Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 3)


De obicei Jimmy pleca de la birou sîmbătă la ora unu, mînca ceva la repezeală într-un restaurant, apoi se întor­cea acasă unde o găsea pe Pollyanna aşteptîndu-1, gata de plecare pentru o mică excursie. Niciodată nu li s-a întîm-plat să invidieze bogătaşii care sînt în mare proporţie în­tr-o metropolă ca aceea unde locuiau ei.

Această sărbătoare le părea de fiecare dată încîntătoare. Se întorceau obosiţi, plini de entuziasm şi atît de flămînzi, încît Pollyanna nu era în stare să prepare o ma­să ca lumea. De aceea ea obişnuia sa improvizeze pentru aceste zile o masă care se putea pregăti într-un sfert de ceas.

Pentru sîmbăta aceea nu făcuseră vreun plan anume. Jimmy, numărînd banii din pungă, era fericit că aşa se întîmplă şi nu altfel. Luni avea să-şi primească leafa, dar deocamdată rămăsese în buzunar cu mai nimic. Această constatare, deprimantă pentru un pesimist, pe Jimmy doar îl amuza. Lipsa de bani nu putea influenţa plăcerile aşteptate, căci amîndurora le plăcea să umble, aveau pi­cioare zdravene şi nu se lipseau de plăcerile pe care oa­menii tineri şi le pot oferi fără o cheltuială prea mare.

Jimmy se hotărî deci, din pricina împrejurărilor, să nu intre într-un restaurant, ci să se întoarcă de-a dreptul acasă şi să-i ceară Pollyannei să-i dea ceva de mîncare. Luă metrolul şi după un drum rapid pe sub pămînt, prin galerii reci, pline de zgomot şi de curenţi, ieşi iar la lu­mină, vesel şi cu inima uşoară, cum se cuvine unui tînăr lipsit de bani.

Buna lui dispoziţie se întunecă însă puţin, cînd nu o găsi acasă pe Pollyanna. Crezu la început că se ascunsese undeva ca să-1 necăjească. După ce o căută însă zadarnic timp de vreo două minute, îşi făcu socoteala că trebuie să fie la Judit. S-a dus deci alături la vecini, a sunat de cîteva ori, dar fără succes. În sfîrşit, chinurile foamei l-au făcut să-şi caute singur ceva de mîncare, şi succesul căutărilor a fost deplin. În frigider găsi o farfurie cu pasăre rece, şi fă­ră a mai şovăi, Jimmy hotărî că poate să o înceapă. Dacă ar fi stat puţin să se gîndească, şi-ar fi amintit că de la Cră­ciun nu mai avuseseră pasăre pe masă şi că, prin urmare, bucăţile din farfurie nu puteau fi rămăşiţe. Dar foamea îi întunecase, se vede, raţionamentul.

Îşi pregăti deci un sandviş cu piept de pasăre, apoi, plăcîndu-i, îşi mai făcu unul mar mărişor. Îşi turnă, de asemenea, un pahar cu lapte dintr-o sticlă pe care o găsi tot în frigider. De obicei, lumea pretinde că laptele bun se găseşte numai la ţară, dar de astă dată Jimmy ar fi pu­tut provoca pe oricine de la oricare fermă ţărănească cu un lapte mai bun decît acela pe care tocmai îl băuse.

Jimmy punea lucrurile la loc şi ştergea masa, cînd apăru şi Pollyanna. O auzi că-1 strigă voioasă – pălăria şi pardesiul din vestibul îi anunţau prezenţa – şi a înţeles îndată că ceva s-a întîmplat. Se grăbi spre ea s-o sărute şi să afle mai repede ceva veşti. Mîncase bine, aşa că era bine dispus, iar faţa radioasă a Pollyannei îi sporea mai mult buna dispoziţie.

– Jimmy, ghici pe cine avem azi la masă.

– Matilda Fisher? Pollyanna rîse cu poftă.

– Nu Jimmy, fii serios.

– Nu cumva pe unchiul John?

– Nu, dar eşti pe aproape.

– Atunci, pe tanti Polly?

– Eşti aşa de naiv, Jimmy. Tot eu trebuie să-ţi spun: Jamie cu Sadie.

– Chiar aşa?

Jimmy se bucura tot atît de mult ca şi Pollyanna. Îşi amintea vag de tot că a fost cîndva foarte gelos pe bietul infirm, pentru că Pollyanna îl admira. Aceasta era o amin­tire ştearsă a unei întîmplări din copilăria lui, care acum părea aşa de îndepărtată.

