Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 3)


Plaja, unde Jimmy şi Pollyanna au petrecut o săptămînă de neuitat, fusese aleasă de Pollyanna. Ea trăise mulţi ani în străinătate şi de-abia îşi cunoştea ţara. Îm­pinsă de o curiozitate copilărească, dorise să cunoască şi locurile spre care se îndreaptă oamenii dornici de pe­trecere, locuri ale căror nume le auzea mereu. Amîndoi, erau bine dispuşi şi nicidecum înclinaţi spre critică. Totuşi Jimmy spuse că alegerea făcută dovedea o deplorabilă lipsă de originalitate.

– Trenul cu care am venit e poreclit “trenul lunilor de miere”. Dacă mi-ar fi dat prin gînd să te îmbrăţişez pe coridor, nimeni n-ar fi luat asta în seamă. Nişte tineri proaspăt căsătoriţi, nici n-ar putea face altfel.

La drept vorbind, alţi tineri, care s-ar fi iubit mai pu­ţin decît ei doi, s-ar fi simţit stingheriţi de mulţime. Jimmy spunea că la ora cînd lumea se scaldă, plaja seamănă cu o hîrtie de prins muşte dintr-o bucătărie de ţară. Pollyannei, căreia îi plăceau oamenii, îi plăcea să vadă lumea plimbîndu-se pe plajă, să audă strigătele înotătorilor care se agăţau de frînghii, şi să asculte larma mulţimii care se plimba pe bulevarde pînă noaptea tîrziu.

Amîndoi admirau deopotrivă oceanul care era uneori albastru intens, aşa încît cerul părea alături, iar alteori era de un verde cenuşiu închis. Au văzut şi o furtună care li s-a părut minunată; apa bătea malul, şi valurile se ridicau cu zgomot puternic pînă aproape de veranda hotelului. Pollyanna şi Jimmy, în mantale de ploaie, porniseră într-o plimbare mai lungă, care a fost o adevărată luptă contra vîntului puternic. Dar s-au înapoiat foarte veseli şi zglobii, uimind pe cei de la hotel care se întrebau: “Oare ei nu vor învăţa niciodată să se poarte ca toată lumea?”

Le plăcea să se scoale de dimineaţă, ca să ajungă pe plajă înaintea altora. În timpul nopţii, valurile luau tot ce aruncau oamenii în cursul zilei; dimineaţa, nisipul avea vălurele mici, cu grămăjoare de scoici, uneori cu alge sau cu cîte o stea de mare ce arăta ca un jeleu de fructe nereuşit, după cum spunea Jimmy. Era ceasul pe care-1 preferau dimineaţa înainte de a se umple plaja de lume, înainte ca larma muzicii să acopere ţipătul pescăruşilor.

– Parcă lumea a fost făcută anume pentru noi! spuse Pollyanna într-o zi.

Jimmy îi răspunse:

– Aşa şi este. Sau te îndoieşti cumva?

De vreme ce Pollyanna se născuse anume pentru el, şi el pentru ea, ce puteau să-şi dorească mai mult?

Din plimbările acestea se înapoiau, bineînţeles, cu o, poftă de mîncare straşnică. Interesul lor viu pentru tot ce-i înconjura era în contrast vădit cu ţinuta moleşită a celor ce petrecuseră noaptea la joc de cărţi şi coborau somnoroşi la dejun cu puţin înainte de a se închide uşile sălii de mese.

A doua zi după sosire, Pollyanna atrase atenţia lui Jimmy asupra unui grup de la o masă vecină cu a lor.

– Ia te uită, Jimmy. Eşti de aceeaşi părere cu mine că sînt încîntători aceşti copii, nu? Cea mai mare este cu ade­vărat o mamă pentru cei trei băieţi. Mama lor n-a coborît la dejun de două zile.

– Se pare că în hotel sînt mulţi copii, răspunse Jimmy. Am auzit vreo cincizeci şi şase de ţipete diferite.

– Sînt sigură că aceştia nu ţipă, îi răspunse Pollyanna. Sînt foarte cuminţi şi drăguţi.

Pollyanna nu o nimerise, căci în clipa cînd Jimmy în­toarse capul ca să-i vadă mai bine, fetiţa pe care abia o lăudase pentru sentimentele ei materne înşfacă de guler pe băieţaşul care şedea lîngă ea şi-1 zgîlţîi. Copilul se îm­potrivi şi scoase limba.

