun şi în special de Jimmy.

Însă domnul Pendleton nu părăsi subiectul nici după ce termină citirea scrisorii:

– Amîndoi fac lucruri mari! zise el îndoind scrisoarea.

– Da, desigur, răspunse Pollyanna, încercînd să schi­ţeze un oarecare entuziasm.

– Dar toate acestea se vor petrece în seara asta, nu? Mi-ar plăcea să fiu în mijlocul lor aşa pe neaşteptate.

– Da, zise Pollyanna tot cu un entuziasm forţat.

– Mă întreb însă şi încerc să-mi închipui cum va putea Jimmy “să fie Moş Crăciun” pentru cincizeci de tinere deodată.

– Cred că va găsi foarte plăcut acest lucru, răspunse Pollyanna.

– Se poate. Însă asta este cu totul altceva decît a învăţa să construieşti poduri, cred că eşti de acord. Îl cunosc pe Jimmy şi sînt convins că acele tinere fete nu vor avea niciodată mai multă plăcere decît vor avea cu el în seara aceasta.

– Da, desigur, bodogăni Pollyanna cu vocea înecată încercînd să nu arate pe faţă comparaţia ce o făcea între seara ei de Crăciun petrecută la Beldingsville singură numai cu John Pendleton şi seara celor cincizeci de tinere cu Jimmy petrecută la Boston.

Urmă o pauză în timpul căreia John Pendleton privea visător flacăra care juca în sobă.

– Doamna Carew este o femeie superioară, zise el însfîrşit.

– Da, într-adevăr! zise Pollyanna cu un entuziasm sincer.

– Jimmy mi-a scris tot ce face ea pentru tinerele fete, continuă el privind mereu focul. Spunea că a admirat-o totdeauna, dar niciodată aşa de mult ca acum cînd vede cine este ea în realitate.

– Doamna Carew este o bunătate de femeie, declară Pollyanna cu căldură. Este admirabilă în toate şi eu o iubesc mult de tot.

John Pendleton se întoarse spre Pollyanna şi cu o privire puţin răutăcioasă îi zise:

– Ştiu lucrul acesta, scumpa mea; şi poate mai este şi altcineva care o iubeşte.

Inima Pollyannei bătea puternic. Un gînd subit îi năvăli în minte: Jimmy! Oare domnul Pendleton îşi închipuie că Jimmy iubeşte pe doamna Carew în felul acesta?

– Vrei să spui că…? zise ea dar nu putut termina fraza.

John Pendleton se sculă.

– Vreau să spun… fetele tinere, răspunse cu un surîs răutăcios. Nu crezi oare că cele cincizeci de fete trebuie s-o iubească pînă la moarte?

– Da, fără îndoială, zise Pollyanna.

Dar gîndurile ei erau foarte răvăşite şi îşi lăsă par­tenerul să conducă conversaţia din acea seară mai mult singur.

John Pendleton făcu vreo două sau trei tururi prin cameră, apoi îşi reluă locul. Cînd începu să vorbească, su­biectul lui era tot doamna Carew.

Dar Jamie, străinul acesta pe care 1-a adoptat, este oare nepotul ei?

Cum Pollyanna nu răspunse nimic, el continuă:

– Este un băiat bun şi-1 iubesc. Este ceva distins în fiinţa lui. S-a ataşat mult de dînsa şi asta se vede, chiar dacă este sau nu rudă cu ea.

Din nou se aşternu liniştea, apoi cu o voce puţin schimbată John Pendleton continuă:

– Este ridicol cînd te gîndeşti că dînsa nu s-a măritat încă. Este încă o femeie foarte frumoasă, nu-i aşa?

– Da, da, fără îndoială, răspunse grăbit Pollyanna, o femeie foarte frumoasă!

Zicînd aceste vorbe, Pollyanna îşi zări chipul în oglin­da aşezată în faţa ei şi îşi dădu seama încă o dată că ea nu este o fată foarte frumoasă.

