Posted in CARTE ÎN SERIE

Secretul mulţumirii ( Volumul 3) – final!!


Locotenentului   James   Pendleton,   batalionul   X Geniu.

 

          “Băiat splendid. Patru kilograme jumătate; mama sănătoasă.

Felicitări.

John Pendleton”

 

Din partea doamnei Thomas Chilton.

 

“Dragul meu Jimmy,

 

          Zilele din urmă au fost atît de agitate, încît nu sînt sigură că voi fi în stare să-mi adun gîndurile îndeajuns ca să-ţi pot scrie o scrisoare pe înţeles. Deşi unchiul dumitale ţi-a telegrafiat, durează destul pînă ce o telegramă ajunge la destinaţie, şi chiar de ai fi primit-o la timp îmi închipui că doreşti să afli amănunte.

          Dragul meu Jimmy, ai un băiat minunat. Ştii bine că nu sînt părtinitoare şi nici nu-mi pierd capul aşa uşor. Îţi pot spune deci foarte sincer, că n-am mai văzut un nou năs­cut, care să-mi pară a fi cu adevărat extraordinar, ca băia­tul tău. E un Harrington, din cap pînă-n picioare. E sur­prinzător cum în acest ultim vlăstar al neamului nostru se întrunesc toate trăsăturile familiei. Fruntea bombată mi-l aminteşte pe bunicul meu Harrington, iar bărbia energică e a tatălui meu.

          Scumpa noastră Pollyanna e răbdătoare ca un înger, aşa cum a fost ea întotdeauna, şi atît de fericită că mă podidesc lacrimile cînd o privesc. Dar ai un motiv să fii mîndru de soţia ta, dragul meu nepot. Crucea Roşie din oraşul nostru a încălzit la piept o viperă, o doamnă Neumann, venită de curînd la Beldingsville. Părea că se interesează mult de activitatea noastră şi se oferise să scrie scrisorile ce trebuiau să însoţească pachetele pentru soldaţii noştri. Am primit toate cu plăcere propunerea ei. Datorită Pollyannei s-a descoperit că în locul cuvintelor de îmbăr­bătare, aceste scrisori conţineau născocirile pline de venin ale unei fiinţe perfide. Îmi pare rău că venirea moşte­nitorului tău, care ne-a reţinut cu probleme mai importante, a permis acestui monstru să fugă. Se pare că unele cuvinte scăpate de băiatul care o dusese pe Pollyanna cu sania la poştă, au ajuns la urechile acestei femei. Aflînd astfel că fapta ei a fost descoperită, a plecat chiar în noaptea aceea, luînd doar cîteva valize cu ea. Locuia într-un apartament mobilat, aşa că n-au rămas decît cîteva haine. Pentru mo­ment se pare că a scăpat de pedeapsă, sper însă că va putea fi găsită şi arestată.

          Lada cu pachete fusese predată la poştă. Mulţumită Pollyannei, n-a mai fost expediată. După naştere, mătuşa dumitale, Ruth, şi cu mine, am deschis lada, am distrus scrisorile trădătoarei şi am pus altele în loc. După ce ve-gheasem o noapte înainte, am stat şi astă-noapte pînă la două cu scrisorile. Aşa că să nu te mire dacă pe alocuri scrisul meu nu e tocmai citeţ.

Ne gîndim mereu la tine şi vorbim de tine. Să dea Dumnezeu să se sfîrşească mai repede războiul, ca să te întorci sănătos la acei ce te iubesc. Pentru asta mă rog neîncetat.

          A ta devotată mătuşă,

 

                                                                                                                   PollyH. Chilton”.

 

P.S. M-am dus o clipă să văd copilul. Dormea, dar nu ştiu ce are în expresia feţei, că îmi aminteşte foarte mult de David Harrington, fratele bunicului meu.”

 

Din partea doamnei Durgin:

 

“Conaşule Jimmy şi scumpe domn,

 

Vă rog să iertaţi îndrăzneala mea, că Timotei zice că trebuie să vă zic “domnul locotenent Pendleton”, da chiar de aţi fi general, pentru mine tot conaşu’ Jimmy sînteţi. Şi vă scriu ca să spun că mama a făcut unsprezece, că aşa era legea la noi. Da trebuie să vă spun că n-am mai văzut co­pil frumos ca ăsta, e leit coniţa Pollyanna, bat-o norocul!

