Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 3)


Datorită ideilor mătuşii Polly în ce priveşte zes­trea unei fete, Pollyanna, în primele luni ale căsniciei, nu a avut alte cheltuieli de făcut decît cele care priveau gospodăria. Nu se săturase încă de micile ei cumpără­turi. Fie că colinda bazarele cu preţ unic, foarte modest, lucru care se întîmpla destul de des, fie că umbla prin ma­rile magazine care expun mobilă, perdele, şi garnituri de bucătărie din aluminiu, plăcerea era mai mare decît şi-ar fi putut închipui vreodată. La drept vorbind, era şi aici legea firii. Şi pasărea îşi smulge cîteva pene ca să-şi facă cuib.

Dar şi gospodina cea mai bună trebuie să-şi vadă uneori de nevoile ei personale, înainte de cele ale bucă­tăriei. Cînd se lăsă frigul, Pollyanna băgă de seamă că îi lipsea ceva. Într-un orăşel din provincie, şi-ar fi dat seama mai curînd.

– Trebuie să-mi cumpăr o pălărie, îi spuse într-o di­mineaţă lui Jimmy, la dejun. Sînt singura femeie din oraşul ăsta, cred, care mai poartă pălărie de pai.

– Porţi încă pălărie de pai! exclamă Jimmy, mirat din cale-afară. Ştiu că bărbaţii nu mai poartă de cîteva săptămîni, dar voi femeile aveţi idei aşa de ciudate în privinţa vremii şi a îmbrăcămintei, că nu mă mir.

Pollyanna rîse de mutra lui supărată.

– N-are importanţă, zise ea, cîtă vreme reporterii nu menţionează în dările lor de seamă că doamna James Pendleton şi-a făcut apariţia în biserică cu o pălărie ele­gantă de pai din primăvara trecută. Aici nimeni nu vede pe nimeni.

– Nu e vorba de asta, spuse Jimmy nemulţumit. Doamna Pendleton trebuie să fie îmbrăcată cum se cu­vine, indiferent dacă lumea o vede sau nu.

Era supărat, şi Pollyanna se distra pe seama lui. De obicei, Jimmy era bine dispus, aşa că se simţi măgulită văzîndu-1 că-şi schimbă tonul şi felul lui obişnuit de a fi, numai fiindcă ea întîrziase să-şi cumpere o pălărie odată cu venirea toamnei. Cînd ridică ochii din farfurie, Jimmy se miră de faţa radioasă a Pollyannei.

– Mă rog, ce-i asta? N-am fost destul de clar? Sau te faci că nu înţelegi că te cert?

–  Da, înţeleg, zîmbi Pollyanna, se vede că eşti su­părat.

Jimmy clătină din cap şi spuse:

– Poftim! Cum să te simţi stăpîn în casa ta cînd ne­vasta rîde de cîte ori o cerţi de parcă i-ai fi făcut un dar? Ce-i asta?

Pollyanna refuză să-i spună şi lui cauza bunei sale dispoziţii, dar îşi îndulci refuzul, oferindu-i încă o ceaşcă de cafea în care pusese o bucată de zahăr în plus.

După plecarea lui Jimmy, Pollyanna se grăbi să-şi facă treaba. Era voioasă.

– Supărarea bărbatului poate fi prilej de bucurie pentru nevastă, îşi zicea în sinea ei, dacă supărarea se naşte din mîndria lui de a o vedea bine îmbrăcată.

N-avea de gînd să-şi cumpere o pălărie înainte de sîmbătă, cînd Jimmy primea leafa şi-i dădea bani pentru patru săptămîni. Ducîndu-se la piaţă, a trecut însă prin faţa unui magazin de modă, unde a văzut de cîteva ori pălării care i-au plăcut.

– N-ar fi rău să văd ce au, îşi zise ea.

Pollyanna nu era frumoasă cu adevărat; tot farmecul ei era vioiciunea, blîndeţea, şi nu trăsăturile fizice. Se pricepea să aleagă ceea ce i se potrivea, şi tot aşa ştia să se ferească de ceea ce nu i se potrivea. Intră şi cercetă din ochi toate rafturile, pînă ce descoperi o pălărioară simplă de tot, cu fundă de catifea.

– Pe asta o vreau. Pot să o încerc? Dar nu pot s-o cumpăr azi; n-am destui bani la mine, însă vin sîmbătă, ex­plică Pollyanna cu sinceritate.

Vînzătoarea îi întinse pălăria, dar cînd Pollyanna o puse pe cap, admiraţia profesională se prefăcu într-o ad­miraţie sinceră.

– Vă vine minunat, îi spuse vînzătoarea.

 

– Nu-i aşa? Cum am văzut-o am ştiut că asta e pentru mine, zise Pollyanna, privindu-se mulţumită în oglindă.

– Aţi mai putea încerca şi alte pălării, spuse vînză­toarea reintrînd în rolul ei. Avem unele foarte frumoase, copiate după modele franţuzeşti, care costă jumătate cît modelele.

Pollyanna mai încercă cîteva pălării, dar nici una din­tre ele nu-i plăcu atît cît cea dintîi. Plecă sigură că alesese bine. De altfel, şi preţul era potrivit posibilităţilor ei, şi pălăria îi plăcea aşa de mult, că i se părea inutil să mai caute aiurea. Nu-i plăcea să cutreiere magazinele şi să-şi facă din nevoia de a cumpăra o pălărie pretext de a intra la douăzeci de modiste. Găsise ce-i plăcea, şi se mulţumea cu atît.