– Ştii ce bine îmi pare? răspunse el sincer. Afară de unchiul John nu e nimeni altul pe care l-aş primi cu atîta plăcere. O să stea multă vreme?

– Nu ştiu. Sadie a venit să ne invite să luăm mîine masa cu ei la hotel. Am acceptat şi i-am spus că astă seară ei sînt musafirii noştri. Sadie mi-a spus că aveau să deju­neze azi cu unul din editorii lui, aşa că nu am să pregătesc o masă prea îmbelşugată, ci m-am gîndit să improvizez mai bine o masă rece.

– E perfect, spuse Jimmy.

Deodată, fără motiv, îl cuprinse o teamă.

– Ascultă, urmă Pollyanna, fără să ştie de schimba­rea neaşteptată care se petrecuse în mintea lui Jimmy, ia spune-mi ce părere ai de planul meu. Ei doi sînt deprinşi cu bunătăţi alese, aşa că m-am gîndit să servesc mai întîi supă de roşii, cu frişca deasupra, apoi – şi număra pe degete felurile – stridii proaspete cu salată de pasăre, plăcinte calde, o prăjitură cu frişca şi cafea. Ce zici, este bine aşa?

– Minunat, făcu Jimmy cu o voce stinsă. Salată de pasăre ai zis?

– Da. Ştii, n-am putut frige la repezeală puiul, aşa că am luat de jos de la prăvălie cîteva bucăţi de pasăre şi sa­lata o fac eu.

Deodată ridică ochii la Jimmy şi încetă să mai vor­bească. Soţul ei făcu o mutră atît de nenorocită că se dă­du un pas înapoi şi izbucni speriată: Pentru Dumnezeu, Jimmy, ce ai?

– Ştii, drăguţa mea, mă tem că… Jimmy şovăia să-i spună. Ţi-am încurcat puţin socotelile. Pasărea era în frigider?

Pollyanna îl privi mirată.

– Da, era pentru salată. Sper că n-ai mîncat-o?

– Ba da! Nu mîncasem şi credeam că ţi-a rămas.

– Cum ţi-a dat prin gînd una ca asta? De cînd n-am mai avut noi pasăre?

Întrebarea era logică, dar îl supără.

– Mă rog, admit că a fost o prostie din partea mea, mărturisi Jimmy, dar nu m-am gîndit.

Pollyanna se întoarse spre el disperată şi continuă cu gîndul la frişca pe care o pregătise ea.

– Dar frişca ai văzut-o. A trebuit s-o bat eu.

Pe faţa nedumerită a soţului ei se citea că tot nu în­ţelegea.

– Un fel de lapte gros, continuă ea, şi foarte scump pe care a trebuit să-1 bat eu.

– Aşa? mormăi Jimmy ruşinat. Şi mie mi-a plăcut foarte mult.

În clipa aceea se vedea bine că Pollyanna se stăpînea cu greu, dar izbuti. Cînd vorbi din nou, numai tristeţea din glas îi mai trăda lupta.

– Îmi pare rău, Jimmy, dar trebuie să te rog să-mi îm­prumuţi ceva bani. Deşi ne descurcăm cam greu, dar fi­indcă sîntem invitaţi la masă mîine, şi poimîine iei leafa, mi-am permis să cheltuiesc azi aproape tot ce mai aveam. Cred că aş avea nevoie de vreo doi dolari.

Jimmy se strîmbă. Nu era în stare să prindă latu­ra comică a lucrurilor, aşa că deocamdată stătea ruşinat. Nevestei lui îi trebuiau bani serioşi pentru cumpărături şi el abia mai avea cîţiva gologani în buzunar. Înţelegea că Pollyanna avea dreptate să fie supărată, însă simţea că dacă l-ar fi certat, nu se mai putea stăpîni nici el. Cea mai mică lipsă de măsură sau bunăvoinţă ar fi putut să pro­voace un conflict serios din cauza lui.

Din fericire, Pollyannei nu-i lipseau nici măsura nici blîndeţea. Ceva din expresia feţei lui Jimmy îi potoli su­părarea.

– Ce e Jimmy? îl întrebă ea îngrijorată. Te simţi rău? Jimmy scoase din buzunar cîţiva bani şi-i puse pe masă.

– Iată toată averea mea, ţi-o dăruiesc, îi răspune el cu un rîs nefiresc.

Pollyanna îl privi fără să scoată un cuvînt, iar el adă­ugă ruşinat:

– Am venit acasă să mănînc ceva, fiindcă aproape nu mai aveam bani. Dacă aş fi ştiut că avem musafiri, aş fi trecut pe la bancă şi aş fi ridicat atîţia bani încît să ne ajungă. Acum e prea tîrziu. Mi-era foame şi, ca un neso­cotit, am golit frigiderul.