Fruntea ei, gura ei, bărbia ei şi tot, şi cred că o să fie tot aşa bun cum e ea.

Noi facem aşa precum aţi spus dumneavoastră şi-l îngrijim cum se poate mai bine. Timotei e tare supărat că nu vă zic “locotenent Pendleton”. Dacă v-aş zice aşa mi s-ar părea că scriu unui străin şi n-aş mai putea scrie la fel. Timotei şi cu mine vă salutăm cu profund respect,

 

          A dumneavoastră devotată,

 

                                                                                                                   Nancy Durgin”.

 

Din partea lui James W. Carrew, scriitor:

 

“Dragul meu,

 

          Hotărit lucru, eşti unul din fericiţii lumii. Cînd te-ai îmbarcat să pleci în Franţa aş fi fost în stare să te urăsc de invidie, de nu aş ţine aşa de mult la tine. Acum iată-te şi tatăl unui băiat zdravăn. După spusa unchiului John şi a lui tanti Ruth, e un copil aşa de frumos, că ar lua premiul întîi la orice concurs.

          E oarecum o îndrăzneală dacă vorbesc despre modesta mea creaţie unui om care se află în slujba ţării. Fac şi eu ce pot, să ocup timpul. Tot ce scriu serveşte unui scop unic: acela de a contribui la victoria împotriva duşmanului, închipuieşte-ţi că am descoperit, spre marea mea mirare, că sînt în stare să ţin un discurs. Asta s-a întîmplat cu prilejul celui mai recent “împrumut pentru Libertate”. La o întrunire a comitetului lipsea un orator. Deşi nu eram pregătit, m-am achitat destul de bine, aşa că am fost rugat să mai vorbesc o dată. De atunci am ţinut o mulţime de discursuri şi îţi spun drept că niciodată nu m-aş fi crezut în stare să fac una ca asta.

          Alăturat este o copie a imnului meu care separe că are succes şi — vorba Pollyannei — îmi pare bine. Precum vezi, nu e clasic, dar a fost primit bine de public. Muzica e de Dixon, autorul atîtor lucrări devenite populare. Ritmul îmi place şi aş dori ca tineretul nostru în haine ostăşeşti să-l cînte; mi s-ar părea că am făcut şi eu ceva.

          rietene dragă, închipuieşte-ţi cum o să mai petrecem cînd ai să vii să-mi spui părerea ta despre lucrările mele. Cucoanele vor fi aşa de ocupate cu copilaşul încît n-or să mai aibă timp de noi. Sadye îţi transmite urări prieteneşti. Să fii sănătos, Jim!

                            

                                                                                                Prieten devotat, P. W.C

 

Din partea doamnei James Pendleton:

 

          “Scumpul meu Jimmy,

 

          Azi e o zi mare. Fiul tău a împlinit o săptămînă şi infirmiera care întruneşte într-însa calităţile unui înger şi pe cele ale unui groaznic tiran, mi-a dat voie să-ţi scriu cîteva rînduri. E ridicol, fiindcă mă simt în stare să scriu un dicţionar întreg; sînt aşa de fericită că aş scrie un poem plin de recunoştinţă şi un imn de laudă lui Dumnezeu. Punctele pe care le vei găsi pe alocuri în scrisoarea asta indică întreruperile ce mi-au fost impuse pentru odihnă. Uite-o, a venit răutăcioasa să-mi ia condeiul din mînă…

          Jimmy dragă, copilul e o minune. Mai întîi, îţi seamănă leit; are pînă şi expesia aceea serioasă şi hotărîtă pe care o aveai cînd erai mic. Are fruntea şi bărbia ta. Un năsuc de copil e un năsuc de copil şi atîta tot, dar îmi dau seama de pe acum că al lui o să fie drept şi distins ca al tău, şi cînd se supără (e foarte violent pentru un pui aşa de mic) parcă te văd pe tine, mînios. Să mor de rîs şi mai multe nu. O dragule, iarăşi infirmiera asta…