Şi John Pendleton continuă să bombănească satis­făcut, cu ochii mereu fixaţi la foc. Se părea că are mare poftă de vorbă. Totuşi, se sculă, îşi luă rămas bun şi plecă.

Cam de vreo jumătate de oră Pollyanna aşteptase ocazia să rămînă singură dar după ce el plecă ea simţi numaidecît lipsa lui. Acum îşi dădu seama că nu-i plăcea să rămînă singură numai cu gîndurile ei.

Situaţia se prezenta limpede pentru Pollyanna. Jimmy iubea pe doamna Carew şi de aceea fusese aşa de posomorît şi agitat după plecarea acestei doamne, şi numai din cauza aceasta venea aşa de rar să o vadă pe vechea lui prietenă, Pollyanna. De aceea…

Şi nenumărate amănunte din timpul cît au fost îm­preună vara trecută treceau acum fulgerător prin mintea Pollyannei.

Şi de ce să n-o iubească? Doamna Carew era desigur frumoasă şi încîntătoare. E drept că dînsa era mai în vîrstă decît Jimmy, dar tinerii iau adesea în căsătorie femei mai în etate decît ei. Şi dacă ei se iubesc…

În seara aceea Pollyanna adormi plîngînd.

În dimineaţa următoare, căută să dea altă înfăţişare lucrurilor. Încercă chiar cu un surîs plin de lacrimi să facă o probă cu jocul ei de mulţumire. Îşi aminti de unele lucruri pe care i le spusese Nancy cu mulţi ani în urmă: “Dacă există oameni în lume cărora nu le este de folos jocul tău, aceia nu pot fi, de bună seamă, decît o pereche de îndrăgostiţi, certaţi între ei”.

– Nu este vorba aici de ceartă sau de dragoste, se gîndea Pollyanna înroşindu-se. Chiar aş putea să mă bucur că el este fericit şi ea de asemenea, numai…

Pollyanna nu îndrăznea să termine fraza.

Desigur că acum cînd era sigură că Jimmy şi doamna Carew se iubeau, Pollyanna deveni foarte sensibilă la tot ceea ce ar fi putut să-i întărească această idee. Şi sufletul ei mereu agitat, găsi desigur confirmarea căutată mai întîi în scrisorile doamnei Carew:

“Îl văd adesea pe prietenul tău, tînărul Pendleton -scria ea într-o zi – şi îl iubesc tot mai mult. Aş vrea totuşi de curiozitate să merg pînă la obîrşia acestui sentiment, spre a mă convinge dacă într-adevăr l-am mai văzut undeva mai înainte.”

In felul acesta îi scria foarte des şi asta o făcea să simtă o nespusă durere în inimă, căci prin scrisorile acestea se arăta că prezenţa lui Jimmy în casa doamnei Carew era ceva foarte obişnuit.

Şi tot mai des, domnul Pendleton vorbea despre Jimmy şi despre ceea ce făcea Jimmy, şi totdeauna era pomenit şi numele doamnei Carew.

Chiar şi în scrisorile lui Sadie Dean se vorbea de Jimmy şi de ajutorul pe care i-1 da el doamnei Carew. Pînă şi Jamie, care scria mai rar, îi dădea următoarele informaţii:

“Este ora zece. Sînt singur aici şi aştept pe doamna Carew care nu s-a întors încă acasă. Dînsa şi Pendleton au luat parte la o serbare organizată pentru operele de ajutoare ale societăţilor”.

De la Jimmy însă, Pollyanna primea scrisori foarte rar şi ea îşi spunea cu tristeţe că poate să fie mulţumită pentru aceasta, deoarece dacă el nu vorbeşte decît de doamna Carew şi de tinerele fete, în scrisorile lui, eu trebuie să fiu mulţumită că nu-mi scrie mai des, oftă ea.

