Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 3)


Ce nenorocire! Sînt fiinţa cea mai nenorocită. Aş vrea să ştiu de ce toate îmi ies anapoda.

Judit avea de ce să fie supărată. De dimineaţă se arătase că ziua va fi cu ghinion. Mai întîi pusese chiflele pentru dejun la cuptor să se frăgezească şi le scoase negre şi lucioase, bune de reclamă pentru negreală de maşină de gătit. Apoi, era ziua cînd primea scrisoarea de la mama ei şi de data asta nu primise nimic. În imaginaţia ei inventa fel de fel de nenorociri care ar fi putut explica întîrzierea aceasta. Îi vorbise lui Russel despre o rochie de primăvară pe care o văzuse în fereastra unui magazin de mîna întîi, la jumătate de preţ. Deşi nici o femeie nu purta încă rochie de primăvară, Russel în loc să-i spună: “Nu văd de ce ai avea nevoie de o rochie nouă” – răspuns lipsit de bun simţ, de care adeseori se fac vinovaţi soţii tineri, el îi răspunse că trebuie să se grăbească să şi-o cumpere şi, cu o seară după aceea, îi aduse banii.

Cînd însă, în ziua aceea, ziua tuturor nenorocirilor, Judit se grăbise să şi-o cumpere, rochia care-i plăcuse era vîndută, iar celelalte care i-ar fi plăcut costau încă de două ori pe atît. După cîteva alergături zadarnice, se înapoiase acasă supărată. În cutia de scrisori găsi cartea de vizită a uneia din puţinele persoane care veneau s-o vadă de cînd se mutase în oraş. Cînd se văzu acasă, se trînti pe scaun demoralizată şi pentru a se autocompătimi. Dar amintindu-şi jocul Pollyannei conteni cu plîngerile.

De cîteva ori încercase să-1 joace, din momentul în care, într-o după amiază memorabilă, Gladys Moore o îmboldise să încerce şi ea. Deşi nu reuşise întotdeauna perfect, nu renunţase cu desăvîrşire să aplice jocul în practică.

Îi trecu prin gînd că tocmai avea prilejul să încerce şi să-şi dea seama dacă într-adevăr corespunde aşteptă­rilor.

Nu e uşor să-ţi refuzi plăcerea de a bodogăni. Mulţi îşi sacrifică lucruri mai preţioase. Judit, ca toată lumea, cu greu se hotărî să se lipsească de această plăcere.

Cîteva clipe şovăi între plăcerea de a se cufunda în micile ei nenorociri şi aceea de a încerca jocul Pollyannei. Apoi se hotărî.

“E ora patru, mai sînt vreo şase ore pînă la culcare şi orice s-ar întîmpla, chiar de-ar lua foc casa, am să mă străduisec să caut partea frumoasă a lucrurilor.”

Era surprinzătoare schimbarea care se produsese de pe urma acestei hotărîri. Judit şi-a dat seama îndată. Se întoarse spre fereastră şi i se păru că soarele trecuse printr-un nor gros; iar strălucirea lui neobişnuită de-acum îşi avea izvorul în pacea din sufletul ei schimbat.

“Mai am o oră pînă să mă pregătesc pentru masă, îşi spuse ea veselă. Ce bine că mi-a mai rămas ceva de ieri pentru desert. Am să mă odihnesc puţin, iar cînd vine Russel am să fiu bine dispusă.”

Se întinse pe fotoliu cu un ziar ilustrat ca să se mai distreze. Publicaţia cuprindea povestiri vesele de un umor sănătos şi fără pretenţii. Judit rîdea cu voie bună, pînă ce trebui să lase lectura ca să pregătească masa. Era din ce în ce mai dispusă să joace jocul.

Russel se întoarse la ora cinci, obosit şi încruntat.

– Iar s-a stricat blestematul acela de ascensor, spuse el furios. Parcă e un făcut, se strică de obicei atunci cînd sînt eu mai obosit. L-aş pune pe proprietar să urce şi să coboare scara pînă ce ar muri de oboseală, ca să repare odată ascensorul.

– Pari obosit, îi spuse Judit cu blîndeţe, îmi pare bine că nu ieşim astă seară.

O urmă de mirare trecu pe faţa lui Russel; nu se aş­tepta la un astfel de răspuns. Nu se plîngea pentru prima oară de funcţionarea ascensorului, iar răspunsurile lui Judit se potriveau de obicei mai mult sau mai puţin cu plîngerile lui: “Da, îţi dai seama de asta cînd eşti nevoit să urci tu scara. Dacă ai şti de cîte ori trebuie să le urc eu şi adeseori cu un coş de piaţă greu, ai înţelege că nu suferi numai tu”.