          Am primit ieri o scrisoare încîntătoare de la Judit ca răspuns la aceea a lui tanti Polly, unde-i comunica marea veste. Russel s-a înrolat, precum ştii, şi Judit s-a înfundat pînă peste urechi în munca pentru război. Cînd îmi amin­tesc ce se mai supăra cînd trebuia să-şi facă gospodăria ei! Aproape nu-mi vine să cred că e aceeaşi femeie. Oricît ar fi de groaznic războiul acesta, trebuie să recunoaştem că multe fete uşuratice s-au transformat în femei serioase, şi tineri fără căpătîi în oameni folositori. Nu-i aşa dragă? Judit nu mai poate de curiozitate să vadă copilul; crede că va putea veni pentru o săptămînă-două, cînd se va încălzi vremea. Judecind după activitatea pe care o desfăşoară, cred că în curind va avea nevoie de o mică vacanţă. A sosit ora mesei pentru fiul nostru, e copilul cel mai mîncăcios…

          Cred că e mai bine să mă deprind încetul cu încetul cu marea fericire de a vă avea pe amîndoi. Jimmy dragă, cînd îmi amintesc de copilul părăsit care a venit aici fără tată, fără mamă, fără prieteni, şi mă gîndesc cît de boga­tă sînt acum, trebuie să mă stăpînesc să nu plîng de atîta fericire.

Puiul a plîns, are plămîni zdraveni. Infirmiera spune că e semn bun, te rog să mă crezi scumpul meu, nu fiind-că-i sînt mamă, dar e un copil extraordinar şi toată lumea spune la fel. O dragul meu, cum mai aştept ziua fericita cînd Dumnezeu mi te va da înapoi şi ai să-l poţi vedea pe micuţ!

Te iubesc din tot sufletul,

 

                                                                                                                             Pollyanna.

 

          P.S. Am să-i zic James; Jimmy nu poate fi decît unul singur, la noi cel puţin. Îmi amintesc că acum cîţiva ani spuneai că Jamie nu-ţiplace. Sună cam femeieşte, de aceea o să-l chem James. Dar nu-i aşa că deocamdată o să-i spunem “puiu”?

 

* * *

 

Trenurile din Beldingsville au întotdeauna întîrziere, acesta e lucru bine cunoscut. Dacă războiul nu mai putuse adăuga la aceaste întîrzieri, cel puţin le justifica, iar locui­torii se împăcasera cu această situaţie fără să cîrtească.

Într-o zi frumoasă de primăvară, Pollyana aştepta în gară privind ceasornicul cel mare de pe perete şi inter­valele dintre secunde îi păreau din cale afară de lungi. Aproape să se supere pe mecanic, fiindcă nu ghicea că trenul pe care-1 conduce e un tren special şi nu se grăbea să intre în gară la ora fixă.

Spre marea lor surprindere, telegrama lui Jimmy so­sise în dimineaţa aceea. Spre a preîntîmpina decepţiile, pomenise în scrisorile lui de o dată mai îndepărtată cu vreo cincisprezece zile ca fiind momentul cel mai probabil cînd îl puteau aştepta.

Şedea cuminte într-un colţ urmărind mersul acelor pe cadran, iar pulsul repezit parcă ar fi voit să stimuleze tic-tacul ceasului. Din cînd în cînd, Pollyanna se mustra ea însăşi, deoarece nu avea răbdare. Jimmy sosea cu două săptămîni înainte de data stabilită şi ea se supăra, fiindcă trenul întîrzia cu trei sferturi de oră!