Jimmy rîse cu poftă, dar, fiindcă Pollyanna părea cam supărată, încercă s-o îmbuneze:

– Nu e nimic, draga mea, sînt sigur că tînărul a meri­tat-o; “disciplina înainte de toate”, cum spunea un perso­naj de-al lui Dickens.

Copiii s-au ridicat de la masă odată cu Jimmy şi Pollyanna. Pe cînd ieşeau din sala de mese, fetiţa se uită la Pollyanna cu interesul cu care şi cel mai indiferent priveşte o femeie abia măritată. Privirile li se întîlniră şi Pollyanna zîmbi. Era ceva deosebit de atrăgător în acel zîmbet, ceva ca o invitaţie la prietenie. Fetiţa, păru că se gîndeşte o clipă, apoi surise şi ea.

Pollyanna se grăbi să facă cunoştinţă:

– Te-am văzut pe tine şi pe frăţiorii tăi şi te-am invi­diat; eu n-am fraţi.

– Mi-ar fi plăcut şi mie să nu am, răspunse fetiţa. Deşi vorbise clar,          Pollyanna era convinsă că nu au­zise bine.

– O! N-am înţeles, îi spuse Pollyanna fetiţei.

–  Spuneam, repetă ea ridicînd puţintel glasul, că mi-ar fi plăcut şi mie să nu am fraţi. Dacă n-ai avut nici­odată, nu poţi să ştii cît de urîcioşi sînt băieţii.

Acela pe care îl scuturase în timpul dejunului mergea înaintea lor, dar nu atît de departe încît să nu fi auzit cu­vintele ei. El se întoarse şi făcu o strîmbătură groaznică.

– Poftim! izbucni ea triumfătoare. L-ai văzut?

– Pare foarte vioi, încercă Pollyanna să-1 scuze.

– Vioi? E răutatea întruchipată!

Apoi o privi atent pe Pollyanna, şi fiindcă îi plăcea de ea o întrebă:

– Rămîneţi mai mult pe aici?

– O săptămînă numai.

– Îmi pare rău. îmi placi. Vezi, mama e încîntătoare şi iese foarte mult în lume. Cînd e cu noi, de obicei pică de somn şi nu-i place să fie deranjată, aşa că n-am cu cine sta de vorbă. Şi drept să-ţi spun, cu fratele de seama mea mă plictisesc grozav.

Pollyanna ştia că Jimmy o aştepta. Zîmbi deci la această mărturisire cu gîndul să întrerupă convorbirea, dar cînd vru să se depărteze, fata îi puse mîna pe braţ:

– Poţi să-mi spui Gladys, dacă vrei, spuse cu tonul cu care ar fi acordat o favoare însemnată. Prefer ca străinii să-mi zică domnişoara Moore, dar pe dumneata te stimez.

Deşi această convorbire nu era menită să întărească părerea bună pe care Pollyanna şi-o făcuse despre Gladys Moore, fetiţa o atrăgea totuşi. Bănui că era copleşită de răspunderi prea grele şi care nu erau ale ei, răpindu-i dreptul la o copilărie fără griji, un drept pe care ar trebui să-1 aibă toţi copiii. Apoi, în spatele indiferenţei de su­prafaţă şi în gesturile ei autoritare, Pollyanna ghicise do­rinţa vie a fetei de a găsi pe cineva de care să se poată apropia sufleteşte.

Nu a întrevăzut totuşi perseverenţa lui Gladys de a face astfel încît să se afle cît mai des în apropierea ei.

Cînd Pollyanna şi Jimmy se duceau să facă baie în ocean – de două ori pe zi, căci le plăcea apa amîndurora, de parcă ar fi fost nişte pescăruşi – îndată apăreau pe plajă şi cei patru Moore în costume de baie. Cînd Pollyanna se culca pe nisip fiind obosită şi dorind să se bronzeze -deoarece băile de soare sînt privite ca una din plăcerile de căpetenie ale vacanţei la mare – îndată apărea şi Gladys gata să se întindă alături. Cînd se plimbau pe chei, o procesiune Moore, cu Gladys în frunte, se ţinea după ei. Tîrziu, cînd se plimbau pe dig, sperînd că se vor bucura de puţină linişte si de o noapte cu lună, auzeau vocea ascuţită a lui Gladys chemând la ordine pe Malcolm şi pe Gregor sau mustrându-l pe Norman, mezinul, că nu ştie să se servească de batistă.

