Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 3)


Pollyanna puse tocul jos şi-şi frecă încheietura amor­ţită. Potrivit cu calendarul, era început de iunie, doi iunie. Dar termometrul indica altfel. Sufrageria unde se afla Pollyanna împreună cu Jimmy era încăperea cea mai ră­coroasă din toată casa, însă şi aici domnea o zăpuşeală ca aceea dintr-un cuptor.    Dimineaţa, prin fereastra larg des­chisă se vedeau florile proaspete din grădină, care însă acum erau istovite de dogoarea soarelui. Fără să vrea, Pollyanna se gîndea la un cîine care gîfîie cu limba scoasă.

Şedea de o parte a mesei, iar în faţa ei era Jimmy. În dreapta şi-n stînga, se vedeau cutii albe aşezate unele pes­te altele. Jimmy spusese că acestea-i aminteau de nişte morminte împodobite cu coloane albe de marmură, iar Pollyanna se încruntase şi, ca să-şi arate supărarea, trăsese liniuţa la un “t”, dintr-o mişcare bruscă.

Cutiile albe conţineau invitaţii la nuntă. Cele din dreapta Pollyannei erau completate cu adresele, iar cele din stînga îşi aşteptau rîndul. Ca să poată scrie citeţ, trebuia să-şi concentreze atenţia asupra fiecărei litere, încercînd să uite conţinutul plicurilor albe:

          “Doamna Polly Chilton are onoarea a vă face cunos­cut căsătoria nepoatei sale”... Cînd ajungea aici, Pollyanna se lăsa în voia gîndurilor. O invitaţie la nuntă, desigur, nu conţinea nimic deosebit: te poţi aştepta oricînd să primeşti aşa ceva, mai cu seamă în iunie. Asemenea bileţele o inte­resau întotdeauna, totuşi, nici unul nu-i dăduse emoţii ca cele din faţa ei. Ce e drept, de astă dată doamna Polly Chilton făcea cunoscut căsătoria nepoatei sale Pollyanna Whittier cu domnul James Pendleton. Pollyanna se împo­trivise, spunînd că invitaţiile erau încă o cheltuială în plus:

– Nu e nevoie, tanti Polly. La noi, toată lumea ştie că mă căsătoresc. O să scriem celor de departe dacă vrem să ştie şi ei, iar ceilalţi o să afle mai curînd sau mai tîrziu.

Tanti Polly însă interveni cu o insistenţă deosebită:

– Eşti extraordinară, Polîyanna! Nu cumva crezi că e un lucru fără importanţă căsătoria unei fete din neamul nostru?

– Nu vreau să spun una ca asta, tanti Polly, dar e o cheltuială în plus, şi-mi pare rău cînd te văd scocotind pînă te doare capul, să mai scoţi bani de unde nu-s. Dar dacă dumneata crezi că nu se poate altfel, mă supun. To­tuşi, dacă în locul invitaţiilor litografiate am face invitaţii tipărite, ar fi mai ieftin, ce zici?

– Tipărite?!

Tanti Polly se lăsă pe speteaza scaunului, supăra­tă foc.

– Uneori cred că nu m-am priceput să-ţi dau edu­caţie, Pollyanna. Sînt lucruri pe care nu le pricepeai cînd erai fetiţă mică, dar ştiu că, chiar dac-aş trăi numai cu pîine şi cu apă pînă voi muri, tot vom face nunta cum se cuvine pentru o fată de neam ca tine.

Iată din ce cauză, la început de iunie, masa din sufra­gerie gemea de cutii, şi de ce Pollyanna îşi freca înche­ietura amorţită. Jimmy care tocmai adăuga înflorituri la o adresă o privi zîmbind.

– Are să fie de ajuns cînd vor fi expediate toate acestea, ce zici? Orice fiinţă care ne ştie numele, pe-al tău sau pe-al meu, va afla de îndrăzneaţă noastră încercare!

Pollyanna surîdea în gol cu gîndul aiurea.

– Dacă aş scrie o carte, Jimmy, ar fi deosebită faţă de toate cele pe care le-am citit!

În ochii lui Jimmy hazul se îmbina cu duioşia.

– Nu cumva ai de gînd să te apuci din nou de litera­tură?