Buna dispoziţie nu o părăsi toată ziua, deşi Jimmy sosi cu întîrziere la masă, lucru neobişnuit pentru tînăra gospodină. Pe cînd urmărea mersul acelor pe cadran şi strîngea tot mai mult cheia robinetului de gaz ca să micşo­reze flacăra şi să nu se usuce mîncarea, fredona o melodie, bucurîndu-se dinainte cît de mult are să-i placă lui Jimmy cu pălăria cea nouă.

Auzi cheia în broască şi se repezi să-1 întîmpine pe Jimmy, cu o uşoară nuanţă de mustrare, fiindcă întîrziase. Zărindu-1, se trase înapoi. Jimmy ducea un pachet ciudat, o cutie mare, rotundă, vărgată în negru şi alb ca o piele de zebră. Fără nici o îndoială, era o cutie de pălării.

Pollyanna îl privi speriată. Avea o părere bună des­pre Jimmy în multe privinţe. Dacă şeful statului l-ar fi poftit să facă parte din Completul de judecată, s-ar fi întrebat poate de unde ştia cît de capabil e bărbatul ei, dar nu s-ar fi îndoit nicidecum că e în stare să îndepli­nească cu cinste orice însărcinare. Totuşi, ceea ce făcuse acum Jimmy era cu totul altceva. Şi surîsul Pollyannei în­gheţă pe buze.

Jimmy atîrnă pardesiul, şi o îmbrăţişa drăgăstos.

– V-aş putea întreba, doamnă Pendleton, de ce anu­me sînteţi aşa de mirată? Sau nu am dreptul să fac tîrguieli fără ca nevastă-mea să facă urît?

– Ce-i asta, Jimmy?

Pollyanna se întreba dacă nu cumva pălărierii obiş­nuiau să întrebuinţeze acum cutii de pălării ca ale mo­distelor.

– Deschide şi ai să vezi.

Temerile ei se adevereau deci. Se supuse zîmbind; îşi spunea că atunci cînd cumpăraseră mobilă, gustul lui Jimmy se potrivea cu al ei şi că în alegerea cravatelor arătase mult gust. Totuşi, degetele îi tremurau în timp ce se străduia să deznoade şireturile.

În sfîrşit, se văzu în faţa unei pălării enorme, pre­tenţioase şi prea elegante. îşi spuse îndată că, dacă ar fi căutat în tot oraşul, n-ar fi găsit o plărie care să i se po­trivească mai puţin ca aceasta. Oftă fără să vrea şi îndată se gîndi că poate se trădase. Dar se linişti repede; oftatul e oftat, şi un oftat de mîhnire poate trece drept unul de satisfacţie. Silindu-se să zîmbească, Pollyanna scoa­se pălăria din cutie. Din cutie căzu un carton tipărit: “Din motive bine determinate, pălăriile cumpărate nu se schimbă”. În starea de spirit în care se afla, acest aviz îi păru curată bătaie de joc. Îşi aminti că trebuia să spună un cuvînt:

– O, Jimmy, cît de drăguţ din partea ta! zise ea şo­văind.

– E frumoasă pălăria, nu-i aşa?

Jimmy îşi privea tîrguiala cu vădită plăcere.

– Lucrul ăsta auriu, nu ştiu cum îi zice, îi dă toată fru­museţea, nu ţi se pare şi ţie?

Pollyannei i se părea că garnitura aceea semăna cu epoleţii unui colonel de altădată. Evitînd să-i răspundă, întrebă:

– Cum ţi-a venit ideea să-mi cumperi tu pălărie?

Jimmy, foarte mîndru, răspunse:

– Eram supărat că nu ţi-ai cumpărat-o tu, încă. Întorcîndu-mă, m-am oprit în faţa unui magazin mare, să văd şi eu ce se găseşte acolo. M-a servit o fată cu tenul ca de floare; a încercat cîteva pălării ca să-mi arate cum îi vin.

Pe dată, Pollyanna se supără pe fata aceea cu tenul ca de floare, nu fiindcă Jimmy îşi manifestase aşa de deschis admiraţia, ci pentru că profitase de nepriceperea lui.

“Se vede că e o fiinţă vulgară şi îndrăzneaţă”, îşi spu­se Pollyanna cu o indignare pe care totuşi trebuia s-o as­cundă. “Cine poate pune în cap un asemenea avion şi să nu arate ca o sperietoare? L-ar fi putut întreba măcar cum arăt.”

Se temea de momentul cînd Jimmy îi va cere să în­cerce pălăria. Prevedea că va înţelege tragicul situaţiei în clipa cînd o va vedea cu ea pe cap. Pe cînd o învîrtea în mînă, serioasă, cu aerul de a o admira, se şi auzi temuta întrebare:

– De ce nu o încerci?

– Nu ştiu care parte vine în faţă.

Era o simplă stratagemă ca să mai cîştige timp. Jimmy era cam nedumerit.

– Habar n-amy dar cînd vînzătoarea a încercat-o, pa­na venea parcă lîngă ureche.

– Aşa? înţeleg acum!

Pollyanna se duse la oglindă ca o martiră spre rug, îşi puse pălăria în aşa fel ca pana să vină pe ureche şi aşteptă opinia, critic. Jimmy, cu mîinile în buzunar, o privea mîn­dru şi mulţumit.

– La iarnă se vor purta pălării mari, spuse el, sigur de sine.

Vădit lucru, repeta şi el cuvintele vînzătoarei care îi făcuse impresie, şi adăugă:

– Nu cred să se găsească multe pălării mai mari decît asta.

– Cred şi eu, întări Pollyanna.

Şi era părerea ei sinceră. Sigur că nimeni n-ar purta o pălărie mai mare decît asta, cel puţin nici o femeie de statura ei.