Jimmy îşi pleda cauza ca un răufăcător în faţa jude­cătorului; Pollyanna înţelese comicul situaţiei, şi trecîndu-i prima supărare, spre uimirea lui Jimmy şi poate şi a ei însăşi, izbucni într-un rîs nervos.

– Ai mai pomenit vreodată o situaţie mai caraghioasă ca asta? Acum ce ne facem?

Jimmy oftă, apoi răspunse strîmbîndu-se încruntat:

– Asta-i problema. N-ai putea împrumuta ceva de laJudit?

– Aş face asta numaidecît, dacă nu mi-ar datora ea cîţiva dolari. Cerîndu-i, aş da impresia că-i amintesc de datorie.

– E drept. Va să zică nu se poate. N-ai putea lua pe datorie?

Pollyanna roşi.

– Nu ştiu. Am plătit întotdeauna, pentru că nu prea cumpăr de pe aici. Ar fi neplăcut să cer să mi se dea pe datorie, fiindcă m-ar putea refuza.

– Mai bine nici să nu încerci. Nu ne mai rămîne nimic altceva de făcut, decît să merg şi să duc ceva la Muntele de Pietate.

– Ce vrei să faci, Jimmy? întrebă Pollyanna speriată.

– Să mă duc la o casă de împrumut, să întreb cît mi-ar putea da pe ceasornicul meu.

– Să dai ceasul tău?

Vocea Pollyannei exprima groază.

– E singurul mijloc de a ne procura bani în clipa aceasta şi nu e nimic ruşinos în asta.

– O fi, zise Pollyanna cu îndoială, dar mie nu-mi pla­ce. Şi nu mă pot împăca cu gîndul că dai zălog tocmai cea­sul de la unchiul John.

– Dar rămîne acolo numai pînă iau leafa adică, mai puţin decît ar sta la ceasornicar ca să-i schimbe acul. Sau vrei să duc linguriţele?

– Darurile de nuntă? spuse Pollyanna tresărind, în­grozită la gîndul acesta. Nu, nicidecum!

Zbîrnîitul soneriei îi întrerupse.

– Poştaşul! făcu Pollyanna indiferentă.

Jimmy coborî la cutia cu scrisori. Cînd se întoarse o găsi pe Pollyanna cu toate modestele ei bijuterii înşirate pe masă.

– O scrisoare din Beldingsville, o lămuri Jimmy întinzîndu-i scrisoarea. De ce ai scos astea?

– Jimmy, vezi ce poţi lua pe lucrurile astea.

– Pentru nimic în lume! Eu te-am băgat în încurcă­tură cu lăcomia mea…

– Lăcomia ta? Sărăcuţul…

Jimmy nu voi să ţină seamă de întrerupere şi con­tinuă:

– Eu am să te scot la liman. Pînă luni seara n-are să i se întîmple nimic ceasului meu. De altfel e lucrul cel mai simplu pe care îl putem face.

Îi trecu braţul pe după mijloc şi adăugă:

– Nu fi tristă, altfel am să mă simt şi mai vinovat. Pollyanna făcu un efort şi surise, apoi se îmbrăţişară ca şi cum s-ar fi desprăţit pentru multă vreme. În timp ce Jimmy trăgea uşa după el, Pollyanna îşi aduse aminte de scrisoarea pe care i-o dăduse Jimmy, spunînd că poartă ştampila “Beldingsville”. Aruncă o privire pe adresă şi recunoscu scrisul lui Nancy. De obicei o scrisoare de la Nancy stîrnea mare bucurie, dar în după amiaza aceea Pollyanna nu se bucură de sosirea ei, pentru că nu era dispusă s-o citească. Pollyanna se duse să închidă scrisoa­rea într-unul din sertarele măsuţei de scris, cînd deodată îi apăru înainte faţa bucălată şi blajină a lui Nancy, şi îşi aduse aminte de prietenia, de duioşia pe care i-o arătase demult, pe vremea cînd tanti Polly îşi ascundea sentimen­tele adevărate ca pe ceva ruşinos. Ochii Pollyannei i se umplură de lacrimi şi deschise plicul.

Peste cîteva clipe, Jimmy care se îndrepta repede spre Muntele de Pietate, auzi paşi grăbiţi în urma lui. Nu întoarse capul fiindcă nu-i trecea prin minte că ar putea fi cineva pe care să-1 cunoască. Deodată, cineva îl apucă de braţ. Se întoarse dintr-o dată, supărat, şi o văzu pe Pollyanna cu capul gol, gîfîind, dar radioasă. Fiindcă nu putea vorbi încă, îi arătă o bancnotă mototolită de cinci dolari pe care o ţinea în mînă.