Pollyanna se opri din rîs. Îi povestise odată lui Jimmy că a scris pe vremuri povestiri pentru un concurs, că le-a copiat la maşină şi le-a trimis editorilor pe rînd şi că s-au întors toate ca porumbeii călători la porumbar. Ea nu se supăra deloc că o necăjeşte, dimpotrivă, îi plăcea să-1 vadă părăsindu-şi rolul de îndrăgostit, ca să redevină cel de altădată. Îndrăgostitul îi părea încă străin, un arhanghel care, trecîndu-i braţul pe după mijloc, o ridica în slăvi. Se simţea mai sigură cînd călca pămîntul. Jimmy, care o ne­căjea, era iar băieţelul de altădată cu care se jucase, cu care se certase, căruia îi luase apărarea cînd n-avea încă prieteni, băiatul cu care era obişnuită. Pe Jimmy cel nou îl iubea, dar despărţirea de camaradul de joacă de altădată ar fi fost cea mai dureroasă.

– Se prea poate să mă apuc iar de literatură, răs­punse fata pătrunsă de seriozitate, şi se prea poate să nu mă apuc. Nu m-am hotărît încă ce am să fac după ce-ţi voi găti mîncarea şi-ţi voi cîrpi ciorapii. Dacă mă hotărăsc însă să scriu o carte, să ştii, Jimmy, că ea se va deosebi de cele­lalte. Mai toate se termină cu o căsătorie, ca şi cum aceas­ta ar fi sfîrşitul lumii, dar eu cred, Jimmy, că e tocmai contrariul: căsătoria e începutul.

Jimmy cel mic cedase locul arhanghelului. Înconjura masa, o cuprindea în braţe şi, plecîndu-şi capul, îşi lipea obrazul de al ei. Uitaseră de adresele ce mai trebuiau scri­se. O sărută, dar tresări zărindu-i ochii în lacrimi.

– Pollyanna, drăguţa mea, ce ai ? De ce plîngi ?

– Sînt fericită, Jimmy… Sînt fericită, nici eu nu ştiu de ce.

– Şi eu sînt fericit, şi ştiu de ce: Mi-eşti dragă!

Se aşeză pe marginea scaunului, lîngă Pollyanna, o cuprinse din nou şi se strădui să fie serios. Lucru greu în asemenea situaţie.

–  Pollyanna, mă gîndesc la un lucru serios şi aş vrea să ştiu şi părerea ta.

– Spune! Pollyanna se sili la rîndul ei să fie serioasă.

– Am vorbit azi cu unchiul John, mai bine zis, am în­cercat să vorbim, căci am fost întrerupţi. Mi-a spus că-mi va da şi de aici înainte suma pe care mi-o dădea cînd am intrat în liceu.

Cînd era vorba de Jimmy, Pollyanna era numai ochi şi urechi. O uşoară nemulţumire în glasul tînărului şi fruntea puţin încruntată vesteau cele ce aveau să urmeze.

–  Mie nu-mi prea place, zise Jimmy. Îmi este greu să-ţi explic, dar am să încerc. Din copilărie am depins de oameni de la care nu aveam ce să aştept. Sînt sătul de ajutorul altora.

–  Domnul Pendleton… începu Pollyanna, dar Jimmy o întrerupse.

– Ascultă dragă, de la ora trei încolo vei avea drep­tul să-i zici “unchiul John”, dar poţi să începi de pe acum.

– Bine. Deci, voiam să spun că unchiului John asta n-are să-i placă. El te socoteşte al lui.

– Ştiu, şi nu vreau să-1 supăr, dar mă bucuram la gîndul că voi fi singur în stare să-mi întreţin familia. Îţi cer prea mult dacă te rog să te mulţumeşti cu ce aduc eu?

– Prea mult? Jimmy!

Cînd Pollyanna îl privea cu reproş, nu-i rămînea decît să accepte propunerea ei. Apoi îşi aminti că voise să-i explice ceva.

– Cred că am găsit soluţia care să-i împace pe toţi: unchiul John n-are să fie jignit, demnitatea mea n-are să sufere şi mătuşa ta va fi mulţumită. Voi accepta banii un­chiului John şi-i vom da mătuşii tale. N-o să-i spunem cît cîştig eu, ci doar că putem dispune de suma asta, iar tanti Polly o să se bucure că şi-a dat nepoata după un inginer care cîştigă binişor.

Pollyanna îşi împreună mîinile întocmai ca altădată. Era iarăşi fetiţa care-1 găsise pe Jimmy disperat, la o mar­gine de drum.

– Minunată idee, Jimmy. Tanti Polly va rămîne în casa ei şi totul va fi bine. Nu cred că i-ar fi plăcut să stea într-un apartament mic, într-un oraş unde nimeni n-a au­zit de neamul ei.