– Cred că ai putea să o porţi mai ridicată în dreapta, zise Jimmy, uite aşa.

Apoi, întrerupîndu-se, urmă:

– Miroase ceva a ars!

– Vai de mine, mîncarea!

Pollyanna se repezi la bucătărie, fără să-şi mai scoată pălăria, şi pentru cîteva minute văzu o femeie tînără, cu pălăria cea mai pretenţioasă pe cap, mutînd cartofii dintr-o cratiţă în alta.

Imediat după ce mîncarea a fost salvată de la “pieire”, Pollyanna aşeză pălăria la loc, în cutie şi puse masa. Era mai puţină mîncare ca de obicei, fiindcă o parte se lipise de fundul cratiţei. Totuşi era suficientă; ea n-avea poftă de mîncare.

Adeseori, cînd erau singuri, Pollyanna vorbea aproa­pe fără întrerupere, povestindu-i lui Jimmy în amănunt tot ce se întîmplase de la plecarea lui pînă la întoarcere. În seara aceea, Jimmy era cel ce vorbea mai mult, provo­cat, oarecum, de tăcerea tinerei femei. Totuşi, privindu-1 ţintă, cu aerul că se interesa de tot ce-i povestea el, gîndurile ei ţinteau în altă parte. Se străduia să se îmbărbăteze, spunîndu-şi că multe femei pun pălării de primăvară de prin februarie. Ei nu-i plăcuse asta, din pricina contrastu­lui dintre paltonul de iarnă şi pălăria de primăvară. De astă dată însă avea să aştepte cu nerăbdare venirea lunii februarie, ca să scape de obligaţia de a purta o pălărie atît de încărcată, fie chiar şi cu o zi mai curînd.

A doua zi, după plecarea lui Jimmy, puse din nou pă­lăria ca să-şi dea seama cum îi stă. Avusese dreptate de la început; era din cale-afară de urîtă. Pe lîngă că era lipsită de gust, nici nu i se potrivea. Sub pălăria mare, încărcată,

faţa tinerească şi proaspătă a Pollyannei părea veştejită. Ajutîndu-se cu o oglindă de mînă, se învîrtea în faţa oglin­zii mari, să se vadă din toate părţile, apoi se puse să nu­mere săptămînile pînă în februarie.

“Nu-mi rămîne altceva de făcut decît să mă resemnez şi să arăt ca o sperietoare, se tînguia Pollyanna. Pentru o femeie tînără nu e un lucru plăcut, cu atît mai mult cînd se pricepe să aprecieze cu ce-i stă frumos. Trebuie să fi costat foarte mult, aşa că nu mi-aş putea cumpăra alta, chiar de n-ar exista teama că-1 supăr pe Jimmy. E foarte drăguţ din partea lui că a vrut să-mi facă o surpriză. Nu mai e alt bărbat ca el în toată lumea!”

Cînd Pandora deschise cutia ei din care îşi luară zbo­rul toate suferinţele care de-atunci au chinuit biata ome­nire, speranţa rămase la fund, ca să ne fie mîngîiere. Dacă pentru Pollyanna cutia vărgată a modistei fusese o adevă­rată cutie a Pandorei, îi rămînea drept mîngîiere constata­rea că Jimmy era foarte atent cu ea. Lacrimile ei erau deci lacrimi de bucurie.

“Desigur că multe femei au bărbaţi cărora nu le pasă cum arată nevestele lor, ba le pare rău de orice ban chel­tuit pentru ele, îşi spunea Pollyanna. îmi pare rău, fireşte, că Jimmy mi-a cumpărat tocmai pălăria asta, dar mă bucur că s-a gîndit să-mi cumpere el o pălărie.”

În săptămîna următoare, au ieşit în oraş mai des decît obişnuiau. Se întîmplă ca o tînără pereche, oricît de soco­tită şi cuminte ar fi, să iasă mai des în săptămîna care ur­mează după plata lefii. Pollyanna şi Jimmy petrecură şi ei sîmbăta mergînd la concert. La amîndoi le plăcea muzica. Pe Pollyanna o transporta, o înălţa dincolo de micile griji şi supărări omeneşti. Abia cînd ajunseră acasă, o întrebare a lui Jimmy o readuse la realitate.

– Pollyanna, nu cumva nu te simţi bine?

Îl privi mirată. Vorbiseră pînă atunci de programul concertului şi nu se dezbrăcaseră încă.

– Eu? Da de unde! mă simt bine, ca întotdeauna. Dar ce-ţi veni să mă întrebi?

– Fiindcă arăţi rău, am băgat de seamă astă seară în trăsură.

Pollyanna se dumirea în sfîrşit. Îndată după ce cumpă­rase pălăria, încîntat de tîrguiala lui, Jimmy n-avea ochi decît pentru găteală; acum că se obişnuise cu ea, privirile i se opreau iar pe faţa ei.

– Păreai obosită, urmă Jimmy. Parcă ai mai slăbit, şi nu mai ai faţa aceea odihnită de altă dată. În sfîrşit, ce să-ţi mai spun, este ceva care nu-mi place.

Pollyanna nu se mai putea stăpîni. Pentru nimic în lume n-ar fi făcut una ca asta dacă ar fi depins de ea, dar era ceva mai presus de voinţa ei. Un hohot de rîs o zvîrli pe un scaun, apoi hohotul se prefăcu într-un rîs nebun ce nu mai contenea.

Jimmy se apropie îngrijorat; era şi de înţeles, căci ni­mic din înfăţişarea Pollyannei nu aducea a veselie, Rîsul se aseamănă uneori cu durerea de măsele, şi Pollyanna se zvîrcolea într-un acces de rîs care-i tăia răsuflarea; lacri­mile pe care şi le ştergea erau lacrimi de suferinţă.