Cam acesta era răspunsul la care se aştepta Russel. Avea deci de ce să se mire. Era ca un om care credea că mai are de coborît o treaptă, dar află că este deja la ca­pătul ei.

Hotărît lucru, Russel era prost dispus. Se aşeză la masă spunînd îmbufnat:

– M-am dus azi la un restaurant nou să iau ceva. E cel mai prost dintre toate. Unii dintre ospătari ar trebui pedepsiţi pentru grozăviile pe care le servesc. Cred că pînă şi eu aş găti mai bine.

– Ei bine, mă bucur că mîncarea de la restaurant n-a fost aşa de bună, poate că n-ai să fii nemulţumit de ceea ce îţi servesc eu, spuse Judit glumind. Ştiu că mi se întîmplă să stric mîncarea, dar nu întotdeauna.

Judit era încîntată de mirarea lui Russel la auzul unor cuvinte aşa de amabile, deşi nu era înzestrată cu agerimea Pollyannei. Să pretinzi că toate femeile sînt deopotrivă de inteligente e o prostie egală cu aceea de a pretinde că toţi bărbaţii sînt oameni cuminţi. În timpul mesei, Judit înţelese că proasta dispoziţie a lui Russel trebuia să aibă o cauză oarecare. Sau era bolnav, sau era supărat; ea tre­buia să descurce lucrurile.

– Eşti bolnav, Russel?

Dacă era aşa, întrebarea l-ar fi mişcat. Puţini sînt oa­menii care să rămînă indiferenţi cînd le arăţi un oarecare interes întrebîndu-i de sănătate. Tentaţia de a vorbi des­pre durerile proprii apare astfel justificată şi nu trebuie să te mai împotriveşti. Văzînd că Russel se încruntă puţin la această întrebare, Judit înţelese că altceva îl apasă.

– Nu, nicidecum. Nu vezi că mănînc? Dacă aş fi bol­nav n-aş mînca.

– Atunci ce te supără?

Şovăielile lui Russel erau de scurtă durată; ştia că-i va spune totul. Ca mai toată lumea, ardea de nerăbdare să-şi împărtăşească supărările unei fiinţe care-1 va asculta cu bunăvoinţă. Nu era tocmai sigur de felul cum Judit avea să ia lucrurile, dar simţea atît de mult nevoia să-şi descarce sufletul încît nu mai stătu la îndoială. Îi povesti totul, fără să se oprească. Împrumutase treizeci de dolari unui coleg, cu condiţia să-i restituie în ziua dintîi a lunii. Ziua venise, dar datornicul nu numai că nu-i adusese, dar se mai şi su­părase că-i amintea de datorie.

– N-am mai văzut aşa nepăsare, spuse Russel scos din fire. Mă crede un zgripţuroi, fiindcă vreau să-mi dea banii înapoi, cu atît mai mult că-mi făgăduise că mi-i aduce la întîi. Şi problema e că nu ştiu cum voi face faţă cheltu­ielilor noastre.

Pe cînd Russel vorbea, Judit simţise de cîteva ori ne­voia să-1 cicălească. Nu odată îi stătuse pe limbă să între­be: “De ce i-ai împrumutat? Doar nu ai bani de prisos”. Îi venea să-i spună: “Să ştii că nu mai vezi înapoi nici un ban din cei treizeci de dolari de la hoţomanul acela. Păcat că nu i-am cheltuit noi în petreceri. Mai bine i-am fi aruncat afară pe fereastră decît să-i dai unui astfel de om”. Dar fiindcă nici una din observaţiile acestea nu-i părea a se potrivi cu hotărîrile ce le luase cu cîteva ceasuri înainte, ascultă în tăcere, aşteptînd să-i vină o idee bună. Deodată strigă:

– O, Russel!

– Ce-i?

– Ştii că aseară mi-ai dat bani pentru rochie? Ei, azi cînd m-am dus să mi-o iau, era vîndută şi nu mi-am luat alta. Ai cu ce să-ţi acoperi cheltuielile. Ce bine că s-a găsit altul să cumpere rochia înaintea mea!

Russel puse jos furculiţa şi-şi privi nevasta într-un fel cu totul neobişnuit. Se sculă deodată, trecu lîngă ea şi o îmbrăţişa. O soţie tînără nu se supără niciodată de ast­fel de întrerupere. Judit se învoi bucuroasă să mănînce carnea rece.

– Judit, spuse Russel cu sfială, am impresia că te ju­decam greşit. Mi-era teamă să-ţi vorbesc de lucrurile as­tea, gîndeam că ai să-mi spui că trebuie să fi fost nebun să-i dau bani lui Marsh.

Judit îşi aminti cuvintele usturătoare pe care le avusese pe buze, dar reuşise să le oprească, iar bucuria ei era deplină. Îl mîngîie pe Russel, care, aplecîndu-se, o sărută.