Răbdarea lui Jimmy ajunsese la capăt.

– Prietenia ta începe să mă cam plictisească. Nu e chip să scăpăm de ea.

– Mi-e milă de ea, suspină Pollyanna. Eatât de singură.

– Singură! Vrei să spui că pe noi nu ne lasă singuri!

Încă n-am mai auzit de o lună de miere cu atîţia sateliţi!

– Ce vrei, simte nevoia să stea de vorbă cu cineva mai serioasă decît anii pe care-i are. Şi nici nu-i de mirare, spuse Pollyanna, luînd partea fetiţei. Îi ţine locul mamei ca să-şi crească fraţii. Doamne, ce femeie! Tribunalele condamnă hoţii şi escro­cii… Ei bine, Jimmy, eu cred că e mai vinovată decît ei ma­ma care-şi părăseşte astfel copiii.

– Chiar aşa! zise Jimmy surprins.

Poiiyanna îşi păstrase din copilărie deprinderea de a descoperi în semeni ce aveau ei mai bun; cu atît mai sur­prinzătoare era deci severitatea ei de acum. După părerea lui Jimmy, doamna Moore era o femeie vanitoasă şi uşu­ratică, preocupată de viaţa mondenă, dar niciodată nu i-ar fi dat prin gînd s-o socotească printre criminali. Părea cam tînără pentru ceata ei de copii; e drept că se străduia din răsputeri să pară şi mai tînără decît era, întrebuinţînd din belşug farduri şi exagerînd printr-o comportare de o voio­şie tinerească.

Mîndria cu care Gladys înregistra succesele mondene ale mamei sale era impresionantă. Părea a nu fi supărată pe ea că-şi neglijează îndatoririle de mamă, deşi era destul de exigentă faţă de micile obrăznicii ale fraţilor ei.

– Îţi pare rău că n-ai avut fraţi, îi spuse Pollyannei într-o zi pe cînd aceasta stătea întinsă la soare. Ţi-aş dori să vezi de Malcolm şi de Gregor timp de-o săptămînă; atunci ţi-ai binecuvînta soarta…

Pollyanna o întrerupse:

– Şi eu aş vrea să poţi petrece o săptămînă fără să vezi de ei; te-ai simţi atît de singură, încît te-ai socoti apoi preafericită să-ţi reiei sarcina.

– Da de unde! spuse Gladys, afundîndu-se în nisipul cald ca sub o plapumă. Malcolm e rău, dar, în compara­ţie cu Gregor, e un mieluşel. Dacă mi-ar spune cineva că n-am să-1 mai văd niciodată, aş fi aşa de fericită!

Pollyanna, uluită, se străduia s-o convingă pe Gladys că nu ştie ce spune.

– Dar nu glumesc defel, răspunse fata. Nu ştii ce vor­beşti; n-ai avut fraţi.

Discutau încă pe cînd apăru Malcolm. Erau atît de cufundate în discuţie, încît nu au băgat de seamă paloarea copilului, destul de vizibilă sub rumeneala pieliţei bătută de soare. Văzînd că nimeni nu-1 bagă în seamă, Malcolm zbieră numele sorei sale Gladys, care îşi astupă urechile.

– Ce ai? Crezi că sînt surdă?

– S-a înecat Gregor.

Pollyanna scoase un ţipăt şi se sculă. Gladys îşi luă mîinile de pe urechi.

– Ce-ai spus?

– Gregor s-a înecat.

–  Nu-1 lua în seamă, spuse Gladys Pollyannei. Vrea să mă sperie.

– Nu vreau asta. S-a înecat.

– Şi Malcolm izbucni în plîns. Din fericire, tocmai veni şi Jimmy. El fu acela care reuşi să afle amănunte din gura băieţelului înspăimîntat.

Încetul cu încetul, printre lacrimi, Malcolm povesti ce ştia. El şi Gregor hotărîseră să înainteze cît mai depar­te în ocean, ţinîndu-se de o frînghie; peste cîteva clipe, Malcolm, întorcîndu-şi privirea înspre mal, zărise un om care făcea figuri în nisip. Uitase atunci de întrecerea pe care el însuşi o propusese, şi renunţînd să mai înainteze în larg, se întoarse pe plajă, unde găsise un om care avea înfăţişarea unui general. După un timp îşi aminti de Gregor pe care el îl credea undeva departe, în largul ocea­nului. Privind în depărtare, nu-1 zărea deloc pe Gregor, ceea ce 1-a făcut să creadă că s-a înecat.