Jimmy o privea nedumerit. După ce se încredinţa că nu era pradă unui spasm ci rîdea cu adevărat, o întrebă:

– Ce găseşti aşa de caraghios în vorbele mele?

Pollyanna rîdea mereu. Jimmy îşi trecu mîna prin păr spunînd cam supărat:

– Ştii, nu e frumos să rîzi aşa şi să nu-mi spui şi mie ce anume te face să rîzi.

Deodată, Pollyanna scoase un geamăt uşor, forţîndu-se să-şi regăsească calmul. Pălăria împovărată cu prea multă garnitură alunecă şi căzu pe podea. Jimmy sări s-o ridice, dar se opri deodată privind-o pe Pollyanna cu atenţie.

Tot aşa brusc cum izbucnise, rîsul Pollyannei se opri. Trase o dată răsuflarea adînc, iar junghiul care îl simţea între coaste slăbi. îşi şterse ochii, ferindu-se de privirea lui Jimmy. Ce să-i spună?

–  Pollyanna, din pricina pălăriei rîdeai? întrebă Jimmy.

Pollyanna oftă, dar nu putu răspunde.

– Acum, fără pălărie, îmi pare că arăţi iarăşi mai bi­ne. Nu ştiu cum, dar parcă eşti altfel. Nu cumva o fi pălă­ria de vină?

Pollyanna, care nu ştia să mintă, răspunse:

– Cred că din cauza pălăriei îţi păream aşa schimbată, înţelegi, e prea mare psentru o femeie ca mine.

– Hmm!

– Şi apoi şi culoarea! Sînt culori care nu se potrivesc la oricare faţă, şi cred că asta nici mie nu prea mi se po­triveşte.

Jimmy începu să măsoare camera în lung şi în lat, fluierînd o melodie auzită la concert. Pollyanna îl privea neli­niştită. Se temea să nu descopere la el urme de supărare. I se duse în sfîrşit o piatră de pe inimă, cînd el o privi iar zîmbind:

– Ştii ceva, Pollyanna, omul cît trăieşte învaţă. Hai să semnăm un acord; eu nu-ţi mai cumpăr niciodată pălărie, În schimb nici tu să nu-mi mai cumperi cravate.

Pollyanna îl privi îngrijorată.

– Jimmy, dacă te gîndeşti cumva la aceea cu pătră­ţele, negustorul mi-a zis…

– Negustorii sînt nişte mincinoşi, o întrerupse Jimmy.

– Şi vînzătoarele cu tenul ca de floare se gîndesc să facă vînzare, dar nu le pasă dacă tîrguiala se potriveşte aceleia pentru care e destinată.

Jimmy se plecă spre ea şi o sărută. Ştii ce, hai să vorbim de altceva!

 

 

***

          Pregătirile Pollyannei pentru primul Crăciun în casa ei erau modeste. De-ar fi fost de două ori mai mare leafa lui Jimmy şi tot nu s-ar fi îndurat să cheltuiască pe flea­curi, cîtă vreme pe cealaltă parte a lumii, unde bîntuia răz­boiul, erau copii care îndurau lipsuri.

Pollyanna i-a propus lui Jimmy să renunţe de astă dată amîndoi la daruri. Spre marea ei mirare, Jimmy se împotrivi însă cu îndîrjire.

– Nu, Pollyanna, nu sînt de acord cu una ca asta, şi te rog să nici nu mai pomeneşti de aşa ceva. E primul Cră­ciun la noi acasă, şi dacă crezi că am de gînd să las să trea­că sărbătorile fără să-ţi dăruiesc ceva, să ştii că te înşeli.

– Dar nu-mi trebuie nimic, Jimmy, de asta îţi spun. Ia gîndeşte-te, cîte daruri de nuntă am primit! Gîndeşte-te la toate lucruşoarele noi şi frumoase care sînt ale noastre, ale tale şi ale mele. Şi apoi, ceea ce am dobîndit în anul acesta ar putea satisface pe femeia cea mai pretenţioasă, zise Pollyanna privindu-1 într-un fel care îi măgulea vani­tatea bărbătească.

Jimmy înţelese numaidecît ce voia să spună. I s-ar pu­tea imputa şi lui cîte ceva, dar de priceput, pricepea foarte repede. Voia însă să guste plăcerea de a auzi aevea cuvin­tele de laudă, aşa că se prefăcu mirat.

– Despre ce anume vorbeşti?

– Doamne, ce naiv eşti! De tine, bineînţeles.

– A, atîta tot?

– Tot!

Răspunsul acesta monosilabic era cu atît mai plin de înţeles. Pollyanna îşi privi verigheta ce licărea auriu la ine­larul mîinii stîngi, apoi o lipi de obraz.

– Ce frumos început! E drept că nu-i încă anul; cea­laltă jumătate a lui va fi oare tot aşa de frumoasă ca cea dintîi?

Jimmy îi ocoli privirea. O clipă, Poilyannci îi păru că o umbră întunecase faţa lui Jimmy, dar gîndul acesta era aşa de nelalocul lui, încît îl goni repede. Jimmy, ocolind privirea Pollyannei, repetă şi el întrebarea pe care o ros­tise Pollyanna cu privire la cealaltă jumătate a anului.

– Primul Crăciun la noi acasă, şi o să-1 prăznuim cum se cuvine; am să-ţi cumpăr darul cel mai frumos pe care ţi-1 pot oferi, şi mă aştept ca şi tu să faci la fel.

