Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 3)


După ce goli apartamentul lor, Pollyanna locui timp de o săptămînă la Judit. Făcea cea mai mare parte din treaba din casă, încît Judit spunea adesea că i se părea că e musafiră în casa ei. Totuşi, lucrau amîndouă fără preget petrecîndu-şi cea mai mare parte din zi la Crucea Roşie, împletind seara, aţipind uneori de oboseală. Pollyanna ştia totuşi să-şi facă timp să-i scrie zilnic lui Jimmy. Îi scria scrisori foarte lungi, şi întotdeauna în aşa fel ca să-1 înveselească. Povestea cu ciorapii împletiţi de Judit, pe care nu era chip să-i adune pereche, o povestise într-un fel aşa de comic încît timp de o săptămînă Jimmy rîdea cînd o recitea. Totuşi, Pollyanna vedea multe lucruri care mai degrabă l-ar fi făcut să plîngă decît să rîdă, dar des­pre acelea nu pomenea în scrisorile ei. Nu-i spuse nimic despre ceea ce l-ar fi interesat pe soţul ei mai mult decît orice pe lume.

În drum spre Beldingsville, Pollyanna se opri cîteva zile la Plattsburg. I-au plăcut mult acele zile petrecute acolo. Munca pe care naţiunea o depunea aici o preţuiau chiar şi oamenii cu mai mult spirit critic decît ea, dar convingerea ei că un anumit teterist, James Pendleton, e figura cea mai impunătoare, cea mai nobilă din toată ta­băra n-ar fi fost împărtăşită de toată lumea.

Jimmy nu prea avea timp pentru ea, dar Pollyannei îi făcea plăcere să urmărească de departe exerciţiile sol­daţilor în uniformă kaki, printre care îl ştia şi pe el. Cînd înceta serviciul şi exerciţiile, Jimmy se grăbea să pără­sească tabăra, ducîndu-se acolo unde ştia că se pot întîlni şi sta de vorbă în tihnă, deşi rareori vorbeau despre ceea ce le era mai aproape de suflet; de obicei vorbeau despre lucruri indiferente pe care toată lumea le-ar fi putut auzi.

Pollyannei, cele mai fericite clipe îi păreau acelea cînd tăceau mînă-n mînă, cocoţaţi pe vreo piatră în care apa săpase dîre adînci sau aşezaţi la o margine de pădure. Nu avea ochi pentru frumuseţile firii în ceasurile acelea, dar mai tîrziu îşi dădu seama că priveliştile pe care credea că nu le privise cu luare aminte i se întipătiseră adînc în minte. Era de-ajuns să închidă ochii ca să-i răsară limpe­de înainte stîncile, apele învolburate, cascadele cu stropii care se ridică în aer strălucind în bătaia soarelui în toate culorile curcubeului.

Trecuse ceva mai mult de un an de cînd aşteptase împreună cu Jimmy trenul întîrziat care avea să-i ducă spre o viaţă nouă, şi Pollyanna se întorcea singură la Beldingsville. Gara nu se schimbase mult din ziua cînd o fetiţă cu sufletul însetat de dragoste şi cosiţe bălai venise la tanti Polly. Dar viaţa ei se schimbase. Cînd se gîndea la copila singuratică, fără prieteni, părăsită, care se stră­duise totuşi să joace jocul mulţumirii, îşi dădu seama cît de bogată era acum.

De data asta n-o mai aştepta Timotei cu trăsura, ci o maşină minunată care făcea să pară gara mai mică şi mai sărăcăcioasă ca oricînd. Pe peron aştepta un grup. Pollyanna îi strigă pe rînd, înveselită: Tanti Polly! Draga de ea. Oh, şi unchiul John! Şi tanti Ruth! Şi Sadye cu Jamie! Ce bine îmi pare!

Se adunaseră toţi în jurul ei ca albinele în jurul regi­nei; nu ştia pe cine să îmbrăţişeze mai întîi, fiecare voia să fie primul.

– Cum se face că sînteţi aici? întrebă Pollyanna îndreptîndu-se spre maşina care o aştepta.

– De obicei petrecem aici o parte din vară, răspunse domnul Pendleton. Anul acesta, ar fi fost atîtea de făcut, încît ar fi trebuit să amînăm plecarea noastră. Dar mătuşa ta are nevoie de odihnă şi am decis că şi lui Jamie i-ar prinde bine o schimbare de aer.

Întorcîndu-se, Pollyanna întîlni privirea nedumerită a tînărului. Tocmai era să-1 întrebe cum o duce cu sănăta­tea, dar privirea aceea o pătrunse, determinînd-o să re­nunţe, să evite întrebarea care i s-ar fi părut indiscretă.

– Da de unde, răspunse ea veselă, nici unul din voi n-are nevoie de odihnă, nici de schimbare de aer. V-aţi adunat cu toţii, fiindcă ştiţi că-mi face plăcere să vă văd şi de aceea vă iubesc şi mai mult.

Într-adevăr, viaţa avea să fie nespus de plăcută pen­tru Pollyanna, cît se poate de plăcută. De data asta, tanti Polly era ca o adevarata fortareafa. Nu degeaba era ea din neamul Harrington; unul dintre stramosji ei participase la bătălia de la Bennington, Şi de atunci descendenţii familiei luaseră parte la toate razboaiele marii. Putea sa se tinguie tanti Polly sau să se arate descurajata in faţa micilor neplaceri de toate zilele, dar acum, cind ţara era iarăş în razboi, era calma şi tare ca o stincă de granit.