În sfîrşit auzi şi şuieratul locomotivei. Pollyanna se sculă, tremurînd toată. Era lume multă la gară, deoarece parte din locuitori obişnuiau să vină la gară la ora cînd tre­cea trenul din Boston; aveau astfel impresia unei legături cu metropola. Apoi, pleca vreunul sau sosea cîte cineva şi aveau despre ce vorbi la masă. De data asta se împrăştiase zvonul că trebuia să sosească Jimmy Pendleton şi se găsi­ră o mulţime de oameni pe care treburile să-i aducă pe la gară, tocmai pe la ora patru. Priviri prietenoase o urmă­reau pe Pollyanna în timp ce se plimba pe peronul gării, dar prietenii mai înţelegători nu se apropiau de ea. Era mai cuminte să nu încerce să-i vorbească; i-ar fi fost prea greu să-i asculte. Trenul se opri. Apoi, ca de obicei, o clipă de aşteptare pînă ce apărură călătorii. în zgomotul loco­motivei, Pollyanna îşi auzea limpede bătăile inimii. Simţea că dacă Jimmy nu venise acum, după atîtea luni de des­părţire, n-ar mai fi fost în stare să aştepte pînă la trenul următor ca să-1 vadă.

Cîteva persoane coborîră din vagoanele dintîi şi pri­veau mirate la mulţimea de pe peron. Apoi strigătele izbucniră dintr-un capăt al peronului pînă în celălalt. Pollyanna îşi duse mîna la piept. Un bărbat în uniformă coborî din ultimul vagon, dar nu putea fi Jimmy. Era mai înalt, mai brunet ca Jimmy şi avea ţinuta foarte marţială. Apoi îşi dete seama că, în ciuda schimbărilor, era totuşi soţul ei. Înainta spre el, apoi se opri cuprinsă de o timi­ditate copilărească. Nu îndrăznea să alerge înaintea aces­tui Jimmy spledind, aşa cum ar fi alergat spre Jimmy cel de altădată. Trebuia să vină spre ea.

Se pare că la fel gîndea şi Jimmy. Măsură peronul din cîţiva paşi şi în văzul tuturor îşi cuprinse soţia. Cunoscuţii îl salutară, apoi fluturară batistele.

Jimmy şi Pollyanna nu mai ştiau unde se află.

–  Te bucuri că mă vezi? întrebă Jimmy între două sărutări.

– Da, grozav de mult, răspunse Pollyanna gîfîind. Nu­mai că, ştii, mi se pare că sînt puţintel cam speriată; mi se pare că eşti altul de cînd te-au făcut căpitan.

Căpitanul Pendleton nu binevoi să răspundă. Trecu braţul în jurul Pollyannei şi privi împrejur parcă ar mai fi căutat pe cineva.

– Eh, spuse el nedumerit, credeam că…

– Da, răspunse Pollyanna rîzînd, ştiam că ai să te aş­tepţi să-ţi găseşti fiul la gară, dar s-a nimerit că are azi alte întîlniri mai serioase.

Faţa căpitanului Pendleton se întunecase.

– Ce vrea să zică?

– E vina ta Jimmy.

Pollyanna pierduse din sfială acum cînd îl vedea ome­neşte tulburat.

– Ne-ai scris că vor trece cincisprezece zile pînă să te poţi înapoia. Trebuia să facem ceva, să nu ne ieşim din minţi. Tocmai de ziua lui James, cîţiva copii zăceau de po­jar şi tanti Polly a spus că o vom serba mai tîrziu cînd va fi cald şi toată lumea sănătoasă; aşa că hotărîserăm serbarea pentru ziua de azi.

Jimmy chibzui o clipă.

– Bine, spuse el, haidem la recepţie. Sînt gata.

Înaintau încet de-a lungul peronului. După prima re­vedere a soţilor, prieteni vechi şi cunoştinţe se grămă­deau în jurul lor. Orăşelul urmărise cu interes sosirea lui Jimmy. Ştiau toţi pentru ce anume fusese decorat şi cu toţii erau de părere că ar fi trebuit să fie înaintat maior, cel puţin. Pollyanna asculta radioasă urările lor de bun venit. Îi venea să-i îmbrăţişeze pe toţi bărbaţii care strîngeau mina iui Jimmy, spunîndu-i că orăşelul era mîndru de el şi să sărute pe toate femeile care-1 făceau să roşească cu laudele lor. În clipa aceasta orăşelul îi era mai drag decît îi fusese vreodată.