– Cinci dolari, bîigui Jimmy, unde i-ai găsit?

Trecură cîteva clipe pînă Pollyanna fu în stare să răs­pundă.

– Scrisoarea lui Nancy…, vrea o centură. Aşa-i că am avut noroc?

– Aşa e, dar tot nu înţeleg ce e cu centura.

Gîfîind întruna, Pollyanna reuşi, în sfîrşit, să-i explice că Nancy văzuse o reclamă într-un ziar de la ei şi că i-a trimis-o prin poştă împreună cu banii, ca să-i cumpere o centură.

– Trebuie să-i scriu… să nu mai trimită bani… în scri­soare simplă, spuse Pollyanna trăgîndu-şi răsuflarea, dar ce bine că de astă dată i-a trimis aşa!

Pe la ora cinci sosiră Sadie şi Jamie cu maşina. Sadie arăta minunat, dar Jamie era obosit, palid şi părea foarte nervos.

– A lucrat aşa de mult la cartea cea nouă, se făli Sadie. Ştii, Pollyanna, e cea mai bună din cărţile lui!

– Nu ştiu dacă va fi sau nu cea mai bună, spuse autorul cam necăjit, căci uneori mi se pare cam naivă.

Sadie protestă indignată, şi Pollyanna era şi ea de partea ei.

– N-am citit cartea, dar sînt sigură că n-ai putea scrie ceva care să nu fie minunat în toate privinţele.

Laudele ei erau sincere, căci ţinea cu adevărat la Jamie. Se temea totuşi că atunci cînd îl compara cu Jimmy, faţa ei trăda o satisfacţie plină de îngîmfare. Jamie avea talent, dar avea şi o fire greu de suportat. Era fericită că Jimmy nu semăna cu el.

Masa era pusă cu gust. Supa de roşii fuse foarte apre­ciată, iar Jimmy era tot atît de mîndru de nevasta lui, cît era şi ea de soţul ei. Cînd apărură pe masă stridiile, plă­cintele calde şi salata de pasăre, Sadie îi aruncă o privire întrebătoare lui Jamie.

– Ce zici, dragul meu, crezi că vei putea mînca chiar din toate?

– Nu cred că voi putea rezista să nu mănînc din toate aceste bunătăţi.

– Ce-ar fi să te mulţumeşti numai cu stridii şi să re­nunţi la salată, propuse Sadie. Sînt sigură că Pollyanna n-ar refuza să-ţi dea o felie de pîine în locul plăcintei care ţi-ar face rău.

– Nu cred să-i cadă greu plăcintele, Sadie, se împo­trivi Pollyanna. Sînt mult mai bune decît pîinea şi aşa de uşoare!

Dar Sadie scutură din cap şi spuse că pentru Jamie ar fi mai bine să nu mănînce plăcintele calde.

– Vezi, pentru că stă mereu la maşina de scris, o lămurea ea, trebuie să fie mai prudent decît unul care ar face mai multă mişcare.

– Cu alte cuvinte, spuse Jamie calm, un infirm tre­buie să aibă grijă de digestie.

Felul lui de a fi nu era vrednic de un tînăr scriitor cu reputaţie, deşi toţi se străduiau să-1 îmbărbăteze şi să-1 înveselească. Bine că desertul se compunea tot din feluri pe care le putea gusta, numai cafeaua îi era interzisă de Sadie.

– Jamie e aşa de nervos! I-ajunge cafeaua de dimi­neaţă. Dacă ar mai bea încă una n-ar mai dormi toată noaptea.

Sadie şi Jamie au plecat devreme, pentru că pe Jamie îl obosise călătoria şi întrevederea cu editorul. Rămaşi singuri, Pollyanna şi Jimmy s-au pus pe lucru ca să spele vasele adunate în chiuvetă. După ce a şters ultima farfuri­oară şi a aşezat-o peste teancul celor de pe masă, Jimmy se întoarse deodată spre Pollyanna, o strînse în braţe şi o întrebă:

– M-ai iertat fiindcă am mîncat frişca?

– Da, Jimmy, spuse Pollyanna veselă, îmi pare bine că ai mîncat-o, fiindcă, la urma urmei, faptul acesta n-a avut urmări tragice.

 

***

          Într-o dimineaţă cu soare din săptămîna care a urmat vizitei lui Jamie, Gladys Moore sosi la Pollyanna foarte amărîtă; se trînti într-un fotoliu şi oftă din adîncul inimii ei de cîteva ori, sperînd că astfel va atrage mai repede atenţia asupra ei.