– Jimmy a facut intocmai ceea ce aşteptam eu de la el, spuse tanti Polly, indata ce ramasera singure. Nu e un Harrington, dar reprezinta neamul nostru. Alţii vor fi aşteptind sa se traga la sorti, dar nu ai noştri.

Niciodată tanti Polly nu paruse mai zdravana decit acum. Lucra la Crucea Rosie cu o rivna ce ar fi făcut cinste şi unei femei mult mai tinere. Pentru ea numai ţara mai exista; nu-şi putea cheltui mila şi atenţia pentru suferinţele şi decepţiilei individuate. Cum sa se ocupe de viata sau moartea unui ins, cind insaşi soarta ţarii era in joc. Pollyanna işi amintea de vremurile cind tanti Polly crease pentru cei din jur o atmosferă de primavară caldă şi apăsătoare, obositoare din cale-afară; acum însă, ea era invingătoare ca vintul de toamnă.

Pollyanna, cu prima ocazie, caută sa afle ce se întimplă cu Jamie. Tanti Polly stringea buzele şi scutura din cap.

– Sînt foarte ingrijorată din cauza lui. Nici nu-i de mirare. După ce că nu e prea voinic, acum se zbuciumă, fiindcă nu se poate pune in slujba ţării, bietul baiat!

– Dar desigur ca poate, raspunse Pollyanna. Un om care are ca el darul scrisului poate fi de mare folos.

– Mi-e teamă, se impotrivi tanti Polly, ca scrisul nu-i poate inlocui acţiunea propriu-zisă. Cel puţin, adaugă ea cu trufie, dacă aş avea un fiu, asa aş dori să gindească.

Polyanna nici nu incerca sa o faca sa-şi schimbe parerea. fşi păstra entuziasmul ca să-1 impărtăşească lui Jamie; era sigură că şi el va simţi la fel. Cind veni a doua zi dimineaţă s-o poftească la cina in numele doamnei Pendleton, Jamie i se destăinui Pollyannei.

– Nu mai pot răbda, Pollyanna, nu mai pot. As, da bucuros cit mai am de trăit ca să fiu sănătos ca Jimmy, numai un an. Gindeşte-te la cele ce se petrec dincolo de ocean, pe cind eu stau aici legat de cirje ca un copil răsfaţat. L-ai auzit pe unchiul John, spunea sj el ca o schimbare de aer mi-ar face bine; vorbe de felul asta mă fac să sufar. Jimmy poate să plece in Franţa, sa se bucure de toate privilegiile care i se oferă acolo; cit despre mine, eu trebuie să depind mereu de alţii. Dar nu-i nimic, schimbarea de aer nu poate să-mi faca decit bine.

Pollyana il privi mişcată de disperarea lui, dar nu îndrazni să-i arate toată compasiunea ei. Ii răspunse doar liniştită:

– Mi se pare ca uiţi cit de folositor ai putea sa fii prin scrisul tău.

– Scrisul meu! rise Jamie cu silă, ocupaţie buna, la adăpostul primejdiilor.

Ocupaţie necesară, raspunse Pollyanna cu vioiciune. Nu-ţi inchipui cumva că toţi locuitorii ţării sint cinstiţi şi loiali ca noi cei de aici?

Jamie o privi cu atenţie. Expresia feţei lui se schimbase. Pollyanna îşi dadu seama de aceasta şi continuă pătimaş

– Dacă ai scrie articole care să trezească pe inconştienţi şi să-i ciştige pentru cauza cea dreaptă, cred ca ţi-ai face cu prisosinţă datoria.

Atenţia cu care o asculta dovedea că Pollyanna reuşise să-1 mişte.

– Da. Poate că ar fi ceva de facut in direcţa asta, recunoscu Jamie in cele din urmă.

– Apoi, mai poţi scrie şi pentru soldaţii noştri ca să le ridici moralul cind vor fi in tabără, in Europa. Gindeşte-te, Jamie, că după exuberanţa începutului, zilele se vor scurge cu greu, plictisitor şi că ostaşii vor vedea numai primejdia înaintea lor; articolele pe care le vei scrie tu îi va încuraja şi le va menţine optimismul de care au atîta nevoie.

Vocea Pollyannei tremura, se frînse, dar îşi recăpătă imediat stăpînirea de sine.

– Va fi foarte greu pentru mulţi. Cu speranţa de a primi ordin să înaintezi şi aşteptînd lupta corp la corp, cred că e mai uşor să porţi războiul decît acum cînd sol­datul se ascunde în tranşee şi se aşteaptă să fie ucis. Dacă ai fi în stare să scrii articole care să-i înflăcăreze, ai da ţării tot atît cît ceilalţi la un loc.

– Ia te uită! exclamă Jamie îndreptîndu-se spre jilţ, mi se pare că ai dreptate.