 

***

 

Şi astfel zilele iernii trecură una după alta. Ianuarie şi februarie au fost bogate în zăpezi şi gheaţă, iar martie veni cu vînturi năpraznice care loveau castelul, cu aşa furie, încît porţile şi ferestrele care nu erau prinse bine la locul lor se zgîlţîiau din toate încheieturile. Şi vîjîitul acesta napraznic al vînturilor aducea tristeţe şi ascuţirea neobişnuită a nervilor. Pollyanna nu găsea momentul po­trivit să joace jocul în astfel de zile.

Tanti Polly n-avea nici o bucurie. Era posomorită şi descurajată. Nu se simţea bine şi de aceea se lăsa pradă unei tristeţi fără margini.

Pollyanna nădăjduia să cîştige unul din premii, dar nădejdea ei scădea de la primul premiu pînă la ultimul. Pollyanna mai scrisese şi alte povestiri şi le trimisese dife­ritelor reviste, şi lucrul acesta o făcu să înceapă să creadă şi să se considere în rîndul autorilor de cărţi.

– O, ce bine că tanti Polly nu ştie nimic, îşi zicea ea încîntată. Astfel nu va putea să fie tulburată în caz că nu voi cîştiga.

Toată viaţa Pollyannei se concentra acum numai şi numai pentru tanti Polly care îşi dădea seama în ce stare de nervi a ajuns şi, de asemeni, cît de mult devotament îi arăta nepoata sa.

Într-o zi posomorită de martie, lucrurile au ajuns la punctul culminant. Sculîndu-se, Pollyanna privi cerul şi suspină; ştia că tanti Polly este mult mai indispusă în zi­lele noroase. Se coborî la bucătărie cîntînd cam forţat un cîntec mic, dar vesel. Trebuia să pregătească masa.

– Cred că azi am să fac prăjituri mici, zise confi­denţial cuptorului, căci ştiu că îi plac mult mătuşii Polly.

După o jumătate de oră bătu la uşa mătuşii sale.

Sculată deja? Ah, ce drăguţă eşti! Ţi-ai pieptănat singură părul?

– Nu puteam dormi şi a trebuit să mă scol, răspunse tanti Polly puţin cam obosită. Trebuia să-mi pieptăn părul fiindcă tu nu erai aici.

– Dar nici nu mă gîndeam că o să fii gata aşa de re­pede, dragă mătuşica, zise Pollyanna. Îţi va părea bine că n-am fost aici cînd vei auzi ce ţi-am pregătit.

– Nu cred, răspunse dînsa încăpăţînată. Nimeni nu poate fi mulţumit în dimineaţa aceasta. Vezi cum cade ploaia? Este a treia zi cu ploaie, săptămîna aceasta.

– Este adevărat, dar ştii că soarele apare şi mai frumos după mai multe zile de ploaie, zise Pollyanna zîmbind şi aranjînd dantelele şi mărgelele în jurul gîtului mătuşii sale. Acuma vino şi vezi ce am pregătit pentru dumneata.

Dar micile prăjituri n-au avut puterea s-o înveselească pe tanti Polly în dimineaţa aceea. Nimic nu era bun, nimic nu era de suportat în ochii ei, şi răbdarea Pollyannei era pusă la o grea încercare în timpul mesei. Pentru a face lucrurile şi mai greu de suportat, un burlan se desprinse de lîngă marginea ferestrei de la mansardă şi o scrisoare neplăcută sosi tot în aceeaşi zi. Pollyanna, potrivit prin­cipiilor sale, declară rîzînd că din partea ei este mulţumită că a venit acum şi că nu mai are grijă s-o aştepte. Toate aceste întîmplări neplăcute amînau munca obişnuită de dimineaţă pînă după-amiază, lucru care nu-i plăcea deloc doamnei Chilton.

– Pollyanna, ştii că este trei şi jumătate, iar tu n-ai făcut încă paturile?

– Nu tanti Polly, dar le voi face. Nu te tulbura pentru aceasta.

– Priveşte pendula, copilă. A trecut ora trei.

– Adevărat, însă n-are importanţă. Putem fi mulţu­mite că nu e încă ora patru.

– Cred că tu poţi fi mulţumită, răspunse doamna Chilton ironic.