– Ei, acuma s-a rezolvat.

Jimmy răsuflă uşurat, apoi zise:

– De altfel, înţelege te rog, domnişoară Pollyanna Whittier, că nu-ţi pretind să-ţi legi soarta de a unui om sărac pe toată viaţa. Am de gînd să devin milionar.

Pollyanna îşi lipi obrazul de braţul logodnicului ei.

– Nu ştiu ce mi-ar plăcea mai mult: să-mi leg soarta de a unui om sărac sau de a unui milionar, dacă aşa ţi-ai pus de gînd.

– Nu ţin numai la bani, explică Jimmy, dar vezi că în profesiunea mea a cîştiga mulţi bani înseamnă să-ţi faci un renume.

– Îţi propun să încerci ambele variante, şi ai să vezi pe urmă care-ţi place mai mult. Dacă te deprinzi cu sără­cia de dragul altora, putem împărţi banii la săraci.

La gîndul că ar putea să împartă un milion de dolari, Pollyanna surise fericită.

– Dacă-i aşa, dacă-i putem face lui tanti Polly o via­ţă mai îmbelşugată, mă bucur că şi-a pierdut averea. Ia gîndeşte-te, e un mod plăcut prin care învăţ să fac eco­nomie.

Jimmy se plecă să citească mai bine în ochii fetei.

Jocul tău, mereu jocul, aşa-i dragă? Pollyanna îl privea şi ea cu dragoste.

Rămaseră multă vreme aşa, vorbind, făurind planuri de viitor, bucurîndu-se dinainte de strălucirea zilelor ce vor veni şi întorcîndu-se iar la prezentul atît de frumos pe care nimic nu-1 mai putea schimba.

Cînd ziua era pe sfîrşite, veni şi tanti Polly.

– Ce zăpuşeală! zise ea, şi-şi făcea vînt energic încît era obositor s-o priveşti. Aţi terminat cu invitaţiile sau mi se pare ?

Pollyanna roşi ca o vinovată. Jimmy plecă fruntea ca să-şi ascundă rîsul.

– Nu, nu chiar, bombăni PoUyanna, am avut de dis­cutat.

***

          În dimineaţa zilei de cincisprezece iunie, orăşelul se trezi sub răpăiala ploii care bătea în ciment. Nu era o ploaie de primăvară care să spele praful. Cerul era de plumb, norii mohorîţi atîrnau greu, fără rază de lumină între ei. Străzile deveniseră canale de apă, iar florile se îndoiau greu din cauza ploii. Doamna Chilton intră în vîrful picioarelor în odaia nepoatei ei.

– Pollyanna, ia te uită! după două săptămîni cu soare, ce ploaie… Tocmai la nunta ta! Mai mare necazul…

Pollyanna o privi voioasă.

– Mătuşico, mai bine aşa, are să fie mai răcoare. Şi apoi, dacă plouă azi, o să avem vreme frumoasă la mare.

Dar tanti Polly nu se mulţumea cu una cu două.

– Aveam de gînd să servesc băuturile în grădină, dar acum nu mai poate fi vorba de asta nici dacă ar sta ploaia, pămîntul e desfundat.

– Vezi ce bine e că ai casă mare şi frumoasă, răspun­se Pollyanna, ia gîndeşte-te ce-ar fi fost dacă n-ai fi avut loc să primeşti pe toată lumea.

Tanti Polly era tot nemulţumită.

– O nuntă pe ploaie e deprimantă. Vorba ceea: “Fe­rice de mireasa pe care o vede soarele!”

– Credeam că se zice: “Ferice de mireasa pe care o bate ploaia”, răspunse Pollyanna.

– Nu, nu, nu-mi amintesc de-aşa ceva.

Tanti Polly se stăpîni, apoi surise fără să vrea, pe cînd Pollyanna izbucni în rîs.

– E tot una, tanti Polly, fac eu o altă zicătoare, nou-nouţă: “Ferice de mireasa care se mărită cu Jimmy, pe soare ori pe ploaie!”

Pentru nunta nepoatei sale, doamna Chilton se con­dusese numai după ideile ei proprii, nu ţinuse seamă de rugăminţile fetei de a face puţină economie, ba nici nu-i ceruse părerea. Cînd se căsătorea un membru al familiei Harrington, anumite lucruri erau obligatorii, orice s-ar fi întîmplat. Procedase în consecinţă aşa cum credea ea că trebuie s-o facă.