– Dar dispăruse, suspină Malcolm

– Nu se poate! Trebuie să se fi întors şi el, hotărî Jimmy. Nu putea să se înece fără ca cineva să fi băgat de seamă. Trebuie să-1 găsim. Asta-i tot.

Cu toate cercetările făcute printre vizitatorii plajei, atît de numeroşi că nu puteai face un pas fără să te loveşti de cineva, n-au putut afla nimic despre Gregor. Ora mesei se apropia. Jimmy propuse atunci să se întoarcă la hotel. Nu se putea să nu se întoarcă băiatul acasă, la ora mesei!

Cu toate că se străduia să pară foarte liniştit, grija i se strecura şi lui în suflet. Venise ora mesei, apoi trecuse, însă Gregor tot nu se întorsese.

Gladys, pierzîndu-şi cumpătul, nu o lăsa pe Pollyanna să se mişte de lîngă ea, astfel că Jimmy s-a dus cu cei doi băieţi la masă. Apoi se întoarse pe plajă şi se apropie de unul din gardienii portului, un om frumos şi zdravăn ce se asemăna cu o statuie de bronz căreia parcă Dumnezeu îi insuflase viaţă.

Schimbă cu el cîteva cuvinte, apoi palid, cu bu­zele strînse, se întoarse la hotel. Trimise să cheme pe Pollyanna din camera lui Gladys ca să-i spună că lucru­rile luaseră o întorsătură serioasă.

– Întreab-o unde e mama ei şi cere-i adresa tatălui; nu putem purta numai noi răspunderea.

Întrebările Pollyannei n-au adus nici o lămurire. Gladys nu ştia de fel unde era mama ei. O văzuse plecînd cu mai mulţi oameni pe care nu-i cunoştea, într-o maşină. Ea îi spusese lui Gladys să n-o aştepte, căci s-ar putea să întîrzie. Tatăl ei se afla undeva în sud şi nu ştia pe nimeni altcineva pe care să-1 fi putut anunţa în împre­jurarea de faţă.

Cu toate că Pollyanna nu reuşise să afle nimic de la Gladys, în schimb aceasta înţelesese gravitatea lucrurilor din întrebările ei. După ce răspunse la fiecare din ele, o privi pe Pollyanna înspăimîntată.

– Va să zică e adevărat? S-a înecat şi eu s… sînt…

Faţa i se strîmbă chinuită de un gînd sfredelitor cînd zise:

– Dorinţa mea s-a împlinit. Am spus… că n-aş vrea să-1 mai văd niciodată!

– O, biată fetiţă! zise Pollyanna şi o îmbrăţişa. Ai spus-o, dar n-ai crezut-o. Gladys, drăguţa mea, linişteş-te-te. Uite, gîndeşte-te că nu i-ai spus asta lui direct.

– Ba da, i-am spus-o aşa de o mie de ori, gemu Gladys îndurerată.

Pollyanna nu mai ştiu cum s-o mîngîie.

Poliţia şi toţi gardienii din port fuseseră înştiinţaţi de dispariţia lui Gregor; cînd auziră că băiatul era în costum de baie, dădură din cap. Departe, pe plajă, a fost zărit un băiat în costum de baie. Jimmy găsi hainele copi­lului în cabina pe care acesta o ocupase. Cu inima strînsă de emoţie le aduse la hotel. Iar mama copiilor nu venise încă!

La şase, Jimmy comandă două tacîmuri pentru came­ra lui Gladys, iar el se ocupă din nou de cei doi copii care mîncau cuminţi şi tăcuţi, dar cu o poftă sălbatică. Jimmy n-a putut să mănânce fiindcă veneau neîncetat oameni să-1 întrebe de copilul dispărut aşa că, în cele din urmă, renunţă şi se mulţumi că a reuşit să părăsească sala de mese. Luă cu sine băieţii, pe care îi lăsă singuri cîteva cli­pe. Prea nervos ca să stea la un loc, se plimba prin faţa hotelului. Puţinul ce-l ştia despre doamna Moore îi in­spirase dispreţul pentru această femeie. Totuşi, se simţea obligat s-o pregătească pentru vestea zdrobitoare pe care avea să i-o dea. Nu-i venea să creadă că-i chiar o femeie fără inimă, iar remuşcările aveau să-i sporească durerea. Jimmy îşi muncea creierul ca să găsească cuvintele ce ar putea-o pregăti pentru lovitura aceasta grozavă, dar toate sforţările lui disperate nu făceau altceva decît îi sporeau numai simţămîntul neputinţei.