Pollyanna începu să rîdă.

– Dar vezi, scumpă mătuşica, pendulele sînt lucruri care se acomodează după împrejurări. Am descoperit lu­crul acesta cînd eram la sanatoriu. Cînd se întîmpla vreun lucru care să-mi placă şi nu doream să treacă timpul re­pede, priveam acul care arăta orele; el mergea foarte în­cet. Altă dată, cînd trebuia să suport un tratament care-mi făcea rău ore întregi, priveam acul care arăta secundele şi astfel mi se părea că bătrînul timp îmi venea în ajutor fugind cît putea de repede. Astăzi privesc acul care arată orele pentru că nu vreau să treacă timpul aşa de repede, mă înţelegi? zise ea cu un zîmbet glumeţ, grăbindu-se să iasă pe uşă înainte ca tanti Polly să-i fi putut da un răspuns.

Aceasta desigur a fost o zi grea, şi seara Pollyanna era palidă şi obosită, fapt care era încă un motiv de îngrijorare pentru tanti Polly.

– Copilă, tu pari moartă de oboseală. Nu ştiu unde o să ajungem, mi-e teamă să nu te îmbolnăveşti.

– Nu te îngrijora, scumpă mătuşica, nu sînt bolna­vă deloc, răspunse Pollyanna întinzîndu-se pe pat; sînt numai obosită. Ah ce bine este să ai un pat! Totuşi sînt mulţumită că sînt aşa de obosită, că voi putea dormi mai bine.

Tanti Polly făcu un gest de nerăbdare.

– Mulţumită, mulţumită, mulţumită. Bineînţeles că tu eşti mulţumită, Pollyanna. Tu eşti mulţumită totdeauna pentru orice lucru. N-am mai văzut niciodată o fată ca tine. Ah, da, ştiu, aşa este jocul; dar eu găsesc că tu mergi prea departe. Această veşnică doctrină că putea fi şi mai rău mă enervează, Pollyanna. în adevăr, pentru mine ar fi o înviorare dacă măcar cîteodată tu nu ai fi mulţumită de toate nimicurile. Aceasta m-ar odihni. Încearcă o dată şi ai să vezi.

– Dar tanti… eu…

Pollyanna se opri şi privi pe mătuşa ei cu atenţie. Doamna Chilton, care îşi începuse lucrul, nu observă aceasta. şi Pollyanna, stînd culcată în patul ei, rămase cu un zîmbet curios pe buze fără să-şi termine fraza.

A doua zi dimineaţa, cînd se sculă, afară încă ploua, iar vîntul urla sinistru prin hornuri. Apropiindu-se de fe­reastră, Pollyanna scoase un oftat fără să vrea, dar îndată faţa ei se schimbă.

– O! Eu totuşi sînt mulţumităVai, era să uit. Trebuie să ţin minte să nu mă bucur de nimic astăzi, nici măcar o dată, zise Pollyanna punînd repede mîna la gură.

Pollyanna nu mai făcu prăjituri în dimineaţa aceea. Pregăti masa şi apoi se duse în camera mătuşii sale.

– Văd că plouă ca de obicei, zise doamna Chilton în loc de salut.

– Da, este ceva grozav, grozav de tot, bombăni Pollyanna. A plouat aproape în fiecare zi în săptămîna aceasta. Nici nu mai pot suporta un astfel de timp.

Tanti Polly o privi mirată, însă Pollyanna îşi întoarse faţa în altă parte.

– Dumneata te scoli acum? întrebă ea plictisită.

– Da, murmură tanti Polly cu o privire plină de mi­rare. Ce este, Pollyanna? Eşti încă obosită?

– Da, sînt obosită în dimineaţa aceasta. N-am dormit bine. Îţi pare noaptea aşa de grea cînd nu dormi.

– Ştiu aceasta. În urmă cu vreo două ceasuri m-am trezit şi eu, iar de atunci n-am mai putut dormi. Apoi, burlanul acesta şi acoperişul sînt stricate. Cum am putea noi să le reparăm? Spune-mi ce facem dacă plouă mereu? Ai golit vasele cu apă?