– Orice aş face, casa trebuie s-o vînd, îşi spunea ea mîhnită, din venitul ce-mi mai rămîne nu pot s-o ţin.

Pollyanna îi spuse chiar atunci că Jimmy avea de gînd să-i trimită bani în fiecare lună şi că ideea fusese a lui.

Pollyanna, nu pot primi de la voi, izbucni doamna Chilton.

– Ba trebuie să primeşti, tanti Polly, stărui Pollyanna, gîndeşte-te cît de mult îţi datorez şi cît de bine ne pare că-ţi putem oferi şi noi ceva. Dacă refuzi, o să ne pară foarte rău, adăugă ea cu fermitate.

– Nu se poate să-mi daţi o sumă atît de mare, afară doar dacă Jimmy ar cîştiga grozav de mult…

– Aşa şi este, tanti Polly, cîştiga foarte mult, şi-a fost ideea lui, de aceea te şi rog să nu refuzi şi să nu ne superi.

Tanti Polly a fost nevoită să primească. Se învoi mai uşor, gîndindu-se astfel că Pollyanna avea să-şi regăsească în fiecare vară vechiul cămin, cînd tinerii aveau să se mute la oraş. Îşi amintea că din copilărie îi plăcuse Pollyannei

viaţa la ţară, iar apoi îşi aminti că se opusese acestei că­sătorii şi-i păru rău. Încerca să-şi potolească remuşcarea: “Nu că aş fi avut ceva împotriva lui Jimmy personal, dar o Harrington nu se poate mărita după oricine”.

Acum cînd ştia că nu va fi nevoită să facă economie la sînge după nuntă, doamna Chilton nu-şi modificase sub nici o formă planurile, iar pregătirile le făcea cu altă dispoziţie. Era iarăşi aşa cum fusese înainte de moartea soţului ei, cînd a comandat tortul de nuntă şi a ales florile la florărie.

Din partea unor oameni care învăţaseră jocul mulţu­mirii te puteai aştepta să primească ploaia în ziua nunţii ca făcînd parte din joc. Pe la orele şase seara, trăsuri stropite cu noroi, trase de cai de pe care curgea apa, au luat-o pe drumul care ducea la vechea casă a neamului Harrington. Maşinile se opreau la poarta doamnei Chilton, şoferii să­reau de la volan ca să întindă umbrele deasupra capetelor celor invitaţi. Alţi musafiri veneau pe jos înotînd prin no­roi în mantale de ploaie, sub umbrele deschise ca o proce­siune de ciuperci, dar, cu toate acestea, de pretutindeni, se auzeau rîsete şi oamenii erau veseli. Dacă tîrguşorul jucase vreodată jocul mulţumirii, atunci de bună seamă că îl juca în seara aceea din toată inima.

Pollyanna făcuse voia mătuşii ei, mai în toate, şi ac­ceptase să trimită chiar şi invitaţii. De asemenea, după o oarecare opoziţie, se învoise să comande un tort de nun­tă cît turnul Babei de înalt. În sfîrşit, primi ca un grădinar să împodobească salonul, deşi pretindea că împreună cu Jimmy ar fi putut face acelaşi lucru, şi tot aşa de bine, luînd flori din grădină. Într-o singură privinţă Pollyanna a fost de neînduplecată: toţi prietenii ei trebuiau să fie poftiţi la nuntă, fără deosebire de situaţie sau clasă socială.

– Uite ce-i, tanti Polly, încercase ea să-i explice avînd pe faţă întipărită teama că nu va reuşi să se facă înţeleasă. Aş fi bucuroasă să nu vină nimeni altcineva, decît familiile noastre, dar trebuie să poftim şi străini, Nelli Mahoney şi doamna Benton; e bine să fie invitate şi ele.

Tanti Polly muşca din creionul cu care trecea invitaţii pe listă.

– Ciudată fiinţă mai eşti tu! N-am nimic împotriva doamnei Benton, e o persoană onorabilă, nu mă îndoiesc de asta, şi Nelli Mahoney ne-a fost foarte devotată. Dar, de aici pînă la a le invita la nuntă…

– Bine, atunci să invităm numai familia, şi n-avem nevoie de un tort chiar aşa de mare, răspunse Pollyanna veselă.

– Trebuie să ţinem seama şi de părerea celorlalţi, ca de exemplu a doamnei Carew, adică, voiam să zic, doamna Pendleton. Ea frecventează societatea cea mai aleasă.