– Primesc, spuse el, fiindcă acum n-am încotro. Dar luna viitoare, fie că-mi plăteşte, fie că nu-mi plăteşte, îţi cumperi rochie de primăvară.

Sfîrşiră masa fără să le pese de oră, iar ceasurile pînă la culcare le petrecură învăţînd a se cunoaşte unul pe celă­lalt. Erau amîndoi tineri ai timpului lor. Concepţia lor despre viaţă era să se distreze cît mai mult pe afară, să rămînă cît mai mult departe de casă şi să se întoarcă acasă frînţi de oboseală. Astfel nici nu mai aveau putere să stea de vorbă mai serios.

În seara aceea însă, dîndu-şi seama că soţia lui îi e cu adevărat tovarăşă, iar nu copil cu toane care trebuie ferit de orice grijă sau supărare, Russel îşi deschise sufletul aşa cum nu o făcuse încă niciodată. Puseră astfel temelia unei înţelegeri prieteneşti, chezăşie sigură împotriva pasiunii nestatornice şi cea mai bună pavăză a vieţii conjugale.

Judit adormi cu inima uşoară. îşi făgăduise să fie mulţumită orice s-ar întîmpla, şi un timp anume reuşi pe de­plin. Jocul se dovedise a fi bun. Cel din urmă gînd al ei, înainte de a aţipi, se îndreptă cu recunoştinţă către vecina ei. Se întoarse spre peretele îndărătul căruia Pollyanna de bună seamă dormea la ora aceea şi şopti:

– Vise plăcute, Pollyanna, draga mea!

 

* * *

 

Pollyanna petrecuse una din zilele cele mai frumoase, dar şi cele mai lungi din viaţă. De cîte ori privea la ceas părea că i se oprise şi apropiindu-se se mira de fiecare da­tă că-i aude tictacul regulat. Numără clipele pînă la întoar­cerea lui Jimmy; avea să-i spună un secret mare de tot. La drept vorbind, gîndea că nici nu va fi nevoie să-i spună, că o sa-i poată citi în ochi vestea cea mare şi luminoasă.

Unul din giuvaerurile cele mai de preţ ale Pollyannei era o fotografie a lui Jimmy, făcută la scurtă vreme după ce îl adoptase John Pendleton. Omuleţul se înfipsese în faţa aparatului aşa cum o făcuse şi în viaţă. Obrăjorul pis­truiat avea o expresie foarte hotărîtă, iar zîmbetul de copil avea o nuanţă amară. Luată în sine, fotografia lăsa mult de dorit, dar Pollyannei îi plăcea, fiindcă îi amintea întoc­mai de băieţaş aşa cum îl văzuse ea prima oară. Luă de pe măsuţă fotografia în ramă de argint, o privi cu luare aminte, străduindu-se să şi-1 închipuie pe Jimmy cu cîţiva ani înainte cu un pufuleţ mătăsos în locul părului întu­necat, cu un zîmbet dulce care îi descoperea gingiile fără dinţi şi cu picioruşe grăsuţe care se mişcă mereu dar nu ştiu încă să umble. Ar fi dat mai tot ce avea pentru o foto­grafie a lui Jimmy, copil mic.

– Am să-i zic James, comunică Pollyanna fotografiei ce părea că o priveşte dezaprobator.

Pollyanna n-avea de gînd să-i schimbe numele băr­batului ei. Jimmy rămînea Jimmy. Îl cunoştea pe James Pendleton un tînăr vrednic de toată stima pe care îl şi admira, dar se îndoia că l-ar putea iubi vreodată atît cît pe Jimmy. Nu vorbea deci despre Jimmy cînd spusese că avea de gînd să-i zică cuiva James.

Stătea cu fotografia în mînă, şi cu inima plină de o bucurie aşa de covîrşitoare, de pură, încît parcă o sfinţea. Nu s-ar fi mirat dacă un înger ar fi venit s-o binecuvânteze. Dar nu era nevoie de înger; niciodată nu simţise prezen­ţa lui Dumnezeu aşa de intens ca în clipa aceasta cînd îi încredinţa răspunderea unei vieţi, ca o binecuvîntare pes­te firea şi înţelegerea omenească.

O bătaie în uşă o trezi din visare. Pollyanna îşi spuse că asemenea lui Moise coborînd de pe Sinai, trebuie să-şi ascundă faţa care strălucea de o bucurie lăuntrică. Se temea ca lumina feţei să n-o trădeze, căci Jimmy trebuia să fie cel dintîi care să afle. Deşi se străduia să şteargă urmele bucuriei sale, nu reuşi pe deplin, căci Judit, care intră, o privi, apoi clipind din ochi, ca orbită de soare, îi spuse:

– Pollyanna dragă, cît eşti de frumoasă azi! S-ar zice că eşti o grădină cu flori de primăvară.