– Da, am şi pus altele, căci mai este o spărtură mai încolo.

– O nouă spărtură? Dacă merge aşa, se va strica tot acoperişul.

Pollyanna deschise gura şi începu să spună cu o voce foarte obosită:

– E foarte posibil. După toate aparenţele, nici nu mai poate fi altfel. Şi este aşa de plictisitor să te ocupi acum cu reparaţia acoperişului.

Zicînd aceste vorbe, ieşi din cameră.

– Este aşa de caraghios şi în acelaşi timp şi foarte greu, mi-e teamă să nu mă înşel, şopti ea coborînd la bu­cătărie.

Tanti Polly, din camera ei, o privea cu multă mirare. Ea avu ocazia să se mire de foarte multe ori în acea zi şi să-şi privească nepoata cu multă tulburare şi nelinişte. Nimic nu mai mergea bine pentru Pollyanna. Focul nu voia să ardă şi vîntu sufla aşa de tare încît dărîmă un geam şi încă o a treia spărtură apăru în acoperiş. Poş­taşul aduse Pollyannei o scrisoare care o făcu să plîngă cu toate că ea n-a pomenit nimic de conţinutul acelei scrisori.

– Nici chiar plînsul nu fusese ca lumea, iar după amiază surveniră atîtea întîmplări aducătoare de des­curajare şi tristeţe.

Ziua trecuse mai mult de jumătate cînd o bănuială se observă în privirea întrebătoare a doamnei Chilton. Pollyanna, chiar dacă a observat aceasta, nu se manifesta în nici un chip, pentru că nerăbdarea şi nemulţumirea ei nu se micşoraseră cu nimic.

Tîrziu, cam pe la orele şase seara, bănuiala doamnei Chilton a fost confirmată, iar privirea întrebătoare se transformă într-o privire veselă.

În sfîrşit, după o plîngere jalnică a Pollyannei, tanti Polly ridică mîinile cu un aer de disperare comică.

– Este destul, e prea destul, copilă, mă predau; mă declar învinsă. Acum poţi fi mulţumită dacă aceasta îţi face plăcere, zise ea cu un surîs trist.

–  Ştiu, scumpă mătuşă, dar dumneata ai zis… începu Pollyanna.

– Da, da, dar nu voi mai spune aceasta niciodată, în­trerupse dînsa hotărîtă. Ce zi mizerabilă a fost aceasta! N-aş vrea să mai petrec încă una la fel.

Rămase puţin descumpănită, se înroşi, apoi continuă greoi:

– În orice caz, aş vrea să ştii că îmi dau seama că în ultimul timp n-am jucat bine jocul, dar acum voi încerca. Unde este batista mea? zise ea scotocind prin poşetă.

Pollyanna se apropie repede şi vioi de mătuşa ei.

– Vai, dar mătuşica dragă, nu voiam… Aceasta nu a fost decît o glumă, zise ea tulburată. Nu m-am gîndit că dumneata o să înţelegi aşa lucrurile.

– Fără îndoială, replică tanti Polly cu vigoarea unei femei care detestă sentimentele şi care se sperie ca de moarte atunci cînd nu poate ascunde că inima ei a fost mişcată. Crezi că nu ştiam că vrei numai să glumeşti? Crezi că dacă vei fi încercat să-mi dai o lecţie, eu aş… eu aş…

Dar Pollyanna îşi înconjurase mătuşa cu braţele ei ro­buste şi o îmbrăţişa aşa de bine încît aceasta nu-şi mai putu termina fraza.

 

***

 

Pollyanna n-a fost singura care a trebuit să treacă printr-o iarnă grea. La Boston,.Jimmy Pendelton, cu toate sforţările făcute pentru a-şi folosi bine timpul şi gîndurile sale, descoperi că nimic nu putea să-i alunge viziunea unei perechi de ochi albaştri, rîzători şi nimic nu putea să-i depărteze din mintea lui o voce plăcută şi iubită.