– Ai putea chiar să compui ceva pentru ei, urmă Pollyanna înflăcărîndu-se ea însăşi de entuziasmul care îl cuprinsese pe Jamie. Închipuieşte-ţi soldaţii în tabără, cîntînd ceva compus de tine, Jamie, uitînd de temeri, de îndoieli, de necazuri, uitînd totul afară de dorinţa de a salva ţara. Nu ţi-ar plăcea mult să fii autorul “Imnului Re­publican al Luptei” decît un general oarecare într-o garni­zoană de provincie? Eu una aşa aş face.

Jamie îi cuprinse mîinile. Era de nerecunoscut; faţa îi era înflăcărată şi ochii plini de fulgere.

– Pollyanna, dacă aş izbuti să fac una ca asta, ar fi tot aşa de frumos ca lupta însăşi.

– Poţi să faci un lucru bun, întări Pollyanna. Eşti pe cale de a deveni un mare scriitor; atîţia aşteaptă cu nerăb­dare lucrarea ta cea nouă! Scrie ceva care să trezească în inimile noastre vitejia şi dragostea de ţară. Nu vei mai avea atunci de ce să-i invidiezi pe ceilalţi.

– Aşa am să fac, strigă Jamie.

Ţinea încă mîinile Pollyannei şi le strîngea cu putere.

Pollyanna îl privi, apoi scutură capul a mustrare.

– Tocmai acum trebuie să joci jocul învăţat.

Jamie se opri, o privi cu luare aminte şi-şi muşcă buzele.

– Iartă-mă, Pollyanna. Dacă cineva e mai în măsură să ştie lucrul acesta, apoi tu eşti aceea. Eram un egoist, mă izolam în supărările mele mărunte fără să fiu în stare să pricep că fiecare are durerile lui. Dacă eşti şi acum în stare să joci jocul, de bună seamă că şi eu trebuie să fiu în stare să-1 joc.

Era uimitor cît de uşor îşi reluă Pollyanna viaţa ei de mai înainte. Avea aceleaşi îndatoriri ca pe vremea cînd i se zicea Pollyanna Whittier. Camera ei de la tanti Polly rămăsese aceeaşi; covoarele puţin mai roase, alămurile patului ceva mai puţin strălucitoare, dar tablourile din pereţi şi cusăturile erau aceleaşi. Sora lui Nancy îi luase acesteia locul la bucătărie, dar îi semăna aşa de bine, încît Pollyanna îi spunea mereu “Nancy”, apoi se scuza; cînd toată lumea continua să-i spună “domnişoara Pollyanna”, i se părea că e tot fetiţa neştiutoare de altădată. În tot oră­şelul numai familia Fisher îi recunoştea dreptul de a i se zice “doamnă”; cînd o întîlneau îi spuneau foarte ceremo­nios “doamnă Pendleton”, dar o părăseau îndată cu un aer de înaltă demnitate.

Pollyanna îi scria lui Jimmy:

 

          “Uneori mi separe că viaţa noastră în doi, în anul din urmă, a fost doar un vis. Dimineaţa cînd mă trezesc, cînd privesc în jurul meu, îmi vine să mă întreb dacă nu e ora să plec la şcoală şi dacă ştiu lecţia. Nu ţi se pare stranie constatarea cît de mult ne putem schimba, pe cînd în jurul nostru rămîn toate aşa cum au fost?”

 

Scrisorile Pollyannei se ocupau adeseori şi de tanti Polly. I se părea că abia acum începe s-o cunoască mai bine.

 

            “N-ai mai văzut o fiinţă ca dînsa, îi scrise ea într-o scri­soare lui Jimmy. E în fruntea Crucii Roşii de aici şi trebuie să-ţi mărturisesc că e uimitor ceea ce poate realiza o fe­meie. O oarecare doamnă Neumann, venită după căsă­toria noastră, e mîna dreaptă a lui tanti Polly. Chiar şi per­soanele mai puţin pricepute decît mătuşa sînt active, încît văzîndu-le la lucru, prinzi curaj şi putere. Tanti Polly con­duce totul ca un general, şi eu sînt mîndră că mă număr printre neamurile ei”.

 

Deşi arăta tuturor o faţă voioasă ca şi cum n-ar fi avut griji, deşi muncea fără preget, Pollyanna nu trăia decît cu nădejdea într-un apropiat concediu al lui Jimmy. L-ar avea numai pentru ea timp de două săptămîni înainte de a ajunge la regiment şi de a fi trimis în cantonament. Se înţeleseră că va pleca împreună cu domnul şi doamna Pendleton, cu maşina la Plattsburg şi-1 vor aduce la Bel-dingsville, după ce-şi va încheia perioada de instrucţie.

Uneori clipele pe care le aşteptăm cu mai mare ne­răbdare sînt tocmai acelea care ne pun speranţa la încer­carea cea mai grea. Astfel i se întîmplă şi Pollyannei. Cînd plecară toţi trei la Plattsburg, inima Pollyannei cînta de fericirea revederii, dar Jimmy avea să-i comunice o veste care să-i înăbuşe bucuria. Fusese înaintat la gradul de locotenent (Pollyanna se mira că nu la acela de căpitan) şi ceruse să fie înscris pentru plecarea imediată. Armata avea nevoie de ingineri, aşa că fusese acceptat şi deci ple­ca în curînd. Pollyanna îşi apăsa mîna pe inimă, ascultîndu-1. Războiul pune la încercare pe femei ca şi pe băr­baţi, dar nici un soldat mergînd la luptă nu avusese atîta nevoie de îmbărbătare cît Pollyanna în clipa aceea. Totuşi, cînd Jimmy îndrăzni s-o privească, ea îi zîmbi.