La capătul peronului îi aştepta o surpriză. Birja veche a lui Lew Caroll trăsese la ieşire cu steagul înfipt în locul biciului. Birjarul care luase parte la războiul trecut, luă poziţia de drepţi cînd se apropie căpitanul.

– E o zi însemnată pentru noi toţi, domnule căpitan. Hodoroaga mea vă aşteaptă. Pînă şi caii sînt năbădăioşi ca nişte mînji.

Aşteptă să se urce, apoi se sui pe capră şi pocni din bici. În trăsură, Pollyanna vorbea fără să se oprească şi nu­mai de lucruri fără însemnătate. În clipele cele mai pline ale vieţii, vorbele uşoare sînt nişte supape pentru emoţia care, altminteri, ar fi de nesuportat. Jimmy îi strîngea mîna, încît o durea şi totuşi lui i se părea că n-o strînge destul de tare.

–  Cînd am primit telegrama, azi dimineaţă, spuse Pollyanna, voiam mai întîi să amînăm serbarea; pe urmă tanti Polly a spus că e mai bine să nu schimbăm nimic fiindcă făcuserăm prăjiturile şi îngheţata era comandată -pentru mame, nu pentru copii! Astfel, timpul a trecut mai repede.

Jimmy îi sărută mîna.

– Dar eu ce crezi că simţeam? Atîtea ceasuri în trenul ăsta infernal, să tot ascult nesfîrşitele povestiri ale tovarăşilor de drum! Nici nu-i auzeam.

– Dragul de el! Ţi s-a părut drumul lung, nu-i aşa?

– Cît o viaţă de om! răspunse Jimmy şi lăsînd mîna pe mîna soţiei lui, se plecă să o sărute.

Acasă, o găsiră pe tanti Polly aşteptîndu-i în uşă; era roşie, emoţionată, dar, în acelaşi timp, conştientă că într-un astfel de moment trebuia să se gîndească la faima familiei Harrington. La spatele ei, Nancy cu un şorţ cu volane, alb strălucitor, faţa îmbujorată, strîngînd batista ghem în mîna şi înghiţind într-una ceva care o înăbuşea. Tanti Polly luă cuvîntul demn:

– Fii binevenit acasă, băiete; sîntem mîndri de tine!

Apoi îl îmbrăţişa pe Jimmy ca şi cum i-ar fi conferit o decoraţie pentru eroism în luptă. în clipa aceea, tanti Polly avu un şoc, cel mai puternic din viaţa ei. Emoţia lui Nancy ajunse la culme; nu o mai putea stăpîni. Cuprinse gîtul lui Jimmy, îl sărută cu zgomot şi izbucni în plîns.

– O conaşule Jimmy, din cîte zile ne-a dat Dumnezeu asta e cea mai frumoasă şi cea mai fericită. Aşa e, nu e altfel.

–  Nancy! strigă tanti Polly cu o voce tunătoare, pe cuvîntul meu!…

Se opri. Căpitanul Pendleton îi răspundea cu dobîndă îmbrăţişînd-o cu aceeaşi căldură cu care îl cuprinsese şi ea, spunîndu-i “buna mea prietenă”. În loc să-şi sfîrşească observaţia, tanti Polly dădu uşor din cap cu aerul de a spune că purtările tinerei generaţii depăşeau puterea ei de înţelegere.

În sfîrşit, sosise şi momentul culminant al zilei. Pollyanna îl trase de mînecă, şi Jimmy se întoarse s-o ur­meze. Mamele se duseseră în sufragerie unde era servi­tă masa, iar salonul rămăsese la dispoziţia copiilor. Erau opt la număr, adunaţi de prin vecinătate; toate jucăriile lui James Pendleton fiul fuseseră aduse ca să-i distreze. Salonul lui tanti Polly părea o grădiniţă de copii.

Jimmy se opri în prag privind uimit în jurul lui. Copiii nu-1 băgară în seamă. Camera fremăta de un şopot încîntător din care o ureche mai deprinsă ar fi putut desprinde cînd şi cînd un cuvînt mai pe înţeles. Dar din cei opt copii, cei mai mulţi vorbeau o limbă pe care nici un adult nu putea s-o priceapă, deşi îşi dădeau multă osteneală.