– Ce lume nesuferită! rosti ea cu convingere.

Gladys nu era o companie plăcută, chiar şi cînd era bine dispusă. Era violentă şi impulsivă cînd exprima unele păreri cu care nu era de acord. Gladys bine dispusă, în comparaţie cu Gladys prost dispusă, era ca o zi de primă­vară, fie ea şi ploioasă, faţă de o zi de iarnă viforoasă şi întunecată.

Totuşi Pollyanna o iubea, poate fiindcă şi Gladys o iu­bea cu adevărat. De aceea îi răspunse cu drăgălăşenie la cele cîteva cuvinte îmbufnate.

– Cine te supără, drăguţă?

– Totul şi toţi.

Pollyanna zîmbi.

– Nu mi se pare chiar aşa. În primul rînd, iată, vre­mea e splendidă.

Gladys întoarse privirea spre fereastră, şi fu surprinsă cînd descoperi printre mulţimea coşurilor, un petec de cer albastru.

– Da, vremea e frumoasă, recunoscu şi ea, parcă în silă.

– Aşa se întîmplă cu multe lucruri. Dacă te-ai chinui să le numeri, ai vedea că sînt mai multe frumoase decît urîte. Nu-i aşa?

Gladys părea a se îndoi.

– Tata a venit şi ne ceartă întruna…

Pollyanna nu o lăsă să termine.

– A venit tatăl tău? Trebuie să-ţi pară bine! Gladys se îndreptă în scaun fără să-i răspundă. După cîtva timp spuse posomorită:

– Îmi pare bine să-1 văd, dar nu pricepe o mulţime de lucruri. Se supără şi se ceartă din orice. Pe urmă, băieţii. Născocesc mereu alte prostii.

– Ce vrei, sînt copii sănătoşi, vioi şi ar trebui să te bucuri. Cuminţenia la băieţi pe mine mai curînd m-ar speria.

Era un lucru vădit că Gladys prezenta cu o oarecare gradaţie tînguirile ei. Ajungînd la punctul culminant, vor­bi atît de repezit încît fu nevoită să se oprească, sleită de puteri. Ea povesti Pollyannei că, acum două zile, o per­soană care pînă atunci fusese în strînse relaţii cu mama ei, dăduse un bal la care ea nu fusese invitată. După felul cum povestea Gladys, Pollyanna recunoscu ecoul resenti­mentelor doamnei Moore. Unele cuvinte înţepătoare (de asta era sigură), erau întocmai cele rostite de ea cînd po­vestea despre jignirea care-i fusese adusă.

– Vezi tu, toate femeile sînt geloase pe ea. Arată aşa de tînără şi e atît de curtată că le e teamă s-o invite. Mama nu ţine de fel la invitaţiile lor; o plictisesc grozav. În seara aceea s-ar fi putut duce în altă parte, unde era invitată, dar ea a vrut să fie liberă ca să se poată duce la balul acela.

Pollyanna se ferea să exprime o apreciere la care Gladys părea că se aşteaptă. Spuse doar:

– Cred că te-ai bucurat că în seara aceea ai fi putut fi împreună cu mama ta.

Gladys se întoarse spre ea ca s-o poată vedea mai bine.

– Spune-mi te rog, întotdeauna faci aşa?

– Ce fac?

– Întotdeauna cauţi un motiv să fii mulţumită? Am impresia că atunci cînd îţi povestesc ceva foarte urît şi foarte rău, nu uiţi niciodată să mă întrebi dacă n-ar exista ceva care să mă poată face fericită.

Pollyanna şovăi o clipă, apoi îşi spuse că venise mo­mentul s-o învăţe şi pe Gladys jocul mulţumirii. În copi­lărie vorbise tuturor despre jocul ei, ca de un lucru firesc, dar nevinovăţia copilărească îi pierise. Uneori se gîndea cu spaimă la ceea ce-şi permisese să spună unor persoane în vîrstă şi la uimitoarea indulgenţă cu care acestea o as­cultaseră, fiindcă nu-şi dăduse seama că pînă şi cele mai înăcrite fiinţe nu se puteau supăra de confidenţele unui copil şi să le ia drept pretenţii de a le face morală.

Acum, pentru că Glady îi pusese întrebarea, era drept să-i şi răspundă. Mai mult decît oricare altul, fetiţa asta avea nevoie să înveţe jocul mulţumirii. Pollyanna îi răs­punse calm:

Cînd eram copil, tata m-a învăţat să caut tot­deauna în tot ce mi se întîmplă, partea plăcută a lucru­rilor, ceea ce m-ar putea mulţumi. Am făcut din lucrul acesta un joc.