Deodată, o arătare grotescă ce venea din oraş spre hotel îi atrase atenţia. Mai întîi i se păru că era un cerşetor din cei ce stîrnesc mila trecătorilor cu diformităţile lor. Apoi scoase un strigăt ca un războinic dintr-un trib săl­batic, şi se năpusti spre băieţaşul, ce era îmbrăcat într-o haină ce-i atîrna pînă la glezne. Pe cînd Jimmy scutura arătarea diformă, haina îmbîcsită de miros de mahorcă se desprinse şi apăru un trupuşor subţirel în costum de baie.

– Lasă-mă, lasă-mă, se văicărea Gregor încercînd să scape din manile lui Jimmy. Nu ţi-am făcut nimic.

– Serios? Nu mi-ai făcut nimic? răspunse Jimmy as­pru gîndindu-se la ziua atît de preţioasă pierdută în cău­tări zadarnice. Înainte de a-ţi da ce ţi se cuvine, spune re­pede unde ai fost.

Gregor, dinainte îngenunchiat de tonul autoritar al lui Jimmy, povesti fără ocolişuri.

Înotase un timp alături de Malcolm în larg, apoi, cînd şi-a dat seama că fratele lui s-a întors la mal, a revenit şi el pe plajă. Dar văzînd cît de concentrat era Malcolm la desenele pe care le făcea, pe nisip, omul cu chip de general, i-a venit ideea să se ascundă pentru a-1 sili pe Malcolm să-1 caute.

– Eram departe cînd mi s-a părut că vine după mine, bodogăni Gregor speriat de obrazul încruntat al lui Jimmy. Atunci am văzut o căruţă la marginea drumului, cu nişte coşuri mari, goale, cum sînt cele de cartofi…

– Continuă, de ce te opreşti?

– M-am ascuns într-un coş să nu mă vadă Malcolm şi am tras altul peste mine. Deodată căruţa a pornit. Ce frică mi-a fost!

– Şi de ce n-ai strigat să oprească, pentru ca să te dai jos? întrebă Jimmy, căruia nu-i trecuse supărarea pentru ziua pierdută.

– Aşa am vrut să fac, răspunse Gregor oftînd, dar cînd m-am uitat la omul care conducea, ce să vezi? Era o namilă neagră ca un tîlhar, sau mai ştiu eu ce era? Şi n-am îndrăznit să mă mişc.

Ceva mai tîrziu, cînd se depărtaseră de oraş, Gregor încercase din nou să se dea jos, deschizînd partea mobilă din dos a căruţei, dar atunci a fost descoperit. Omul se arătase a fi mai bun decît îl arăta faţa, şi-i explică micului fugar că era mai cuminte să continue drumul cu căruţa ca să se şi întoarcă cu ea. Văzînd că tremura de frig, îi puse şi o haină veche pe umeri. Se urcase deci iar, de astă dată lîngă omul care conducea, şi la prînz mîncase cu dînsul din merindele lui. Acum se înapoiase, murdar, frînt de oboseală şi foarte speriat de mutra ameninţătoare a lui Jimmy.

Pollyannei îi revenea misiunea de a o înştiinţa pe Gladys şi făcu aceasta în felul ei:

– Gladys, drăguţa mea, să-mi spui ce te-ar putea bu­cura mai mult în toată lumea?

Fetiţa se ridică şi o privi cu luare aminte:

– Nu cumva vrei să spui că a fost găsit copilul şi nu i s-a întîmplat nimic?

– Dar aminteşte-ţi, Gladys dragă, cît de nenorocită erai la gîndul că… Oare nu te bucuri că-1 ai din nou, şi acum te vei putea purta altfel cu el, nu-i aşa? Întrebă Pollyanna mirată.

Gladys trase aer în piept, adînc de tot.

– Va să zică nu s-a înecat. Da, mă bucur, dar sînt aşa de zăpăcită că nu-mi pot aduna gîndurile.

Deşi purtarea lui Gladys, cînd aceasta auzi de întoar­cerea lui Gregor, păruse ciudată, Pollyannei i se părea că în raporturile dintre soră şi fraţi se produsese, totuşi, o schimbare în bine. Îi spuse şi lui Jimmy, şi acesta o ascultă

cu plăcere.