Pollyanna se întreba dacă în acest program de săr­bători e inclus şi un pom de Crăciun. Se simţi uşurată dar şi deziluzionată cînd, în urma cîtorva întrebări pe care le puse cu dibăcie, reuşi să afle că pomul nu era necesar. Pentru ea, pomul era încununarea autentică a sărbăto­rilor, fie el mic, fie mare încît să umple camera, pînă la tavan. Un pom verde, prietenos şi minunat sub gătelile lui de sărbătoare. De-ar fi avut şase ani în loc să fie o femeie tînără, măritată de curînd, şi tot nu şi-ar fi dorit cu mai multă aprindere un pom de Crăciun.

– Cu atît mai bine, astfel fac economie, îşi spunea Pollyanna străduindu-se să descopere în decepţia ei latura practică. E drept că pomul nu e scump, dar ornamentele costă, şi, cînd n-ai mulţi bani de cheltuit, e o prostie să-i dai pe nişte lucruşoare fără folos, care se şi strică repede.

Atîta doar şi problema era clară: nu vor cumpăra pom; totuşi, de cîte ori Pollyanna se gîndea la sărbătorile Crăciunului, simţea că-i lipseşte ceva.

Într-o seară, cam cu o săptămînă înainte de Crăciun, Pollyanna şi Jimmy se întorceau acasă, după ce aştepta­seră un ceas la oficiul poştal să le vină rîndul, ca să trimită felicitări rudelor şi prietenilor cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Trecînd prin faţa unei prăvălii, văzură lumea îngră­mădită în faţa vitrinelor împodobite de sărbători. S-au oprit şi ei să vadă ce a putut ţine în loc atîta omenire: pe un fel de platformă înălţată, se aflau în vitrină ciorapi, un moş Crăciun, şi mai la o parte, un pom de Crăciun. Mulţimea era compusă din oameni în vastă, copii mai pu­ţin, iar pe toate feţele se citea aceeaşi dorinţă a bucuriei. Pollyannei i se strînse inima.

– Ia te uită colo, un bătrîn, îi şopti ea lui Jimmy. Nu cred să fi avut vreodată pom, şi cît de mult îi mai place săracul!

Jimmy îl privi cu simpatie.

—  Cine ştie, poate o fi avut şi el odată unul în co­pilărie, şi acum îşi aduce aminte de tot ce a pierdut, de mamă şi de celelalte. E greu…

O voce subţirică îl făcu să-şi îndrepte atenţia în altă parte.

– Pomul ăsta e un brad adevărat, Micky, spunea gla­sul unui băieţaş, şi înainte creştea în pămînt, nu-i aşa mamă?

– Sigur, răspunse o voce care o făcu pe Pollyanna să se întoarcă.

– Ia te uită, Lizzie!

După glas, ai fi zis că Pollyanna a zărit un prieten de demult. O femeie în haine sărăcăcioase, în spatele copii­lor, ridică ochii mirată. O privi pe Pollyanna o clipă, apoi faţa amărîtă păru că se netezeşte.

– A, dumneavoastră eraţi?

– Soţul meu, Lizzie, spuse Pollyanna veselă pe cînd Jimmy saluta. Copiii sînt ai dumitale?

– Da, ai mei.

Femeia potrivi mai bine şepcuţa pe cîrlionţii celui mai mic dintre băieţi, şi în ochii obosiţi trecu o lumină ca o rază printre norii grei.

– Ce drăguţ e! Nu ştiam că ai băieţi, Lizzie! Cred că ei aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul!

– Cred că au să rămînă numai cu atît, răspunse ma­ma lor abătută. E destul în ziua de azi dacă le poţi asigu­ra hrana şi îmbrăcămintea; de unde să mai fie şi pentru jucării?

Şovăi o clipă, apoi, îndemnată de bunăvoinţa pe care i-o arăta Pollyanna, continuă:

– Bărbatul m-a lăsat cînd avea cel mic doi ani. Ne îm­bolnăviserăm toţi trei. Se vede că i se urîse omului. Nu l-am mai văzut de-atunci, şi am rămas să trag singură tot greul.

– Şi nu te bucuri că eşti în stare să-i creşti dumneata singură? Întrebă Pollyanna. Sînt atîtea femei care oricît s-ar strădui, nu sînt în stare să-şi cîştige existenţa pentru ele singure, ca să nu mai vorbim şi de cea a copiilor.

Vălul de tristeţe de pe obrazul femeii păru că se lumi­nează o clipă.

– Aşa e. Nu prea am de ce să mă bucur, dar ar fi şi mai rău dacă n-aş fi zdravănă să pot munci şi să-mi văd de copii.

Între timp, copiii vorbeau. Deodată se auzi vocea ce­lui mai mare, autoritară:

– Nu, nu vreau asta. Eu vreau săniuţa.

– Eu vreau ursul, strigă cel mai mic.

– Te sperii de el.

– Nu, nu mă speriu. Ăsta nu mă mănîncă.

– Şşşt! se răsti la ei mama lor, nu ţipaţi aşa!

Un zîmbet îi lumină faţa care părea acum împăcată şi rămase astfel pînă ce se depărta Pollyanna. Cînd ajunseră mai departe, Jimmy întrebă:

– Cum îi zice prietenei tale?

– Lizzie, aşa o ştiu. Vine în fiecare săptămînă la Judit să-i ajute la scuturat, explică Pollyanna.

– Ştii, răspunse Jimmy zîmbind, judecind după bucu­ria ta, gîndeam că e vreo prietenă din copilărie.

Părea abătută astă seară, şi nu-i de mirare, să ai doi copii şi să nu le poţi oferi nimic de sărbători.

