Mulțumesc, Doamne, pentru 2012 !


A mai trecut încă un an ! Un an în care Te- am experimentat așa de mult! O nouă filă din cartea vieții mele, a rămas în urmă și din nou, ai luat stiloul în Mână pentru a- mi continua povestea… Ce- i drept, continuarea poveștii pe care nu o cunosc, dar mă încred în Tine și cu siguranță o voi experimenta împreuna cu Tine…
Prevăd conturarea tabloului lui 2013, pictat de Însăși Mâna Ta! Pictat în culori vii care să reflecte slava și gloria Ta!

De cele mai multe ori, mă simt limitată în exprimarea mulțumirii… Mi- ai oferit atâtea binecuvântări pe care nu le meritam, dar în dragostea- Ți nemărginită, ai privit dincolo de defecte și mi le- ai oferit… Încă o dată mi- ai dovedit cât de importantă sunt pentru Tine ! Visul meu de a Te urma, a fost sădit în inimă încă înainte de a mă naște și apoi, crescând, a luat formă! Prima minune înfăptuită a fost când ai ales să vin la viață și apoi, în fiecare zi Te- am simțit tot mai aproape!

Aș avea peste o mie de motive să Îți mulțumesc însă, deocamdată, Îți voi scrie numai câteva și când vei hotărâ să ne întâlnim în Locul Minunat, plină de recunoștință, Ți le voi adresa pe toate.

Anul 2012 ! Un an plin de provocări, binecuvântări și victorii în Numele Tău atât de scump!

Îți mulțumesc pentru viață!… Pentru că viața mea este în Mâna Ta.. Am renăscut cu fiecare biruință asupra fiecărei încercări…

Îți mulțumesc pentru “ Te iubesc” – ul experimentat în fiecare răsărit și apus de soare… Pentru că Tu ești Luceafărul de dimineață…

Îți mulțumesc pentru privirea caldă din Ochii Tăi.. Am văzut atâtea lacrimi curse din scumpii Tăi ochi, pentru că Tu simțeai cu mine.. Când ceva m- a durut, Te- a durut și pe Tine! Privirea aceea nu o voi putea uita vreodată, a devenit cu adevărat mângâiere pentru sufletul meu trist…

Îți mulțumesc pentru îmbrățișarea sfântă.. Brațele Tale au fost deschise și inima Ta atât de prețioasă m- a înțeles atunci când am avut nevoie de un prieten aproape… Ce Prieten scump ești!

Îți mulțumesc pentru fiecare încercare îngăduită țn viața mea. Ele au fost transformate în cele mai minunate note muzicale așezate pe portativul Tău, Maestre, și astfel a prins viață o nouă cântare adresată Ție…

Îți mulțumesc pentru lipsurile mele materiale, altfel nu Te- aș fi putut experimenta într- un mod atât de minunat și nu Te- aș fi cunoscut dacă nu mi Te descopereai, cum o faci și astăzi!

Îți mulțumesc pentru fiecare zi care este o minune!

Îți mulțumesc pentru puterea Ta care m- a ridicat și mă va ridica mai departe pe cele mai înalte culmi; dragostea Ta mă îndrumă și îmi dă aripi pentru a mă avânta în zbor…

Alegeri pentru 2013 !


* Alege- ti prietenii care au acelasi ideal ca si tine si care fug de flecareli, de discutii sterile ce nu aduc folos duhovnicesc, ci mai degraba sunt pasionati de subiectele pe care ni le propune Sfanta Scriptura.

* Alege- ti de asemeni, cu atata grija cartile pe care iti propui sa le citesti. Nu acorda prea mult timp revistelor si ziarelor care mai degraba otravesc decat oblojesc sufletele oamenilor suprimandu- le optimismul, acest tonic atat de necesar vietii.

* Alege sa faci binele ajutand pe aproapele tau, dand dovada de milostivire si in felul acesta credinta se va intari si prin faptuire ( Proverbe 11: 24 ).