– Te rog să reţii, Jimmy drag, că avem timp suficient. Gîndeşte-te: ne stau în faţă două săptămîni. Cîte zile şi cîte ceasuri crezi că înseamnă asta?

Se mira întotdeauna că Jimmy era în stare să facă socoteli destul de complicate, fără creion. Îi răspunse pe dată că paisprezece zile fac trei sute treizeci şi şase de ore! îşi spunea mereu cifra în gînd, fără să îndrăznească a se gîndi cît de repede trece o oră. Simţi o părere de rău, ca în copilărie, cînd venea ora de culcare; Îi părea rău să piardă în inconştienţa somnului atîtea ceasuri pe care le-ar fi vrut trăite cu adevărat.

Trei sute treizeci şi şase de ore par un timp înde­lungat, dar cînd fiecare zi ce trece răpeşte cîte douăzeci şi patru de ore odată, timpul se scurge repede. Pe mă­sură ce treceau zilele, Pollyannei i se părea tot mai greu să-şi păstreze calmul. Era geloasă de fiecare clipă pe care Jimmy nu o petrecea lîngă ea şi se supăra pe Jamie care-1 reţinea ca să-i citească vreun articol. De cîte ori o privea, Jimmy zîmbea, dar zîmbetul nu-i oferea totul.

În ajunul plecării lui Jimmy, nu închise ochii toată noaptea. Se întinsese pe sofa, în timp ce amintirile o nă­pădeau şi n-o lăsau să aţipească. Din cînd în cînd auzea răsuflarea regulată a bărbatului ei; ea se ruga pentru el, mulţumindu-i lui Dumnezeu că o învrednicise să fie pen­tru totdeauna a lui, orice s-ar întîmplă. Dimineaţa, un lo­cotenent din trupele expediţionare îşi pierdu cumpătul şi plînse; doar ochii Pollyannei erau fără lacrimi.

– Dragostea mea, nevestica mea iubită, iartă-mă că te întristez aşa de mult.

Pollyanna îşi ridică privirea, şi Jimmy duse cu sine, pînă la sfîrşitul zilelor sale, imaginea unei feţe palide, lu­minată de un zîmbet supraomenesc.

– Jimmy, scumpul meu, vreau să-ţi spui mereu, să-ţi aminteşti că orice s-ar întîmplă de acum înainte, ceea ce mă bucură mai mult din tot e că am trăit împreună cu tine un an de zile.

În faţa casei se auzi maşina lui John Pendleton; le mai rămînea timp să se mai îmbrăţişeze o dată.

 

* * *

          Cei ce stăruie asupra nevoii de a trăi prezentul, s-ar fi lovit la Pollyanna de o împotrivire de neînfrînt în lu­nile care urmară după plecarea lui Jimmy. Prezentul nu-i oferea mare lucru, iar la viitor nu se încumeta să se gîndească. Zi de zi, pe cînd îşi urma cursul regulat al activi­tăţii, se cufunda în trecut vorbindu-i lui Jimmy, plimbîndu-se cu el, bucurîndu-se de privirea lui luminoasă, deschisă, ascultîndu-i rîsul vesel. În schimb, orăşelul şi locuitorii lui îi păreau a fi departe, Îi vedea ca prin vis. Viaţa cea adevărată era în trecut, trecutul în care se găsea alături de Jimmy.

Primi la timp vestea că Jimmy sosise cu bine la des­tinaţie, apoi la intervale lungi, scrisorile foarte valoroase. Ea îi scria zilnic, aşa cum îi scrisese la Plattsburg şi întot­deauna scrisorile erau pline de veselie. Avea ce să-i scrie de vreme ce Jimmy cunoştea pe toată lumea, iar pe el veş­tile, desigur, că-1 distrau. Aşa că, Pollyanna era sigură că oricît de tragic ar fi fost mediul în care trăia Jimmy, nu se putea să nu rîdă aflînd că Nancy e încredinţată că va ajun­ge comandantul trupelor americane din Franţa. Nancy o asigurase: “Generalul Pershing arată foarte bine în foto­grafie, dar nu se compară cu domnu’ Jimmy. Da de unde! Şi nu-i aşa că pe cal trebuie să-i şadă de minune?”

Cu timpul, Pollyanna îi încredinţă lui tanti Polly se­cretul ei şi dînsa fu nevoită să recunoască faptul că fusese nedreaptă cu nepoata ei. O privi pe Pollyanna cu admi­raţie multă vreme, ca şi cum nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor. Apoi o întrebă mişcată:

– Lui nu i-ai spus nimic?

– Nu, mă temeam… nu voiam să-1 stînjenesc în a mer­ge să-şi facă datoria.