– Un joc? întrebă Gladys care asculta cu luare amin­te. Nu-mi închipui ce fel de joc ar putea fi.

Cel mai bun din lume, o încredinţa Pollyanna cu con­vingere. Uite cum a început. Tata era pastor misionar în­tr-o bisericuţă misionară şi la fiecare Crăciun primeam un butoi cu fel de fel de lucruri.

Tăcu pentru un moment, văzînd faţa atentă a lui Gladys care era întoarsă spre ea:

– Nu cred că ştii ce e acela un butoi pentru misionari.

Gladys mărturisi că într-adevăr nu ştia, şi adăugă:

– Eu credeam că tot ce se trimite misiunii e pen­tru păgîni.

– Nu întotdeauna. Unele biserici trimit pastorilor ne­voiaşi un butoi sau o ladă, o dată sau de două ori pe an. Se pun înăuntru fel de fel de lucruri, nu noi, dar în stare bună: haine care au rămas mici, şi alte lucruri asemănă­toare.

– Phiii! se supără Gladys, eu n-aş acepta să mi se tri­mită haine uzate; înseamnă să tratezi pastorii ca pe nişte cerşetori.

Pollyanna zîmbi, dar încercă să-i arate că nu greşea.

– Eram foarte agitată cînd sosea butoiul, urmă ea. De fiecare dată speram că voi găsi în el un lucru minunat.

Odată mi-am dorit cu atîta ardoare o păpuşă, încît mi se părea că n-aş putea trăi fără ea. Tata scrise bisericii care urma să ne trimită butoiul. Cred că mă auzise rugîndu-mă şi pentru păpuşă, aşa că atunci cînd a fost întrebat ce lu­cruri anume ne sînt de trebuinţă, trecu pe listă şi o pă­puşă. Cînd sosi butoiul, singurul lucru pe care l-am găsit pentru un copil, erau o pereche de cîrje.

Gladys sări de pe scaun.

– Asta-i cea mai grozavă infamie de care am auzit vreodată. Cîrje! De indignare, ochii ei scăpărau fulgere. Se linişti în cele din urmă şi privind-o pe Pollyanna zise:

Bietul copil!

– Ajunci am născocit noi jocul, urmă Pollyanna surîzînd la exclamaţia lui Gladys. Fireşte, n-aveam nevoie de cîrje, dar tata mi-a spus că trebuie să fiu mulţumită că n-am nevoie de ele. De atunci, oricît de grea ar fi o situa­ţie, găsesc că se poate afla în ea şi un motiv de mulţu­mire. Tocmai acesta e jocul, şi cu cît e mai greu, cu atît mai mare e plăcerea de a-1 juca.

Gladys rămase pe gînduri, apoi spuse:

– Şi asta e totul?

– Da.

– N-ai încercat niciodată. Nu e altul în lume care să aducă satisfacţii.

– Ascultă, spuse Gladys plecîndu-se spre Pollyanna ca să dea mai multă greutate cuvintelor, te deosebeşti atît de mult de toţi ceilalţi oameni, încît îmi vine să cred că ai fi în stare să găseşti o plăcere chiar şi în faptul de a par­ticipa la propria ta înmormîntare.

Pollyanna începu să rîdă.

– Dacă ar fi aşa, atunci să ştii că nu-1 joc degeaba.

– Oh! exclamă Gladys, apoi se opri cîteva clipe. Ce părere ai, întrebă în cele din urmă, aş ajunge să-ţi semăn dacă aş juca şi eu jocul acesta?

– Cred că sînt o fire veselă, cum zice lumea, dar fi­rea omului poate fi îngrijită şi îmbunătăţită întocmai ca o grădină. Am trecut prin multe ceasuri grele: mama mea a murit cînd eram mică, iar tata a murit cînd aveam unsprezece ani. Atunci m-am dus să stau la o mătuşă pe care nu o cunoşteam şi care nu era obişnuită cu copiii. Mai tîrziu am suferit un accident de pe urma căruia n-am putut umbla doi ani de zile. Am suferit mult atunci. Nu cred că numai cu firea mea veselă aş fi putut învinge totul. De n-ar fi fost jocul mulţumirii, cred că aş fi deve­nit una din persoanele acelea plictisitoare, care se plîng întotdeauna, şi-şi fac viaţa o povară pentru ele şi pentru cei din jur.

Gladys apucă mîna Pollyannei şi şi-o puse pe obraz.