Dacă se ducea la doamna Carew, asta nu-i aducea o prea mare bucurie, căci acolo îl vedea pe Jamie, iar Jamie îi aducea aminte de Pollyanna într-un fel nu tocmai plăcut.

Convins că Pollyanna şi Jamie se iubeau, şi deo­potrivă convins că el însuşi era ţinut departe şi că din consideraţii de onoare trebuia să-i lase drumul liber lui Jamie, el nu-şi mai punea în minte nici o întrebare. Nu voia să vorbească de Pollyanna şi nici să audă pe alt­cineva vorbind de ea.

Ştia că doamna Carew şi Jamie aveau noutăţi de la ea, dar, cînd ei îi vorbeu despre aceasta, se forţau să asculte cu toate că îi sfîşiau inima. Dar totdeauna încerca să schimbe subiectul discuţiei pe cît mai repede posibil şi căuta să-i scrie Pollyannei cît mai rar. Pentru Jimmy, o Pollyanna care nu era a lui, era doar un motiv de grijă şi de întristare; pentru aceasta a fost el foarte mulţumit cînd a părăsit Beldingsville pentru a-şi continua studiile la Boston, fiindcă fiind aşa aproape de Pollyanna şi totuşi aşa de departe ar fi fost o tortură pe care n-ar fi putut-o suporta.

La Boston se întovărăşise şi se alipise planurilor doamnei Carew pentru ajutorarea tinerelor fete func­ţionare şi îşi sacrificase tot timpul liber pentru această lucrare, fapt pentru care doamna Carew era mulţumită şi recunoscătoare.

Şi astfel a trecut iarna şi a venit primăvara, o primă­vară veselă cu zefirul ei dulce, cu mugurii delicaţi şi cu flo­rile care răspîndeau un parfum îmbătător. Cu toate acestea, pentru Jimmy această primăvară nu era deloc glo­rioasă, căci inima lui era chinuită de o descurajare adîncă.

– Cel puţin dacă ar putea să-şi aranjeze treburile şi să anunţe logodna dintre ei, îşi zicea el în sine tot mai des. Numai dacă aş putea şti ceva sigur şi atunci m-aş simţi oarecum mai bine.

În sfîrşit, într-una din ultimele zile de aprilie, dorinţa lui se îndeplini cînd află ceva sigur. Era într-o sîmbătă seară la orele zece şi Maria îl introduse în salonul de muzică zicînd:

– Mă duc să anunţ pe doamna Carew că sînteţi aici, domnule!

Intrînd în salon, se opri văzînd pe Jamie la pian, cu coatele pe clape şi cu capul ţinut între mîini. Pendelton era gata să se retragă cînd celălalt îşi ridică capul arătînd doi obraji roşii şi ochii strălucind de emoţie.

– Ei bine, Carew, rosti Pendleton, ţi s-a întîmplat ceva?

– S-a întîmplat! S-a întîmplat! strigă tînărul întinzîndu-şi mîinile în care Pendleton văzu o scrisoare deschisă. În sfîrşit a sosit. Şi tu ai fi avut o astfel de bucurie dacă toată viaţa ai fi fost într-o închisoare şi deodată porţile ţi s-ar fi deschis în faţa ta! Nu te-ai simţi tot aşa cînd ai avea posibilitatea să ceri mîna unei tinere fete pe care o iubeşti? Tu crezi că eu sînt nebun, dar ascultă. Se poate întîmpla totuşi să fiu, dar sînt nebun de bucurie, vreau să-ţi spun tot. Mă laşi? Trebuie s-o spun cuiva.

Pendleton ridică capul. Devenise puţin cam palid, dar vocea sa era hotărîtă cînd răspunse:

– Desigur, poţi să-mi spui, iubite prietene. Voi fi mulţumit să te aud.