Tanti Polly se sculă şi se duse la fereastră, părea aşa de absorbită de cele ce-i vedeau ochii şi-i auzeau urechile, încît Pollyanna se întrebă neliniştită ce putea să fie. Cînd în sfîrşit se întoarse spre dînsa, avea întipărită pe faţă o duioşie pe care nu o arăta decît rareori. În sfîrşit, rupse tăcerea:

– Pollyanna, familia noastră poate fi mîndră de fii­cele ei. E drept că tatăl tău… Dar, totuşi, să nu vorbim de asta. Te tragi din neamul Harrington care numără o mul­ţime de femei cu suflet călit în lupte. Aşa de plidă Molly Stark…

– O tanti Polly… şi eroina izbucni în plîns.

Să fie trecută în rîndul femeilor tari care se fălesc cu Molly Stark fusese mai mult decît s-ar fi putut aştepta. O văzu pe tanti Polly că o priveşte speriată şi mustrătoare şi se strădui să-i explice cauza plînsului ei.

– Nu plîng de supărare, îmi pare bine – zise ea, suspinînd mereu, îmi pare foarte bine că eşti mîndră de mine, dar mă tem că mă crezi mult mai curajoasă decît sînt. Uneori tot ce pot face e să fiu mulţumită de cîte ceva.

– Te cred, drăguţa mea, oftă tanti Polly.

Din ziua aceea, în purtarea lui tanti Polly faţă de nepoata ei, se vedea tot mai mult o duioşie plină de tandreţe.

Amîndouă îşi petreceau o mare parte din timp la Crucea Roşie. Pollyannei îi era groază de pregătirea pan­samentelor chirurgicale din pricina gîndurilor pe care le trezeau într-însa, dar se străduia să uite la ce servesc şi, pe cînd degetele se mişcau necontenit, se lupta să-şi în­drume gîndurile pe altă cale. În grupul cu care se întîlnea zilnic, mai erau şi alte soţii tinere. Cu şorţurile albe şi vă­lul pe cap, păreau ucenicele vreunui ordin religios. Erau printre ele şi mame cu feciorii pe front, femei în puterea vîrstei, înzestrate cu eroism, neobosite la muncă şi care totodată se străduiau să ridice moralul celorlalte, insuflîndu-le curaj şi nădejde. Pe Pollyanna o susţinea gîndul că nu e singură, ci doar una dintre milioanele de femei din toate neamurile care jertfesc totul pentru o cauză mai scumpă decît viaţa însăşi.

Zilele se depanau astfel, fără alte schimbări decît ace­lea ale timpului, ale zilelor scurtate, ale frigului crescînd, ale transformării cîmpiilor şi livezilor verzi în întinderi moarte. Apoi, totul se ascunse sub zăpadă. Pollyanna nu se temuse niciodată de ger, de data asta însă i s-a întîmplat să tremure sub plapuma caldă, gîndindu-se la Jimmy şi întrebîndu-se dacă are cu ce să se învelească.

Scrisorile lui erau mereu vesele, prea vesele, ca să fie convingătoare, de aceea cînd vîntul bătea afară Pollyanna îşi înfunda faţa în pernă, rugîndu-se lui Dumnezeu ca so­ţul ei să nu sufere de frig.

Pentru ea a fost o adevărată uşurare cînd Crucea Roşie suspendă cîtăva vreme prepararea pansamentelor, ca să se ocupe de pachetele soldaţilor ce plecau pe front. Fondurile fuseseră adunate de pe urma unei serbări or­ganizate la primărie, urmată de alte cîteva, mai puţin im­portante, în casa notabililor. Pollyannei îi plăcea noua îndeletnicire. În loc să fugă cu gîndul la scopul lucrului ei, aşa cum făcuse cu prilejul pansamentelor, îi plăcea să-şi închipuie bucuria destinatarului. Deşi e greu să bagi aţa în ac cînd nu eşti priceput, soldaţii aveau să se bucure gă­sind în pachet lucruşoarele acestea atît de trebuincioase uneori.

– Dar ştii că pari mulţumită? îi spuse într-o zi Milly Snow pe cînd lucrau alături. Zîmbeşti ca şi cum… Ce faci ca să fii mereu aşa de mulţumită?

Pollyanna întrebă înveselită:

– Chiar zîmbeam? Mă gîndeam la vremea cînd soţul meu se muncea să coasă un nasture. Era aşa de caraghios. Tocmai frămîntam pîine, ştii, şi nu voia să aştepte pînă ce isprăvesc…

Se opri din lucru, ca să rîdă mai în voie. Milly Snow o privi cu admiraţie. Seara îi spuse mamei sale:

– Pollyanna e tot aşa cum era în copilărie. Istoria pomeneşte de cele şapte minuni ale lumii? Eu cred că Pollyanna e a opta.

Tanti Polly avu o idee bună cu privire la completa­rea pachetelor pentru soldaţi şi o comunică, într-o după amiază, într-o adunare deosebit de numeroasă a Crucii Roşii.

– Cred că ar fi bine să punem în fiecare pachet cîte un mesaj, nu o scrisoare lungă, doar cîteva cuvinte de îm­bărbătare.

Doamna Neumann, din celălalt capăt al sălii, luă cuvîntul. Era tot aşa de neobosită ca şi tanti Polly, prezentă întotdeauna, avînd grijă să-şi facă datoria pe deplin şi chiar mai mult decît datoria.