Lîngă uşă, un băieţaş îşi plimba pe genunchi un urs aproape la fel de mare ca el, cîntîndu-i pe un ritm impro­vizat. Alături, unul mai mărişor punea cuburi unele peste altele, dar de cîte ori stîlpul ajungea la patru cuburi, se dărîma. Alţii scuturau cîte o jucărie cu patimă. O fetiţă mărunţică strîngea la piept o păpuşă de lemn şi o legăna duios.

În picioare lîngă soţul ei, Pollyanna îi citea pe faţă uluirea. Copiii aveau toţi între şase luni şi un an şi jumă­tate, dar Jimmy era neobişnuit cu copiii ca să-şi poată da seama cam cum ar trebui să fie un copil de vîrsta fiului său. Vedea căpşoare aproape golaşe, altele doar cu cîţiva cîrlionţi, altele cu cîte o chică zdravănă. Băgă de seamă că unele guriţe n-aveau dinţi de fel, pe cînd altele arătau în gingia de sus un şir de boabe de orez. Dar care din fiinţele acestea încîntătoare era a lui? Nu ştia. Afară de fetiţa în care se vedea vădit feminitatea prin dragostea pentru păpuşă, nu era în stare să deosebească băieţii de fetiţe.

Jimmy o privi pe Pollyanna cu sfială.

– Pollyanna, arată-mi-1, nu mai pot suporta aştep­tarea.

Pollyanna îl privi rîzînd. Reacţia tensiunii şi a groazei, din cei doi ani din urmă, o prefăcuseră iarăşi în fetiţă; în ochi avea toată şiretenia copilăriei.

copilul? Mai mare ruşinea!

– Alege Jimmy; nu cumva vrei să-mi spui că nu eşti în stare să-ţi recunoşti copilul? Mai mare ruşinea!

Jimmy dădu din cap, apoi făcu cîţiva paşi spre mij­locul camerei ca să privească mai de aproape copiii. Atunci copilaşii băgară de seamă prezenţa lui. Ursuleţul, cuburile, jucăriile, o văcuţă de cauciuc care mugea cînd o apăsai, fuseră date uitării. Numai fetiţa cu păpuşa se le­găna încetişor cîntîndu-i ca unui copil, ca şi cum Jimmy n-ar fi fost acolo.

Bărbatul acesta înalt, tăcut, într-o haină cu care nu erau deprinşi, nu le plăcea. Copilaşul bălai, care pînă la intrarea în salon a lui Jimmy se jucase cu ursul, scoase înainte buza de jos, gata să se pornească pe plîns. Cel care se jucase cu cuburile îl privi o clipă pe Jimmy întrebător, apoi întoarse capul clipind din ochi. Alţi doi, după ce îl priviră cu luare aminte, izbucniră în ţipete asurzitoare. în cele din urmă, se porniră toţi pe plîns ca şi cum ar fi fost înţeleşi între ei.

Totuşi, un băieţaş din grup părea că-şi păstrează un fel de independenţă. Privi ţintă la necunoscutul care nu se mişca, apoi guriţa i se deschise într-un zîmbet voios arătînd doi dinţişori microscopici. Zîmbetul se accentua în obrăjorii trandafirii în care se săpară două gropiţe, şi dea­supra plînsetelor se auzi deodată un rîs voios. Căpitanul Pertdleton înainta repede doi paşi şi-1 luă în braţe. în spa­tele lui, Pollyanna oftă uşurată.

– Jimmy, eşti extraordinar. După ce-ţi spusesem să alegi aş fi dat orice să-mi iau cuvîntul înapoi. Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu ţi-ai fi nimerit copilul. Dar cum l-ai recunoscut?

Ţinînd mereu în braţe copilul care rîdea, Jimmy se întoarse spre soţia lui cu o faţă radioasă.

– Cum? E uşor, spuse el cu mîndrie. Uită-te la ceilalţi şi priveşte-l pe al nostru. Auzi-1 cum rîde, Pollyanna; mi se pare că ştrengarul a şi început să joace jocul fericirii.

 

-Sfîrşit-

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s