– Dacă aş crede că jocul acesta m-ar putea face să-ţi semăn (sforţarea de a-şi ascunde emoţia îi înăsprea vo­cea), aş începe îndată. Nu prea văd cum m-aş putea so­coti fericită cînd fraţii mei sînt aşa de răi, cînd bucătă­reasa devine obraznică sau cînd tata se poartă rău cu mama. Totuşi, toate aceste neplăceri nu se potrivesc cu suferinţele prin care ai trecut tu. Oftă din adîncul inimii apoi continuă: la urma urmei, n-am ce pierde dacă încerc. Să văd, ajung şi eu la acelaşi rezultat ca tine?

Pollyanna abia avu timp s-o îndemne să încerce, cînd sosi şi Judit, vădit descurajată. O salută cu răceală pe Gladys pe care n-o prea simpatiza, apoi îşi deschise inima către Pollyanna.

–  Ştii că iar am încercat să fac prăjiturile acelea şi au ieşit mai prost ca oricînd. Nu-mi mai rămîne altceva nimic de făcut decît să renunţ la bucătărie. Cît de mult aş vrea să-1 pot convinge pe Russel să nu mai facem menaj şi să mîncăm la o pensiune. Nu ştiu de ce nu vrea, că de altfel e destul de pretenţios în privinţa mîncării şi nu înţeleg de ce aş rămîne roabă bucătăriei cînd nici nu-mi place şi nici pe el nu-1 pot mulţumi.

– O! exclamă Gladys rîzînd după ce ascultase cu lua­re aminte la tînguirile acestea, mi se pare că eşti mai rea ca mine. Apoi întorcîndu-se spre Pollyanna zise: De ce nu o înveţi jocul tău?

Pollyanna roşi, dar nu răspunse. Supărarea Juditei se prefăcu încetul cu încetul în curiozitate.

– Ce vrea să spună cu “jocul tău”?

Gladys nu-i lăsă Pollyannei timp să răspundă:

– Îţi dai seama şi tu că Pollyanna nu e ca noi?

– Aşa ea. Cred că ai dreptate.

– Nu face întruna mofturi, nu-i aşa? Nu spune că totul e greu şi că e mai nenorocită decît toată lumea. Ştii de ce? Din pricina unui joc pe care 1-a jucat de cînd era mică.

Judit se întoarse spre Pollyanna, aşteptîndu-se la o împotrivire din partea ei, dar aceasta se mulţumi să zîm-bească doar. Gladys i se adresă atunci stăruitoare:

– Povesteşte, povesteşte-i odată întîmplarea aceea cu cîrjele.

– Cîrje?! zise Judit trîntindu-se pe scaun. Despre ce e vorba, Pollyanna? Ce legătură e între cîrje şi jocul acela?

Pentru a doua oară în interval de o jumătate de oră, Pollyanna povesti istoria unei decepţii copilăreşti, prefă­cută dintr-o genială intuiţie a tatălui ei într-o minunată prismă care avea să îmbrace de aici înainte toate culorile curcubeului, clipe grele pe care avea să le întîmpine în via­ţă. Judit asculta cu luare aminte, dar se vedea limpede că era încredinţată că supărările ei se deosebeau de acelea ale altora. Cînd Pollyanna sfîrşi, Judit şovăi puţin, înainte de a-şi spune părerea:

– Metoda asta poate să reuşească în anumite cazuri, dar nu prea văd…

Gladys nu se mai putea stăpîni.

– Pentru numele lui Dumnezeu! izbucni ea, nu cum­va crezi că, deoarece nu ţi-au reuşit prăjiturile, eşti într-o situaţie mai rea decît a Pollyannei cînd i-au murit părinţii, şi a fost bolnavă încît n-a putut să umble doi ani?

Era întocmai ceea ce gîndea Judit, dar nu-i plăcea să i se spună lucrul acesta aşa, direct. Răspunse pe un ton tăios:

– Nu, nicidecum.

Mi se pare, urmă Gladys, că dacă ea a reuşit să joa­ce jocul mulţumirii, putem să încercăm şi noi. Eu o duc mai prost decît dumneata. Dacă ai avea ca mine, trei ştrengari de fraţi de îngrijit, ai avea de ce să te plîngi. Ai un soţ, e drept, dar acela e bărbat, nu se poate compara cu nişte puşlamale ca Gregor şi Malcom. De altfel, adăugă după o clipă de gîndire, cred că nu voi avea un soţ cîtă vreme nu voi fi scăpat de fraţii noştri.