– Nu mă măguli Judit, ar fi de-ajuns să mă compari cu o narcisă sau cu un brebenel, nu sînt chiar o grădină întreagă.

Judit îşi petrecu braţul pe după mijlocul prietenei sale şi o cuprinse drăgăstos.

– Pollyanna, ştii că mi se pare că într-o bună zi am să fiu şi eu în stare să joc jocul tău?

– Mă bucur, răspunse Pollyanna.

– L-am nesocotit multă vreme. Dar acum, în sfîrşit, am început.

Şi Judit se apucă să povestească hotărîrea ei din ajun şi ce urmase după aceea. Pollyanna plutind într-o lume unde grijile şi supărările nu mai există, asculta, zîmbea şi izbutea chiar să dea răspunsuri la locul lor, deşi i se părea că ea însăşi era foarte departe. Vizita Juditei se prelungea, iar Pollyannei îi părea mai lungă decît era în realitate, căci se temea că va dura pînă la întoarcerea lui Jimmy. Judit îi era dragă, dar teama aceasta o stînjenea.

Sînt anumite unghere în grădina lăuntrică a omului unde nu încap decît două fiinţe. Sînt armonii în viaţă fă­cute doar pentru două voci; o a treia, fie ea cît de dulce, ar crea distonantă.

Pollyanna răsuflă uşurată cînd Judit îşi luă rămas bun. Pe cînd ieşea pe scară, Pollyanna auzi vocea lui Jimmy care îi da prieteneşte bună ziua. Rămase în uşa deschisă. I se părea că, fără să-şi dea seama, clipa aceasta o aştep­tase ea toată viaţa ei.

Jimmy intră în vestibul şi fără cuvinte o cuprinse. Pollyanna simţi numaidecît ceva neobişnuit în strînsoarea lui; o îmbrăţişa ca şi cum ar fi regăsit-o după o lungă des­părţire sau ar sta să se despartă acum. O clipă i se păru că ceea ce imaginaţia ei îi zugrăvise cu puţin înainte, se întruchipase aievea şi că zărind-o, Jimmy ghicise tot ce avea să-i spună. Dar cînd îl auzi că oftează din adîncul ini­mii, presimţiri întunecate o cuprinseră. Se dădu un pas înapoi, îl privi drept în faţă, apoi un fior o străbătu prin tot trupul.

– Jimmy, dragul meu, te supără ceva, nu-i aşa? Ce e? El şovăi. Pentru ca răspunsul să n-o sperie, în cele din urmă spuse:

– La drept vorbind, nu e nimic.

– Cum, n-ai nimic să-mi spui?

– Ba da, dragă, am să-ţi spun ceva.

Şovăi din nou, apoi făcu un gest de nerăbdare:

– Sînt un prost că-ţi bat capul cu nimicuri în clipa cînd mă întorc acasă. O să vorbim noi mai tîrziu, după ce vom mînca bine.

Acum nu mai era nevoie ca Pollyanna să-şi ascundă strălucirea feţei. Toată ziua plutise în nori şi acum trebuia să se întoarcă pe pămînt. Se duse la bucătărie, pregăti cina, se îmbărbăta ca să primească tot ce viitorul avea să-i aducă, pentru că strălucirea acelei zile apusese odată cu soarele.

În timpul mesei schimbară cîteva cuvinte. Jimmy se si­lea să glumească povestind mici întîmplări din cursul zilei, rîse mai mult decît trebuia şi luă de două ori din fiecare fel deşi se vedea bine că nici nu ştie ce mănîncă. Zăboviră mai mult cu strînsul vaselor de la masă. Pollyanna se te­mea de clipa cînd Jimmy îi va spune secretul; ceva o în­demna să mai amîne. Ascultătoare faţă de instictul adînc omenesc de a amîna inevitabilul, îşi găsea o sumedenie de treburi mărunte. Cînd în cele din urmă o urmă în salon şi o luă de mînă, înţelese că venise momentul.

– Aşază-te aici lîngă mine, dragostea mea, şi ajută-mă. Nu-mi vine uşor să-ţi vorbesc.

– Jimmy, spuse Pollyanna cu buzele albe, în ciuda cu­vintelor curajoase pe care le rostea, Jimmy, orice ar fi, e bine aşa cum e. Răspunsul acesta nu-i uşura deloc sarcina lui Jimmy. Întoarse capul, iar Pollyanna zări doi ochi înlăcrimaţi. Jimmy lăsă să treacă puţin timp ca să se simtă iarăşi stăpîn pe voce.

–  Pollyanna, intră şi America în război. Nu, nu mai încape îndoială. Nu e de-ajuns că au fost rupte relaţiile cu Germania. Trebuie să colaborăm şi noi la lupta pentru salvarea civililzaţiei, şi avem şi noi partea noastră de con­tribuţie.