– E o idee minunată, doamnă Chilton, spuse dînsa şi dacă sînteţi de acord, aş fi bucuroasă să mă achit eu de această însărcinare.

Deşi cunoştea activitatea neobosită a colaboratoarei sale, doamna Chilton nu-şi putu ascunde mirarea la auzul acestei propuneri.

– Nu cumva vrei să spui că ai de gînd să le scrii pe toate?

– Ba da, sigur, chiar eu le voi scrie.

– Bine, dar asta e o muncă grozavă. Intenţia mea era ca scrisorile să se deosebească unele de altele, astfel ca soldaţii dacă le-ar compara, să aibă impresia că le sînt a-dresate personal. S-or fi săturat, bieţii băieţi, de scrisorile oarecum standard, în care erau exprimate aproximativ aceleaşi sentimente, parcă scrise la indigo.

– Sînt de acord cu dumneata, se grăbi să spună şi doamna Neumann, şi-ţi promit că fiecare bilet va fi altfel.

– Iei asupra dumitale o treabă destul de anevoioasă, răspunse doamna Chilton aprobînd, şi-ţi sîntem toate foarte recunoscătoare. Deci, dacă nimeni nu se opune, lăsăm scrisorile în sarcina doamnei Neumann.

Nu se opuse nimeni. Pentru majoritatea femeilor pre­zente, condeiul era o unealtă greu de mînuit; erau mai de­prinse cu mătura, cu lingura sau cu acul. Ar fi fost stîngace, dacă ar fi trebuit să înşire cîteva cuvinte calde pentru un soldat necunoscut care avea să treacă oceanul. Sala fremăta de entuziasm cînd auzi hotărîrea preşedintei.

Peste cîteva zile, doamna Neumann aduse scrisorile care trebuiau puse în pachete şi care păreau corespon­denţă comercială aşezată în teancuri de cîte douăsprezece scrisori. Doamna Chilton luă un teanc, dar fu surprinsă văzînd că toate scrisorile sînt pecetluite cu ceară roşie.

– Ah, credeam că le laşi deschise, spuse ea.

– Da, într-adevăr, ar fi trebuit să le las, spuse doam­na Neumann cam stingherită. Credeam, însă, că închizînd plicurile voi da fiecărui soldat impresia că scrisoarea îi este adresată personal. O scrisoare deschisă pare mai degrabă o reclamă, nu vi se pare şi dumneavoastră aşa?

– Ne-ar fi făcut plăcere să auzim şi noi cîteva.

Părerea de rău a doamnei Neumann creştea mereu.

– Nu ne-am înţeles din capul locului şi-mi pare rău, dar mi-ar veni peste mînă să aud scrisorile mele citite în faţa unui auditoriu aşa de numeros. Fiţi sigure, doamne­lor, că am făcut scrisorile cît se poate de personale şi că mi-am dat toată osteneala.

Tonul rugător cu care aceste cuvinte fuseră rostite făcu pe cîteva doamne să-şi spună că doamna Chilton nu ştia să preţuiască abnegaţia unei ajutoare aşa de preţioa­se ca doamna Neumann.

“Polly Harrington crede întotdeauna că numai ea are dreptate, şopti o doamnă către vecina ei. Uite sărăcuţa, îi vine să plîngă”.

Simţind priviri dezaprobatoare îndreptate asupra ei, aceasta se grăbi să adauge:

– Fireşte, e un lucru fără importanţă, se grăbi sa ada­uge, cunoscînd-o pe doamna Neumann, aşa cum o cunoaştem noi, putem fi încredinţate că scrisorile ei sînt tocmai aşa cum trebuie să fie, ca să înveselească şi să îmbărbăte­ze pe soldaţii noştri. Poate că are dreptate cînd spune că o scrisoare închisă face destinatarului impresia că a fost scrisă anume pentru el.

Pachetele fură făcute după amiază, şi fiecare din ele conţinea cîte o scrisorică. Doamna Pendleton, care se înapoiase la Beldingsville pentru două săptămîni, se oferi s-o aducă pe doamna Chilton la poştă, împreună cu lada cu pachete.

– Mi-ar face plăcere să vii acasă cu mine să auzi im­nul patriotic al lui Jamie. La New York a fost cîntat toată săptămîna trecută. Acum or să-1 cînte în toate taberele. Compozitorul nu mai poate de bucurie.

– Mi-ar face plăcere şi mie să-1 ascult. S-o luăm şi pe Pollyanna.

Dar de data asta, Pollyanna nu primi invitaţia.

– Aş vrea să mă întorc acasă, tanti Polly, sînt cam obosită. Apoi vreau să-i scriu lui Jimmy.

– Te simţi bine, Pollyanna, nu-i aşa? întrebă tanti Polly privind-o cercetător. Părea că îi ascunde ceva.

– Bine de tot, numai cam obosită.

– Atunci lasă-mă să te duc acasă înainte de a trece pe la poştă, propuse doamna Pendleton. Mai avem timp, trenul pleacă abia la şase fără un sfert.

Pollyanna făcu semn că nu primeşte.

– Mulţumesc tanti Ruth, dar aş vrea să mai iau aer. Nu am obosit de prea multă mişcare, ci fiindcă am stat prea mult într-un loc. Sper că în curînd voi auzi şi eu im­nul lui Jamie. Transmite-i salutări şi felicită-1 din partea mea cînd îi scrii.