– Ah! făcu ea deodată, oprindu-se. Jimmy o privi bucuros.

– Ai uitat ceva?

– Jimmy, mi-a venit o idee: facem pom şi invităm copiii. Abia aştept să am şi eu pom, şi în felul acesta am găsit cel mai bun prilej să-mi fac plăcerea.

– Eşti o egoistă, spuse Jimmy glumind. Spui că vrei să faci o plăcere copiilor, cînd colo tot la tine te gîndeşti.

Pollyanna rîse bucuroasă.

– Ar fi fost o prostie să cheltuim atîţia bani ca să fa­cem pom pentru nişte oameni în toată firea, căsătoriţi, deşi eu n-aş fi renunţat la idee. Aşa, o să-1 avem. Nu-i aşa că-ţi pare bine şi ţie? întrebă ea cu o sfială abia simţită în glas.

– Sigur, dar ştii, pofteşte-i pentru după amiază, ca să fim liberi seara.

– Dar pentru seara i-am invitat pe Russel cu Judit. A rămas fără ajutor în casă, şi pentru ea bucătăria e o adevărată corvoadă. Să prepari un praznic de Crăciun numai pentru două persoane e nebunie curată, şi m-am gîndit că…

– Mă predau, făcu Jimmy ridicînd sus mîinile, nu trage!

– Dar nu eşti supărat, Jimmy, nu-i aşa?

– Nu, nu sînt supărat, cu condiţia să nu se pornească pe ceartă; zic şi eu ca regele Solomon: “Mai bine un prînz cu verdeţuri în pace, decît o masă îmbelşugată cu ceartă. Prefer fasole cu zeamă şi bună dispoziţie, în locul unei mese copioase în tovărăşia unor inşi care se ceartă.

– De cînd cu păţania cu roşiile şi bulionul, se înţeleg mai bine, spuse Pollyanna ca să-1 îmbuneze.

– Da, aşa mi se pare şi mie, răspunse Jimmy pe gînduri. Dacă, înainte să te căsătoreşti, n-ai învăţat să te stăpîneşti, e mai greu să înveţi lucrul acesta, după aceea. Să dea Dumnezeu să reuşească, totuşi.

Pollyanna schimbă vorba.

– Lizzie vine mîine să facă curăţenie. Am s-o invit cu copiii de moş Ajun. Dacă este de acord, cumpărăm pom.

Înţelegerea cu mama copiilor se făcu repede. E drept că femeia fusese invitată la o doamnă care avea musafiri de moş Ajun. Trebuia să fie acolo la ora patru, şi avea să rămînă pînă la miezul nopţii, dar asta nu avea să încurce cu nimic socotelile Pollyannei.

– Aduc băieţii la trei şi jumătate, spuse Lizzie, şi cînd vă săturaţi de ei, îi duceţi doar pînă jos, în stradă, fără să-i conduceţi acasă. Nimeresc ei drumul singuri. Petrică e cuminte şi cel mic îl ascultă, aşa că n-am grijă de ei cînd sînt împreună.

Jimmy şi Pollyanna întrebuinţară deci o parte din fon­duri pentru pom. Era mic, ce-i drept, dar nici locul n-ar fi permis unul mai mare. Pe de altă parte, Pollyanna nu voia să cheltuiască prea mult pentru împodobitul pomului. Tîrguiră deci numai strictul necesar, iar Pollyanna împleti ea însăşi lanţuri de hîrtie colorată. Lucră cu sîrguinţă cîteva seri de-a rîndul, şi Jimmy o ajuta pe cît se pricepea şi el. Cumpărară şi cîteva mărunţişuri, iar Judit contribui şi ea cu două pachete arătoase. Pollyanna se bizuia însă mai mult pe pomul ei, căci era “primul lor pom de Crăciun, de care se vor bucura foarte mult”.

În ziua de douăzeci şi patru decembrie la ora trei după amiaza, locuinţa Pollyannei era plină de lume, deşi musafirii de vază încă nu sosiseră. Pomişorul, aşezat în mijlocul încăperii, strălucea din toate podoabele lui, iar sub crengile de jos se adăposteau daruri frumos înfăşurate în foiţă şi legate cu panglici roşii. Judit şi Russel veniseră şi ei să se bucure de bucuria copiilor. Gladys Moore adusese Pollyannei o jachetă de lînă împletită de ea, care abia ar fi încăput pe un copil de trei ani. Îi plăcea aşa de mult ceea ce-i povestise Pollyanna cu privire la serbarea pomului, încît rămase şi ea.

Stăpîna casei nu-şi găsea astîmpăr; se învîrtea mereu în jurul pomului, îndreptînd o lumînare ce sta strîmb sau ridicînd cîte un glob ce atîrna prea jos.

– Au cam întîrziat, făcu ea uitîndu-se la ceas.

– Fii fără grijă, răspunse Jimmy ca s-o liniştească. Fii sigură că n-or să lipsească.

– Asta ştiu eu, dar Lizzie trebuie să plece de aici la ora patru şi credeam…, zise ea oprindu-se deodată. Ce-i zarva asta?

Toată lumea trăgea cu urechea. Din vestibul părea că vine o larmă ciudată. Pollyanna fugi la uşă, pe care o deschise în lături. Ce spectacol! O femeie tînără cu obrajii încinşi, cu buzele strînse, stăpînea cu greu un băieţaş pe care îl ţinea cu amîndouă mîinile lîngă ea; celălalt plîngea înfundat, cu ochii închişi. Din cînd în cînd se opreau amîndoi din plîns să-şi tragă răsuflarea, apoi gemetele se por­neau din nou.