Carew nu mai aşteptă răspunsul şi începu:

– Asta n-ar fi mare lucru pentru tine, desigur. Tu ai picioarele bune, libertate destulă, ambiţiile şi podurile tale. Pentru mine însă, aceasta este totul. Este o fericire să trăieşti o viaţă de om şi să poţi lucra ca oamenii, nu neapărat cu poduri sau diguri. M-am convins şi eu că este un serviciu cu care pot face şi eu treabă. Ascultă! Această scrisoare mă anunţă că o povestire pe care am compus-o eu a cîştigat premiul întîi de trei mii de dolari la un concurs. Cea de a doua scrisoare este de la un mare editor care acceptă să-mi publice prima mea carte. înţelegi acum de ce sînt nebun de bucurie?

– Da, da, ai dreptate! Eu te felicit, Carew, zise Jimmy cu căldură.

– Gîndeşte-te ce înseamnă asta pentru mine, că pot să fiu într-o zi independent, ca orice om. Gîndeş­te-te ce înseamnă ca într-o zi s-o pot face pe madam Carew să fie mîndră şi fericită că a făcut loc cu atîta dărnicie în casa şi mai ales în inima ei unui dezmoş­tenit al soartei, cum eram eu. Îţi închipui ce înseamnă pentru mine să fiu în stare să-i pot spune fetei: “Te iubesc,

da, te iubesc!”

– Da, da, adevărat spui, fratele meu! răspunse Jimmy

cu hotărîre, palid la faţă.

– Fără îndoială, ar fi mult mai bine să nu-i spun lucrul acesta chiar acum, continuă Jamie în timp ce un nor greu de tristeţe îi întunecase faţa aşa de radioasă pînă acum. Sînt mereu legat de acestea, zise el arătînd cîrjele. Nu pot uita ce-am păţit vara trecută cînd am văzut pe Pollyanna în primejdie.:. Înţeleg ce greu mi-ar fi să văd în primejdie pe fata pe care-o iubesc, fără ca să-i pot veni în ajutor cu nimic.

– O, dar Carew… începu Jimmy să vorbească cu o voce stinsă.

Carew ridică mîinile să-1 oprească.

– Ştiu ce ai de gînd să-mi spui, dar nu mai spune. Tu nu poţi înţelege. Nu eşti legat de două bastoane. Tu ai salvat-o atunci pe Pollyanna, nu eu. Atunci am înţeles ce s-ar petrece mereu între mine şi Sadie. Ar trebui să rămîn deoparte şi să privesc la alţii.

– Sadie! întrerupse iute Jimmy.

– Da, Sadie Dean. N-ai ghicit deloc sentimentele mele faţă de Sadie? se miră Jamie. Le-am ascuns eu oare aşa de bine?

– Ei, să ştii că te-ai comportat chiar foarte bine, prie­tene drag; n-am ghicit nimic, zise Jimmy vesel. Culoarea obişnuită a feţei îi reapăruse, iar ochii îi deveniseră dintr-o dată foarte strălucitori. Va să zică, Sadie Dean este…? Bun! Eu te felicit din nou cu adevărat, da, cu adevărat, cum ar zice Nancy.

Jimmy era foarte fericit datorită schimbării ce se produsese în sufletul lui, cînd a aflat că Jamie iubeşte pe Sadie şi nu pe Pollyanna.

Jamie roşi şi dădu din cap cam trist.

– Nu, nu mă felicita, că nu i-am vorbit încă despre acest lucru. Mi se pare totuşi că ea ştie. Dar pe cine cre­deai tu că iubesc?

Jimmy nu îndrăzni să spună, dar în cele din urmă zise:

– Mă gîndeam că iubeşti pe Pollyanna.

Jamie surîse muşcîndu-şi buzele.

– Pollyanna este o fată încîntătoare şi o iubesc, dar nu în felul cum îţi închipui tu, ea însă nu mă iubeşte în nici un chip. De altfel, eu cred că altcineva ar avea ceva de spus în chestiunea asta.

Jimmy se roşi din nou ca un băiat fericit şi sigur pe acţiunile sale.

– Cine este deci acela? întrebă el încercînd să vor­bească pe un ton dezinteresat.