Mîna Pollyannei tresări în mîna lui. El o strînse mai tare şi amîndoi rămaseră nemişcaţi un timp.

–  Vine o zi, draga mea, cînd bărbatul înţelege că pro­pria lui viaţă, că fericirea lui nu sînt totul; e prins într-o mişcare generală care îl duce dincolo de afecţiunile lui, de năzuinţele lui omeneşti. Nu uit cît îţi datorez eu ţie. Inima mi se strînge la gîndul că te voi părăsi şi că vei avea de su­ferit, dar n-am dreptul să mă ascund în spatele unor consi­deraţii egoiste. Ţara noastră a aşteptat prea mult. Trebu­ie să îndreptăm întîrzierea noastră punînd la dispoziţie oa­meni şi bani, fără tocmeală. Trebuie să ne facem datoria.

Vorbind se întoarse de la ea ca şi cum n-o putea pri­vi, pentru că inima îi era zdrobită. Tăcu în cele din urmă, o privi şi, întîlnind privirea ei caldă şi curajoasă, izbucni în plîns. Căzu în genunchi lîngă ea, îşi ascunse faţa pe ge­nunchii ei, iar umerii îi erau scuturaţi de hohote de plîns. Pollyanna se plecă asupra lui, îi netezi părul şoptindu-i cu­vinte blînde, drăgăstoase. Ochii ei n-aveau o lacrimă.

Pollyanna aşteptă cîteva clipe înainte de a pune în­trebarea care pentru ea avea atîta greutate. Vocea ei era atît de liniştită, încît nimeni n-ar fi bănuit teama cu care aştepta răspunsul.

– Cînd crezi că te vor chema, Jimmy?

– Nu aştept. Las slujba şi mă deplasez la Plattsburg să fiu gata de plecare cît mai curînd.

Sub mîngîierile soţiei lui se mai liniştise. Scoase ba­tista, îşi şterse ochii ruşinat, apoi o privi cu un zîmbet dez­nădăjduit.

– Nu credeam că pot fi aşa de copilăros, spuse scuzîndu-se.

Zîmbetul Pollyannei lăsa să se vadă că nu prea punea preţ pe cele ce-i spusese. Continua să-i netezească părul cu acelaşi calm, îi luă mîna, sărută încheietura pe care se zăreau venele albastre şi fuse cuprins de o adîncă evlavie ca atîţia bărbaţi în faţa unei fiinţe slabe în care se arată totuşi o aşa mare putere. Cînd se aşeză din nou Iîngă ea, vru să-i dovedească şi să-şi dovedească lui însuşi că era din nou stăpîn pe sine. începu deci să vorbească despre problemele practice care se cereau rezolvate imediat.

– Nu ştiu ce vrei să faci, Pollyanna. Dacă vrei, te poţi întoarce la tanti Polly, bineînţeles. Dar şi aici are să se gă­sească de lucru pentru toată lumea. Poate ţi-ar fi mai uşor să rămîi aici şi să-ţi cauţi vreo slujbă.

Pleoapele Pollyannei se lăsară ca o cortină deasupra scenei luminate.

– Cred că am să plec la tanti Polly, răspunse ea pe un ton liniştit.

– Bine, tu hotărăşti, draga mea, spuse Jimmy cu o uşoară şovăială care-i trăda mirarea. Peste o clipă con­tinuă: Cît priveşte nevoile tale băneşti, nu duc nici o grijă. Mă pot bizui pe unchiul John, ca şi cum mi-ar fi tată ade­vărat. Vezi, acesta e încă unul din raţionamentele care-mi arată că trebuie să fiu printre primii la datorie. Atîţia au neveste şi copii de îngrijit. Aceştia oricît ar vrea, nu au dreptul să plece.

Pollyanna înţelegea totul.

–  Îmi pare bine Jimmy că eşti liber să-ţi faci datoria aşa cum crezi tu, spuse ea.

– Înţelegi Pollyanna, nu-i aşa? înţelegi că nu vreau să plec pentru că nu te iubesc.

Teama de sentimentalism, obsesie a generaţiei sale, îl stingherea pînă şi atunci cînd voia să-şi deschidă sufletul în ceasul suprem. Urmă şovăind puţin:

– Un poet din vremea reginei Elisabeta, sau cam pe atunci, a spus-o pentru aceia dintre noi care nu sînt în stare să se exprime. îţi aminteşti?

          “Nu te-aş putea iubi atît, iubita mea,

          De n-aş iubi onoarea mai mult decîtpe tine”.

Ca un adevărat copil al secolului adăugă cu o uşoară ironie:

– Să nu rîzi de mine, te rog, că am ajuns să citez versuri.