*****

… Si niciodata in toate aceste furtuni ale vietii, nu m- am simtit singura; niciodata nu am stiut ce este uratul sau plictiseala. Nesfarsite sunt posibilitatile duhului omenesc. E de- ajuns sa deschizi ochii, sa tragi cu urechea, sa mirosi in vant, pentru a te destepta… Vin si te impresoara din toate partile inchipuiri, ganduri, dorinte, se infiripa hotarari, cutreieri pamantul si lumea intreaga… Cum mai poate ramane vreme pentru urat? Nesecate roiuri de intrebari si ganduri, din tine si din lume, zumzaie in suflet… Ce minunate ferestri ne- a dat Dumnezeu: SIMTURILE NOASTRE ! Si ce ochean puternic: INTELIGENTA NOASTRA ! Si ce fermecatoare vioara: INIMA NOASTRA…

Mitul american despre arme – articol


Mituri americane : “Cine vrea să facă rost de armă, tot face rost.”

Imagine

Recentul masacru de la şcoala din Newtown, Connecticut, este un semnal de alarmă pentru societatea americană, ale cărei standarde morale s-au redus simţitor în ultimii ani. Armele de foc se află la dispoziţia oricui şi sunt doar mobilul prin care se poate pune în aplicare ceea ce copiilor li s-a inoculat deja in minte din filmele cu crime, cu care aceştia îsi alimentează imaginaţia încă de la o vârstă mică. 
Guvernatorul acestui stat, Dannel Malloy, a spus că “răul a vizitat această comunitate în ziua de vineri”.  Şcolile din care binele a fost dat afară (copiii nu mai primesc nici un fel de educaţie morală) sunt vizitate tot mai des de acest “rău”. 
Vina o poartă în primul rând, societatea, care este refractară în a-şi găsi un timp minim pentru a stabili cauzele ce conduc la astfel de situaţii. Dacă încerci să discuţi despre violenţa propagată în toate filmele şi despre liberalizarea accesului la arme, nu te ia nimeni în seamă. Se discută puţin despre aceste lucruri, în general doar când au loc astfel de masacre. Oamenii s-au obişnuit deja să nu facă nimic în acest sens. 
Ce măsuri se pot lua pentru prevenirea altor evenimente de acest gen (nu numai în şcoli, dar şi în alte locaţii)? Din păcate, nu cred că există un remediu imediat.  Ar trebui să se înceapă prin a-i educa pe copii împotriva violenţei si a restricţiona accesul la materialele care le sădesc în minte astfel de idei, continuând cu îngradirea accesului la arme. 
Dacă legea ar interzice aceste arme, sunt convins că numărul masacrelor ar scădea. Americanii au urmatorul mit: “Cine vrea să facă rost de armă, tot face rost”.  Acesta nu este un argument, nu are nici un suport logic. În acest caz, ar trebui să se liberalizeze de pildă, şi drogurile. Prietenii mei care sunt proarme spun că accesul la arme îi protejează împotriva unui eventual regim totalitar. Cine ştie cum se mai schimbă situaţia pe viitor?

Dacă populaţia din Siria ar detine 10% din armele pe care le au cetăţenii americani, regimul Assad ar fi căzut demult, spun ei.
Ar trebui să fie obligatoriu un examen psihologic atent pentru cei care încearcă să achiziţioneze o armă, iar deţinerea permisului de port-armă ar trebui sa impună controale periodice pentru a se stabili dacă posesorul armei este pe mai departe o persoană fără probleme psihice. 

În SUA există mai multe arme pe cap de locuitor decât în oricare altă parte a lumii. Americanii sunt de părere că dreptul de-a purta armă este “sfânt”, fiind stipulat în al doilea amendament al Constituţiei, ceea ce înseamnă mult pentru ei. Cred că majoritatea nu gândesc mai departe de atât. Ei consideră că acest amendament ne separă de alte ţări ale lumii. Libertatea, inclusiv aceea de-a purta armă, îi face mai puternici decât orice altă naţie de pe glob. Este clar că “plusurile” şi “minusurile” nu sunt analizate în mod serios. Ce este mai important: să ne credem liberi şi diferiţi faţă de toată lumea sau să reducem numărul unor astfel de mascare şi copiii noştri să fie mai siguri în şcolile americane?

De Octavian D. Curpaş.

 

Sursa: http://jurnalul.ro/stiri/externe/mituri-americane-cine-vrea-sa-faca-rost-de-arma-tot-face-rost-632205.html 

http://www.ziarulactualitatea.ro/hotnews/parerea-mea-mitul-american-cine-vrea-sa-faca-rost-de-arma-tot-face-rost-nu-are-niciun-suport-logic/

Poveste de Craciun !