Maşina se depărta într-o direcţie, iar Pollyanna într-alta. Făcuse abia cîţiva paşi şi-şi aminti că uitase blana de la gît. Se întoarse mustrîndu-se în sinea ei că era uitucă. Să te expui unei boli cînd atîţia medici sînt înrolaţi, iar ceilalţi supraîncărcaţi de muncă, i se părea o faptă ne­patriotică.

Adunările Crucii Roşii se ţineau în capela bisericii pă­rintelui Paul Ford, aceeaşi în care Pollyanna pledase cau­za lui Jimmy Bean în faţa doamnelor de la Societatea de Ajutorare.

Deşi Pollyanna se întorsese repede, toată lumea era plecată. Singur, bătrînul paracliser aduna cu mătura ră­măşiţele activităţii de după amiază. Pollyanna se opri să-i spună de ce se întorsese. Bătrînul răspunse morocănos:

– Aşa sînt femeile, întotdeauna uită cîte ceva. Noroc că au capul lipit de umeri, altminteri şi-ar uita şi capul.

– Ei, domnule Pott, se împotrivi Pollyanna veselă, nu mai fi aşa aspru cu noi.

Dar bătrînul îşi susţinea învinuirile:

–  Uite, una a lăsat să-i pice o scrisoare. O recunoscu îndată, era din cele scrise şi sigilate de doamna Neumann. îi păru rău, mai întîi, că un pachet avea să plece fără scri­soare; un soldat va fi înşelat în aşteptările lui. Apoi îşi aminti faptul că tanti Polly voise să citească din scrisori şi acum avea prilejul.

Pe cînd privea plicul închis şi fără adresă, o poftă ne­bună o cuprinse să-1 deschidă. Se mira ea însăşi. Deşi îşi spiona aproapele, credea pe drept cuvînt că gestul e mai presus de o curiozitate nelalocul ei. Pe cînd mai lupta încă împotriva ispitei, începu să găsească o scuză.

“Nu e vorba de o scrisoare adresată unui ins anume. Poate s-o citească oricine vrea. Nu văd de ce n-aş citi-o şi eu”.

Nu se mai împotrivi; rupse plicul. Citi totul, dintr-un capăt într-altul, apoi duse mîna la gură. Paracliserul care se învîrtea pe acolo, se întoarse, deodată, auzind un sunet ciudat, înăbuşit.

– Ei, hei! Doar n-or fi cumva veşti proaste?

Pollyanna nu răspunse. Era prea ocupată de nemai­pomenitele cuvinte pe care le avea sub ochi:

“Te felicit, biet nebun care te amesteci într-un război împotriva unui popor ce vă este superior. Peste şase luni vei fi prizonier sau un hoit care putrezeşte în pămîntul pe care vrei să-1 salvezi. Biet nebun, nu eşti în stare să te sal­vezi pe tine însuţi, eşti dinainte condamnat”.

Uitînd cu totul de supărările lui, bătrînul Pott se grăbi să sară în ajutorul Pollyannei, cînd o văzu aşa de emo­ţionată.

– Era într-adevăr a dumitale? Sper că nu-s veşti rele.

Dar Pollyanna nu-1 auzea, nu da ascultare cuvintelor lui. Înţelese că trebuia să intervină îndată. Scrisorile acestea îngrozitoare nu trebuiau să plece. Trecu grăbită pe dinaintea bătrînului înmărmurit şi se pomeni afară. Toc­mai trecea tînărul Jerry Reed cu o sanie trasă de un cal murg. Iarna lucra la băcanul Greyson pe care-1 ajuta să ducă acasă clienţilor marfa. Pollyanna sărise în mijlocul drumului şi-i făcu semn. Băiatul opri şi o privi mirat.

– Întoarce Jerry şi du-mă la poştă imediat.

– Nu se poate, îmi pare tare rău domnişoară Polly… doamnă Pendleton, scuzaţi. Am întîrziat, trebuia să duc nişte pachete la doamna doctor Warren. Dacă mai întîrziu pe drum, mă aşteaptă o săpuneală…

Pe cînd mai vorbea băiatul, Pollyanna se urcase lîngă dînsul.

–  Întoarce numaidecît, spuse ea, şi mergi repede, cît poţi de repede. Ia biciul.

Jerry căsca gura aşa de uimit încît era de-a dreptul caraghios. Ascultă totuşi porunca energică. Nu mai puse întrebări, nu se mai împotrivi, ci întoarse sania pe dru­mul pe care venise. Fiindcă Pollyanna îl îndemna mereu să meargă mai repede, văzu cum calul aleargă ca nicio­dată. Zurgălăii sunau şi lucrurile doamnei Warren jucau în ladă.

Pe stradă drumeţii se întorceau să vadă mai bine. Da, era într-adevăr Pollyanna Pendleton, cocoţată lîngă băiatul de la băcănie. încotro se grăbeau oare?

La poştă, Pollyana făcu cunoştinţă cu împotrivirile administraţiei. Ea crezuse, auzind că lada adusă de doam­na Chilton înainte cu un sfert de oră se afla acolo, că-şi atinsese scopul. Dar funcţionarul îi spuse că trebuia să o trimită numaidecît la gară, deoarece doamna Chilton stă­ruise să plece negreşit cu trenul de şase fără un sfert.