– Vai, Lizzie, strigă Pollyanna speriată, recunoscîndu-i, ce-i asta? îi doare ceva?

Înainte de a răspunde, Lizzie îi scutură pe amîndoi băieţii, apoi intră tîrîndu-i după ea, deşi rezistenţa lor îi stingherea mişcările.

– Vă rog, coniţă, să-i iertaţi pentru purtarea lor, spuse Lizzie gîfîind. Pînă acum i-am bătut de două ori, şi dacă n-or să se poarte bine, am să le trag o bătaie să o ţină minte; asta o să le dau eu de Crăciun.

– Dar de ce toate astea?

– Le e frică, răbufni Lizzie supărată. N-am mai văzut aşa copii; numai cu mine vor; cred că niciodată n-or să se obişnuiască să stea cu altcineva. Ai să taci odată? se repezi ea la mezin, scuturîndu-1.

– Te rog, Lizzie, nu-i lua aşa, o rugă Pollyanna. Nu e vina lor; le e frică, aşa cum spuneai şi dumneata. Ai să vezi că se vor linişti şi ei îndată. Lasă-i să se obişnuiască la noi, cu casa noastră.

– Aşa mi-au făcut şi vara trecută, zise Lizzie supă­rată. Era vorba să-i trimit la ţară pentru cincisprezece zile într-o tabără, dar ce credeţi că au făcut cînd i-am dus la gară. Au ţipat atît de mult că nu mi-a rămas altceva de făcut decît să-i iau acasă. Ai să taci odată? se repezi ea de astă dată la cel mai mare dintre băieţi, scuturîndu-1 de parcă ar fi vrut să-şi verse dintr-o dată tot necazul adunat vara trecută.

Pollyanna se uită la ceas.

– Mi se pare că s-a făcut timpul să pleci, îi atrase ea atenţia. Ai să vezi că băieţii se vor linişti îndată.

Dar nu-i era uşor să plece, fiindcă băieţii se agăţară de ea cu disperare. În sfîrşit izbuti să se desprindă din mîinile lor, ajunse în vestibul şi ieşi trîntind uşa. Băieţii se aruncară asupra uşii grele de stejar încercînd s-o deschidă ca să-şi urmeze mama, dar, văzînd că toate sforţările lor sînt în zadar, se lăsară păgubaşi.

Plînsetele reîncepură, dar băieţii se lăsară duşi de mînă în salonaş. Vădit lucru, supunerea lor se datora faptului că mama, singura prietenă, plecase.

– Ia să vedeţi voi pomul, încerca Pollyanna să-i încînte. Şi mai e şi un moş Crăciun mititel.

Băieţii stăteau în faţa pomului, dar toată frumuseţea lui îi lăsa reci; lacrimile le întunecau vederea.

– Mai întîi, luaţi cîte o bomboană, urmă Pollyanna cu blîndeţe, fără urmă de supărare. Jimmy, adu te rog bom­boanele din sufragerie.

Jimmy se grăbi să le aducă, dar bomboanele înşiruite frumos pe o tăviţă cu alb şi albastru au avut aceeaşi soartă ca şi pomul; nu prezentau interes.

– Acum să-mi spuneţi ce vă place mai mult, o aca­dea roşie şi albă, sau un elefant roşu de zahăr? îi întrebă Pollyanna fără să se dea bătută.

Amîndoi băieţii păreau că nu aveau de gînd să ajute la soluţionarea acestei probleme. Plîngeau mereu, şi cînd Pollyanna puse în mîna celui mai mare o acadea crezînd astfel că îl va face să deschidă ochii, băieţaşul deschise mîna, şi acadeaua căzu şi se sfărîmă pe jos.

Gladys nu se mai putea stăpîni.

– Ăştia sînt copiii cei mai răi de pe lume! După toa­tă munca dumitale ca să le faci pom, atît ştiu, să urle de parcă i-ai omorî.

– Poate să încerci cu jucăriile, îi şopti Judit. I-am luat un ursuleţ celui mai mic, ştii că mi-ai spus…

– Bună idee.

Pollyanna scotoci printre pachetele de sub pat, rupse hîrtia care înfăşură ursuleţul, dar toate strădaniile erau în zadar. Băieţaşul ţinea ochii închişi cu încăpăţînare şi nu voia cu nici un chip să-i deschidă. Cînd Pollyanna îl mîngîie uşurel pe obraz cu căpşorul de catifea al ursuleţului, copilul se aruncă în braţele frăţiorului mai mare, cuprins de groază. Pollyanna stătea în faţa lor, cu ursuleţul în mînă, descurajată, privind la copiii cărora voise să le facă un Crăciun mai frumos.

Gladys îşi spunea tocmai părerea despre asemenea purtare, cînd Pollyanna, în sfîrşit înţelegînd ce mai rămînea de făcut ca să salveze situaţia, se adresă copiilor:

– Ia ascultaţi, băieţi. Ce aţi zice voi dacă pomul de Crăciun ar veni la voi acasă?

Bineînţeles, nu primi nici un răspuns. Ar fi fost prea mult. Dar Pollyannei i se păru că hohotele de plîns s-au mai domolit şi deduse de aici că auziseră, că ascultau. îşi repetă deci propunerea cu amănunte.

– Vreţi acasă, copii? Mergem şi noi, luăm şi pomul şi celelalte lucruri, îl punem unde o să spuneţi voi şi pe urmă îl puteţi vedea cît veţi voi.

Plînsetele conteniră în sfîrşit. Băieţaşul cel mai mare deschise ochii umflaţi de plîns şi îşi privi frăţiorul. Celălalt făcu la fel. După cele două feţe schimonosite de plîns se cunoştea că erau încă prea amărîţi ca să zîmbească, dar se vedea că ideea Pollyannei le plăcea.