– Ei, dacă-i aşa, cred că se poate spune că voiajul nostru de nuntă a fost un succes, de vreme ce ai avut prilej să-i redai fericirea lui Gladys.

Pollyanna nu băgă de seamă tonul cam ironic al so­ţului ei, şi urmă:

– Cred că-i vom putea vedea din cînd în cînd iarna. Locuiesc aproape de tot de locuinţa noastră. Se întoarse deodată spre Jimmy:

– Ai spus ceva, dragă?

– O, nimic – răspunse Jimmy – am oftat numai.

 

* * *

          “Fie lumea cît de frumoasă, nu e ca la noi acasă…” cînta Jimmy pe un ton ascuţit de tremolo atît de duios, încît Pollyanna izbucni în rîs. Îi scăpă ciocanul, apoi şi cutia cu cuişoare care se împrăştiară pe covorul cel nou. Se aplecă să le adune unul cîte unul, aruncînd o privire mustrătoare lui Jimmy, cocoţat în vîrful scării şi avînd o atitudine dramatică.

– Să ştii, Jimmy, că dacă mă mai faci să rîd aşa, o să-mi pierd timpul adunînd cuiele de pe jos sau făcînd alte treburi de felul ăsta, şi niciodată n-are să fie casa aranjată.

Vorbea ca şi cum s-ar fi grăbit să-şi vadă casa pusă la punct. Jimmy căuta să pară şi el tot atît de dornic de aran­jarea casei, dar ammdoi îşi dădeau seama că niciodată nu petrecuseră un timp atît de minunat şi că, probabil, un asemenea eveniment nici nu se va mai repeta.

Întorşi de la mare, le-a trebuit o săptămînă întreagă, o săptămînă destul de frămîntată de altfel, ca să cumpere mobila. Au învăţat să se apere de furnizori; cîţiva au căutat să le vîndă sufragerii destul de luxoase ca pentru un palat, dar pe un preţ egal cu suma din care ei trebuiau să-şi mobileze toată gospodăria. După ce ieşiseră învin­gători din lupta aceasta, începu alta pentru cumpărarea unei canapele. Au cumpărat una aşa de mare, încît ocupa jumătate din salon. Jimmy era mulţumit că astfel econo­miseau bani, deoarece nu mai aveau nevoie de altă mobilă în salon; În schimb, erau nevoiţi să se suie pe canapea ca să poată pătrunde în sufragerie.

Pollyanna, soţie îndrăgostită, rîdea de glumele băr­batului ei, dar rîdea şi cînd îşi amintea feţele uluite ale negustorilor care-i ascultau.

Trebuia să mobileze cinci încăperi, mai bine zis patru şi un sfert, căci administratorul însuşi, vorbind despre a cincea, o numise “bucătărioară”, şi chiar şi diminutivul era disproporţionat.

Mobila cea nou-nouţă era în sfîrşit la locul ei, da­rurile de nuntă expediate de la Beldingsville cu expre­sul umpleau casa ce se afla într-o dezordine pitorească. Pollyanna şi Jimmy gustau din plin farmecul noutăţii. Pretindeau că se grăbeau să-şi vadă casa pusă la punct, în realitate însă lucrau cît se poate de încet, de parcă le-ar fi spus inima că oricîtă fericire ar mai urma, plăce­rea tulburătoare de a-şi înjgheba cuibul n-o vor mai gusta niciodată.

Jimmy trase scara în faţa ferestrei ca să prindă per­delele albe şi privi afară, în noaptea înstelată. Privindu-1 în clipa aceea, Pollyanna zări o umbră întuneeîndu-i faţa. Cu o voce schimbată care o tulbura, Jimmy o întrebă:

– Cum ţi se pare priveliştea, Pollyanna?

– Priveliştea? Nu prea am avut timp să mă uit pe fe­reastră, dar…

Jimmy o întrerupse:

– Cînd vei avea timp, ai să admiri coşurile. Erai obiş­nuită cu arbori, cu iarbă, cu flori şi n-ai să ştii să preţuieşti frumuseţea coşurilor. Dar ai să te obişnuieşti, Pollyanna…

Se opri deodată şi adăugă serios:

– Nu ştiu dacă n-am făcut rău luînd un apartament cu vedere spre curte, deşi e mai ieftin.