Judit nu se putu opri să rîdă de această primă în­cercare a lui Gladys de a juca jocul mulţumirii. Dar fata, vrînd să impresioneze auditoriul cu supărările pe care le avea de îndurat, ca soră mai mare a trei fraţi, urmă:

– Altă dată Norman era mai cuminte decît ceilalţi: se lăsa bătut fără să riposteze cu picioarele, dar acum s-a făcut şi el tot aşa de rău ca ceilalţi. Zilele astea a furat cio­colată dintr-o cutie care fusese trimisă mamei. Ştiam că el făcuse isprava aceasta, dar nu voia să recunoască. La urmă, i-am spus că pot afla cine a făcut treaba asta, întrebîndu-L pe Dumnezeu.

Judit rîse de ideea aceasta, iar Pollyanna nu părea mulţumită. Hotărî în sinea ei ca la prima ocazie să stea mai mult de vorbă cu Gladys în privinţa unei astfel de metode de educaţie. Gladys, nebănuind nemulţumirea as­cunsă a prietenei sale, urmă:

– Peste o oră vine la mine, mă priveşte cu un aer ciu­dat şi mă-ntreabă: “L-ai întrebat pe Dumnezeu cine a luat ciocolata?” I-am spus că încă nu avusesem timp. Ce cre­deţi că-mi răspunde: “Ei bine, nici nu mai încerca. L-am întrebat eu şi mi-a răspuns că a uitat numele copilului”.

La o asemenea replică nu se putea să nu rîdă. Gladys aşteptă să se potolească rîsul, apoi întrebă:

– Mă rog, la ce mulţumire mă pot aştepta de la un copil ca acesta?

– Să fii mulţumită că nu e un copil prost, răspunse Judit rîzînd. Trebuie să fie foarte deştept ca să-1 taie capul la asemenea lucruri.

– O, Norman nu e prost, confirmă şi Gladys mulţu­mită, de altfel nici ceilalţi. Au o grămadă de defecte, dar sînt inteligenţi.

Apoi, întorcîndu-se spre pendula care într-un interval de linişte bătuse ora, zise:

– Nu cumva vrei să-mi spui că merge bine?

– E înainte cu două minute, l-am confruntat azi dimi­neaţă cu ceasornicul lui Jimmy.

– Dacă-i aşa, trebuie să plec. Nu pot lipsi cînd se în­torc băieţii la prînz. Data trecută cînd am fost aici şi-au aruncat pîinea cu marmeladă. Bucătăreasa mi-a spus că dacă se mai întîmplă, îşi ia pălăria şi pleacă. Era marme­ladă pînă şi pe tavan, de parcă ar fi strivit ţînţari. La drept vorbind, imediat ce sosesc ei nu mă mai pot duce niciun­de; trebuie să plec imediat.

– Pe cît mi se pare, aruncă Judit ca s-o necăjească, nu e aşa de uşor să joci jocul Pollyannei.

– Aşa e, cred că mi-ar trebui puţină deprindere ca să ajung să-1 joc bine. Totuşi îmi pare bine că trebuie să plec, altfel s-ar sătura lumea de prezenţa mea.

Deşi glumea, Gladys luase jocul în serios. Fetiţei, nedeprinsă cu lumea, Pollyanna îi apărea ca o întruchipare a tuturor virtuţilor. Admiraţia pe care o simţea faţă de mama ei era oarbă şi neraţională, dar cînd era vorba de ceilalţi, avea o judecată sănătoasă, dar aspră.

Un simţămînt înalt, închis în sufletul ei, înţelegea fi­rea nobilă a Pollyannei. Era sub influenţa ei, aşa cum un grăunte ascuns în pămînt suferă puterea soarelui de pri­măvară.

Pînă şi Judit se stăpînise cu greu, ca să nu rostească cumva cuvintele de batjocură ce-i veneau pe buze cînd îşi amintea de cîrjele din butoiul misiunii. Ca mai toţi oame­nii nervoşi, Judit privea supărările ei personale printr-o lentilă care măreşte; găsea însă mai uşor cuvinte de îmbăr­bătare pentru supărările celorlalţi. Pentru prima oară înţe­lesese că voioşia nedesminţită a Pollyannei nu izvora din-tr-o viaţă mai plăcută decît a celorlalţi, ci din obişnuinţa ei de a căuta partea frumoasă în toate lucrurile, chiar şi în lucrurile neplăcute.

Draga de ea! se gîndea Judit care cu o oră înainte plînsese cu lacrimi amare din pricina prăjiturii nereuşite.

Apoi începu să cînte, pe cînd curăţa cu cuţitul coca arsă de pe fundul tăvii. La urma urmei, bine că nu trebuie să mîncăm prăjitura asta!”

 

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s