Aşa e, răspunse Pollyanna, dar tanti Ruth – Jimmy ţine să mă obişnuiesc de pe acum să-i zic aşa ca să nu mă încurc mai pe urmă – e tocmai persoana căreia îi plac oamenii aşa cum sînt. Sadie, pe care ea o tratează ca pe o fiică, era vînzătoare într-un magazin, asta ştii şi dum­neata. Aş vrea ca tanti Ruth să facă cunoştinţă cu Nelli Mahoney; i-ar plăcea aşa cum e, cu micile ei ciudăţenii cu tot.

– Cu limbajul ei, şi aşa cum se îmbracă ea, cam ex­centric? adăugă tanti Polly necruţătoare.

Pollyanna roşi ca şi cum cuvintele aspre ar fi atins-o pe ea însăşi.

Cu toată împotrivirea lui tanti Polly, în ziua nunţii participase o mulţime de oameni, oameni care înfruntară toate greutăţile, ca să nu mai vorbim de băltoace şi de noroi. În vestiar se îngrămădeau mai multe mantale ude de ploaie, umbrele din care picura apă şi mai mulţi galoşi plini de noroi. În schimb în saloanele luminate frumos, se auzeau numai rîsete şi se vedeau numai chipuri mulţu­mite. Toată lumea înţelese că la nunta Pollyannei lacri­mile n-aveau rost.

John Pendleton ţinea loc de tată al miresei, iar Paul Ford avea să oficieze slujba. Preotul parcă vedea fetiţa care vorbindu-i despre “cuvintele îmbucurătoare” îl făcuse să vadă sub altă lumină menirea sa de preot. “Ar fi nevoie de o Pollyanna în fiecare biserică1‘, spunea el adeseori şi cu greu s-ar fi găsit în tîrguşor cineva care să nu fie de aceeaşi părere..

John Pendleton îşi amintea că fusese un om posomorît, acru, care ţinea toată lumea departe de casă şi de sufletul lui. Cu greu îi venea să creadă că el, cel de acum, şi John Pendleton din pădure erau unul şi acelaşi om.

– Aş fi fost recunoscător oricui mi-ar fi salvat viaţa, îşi zicea el urcînd scara, dar Pollyanna a făcut mai mult decît atît, m-a făcut să iubesc viaţa.

Sus îl aştepta Pollyanna în rochie de mireasă, cu voal şi cu lămîiţa pe care tanti Polly i-o pusese în părul mătă­sos. Se opri o clipă s-o privească. Era tulburător de fru­moasă, încît trebui să facă o sforţare să poată vorbi.

–  Pollyanna, eşti cea mai frumoasă mireasă pe care am văzut-o vreodată.

– O, unchiule!

Era prima oară cînd îi zicea “unchiule”. Emoţia îl cu­prinse din nou. Se aplecă şi o îmbrăţişa.

– Mi-e teamă că nu prea semăn cu o mireasă, spuse Pollyanna trecîndu-şi braţul pe sub braţul lui. Mai toate miresele sînt speriate, nu-i aşa? Dar eu sînt aşa de fericită că inima parcă mi se strînge. E drept, adăugă ea cu o voce în care vibra toată dragostea ei, că altele nu se mărită cu Jimmy!

Pollyanna se miră că ceremonia fusese atît de scurtă. După luni şi luni de zile petrecute cosînd la nenumărate albituri, după atîtea ceasuri irosite cu expedierea invita­ţiilor de nuntă, era lucru de mirare că după o cuvîntare de cîteva minute pastorul îi spuse “doamnă Pendleton”, urîndu-i fericire în viaţă şi apoi încheie.

Dacă urările ar avea vreo influenţă asupra mirilor, atunci nici o altă pereche tînără n-ar fi intrat în căsnicie sub auspicii mai fericite.

Dacă în ceasurile de restrişte, cînd tanti Polly îşi pier­duse averea, s-au găsit prieteni care s-o îmbărbăteze pe Pollyanna mărturisindu-i cît făcuse ea pentru ei, dar afec­ţiunea lor manifestată în ceasul acestei mari bucurii era şi mai mare. Pollyanna ar fi început să plîngă, de n-ar fi fost bătrîna Tibbetts care era atît de surdă, încît nimic n-o pu­tea împiedica să spună ce voia şi trebuia s-o asculţi. După ce o îmbrăţişa pe Pollyanna, doamna Tibbetts îl privi pe Jimmy cu o atenţie sporită.

– Lăsaţi-mă să-1 privesc pe tînărul care pretinde că o merită pe Pollyanna Whittier.