Cortina se ridică, şi ochii pe care-i acoperise se în­toarseră spre Jimmy, strălucitori, plini de dragoste şi de mîndrie.

– Jimmy, te iubesc, că eşti aşa cum eşti. Nu cred că aş putea răbda să fii altfel.

Pînă la culcare, făcură planuri şi se sfătuiră cum ar face mai bine: să trimită mobila la Beldingsville sau s-o vîndă, să rămînă Pollyanna în casă pînă la expirarea con­tractului, sau să renunţe la el…

Jimmy, ca să-şi răscumpere momentul de slăbiciune de adineauri, era foarte calm şi natural, acum. Nici Pollyanna nu se lăsa mai prejos. Cine i-ar fi auzit vorbind n-ar fi crezut că despărţirea lor avea să ţină mai mult de-cît un voiaj de afaceri. Deşi vorbiră de atîtea lucruri în­semnate sau banale, Pollyanna nu-i destăinui, totuşi, taina cea mare.

 

* * *

          Poliyanna avea treabă cu împachetatul şi mutatul.

Dintre toate priveliştile triste, cu excepţia dezastrului lăsat de foc, cea mai dezolantă e locuinţa din care se mută cineva. Tablourile care luminau parcă pereţii s-au dus, lăsînd în urma lor cîte o pată mai întunecată. S-au dus şi vasele de flori, ramele cu fotografii, figurinele şi toate fleacurile pe care nu le vezi şi nu le ţii minte, toate fleacurile care alcătuiesc laolaltă un interior. Covoarele făcute sul stăteau într-un ungher. Fotoliile care altădată parcă-ţi întindeau braţele să te îmbie la trîndăveală şi discuţii şi-au schimbat locul şi, dacă dai de vreunul, e încărcat cu fel de fel de lucruri ce aşteaptă să mai fie îndesate într-un cufăr plin cu vîrf. Confortul şi ordinea mai sînt doar amintiri din vremuri îndepărtate. Pacea dulce a căminului e un poem învăţat pe de rost, uitat cu desăvîrşire.

Pollyanna rămase în locuinţa lor pînă la expirarea contractului, fiindcă i se părea că oraşul New York e mai aproape de Plattsburg. Stătea cu chirie cu încă două femei tinere care lucrau în industria de război dar care ştiuseră să-şi păstreze destulă libertate ca să se ocupe cu ardoa­re de cîţiva ofiţeri tineri despre care vorbeau întruna. Pollyanna dormea pe o canapea de salon, atunci cînd era în stare să doarmă. Nu era noapte să nu stea trează cîteva ore gîndindu-se la Jimmy şi la secretul pe care nu voise să i-1 spună deocamdată.

Pollyannei îi era acum de mare folos deprinderea ei cu răbdarea. Trebuia să se gîndească mereu la o viaţă nouă care începea şi la copilul pe care-1 aştepta. Se îngri­jea mult de sănătatea ei. În fiecare zi se plimba o oră, două, mînca regulat, deşi mîncarea i se părea fără gust. Noaptea, cînd stătea trează, se ferea să plîngă şi nu se lă­sa doborîtă de gînduri negre. Mai mult chiar, se fălea în sinea ei cu loialitatea şi curajul soţului ei şi mulţumea lui Dumnezeu că-i dăduse putere să nu-i spună nimic din ceea ce l-ar fi putut împiedica să-şi facă datoria de ce­tăţean.

După ce se informaseră de tariful  transporturilor, renunţaseră la ideea să-şi trimită mobila la Beldingsville. Privind lucrurile din punct de vedere practic, aveau drep­tate. Perspectiva unei monopolizări a energiei naţiunii în vederea producerii materialului de război avusese ca ur­mare o scumpire nemaipomenită a tuturor fabricatelor.

Datorită hărniciei Pollyannei, mobila părea nouă, aşa că putea fi apreciată mult mai bine decît nişte lucruri de oca­zie. Din păcate, Pollyannei îi venea greu să privească lu­crurile numai din punct de vedere financiar. Lucruşoarele, pe care ea şi cu Jimmy le cumpăraseră ca să-şi facă un cămin, nu puteau avea nimic în comun cu banii. Aproape uită că trebuia să fie fermă, cînd, pe neaşteptate, se ivi un cumpărător interesat să cumpere vesela.