– Asta-i tot ce putem face, spuse Pollyanna hotărîtă; strîngem podoabele în cutii, punem pachetele în coşul meu de piaţă şi tu Jimmy iei pomul, aşa cum ai făcut cînd l-am cumpărat.

S-au pus cu toţii la treabă. În scurt timp, pomişorul fusese dezbrăcat, toate ornamentele împachetate, gata să fie transportate. Nemişcaţi, cei doi copii păreau doi osîndiţi la moarte, cărora, pe neaşteptate, li se anunţă graţi­erea.

Pollyanna crezuse că ea şi Jimmy aveau să ducă po­mul şi pe cei doi copii, iar musafirii vor rămîne acasă să petreacă aşa cum vor crede, în continuare. Văzu însă că aceştia voiau să ia parte şi ei la mica expediţie. Cînd pă­răsiră cu toţii casa, formau parcă o mică procesiune.

Pollyanna se ocupa de cei doi băieţaşi care părea că se tem mai puţin de ea decît de toţi ceilalţi, poate fiindcă ea fusese cu ideea de a-i duce acasă. Jimmy ducea pomul, Russel, coşul cu pachete, Judit, bomboanele, şi Gladys, cutiile cu ornamentele pomului, împachetate în grabă. Deşi era ajunul Crăciunului, nu trecură neluaţi în seamă. Cîţiva oameni îi priveau din ferestre, iar trecătorii rîdeau de ei.

În oraşele mari, bogaţii şi sărăcimea locuiesc aproa­pe unii de alţii. Era scurt drumul dintre cartierul elegant unde locuia Pollyanna cu soţul ei şi acela unde se duceau cu copiii. Trecură pe străzi care le păreau a fi din altă ţară, străzi unde se înghesuia lumea, unde nu vedeai o faţă cu­noscută, unde răsunau crîmpeie de vorbă în limbi ciudate, străine, încît te puteai crede în turnul Babei. Feţele copi­ilor se luminau pe măsură ce-şi regăseau mediul obişnuit, iar cînd ajunseră acasă, erau de-a dreptul voioşi urcînd scările.

Locuiau într-o singură încăpere care era şi dormitor şi sufragerie şi bucătărie. Se găsi totuşi un loc şi pentru pom, Şi îl gătiră tot aşa de frumos ca prima oară. Lipseau doar globurile de sticlă de care Pollyanna fusese mai mîndră. Cutia în care fuseseră îi scăpase lui Gladys pe cînd urcau scările, şi se spărseseră toate. Deşi mutat în alt mediu, po­mul nu-şi pierduse nimic din splendoarea lui.

Băieţii, deşi liniştiţi că erau iarăşi acasă la ei şi inte­resaţi de tot ce se petrecea în jurul lor, se mai aflau încă sub impresia pericolului prin care trecuseră şi se temeau să-şî manifeste bucuria pe deplin. Cînd toată lumea plecă, Pollyanna, înainte de a trage uşa după ea, se întoarse în prag, şi apucînd braţul bărbatului ei, îi spuse:

– Vezi, Jimmy, acum totul e în regulă.

Băieţii se tîrau pe jos, pe lîngă pom; cel mare apu­case o acadea şi o sugea cu plăcere vădită, cel mic strîngea ursuleţul cum ai strînge în braţe un copil, iar feţişoara serioasă îi zîmbea cu bunăvoinţă. Se destinse şi obrazul Pollyannei cînd îşi văzu intenţiile realizate.

– Acum au să petreacă cu adevărat! suspină ea. Să-i ţină Dumnezeu în paza Lui!

Gladys care o luase înainte, se întoarse, şi dispreţui­toare zise:

– Să sperăm. Dar eu i-aş fi ţinut pînă n-ar mai fi ţipat, că doar nu puteau să ţipe la nesfîrşit.

Pollyanna scutură din cap.

– Nu, Gladys, te înşeli. Dacă vrei să faci o plăcere cuiva, fă-o astfel încît să se poată bucura de ea. Gîndeşte-te la celălalt, nu la tine însuţi.

– Da, ai dreptate, dar e o decepţie să vezi petrecerea sfîrşindu-se astfel, spuse Judit cu simpatie.

– Mie nu mi se pare aşa, răspunse veselă Pollyanna.

Ajunseseră cu toţii în stradă, şi Pollyanna îi impresio­na prin mulţumirea întipărită pe faţa ei.

– Întotdeauna mi-a fost milă de oamenii care trăiesc într-un astfel de mediu, spunea ea. Am văzut totuşi acum că un cămin părintesc nu poate fi nici prea strimt, nici săcărăcios. În loc să fiu decepţionată, mă bucur că nişte copii care îndură destule lipsuri simt ca noi că acasă e mai bine decît oriunde.

E foarte frumos că iei lucrurile astfel, o necăji Jimmy, dar parcă îţi căutai motiv să faci pom; motivul îl mai avem, dar pomul nu.

Ceva mai departe au găsit un om care vindea la preţ redus cîţiva brazi ce-i mai rămăseseră. Cu toate împotri­virile Pollyannei, Jimmy insistă să cumpere un pomişor. N-avea cu ce-1 împodobi, căci de astă dată Pollyanna se împotrivi cu tot dinadinsul oricărei alte cheltuieli. Se mul­ţumi să-1 împodobească cu lumînările ce-i mai rămăseseră şi-i spuse de cîteva ori lui Jimmy că brăduleţul, împrăştiindu-şi parfumul, dăduse Crăciunului farmecul obişnuit.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s