– Nu, nicidecum nu pretind una ca asta, doamnă Tibbetts, pe cuvîntul meu, răspunse Jimmy.

Fiindcă nu auzea, umilinţa din cuvintele tînărului nu o impresiona. Cu o asprime ce dezarmează, ea continuă:

– Dacă ai de gînd s-o superi vreodată, domnule Pendleton, sper că va trimite să mă cheme. Aş şti să te ajung chiar de ai fi la capătul pămîntului şi te-aş ucide cu mîna mea.

– Apreciez intenţia, doamnă, şi-ţi mulţumesc antici­pat, numai să te ţii de cuvînt, răspunse Jimmy strîngîndu-i mîna cu putere.

Cele cîteva cuvinte schimbate erau binevenite şi toată lumea rîse. Pînă şi musafirii din camerele învecinate care nu ştiau ce se petrecuse au început să rîdă luaţi de curen­tul unei veselii molipsitoare. Chiar şi vremea se îmbuna. Cînd Pollyanna se urcă în odaia ei ca să se schimbe, cine­va strigă: “A ieşit luna!” şi aşa şi era. Norii întunecoşi se împrăştiaseră, şi luna se arăta plină şi atît de luminoasă, încît totul pălea în comparaţie cu ea, pînă şi stelele. Ra­zele sale argintii se răsfrîngeau în stropii de ploaie de pe frunze şi din iarbă. Fiecare băltoacă în drumul plin de noroi părea ca o scoică, iar în aerul răcorit se înălţau mi­resmele florilor spălate de ploaie.

Musafirii ieşiseră afară să vadă tînăra pereche urcînd în maşina lui John Pendelton. Pe unii îi podideau lacri­mile, dar erau bucuroşi că pe întuneric şi le puteau şterge fără a fi văzuţi. În clipa cînd maşina porni, Nancy se avîntă şi aruncă în urma tinerilor o gheată veche. Alesese anume una de-a lui Timotei; cu cît era mai lăbărţată şi mai veche, cu atît era mai sigur că va purta noroc tinerilor. Gheata căzu la mijlocul drumului, împroşcînd noroi. Nancy se în­toarse lîngă soţul ei şi se sprijini de umărul lui ca să poată plînge în voie.

– Da, da, ştiu şi mă bucur; dar n-are să mai locuiască printre noi, şi fără ea orăşelul n-are să fie ce-a mai fost, niciodată.

În maşină nu erau lacrimi. Nici nu apucase bine să închidă uşa, că Jimmy o îmbrăţişase pe Pollyanna şi o sărută adînc, şoptindu-i:

– Dragostea mea!

Pollyanna se ascunse în braţele lui vînjoase.

– Sînt mai fericit decît oricare altul în locul meu, spu­se Jimmy cu duioşie. Gîndeşte-te că aproape toată viaţa mea m-am mulţumit cu ceea ce mi-a hărăzit soarta: am crescut fără mamă, cu un tată adoptiv, un om foarte bun, ce-i drept, şi sub un nume care nu-i al meu cu adevărat. Acum, în sfîrşit, am şi eu pe cineva care e numai al meu.

Pollyanna se strînse mai tare lîngă el.

– Acum am şi eu pe cineva care e numai al meu, spuse ea cu blîndeţe.

– Cred şi eu. Sînt al tău nu numai cu trupul, ci cu sufletul şi cu mintea, fiindcă tu ai făcut ceva din mine, Pollyanna. Mi-ai dat totul. De nu erai tu, ajungeam un muncitor sau un vagabond.

Pollyanna se îndreptă.

– De cînd sînt, n-am mai auzit o asemenea prostie.

Vorbise atît de tare, încît o auzi şoferul care îşi în­chipui că între tineri începuseră deja micile neînţelegeri conjugale.

– Erai un băiat menit să-şi croiască drumul în viaţă.

Oricare om cu minte şi-ar fi dat seama că erai un copil deosebit, cum nu sînt prea mulţi.

Discuţia pe tema aceasta ţinu pînă la gară. Jimmy o numi pe Pollyanna gîscă, iar ea manifestă păreri prea puţin măgulitoare despre inteligenţa lui. Pe cînd aşteptau trenul, care avea jumătate de oră întîrziere, cum se întîmplă de obicei pe liniile locale, Jimmy avu încă o dată prile­jul să se felicite. Lumea spune că mai curînd sau mai tîrziu soţii trebuie să se certe. Se certaseră deja, aşa că de aici încolo îi aştepta o fericire fără nori.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s