Deodată, îi trecu, pe dinaintea ochilor, imaginea unei servitoare care, cuprinsă de o emoţie puternică, scăpă din mîini ligheanul cu vase, ceştile fragile risipindu-se în cio­buri pe duşumea. Trăi simţămîntul unei mame care ar fi dat pe mîini străine un copilaş iubit şi răsfăţat, iar de-acum poate avea să rămînă neîngrijit…

Puţine lucruri din cele pe care le aveau, în afară de darurile de nuntă şi cărţi, trebuiau să fie trimise la Beldingsville. Pollyannei îi părea bine că nu se găsise ni­meni să ofere pentru cărţi un astfel de preţ, încît să-i vină greu să-1 refuze. În oraşul acesta cu oameni grăbiţi nimeni n-avea timp să citească. Pollyanna înfăşură cu evlavie ver­surile doamnei Browning într-un ziar şi le puse într-o la­dă care mai cuprindea alte comori de felul acesta. În clipa aceea se auzi soneria.

Pollyanna primise atîţia oameni care voiau să cumpe­re scaune de sufragerie sau o masă de toaletă din lemn de nuc, încît nu-i dădu prin gînd că s-ar putea să vină cineva cu alt scop.

La uşă nu era Judit. Ea urma cursurile înfiinţate de Crucea Roşie pentru pansamente chirurgicale şi se îna­poia abia pe la cinci. Pollyanna îşi scoase repede boneţica, îşi netezi părul cu mîna şi se duse să deschidă fără să mai ţină seamă de felul cum era îmbrăcată. Aşteptă apoi cu răbdare ca domnul înalt şi slab din vestibul să-i spună ce doreşte. Deodată îşi aduse aminte şi scoase un strigăt:

– Domnul Moore! Intră, te rog.

Domnul Moore intră şi aruncă o privire plină de în­ţeles asupra dezordinei dimprejur.

– Mi se pare că vă mutaţi şi dumneavoastră.

– Da. Jimmy se înrolează. Acum e la Plattsburg. În­dată ce se va îmbarca, voi pleca şi eu la mătuşa mea.

Pe cînd vorbea, Pollyanna se căznea să găsească un scaun pentru musafir. Luă de pe fotoliu un teanc cu haine strînse cu

grijă, îl trase spre domnul Moore, pe cînd ea se aşeză pe o ladă cu cuverturi între care erau puse tablouri. Tatăl lui Gladys se aşeză în felul lui pe care Pollyanna îl ştia: cu picioarele întinse înainte.

– Parcă pluteşte ceva în atmosferă, spuse el, ne mu­tăm şi noi.

– Adevărat? Unde vă mutaţi?

– Ţii minte că ţi-am vorbit despre orăşelul în care am crescut? Acolo ne mutăm.

Faţa Pollyannei se însenină.

– Adevărat? îmi închipui că vă bucuraţi.

– Da, îmi pare bine. E un loc mai potrivit pentru edu­carea băieţilor decît în oraşul acesta. Cît va dura războiul n-am să-mi fac casă, dar nu e greu să găsim una potrivită pentru noi şi apoi acolo viaţa e mult mai liniştită. Am să mai lucrez pînă ce s-o sfîrşi războiul. Acum nu e momen­tul să trăim din ce am agonisit, cred însă că am să găsesc uşor vreo ocupaţie potrivită.

Pollyanna se întreba cum se împacă doamna Moore cu această schimbare. Îşi amintea indignarea lui Gîadys cînd vorbea despre o mutare care ar fi silit-o pe mama ei să renunţe la viaţa de societate pentru care era făcută. Deodată îşi aduse aminte că încă nu întrebase de doamna Moore şi se grăbi s-o facă.

– Sper că soţia dumitale şi-a revenit cu totul după accident.

Domnul Moore schimbă poziţia picioarelor, apoi răs­punse:

– Da, soţia mea s-a restabilit, numai că…

Se opri şi o privi rugător de parcă voia s-o cheme în ajutor.

– N-o să mai fie niciodată aşa cum a fost, adăugă el în grabă.

– N-o să mai fie cum a fost?

– A fost rănită la obraz, ştii? Am chemat chirurgii cei mai buni, dar a rămas cu semne. Ai să spui desigur că e îngrozitor. E nevasta mea şi în ochii mei va fi întotdeauna frumuşică, oricum ar fi. Nu se mai întîlneşte cu societatea cu care-şi petrecea tot timpul; zice că ar rîde de ea. Eu nu ştiu, dar aşa spune ea.

Inima Pollyannei era plină de milă; citea printre rînduri toate amănuntele. Femeia aceasta desfigurată, care se ascundea de cei pe care-i socotise prieteni, ar fi putut inspira milă şi unor oameni mai puţin simţitori decît era Pollyanna. Se gîndi cît de mult ar fi suferit Gladys dacă ar fi văzut-o şi ochii i se umplură de lacrimi.

Domnul Moore băgă de seamă tulburarea ei, se apro­pie de ea şi-i spuse:

– Am să-ţi vorbesc fără înconjur fiindcă eşti o fiinţă în care poţi avea încredere, asta ar vedea-o şi un orb. De altfel, cunoşti destul de bine viaţa noastră, aşa că nu mă tem să-ţi spun că accidentul acela nenorocit ne-a apropiat pe toţi.