Problema aceasta nu era nouă; o dezbătuseră înainte de semnarea contractului. Imobilul în care locuiau era un dreptunghi cu o curte interioară. Apartamentele aveau unele ferestre spre stradă, altele spre curte. Era şi aici aer şi destulă lumină, dar vederea era spre locuinţele din faţa lor şi spre coşuri, lucru nu tocmai plăcut. Uneori, Jimmy era urmărit de gîndul că pentru a-şi satisface orgoliul, o sacrificase pe Pollyanna, şi că ar fi fost mai bine să păs­treze suma pe care i-o acorda unchiul său, ca să-i ofere ei o viaţă mai plăcută, în loc de-a o da toată mătuşii.

Pollyanna îi citea gîndurile de pe fruntea întunecată. Se ridică cu greu de pe covor de unde adunase şi cel din urmă cui risipit.

– Ştii, Jimmy, îmi pare din ce în ce mai bine că n-am luat locuinţă spre stradă. Mai întîi, e economia la chirie, apoi e şi mai interesant aici.

– Chiar aşa? zise Jimmy neîncrezător.

– Da, chiar aşa, Jimmy. Cînd te uiţi pe fereastră, ce vezi în faţă? Strada. Şi ce poate fi interesant pe stradă? Pe cînd aici, vezi fel de fel de lucruri, femei care spală va­sele, sau fac prăjituri, sau calcă rufe. Ieri am văzut o fată drăguţă cu un aparat de uscat părul. Era brună, şi cînd i s-a uscat părul, avea capul numai bucle.

Jimmy zîmbi amintindu-şi cît de mult îi plăceau Pollyannei buclele negre în copilărie. Prinse perdelele, apoi veni lîngă ea, o îmbrăţişa şi o sărută cu gîndul aiurea. Apoi, ca să-şi ascundă gîndurile, reluă pe un ton vesel:

– Să atîrnăm tablourile, ce spui?

– Bine zici! răspunse Pollyanna. Pe urmă, casa o să pară cu adevărat pusă la punct, nu-i aşa, drăguţule?

Jimmy se apropie de o grămadă de tablouri care stă­teau rezemate pe perete şi îl luă pe cel mai mare. Faţa i se lungi. Cu coada ochiului se uită la Pollyanna care se pre­gătea să intre în apărare.

– Hmm, făcu Jimmy cu capul într-o parte ca un cu­noscător adevărat. Pe ăsta îl uitasem. Cine ne-a dăruit această “capodoperă”?

– Vai, Jimmy!

– Dar ce, fac vreun rău dacă întreb de unde avem tabloul acesta?

– Nu, desigur că nu. E de la doamna Frost. Unde-1 punem? întrebă Pollyanna silindu-se să pară indiferentă.

– Dacă-mi ceri părerea, eu zic să-1 punem în colţul cel mai întunecos al vestibulului sau în spatele unei uşi care va sta totdeauna deschisă.

– Nu, Jimmy, te rog.

– Ştiu, doamnă, că aţi avut deseori ocazia să vedeţi opere de artă în străinătate, şi dacă dumneavoastră îmi veţi spune că acest tablou e frumos, eu mă închin.

– Cred că ar trebui să ţinem seama de intenţia omu­lui, spuse Pollyanna cu tărie, mai mult decît de…

– Cu alte cuvinte, o întrerupse Jimmy, nici ţie nu-ţi place.

– Hai, Jimmy, să nu mai vorbim de asta. A vrut să ne facă o bucurie.

– Perfect, şi mijlocul cel mai bun de a recunoaşte in­tenţia, dacă ţinem la asta cu tot dinadinsul, e să-1 atîrnăm acolo unde am spus, să nu-1 vedem.

– Jimmy, te rog… Dacă l-am fi cumpărat noi şi pe urmă nu ne-ar fi plăcut era altceva, ne puteam bate joc oricît, însă cu cadourile de nuntă nu putem face asta. Cînd te gîndeşti la dragostea cu care au fost alese… Parcă le sfinţeşte… spuse Pollyanna. Te rog să nu-ţi mai baţi joc de ele.

– Fie, mă supun. Ce zici, acuarela asta ţi se pare la locul ei deasupra mesei?

Pollyanna se învoi; apoi mai pierdură timp ca să sta­bilească înălţimea. Ba era prea sus, ba era prea jos. După ce o atîrnă, Jimmy se coborî să vadă dacă era bine. Cu aerele unui om distrat, o cuprinse în braţe în timp ce se sfătuiau; poate de-aceea le trebuia atîta timp. În sfîrşit, se înţeleseră că tabloul ar sta mai bine zece centimetri mai la dreapta şi cinci centimetri mai sus. Jimmy execută schimbarea şi totul era foarte bine.