– Bine domnule Cooper, dar am descoperit un lucru pe care mătuşa mea nu-1 ştie; acum sigur, n-ar mai vrea să trimită lada.

Domnului Cooper îi părea foarte rău că nu poate să-i satisfacă această dorinţă, Pollyannei. Personal, ar fi dorit din suflet să-i facă acest serviciu, dar ca şef de birou trebuia să se conformeze regulamentului. Ştia că e nepoa­ta doamnei Chilton şi că e o persoană onorabilă, dar ca funcţionar nu o putea considera îndreptăţită să dispună de un colet a cărui expeditoare nu era ea.

Timpul trecea. Pollyanna înţelese că trebuia să-i ex­plice lucrurile în amănunt.

– Domnule Cooper, coletul conţine pachete pentru soldaţi şi în fiecare e cîte o scrisoare scrisă de o doamnă de aici. Le-a adus pe toate închise. Noroc că una s-a pier­dut. Am deschis-o şi am citit-o, şi acum te rog să citeşti şi dumneata.

Domnul Cooper o scoase din plic, îşi potrivi ochelarii, şi începu să citească. Se întrerupse cu un strigăt de mînie. Nu-i mai păsa de regulament; avea şi el un băiat în Franţa.

– Cine a scris scrisoarea asta? întrebă el bătînd cu pumnul în masă. Spune-mi numele!

– Cred că e mai bine să nu-1 spun deocamdată, dom­nule Cooper. Dar cred că există un mijloc s-o pedepsim. Atîta te rog numai, reţine coletul pînă ce trimite mătuşa mea să-1 ridice.

– Dacă vrei îl ţin pînă la sfîrşitul războiului, răspun­se domnul Cooper. Apoi adăugă înfuriat: Ghicesc eu les­ne cine a scris. Noi ăştia de aici ne cunoaştem cu toţii şi nu sînt mulţi străini printre noi. Sînt sigur că o cunosc.

Pollyanna se miră găsindu-1 pe Jerry Reed la uşă că­ruia îi spuse:

– Oh Jerry, nu credeam că mă aştepţi. îmi pare rău. Mă grăbeam să ajung la poştă, dar acum mă întorc pe jos acasă.

– Vă rog, urcaţi în sanie, domnişoară Polly…, scuzaţi, doamnă Pendleton. Şi aşa o fi supărată doamna Warren, n-are cum să se supere mai tare. Şi-apoi, mi-e tot una acum.

Pollyanna se urcă lîngă băiat. Începea să simtă obo­seala şi o impresiona mai puţin necazul doamnei Warren decît ar fi impresionat-o altă dată. Ea îl lăsă pe băiat să vorbească în timp ce acesta o ducea acasă. Deşi calul nu mai alerga ca la ducere, înaintau totuşi destul de repede, în sfîrşit, ajunseră.

O maşină aştepta în faţa casei. Înăuntru, tanti Polly, vădit enervată, punea întrebări lui tanti Ruth, deopotrivă enervată şi ea.

– Ruth, ce o fi asta? Era timpul să se întoarcă.

– Poate şi-o fi amintit de vreo tîrguială urgentă, spu­se doamna Pendleton cu un calm ce contrasta cu faţa ei speriată. N-ai de ce te înspăimînta aşa.

– Dar zicea că e prea obosită ca să mai vină cu noi, nu-mi închipui de ce…

– Uite-o! în sfîrşit!

Uşurarea care se simţea în vocea doamnei Pendleton o trăda; fusese şi ea mult mai îngrijorată decît voia să arate.

Pollyanna intră în casă. în mînă avea plicul cu sigiliul roşu.

– Citeşte tanti Polly, citeşte!

Era atît de agitată încît lui tanti Polly îi trecu pofta să mai întrebe ceva.

– Dar… e o scrisoare de-a doamnei Neumann!

– S-a rătăcit, am deschis-o eu şi m-am dus imediat la poştă. Domnul Cooper reţine lada pînă ce trimiteţi s-o luaţi.

Se aşeză la repezeală pe un scaun, pe cînd doamna Chilton scotea scrisoarea din plic. Strigătul pe care-1 scoa­se aproape numaidecît o făcu şi pe doamna Pendleton să vină lîngă ea. Citiră şi recitiră amîndouă uluitoarea epis­tolă, întrerupîndu-şi lectura cu strigăte de groază şi de in­dignare, cînd înţeleseră în ce fel fusese înşelată încrede­rea lor.

– Femeia asta n-are să scape aşa, cu una cu două, iz­bucni doamna Chilton, mînioasă. Poate că a mai încercat şi altele mai rele. Noroc că există legi care pedepsesc ast­fel de fiinţe.

– Îi telefonez lui John, spuse doamna Pendleton. O să ne spună el tot ce trebuie să facem.

Întoarseră amîndouă capul. Atenţia le fuse atrasă de un zgomot uşor. Ca o barcă ce lunecă pe apă cînd îi dai drumul, Pollyanna lunecase de pe scaun şi zăcea pe podele, cu ochii închişi. Pentru prima oară în viaţa ei, leşinase.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s