– Cine? John Pendleton.

– John Pendleton! strigă Jimmy întorcîndu-se mai atent spre Jamie.

– Cine vorbeşte de John Pendleton? zise doamna Carew venind în camera lor.

Jimmy, care vedea că speranţele se spulberă pentru a doua oară, cu greu îşi adună gîndurile spre a saluta pe doamna Carew şi a-i da atenţia cuvenită. Jamie însă, neintimidîndu-se de loc, răspunse triumfător şi sigur:

– Tocmai îi spuneam că eu cred că între John Pendleton şi Pollyanna există unele relaţii de dragoste.

– Pollyanna! John Pendleton!

Doamna Carew se aşeză pe scaunul cel mai apropiat. Dacă cei doi tineri n-ar fi fost prea preocupaţi de chesti­unile lor proprii, ar fi putut observa că surîsul îi dispăruse de pe buze, iar privirea ei devenise oarecum temătoare.

– Desigur, zise Jamie. Amîndoi aţi fost aşa de orbiţi vara trecută? Nu era el totdeauna cu ea?

– Bine dar el era cu fiecare din noi în acelaşi timp, şopti doamna Carew.

– De altfel aţi uitat ziua cînd noi eram de părere că ar fi posibilă o căsătorie a lui John Pendleton, că Pollyanna s-a roşit toată şi a spus în cele din urmă că şi el se hotărîse odinioară să se căsătorească? Nu vă mai aduceţi aminte de aceasta?

– Da, mi se pare că mi-ai vorbit cîndva de aceasta, şopti din nou doamna Carew.

– Dar eu pot să explic foarte bine lucrul acesta, zise Jimmy. John Pendleton a avut o chestiune de dragoste cu mama Pollyannei.

– Mama Pollyannei! se miră deodată doamna Carew şi Jamie.

– Da. El o iubea în timp ce ea iubea pe altcineva, un preot cu care s-a căsătorit – tatăl Pollyannei.

– Vai! zise doamna Carew cu un oftat de uşurare, pentru aceasta nu s-a mai căsătorit el niciodată!

– Da, zise Jimmy. Se vede prin urmare că nu-i nici un motiv să credeţi că o iubeşte pe Pollyanna.

– Din contră, aceasta confirmă părerea mea, zise Jamie; el a iubit pe mama ei, este deci natural s-o iu­bească şi pe fiica ei.

– Vai dragă Jamie, cum îţi place să faci istorioare! zise doamna Carew cu un rîs nervos. Fata este prea tînără pentru dînsul. El trebuie să se căsătorească cu o femeie nu cu o fetiţă, asta în cazul cînd s-ar hotărî vreodată să facă pasul acesta, se corectă ea roşindu-se.

– Se poate, dar dacă el o iubeşte pe fetiţă? replică Jamie încăpăţînîndu-se. Gîndiţi-vă puţin, am primit noi vreo scrisoare de la Pollyanna în care să nu scrie că John Pendleton este la ea? De asemeni şi el în toate scrisorile vorbeşte de Pollyanna.

Doamna Carew se sculă în picioare.

– Da, este adevărat, însă… şi părăsi salonul fără să-şi termine fraza.

Cînd reveni peste cinci minute se arătă foarte sur­prinsă cînd văzu că Jimmy plecase aşa de repede.

– Eu credeam că el o să meargă cu noi la masa fe­telor noastre, zise ea.

– Şi eu la fel. însă mi-a spus că nişte chestiuni nepre­văzute îl silesc să părăsească oraşul. Dar drept să spun n-am fost tocmai atent la ce mi-a spus pentru că mă gîndeam în altă parte.

Şi cu o bucurie vădită, Jamie aşeză cele două scrisori în faţa doamnei Carew.

– Ah, dragă Jamie, strigă dînsa după ce le citi, cît de mîndră sînt de tine!

Apoi, deodată ochii ei se umplură de lacrimi văzînd bucuria nesfîrşită ce strălucea pe faţa băiatului.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s