După multe deliberări şi numeroase întreruperi, au reuşit să atîrne tablourile. Atunci Jimmy spuse că-i este foame şi vrea să mănînce ceva.

– Cum se poate, Jimmy Pendleton? îl apostrofă Pollyanna. După cinci, ai spus că n-o să-ţi mai fie foame o săptămînă.

– Ce vrei, asta dovedeşte că omul nu se cunoaşte pe sine. Mi-e o foame de lup. Ai ceva?

– Nu, Jimmy. Pateul de ieri s-a terminat astă seară. Ştii c-ai luat de fiecare dată cîte două bucăţi şi n-a mai rămas nimic. Să văd dacă se găseşte altceva prin casă.

Porni în căutare şi se întoarse întrebînd:

– Caşcaval la capac vrei?

Jimmy se bucura că soţia îi venea în întîmpinarea do­rinţei sale.

– Cît îl prepari, mai atîrn un tablou, două; iar tu îmi spui pe urmă cum ţi se pare.

Pollyanna plecă în grabă să se îngrijească de mîncare pentru “stăpînul” casei; în bucătărie îi ţineau de urît melodia pe care o fluiera Jimmy şi scîrţîitul scării pe care el o purta din loc în loc.

În locuinţa mică se risipi deodată mirosul untului ce se topea. Deodată Pollyanna tresări. Din camera de ală­turi se auzi un zgomot năpraznic. Se năpusti acolo avînd într-o mînă o furculiţă, iar în cealaltă, o lingură mare. Jimmy, speriat, în mijlocul încăperii, privea un morman de cioburi la picioarele lui.

– Jimmy, strigă ea îngrozită, ce e? Te-ai rănit?

Jimmy ridică ochii şi o privi.

– Nu, răspunse el cu vocea schimbată de emoţie, nu m-am rănit, dar meritam; am stricat unul din cadourile de nuntă.

– Atîta tot? Se mai întîmplă.

Uşurată, Pollyanna cercetă cu indiferenţă rămăşiţele de pe covor. Jimmy stricase un tablou: rama, geamul, pic­tura, toate erau bucăţele.

– Nu pot să-mi explic, nici să invoc vreo scuză, urmă Jimmy pe un ton tragic; eram în picioare în mijlocul came­rei. Mi-a scăpat din mînă. Ai mai pomenit aşa nătîng? în cădere, tabloul s-a lovit de sobă şi uite ce a rămas din el!

Pollyanna se plecă.

– Dar e tabloul primit de la doamna Frost!

Vocea ei trăda parcă un sentiment de mulţumire as­cunsă.

– Da, răspunse Jimmy lugubru, şi acum o oră spuneai că e lucru sfînt!

– Nu vorbeam de ăsta Jimmy, ci vorbeam de cadou­rile de nuntă în general. Vai de mine, caşcavalul!

Pollyanna se repezi în bucătărie, urmată de Jimmy care cerea mătura şi făraşul.

– Şezi aici şi vezi de bunătăţile pe care ţi le-am pre­gătit. Mîine dimineaţă adun eu cioburile şi poimîine portarul are să aibă mult respect pentru mine, spuse Pollyanna întinzînd unt şi brînză topită pe feliile de pîine prăjită. Ştii că în fiecare dimineaţă trimite sus băiatul ca să adune gunoiul. Mîncare n-am de dat afară, că slavă Domnului, afară de cojile de cartofi şi cojile de ouă, mîncăm totul. Nici praf nu e cînd lucrurile sînt noi nouţe. Bine că o să am gunoi, pînă nu e prea tîrziu.

Jimmy răsuflă uşurat în loc să găsească cusur mîncării care mirosea a prins; mîncă cu poftă şi se declară foarte mulţumit.

Lui Jimmy îi era scris pesemne să doarmă fără remuşcări; cînd era să aţipească, Pollyanna şopti pe jumătate adormită:

– Ştii, Jimmy, dacă tot trebuia să se spargă ceva, îmi pare bine că a fost tocmai tabloul care nu-ţi plăcea.

Era întuneric beznă, dar Jimmy nu-şi îngădui să zîmbească.

– Da, draga mea, îi răspunse vinovat dar mulţumit, şi eu tot aşa zic.

 

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s