– Îmi pare bine, domnule Moore.

Rămase pe scaun privind ţintă peretele gol din faţa lui, căutînd cuvintele potrivite care să exprime gîndul.

– Dacă ar fi cu putinţă să fac să dispară semnele de pe obrazul nevestei mele, fireşte că aş face-o chiar de-ar fi să-mi sacrific mîna dreaptă. Oricare altul în locul meu ar face-o. Mi se pare totuşi că nenorocirea asta a risipit neînţelegerile dintre noi. Azi îşi dă seama că pentru mine e totuna, cum arată în urma accidentului şi asta pentru ea este o mare mîngîiere. E nevasta mea şi sentimentele mele nu au nimic de-a face cu exteriorul ei.

– Pollyanna citea iarăşi printre rînduri şi ghicea că pentru femeia aceea, smulsă dintr-o dată din viaţa ei de petreceri şi de curtezani, era o imensă consolare să aibă alături un suflet cinstit care nu se sinchisea de sluţirea pe care o suferise.

– Nu-i place să fie văzută, urmă el, nu-i place să iasă fără mine; ieşim mai mult cînd se întunecă şi atunci îşi pune o voaletă deasă. La început purta gînduri de sinu­cidere, dar a înţeles ce durere mi-ar pricinui şi nu mai vorbeşte de asta.

Pollyanna îşi trecu mîna uşurel peste braţul lui, ca o mîngîiere, în timp ce domnul Moore scotea batista să-şi şteargă ochii. Înţelese că de la el moştenise Gladys su­fletul cinstit şi puterea de a iubi.

– Îndată ce o să fim instalaţi, spuse domnul Moore, străduindu-se să pară mai vesel, cumpăr o maşină; cred că are să-i pară bine. Nevastă-mea spune că pentru ea nu mai poate fi fericire pe lume, dar n-o cred. Vezi, coniţă Pollyanna, rănile de pe obraz s-au vindecat, au rămas doar semnele, dar rana din suflet nu se vindecă; pe fetiţă n-o poate scoate din gînd.

– Aşa e, aprobă şi Pollyanna.

Niciodată n-avusese o părere prea bună despre doam­na Moore, dar dacă ar fi fost acum în stare să se gîndească fără remuşcare la Gladys, ar fi pierdut cu totul stima ei.

– Recunoaşte şi dînsa, lămurea domnul Moore, că dacă ar fi fost altfel de mamă, Gladys trăia şi azi, de aceea se ocupă cu atenţie acum de băieţi. Îi mai rămîne mult de învăţat; şi mie la fel, încheie el cu sfială. Abia acum înce­pem să ne dăm seama că a fi părinte înseamnă mai mult decît să te îngrijeşti de hrana şi îmbrăcămintea copiilor.

Scoase ceasul din buzunar, îl privi o clipă fără să-şi dea seama ce vede, apoi îl puse la loc.

– Băieţii îmi vorbeau despre ceva ce învăţase Gladys de la tine. Ziceau că e un joc. Mi se pare că e vorba să gă­seşti un motiv de mulţumire în orice ţi se întîmplă. Le vor­bise mult despre asta şi băieţii au reţinut mai mult decît îţi închipui. Cred că înţelegi ce vreau să spun?

– Da, răspunse Pollyanna cu o privire radioasă, înţeleg.

– Ei bine, mi se pare că în marea durere care ne-a încercat e şi o parte bună: sîntem azi mai uniţi decît am fost vreodată. Fireşte că se vor mai face adeseori greşeli, fiindcă nu putem şti întotdeauna cum să procedăm, dar nevastă-mea şi cu mine dorim din suflet ca totul să iasă bine şi cred că vom reuşi în cele din urmă.

Se uită din nou la ceas, dar de data asta văzu cît era ceasul şi se sculă să plece.

– Trebuie să plec. Cînd te muţi ai multe pe cap, dar voiam să te văd înainte de plecare. Ştii, nu mi se întîm­plă adeseori să vorbesc atît cît azi, dar ştiu că erai prietenă cu Gladys şi apoi eşti o fiinţă căreia i te destăinuieşti uşor. Dumnezeu să te aibă în paza Lui, coniţă Pollyanna!

Îi strînse mîna tare, parcă să i-o zdrobească, şi plecă ştergîndu-şi ochii făţiş. In picioare, în mijlocul camerei răvăşite, Pollyanna plîngea gîndindu-se la Gladys.

– Fetiţa mea dragă, spuse ea cu glas tare, dac-ai şti tot ce se întîmplă – sînt sigură că un înger ţi-a spus – cît de mulţumită ar trebui să fii!

 

***

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s