Cu multi ani in urma (mai bine de peste 2000 de ani), intr- un orasel indepartat, numit Betleem, traia o tanara. Numele ei era Maria. Aceasta tanara nu era nici bogata, nici renumita, insa acest lucru nu o deranja. Urma sa se casatoreasca curand cu logodnicul ei, Iosif.
Intr- o zi, pe neasteptate, in timp ce se ruga, a venit la ea un vizitator. Era mesagerul Domnului, care era insotit de un mesaj pentru Maria din partea lui Dumnezeu.
Cand a vazut Maria aceasta neasteptata vizita, s- a speriat foarte tare. (Acum, cine nu s- ar speria daca ar vedea dintr- o data un inger, nu- i asa?).
“- Nu te teme, Maria! Ai capatat indurare inaintea lui Dumnezeu. Iata ca vei ramane insarcinata si vei naste un Fiu, careia Ii vei pune numele Isus.”
“- Dar cum?” a intrebat Maria. ” Fiindca eu nu stiu de barbat.”
“- Duhul Sfant Se va cobora peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri. De aceea, Sfantul care Se va naste din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu. Caci, nici un cuvant de la Dumnezeu nu este lipsit de putere!” a raspuns Ingerul Gavril.
“- Iata roaba Domnului; faca- mi- se dupa cuvintele Tale!” a raspuns Maria increzatoare.
Dupa ce ingerul a plecat, Maria a inceput sa se gandeasca: ” voi avea un copil… El va fi Fiul lui Dumnezeu ! ”

****

Timpul a trecut, iar Maria stia ca in curand Se va naste copilul promis. Nu era momentul potrivit ca ea sa calatoreasca, dar trebuia sa o faca. Imparatul daduse porunca sa se faca un recensamant si lucrul acesta insemna ca toti oamenii din imparatie aveau sa fie numarati si trebuiau sa mearga fiecare in cetatile in care se nascusera. Asa ca, Iosif, impreuna cu Maria au calatorit aproximativ 120 de kilometri, de la Nazaret la Betleem. Acest ultim oras, Betleem, era foarte aglomerat, iar calatorii nostri, obositi de atata drum, nu au reusit sa gaseasca nicaieri un loc de gazduire si, neavand de ales, au trebuit sa ramana peste noapte intr- un loc unde erau tinute animalele, adica, intr- un grajd.
In noaptea aceea, avea Sa Se nasca Imparatul… ” Numele Lui este Isus “, au soptit Iosif si Maria, invelindu- L si asezandu- L in ieslea vitelor, pe paie.
Chiar daca Iosif stia ca Isus nu este fiul sau, era fericit ca i s- a acordat o asa mare onoare de a- L ingriji pe Insusi Fiul lui Dumnezeu. ” Ii vei pune numele Isus”, ii spusese ingerul, ” pentru ca El va mantui lumea de pacatele sale.”

****

Ca un nou imparat se nascuse, nimeni nu a stiut. Insa, Dumnezeu, in planul Sau a inclus si acest amanunt… El Si- a trimis ingerul, mesagerul Gavril, sa spuna vestea minunata unor pastori din campul Betleemului. Cand acesta a aparut inaintea pastorilor, inconjurat de o lumina puternica, stralucitoare, acestia s- au inspaimantat, aidoma Mariei.. Apoi, el le- a spus pastorilor: ” Nu va temeti, caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astazi, in cetatea lui David, vi S- a nascut un Mantuitor, care este Hristos, Domnul. Iata semnul, dupa care- L veti cunoaste: veti gasi un Prunc infasat in scutece si culcat intr- o iesle. ” Dintr- o data, cerul s- a umplut de ingeri stralucitori, si toti Ii aduceau slava si lauda lui Dumnezeu ca Si- a trimis Fiul pe pamant.
Dupa ce s- au intors ingerii in cer, pastorii au vorbit intre ei si au hotarat sa mearga sa vada bebelusul de curand nascut. Au alergat catre Betleem si a vazut minunatul Copil culcat intr- o iesle, in loc de patut. Plini de uimire, se uitau la acest Copil micut si stiau ca El avea sa fie ceea ce se vestise cu ani in urma, prin proorocul Isaia: ” Caci un Copil ni s- a nascut, un Fiu ni s- a dat si domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: ” ( Isaia 9: 6). Apoi, pe drumul spre casa, cu o bucurie inexplicabila, spuneau la fiecare trecator care- l intalneau ca acest Copil este Cel promis de Dumnezeu, ca El este Mantuitorul, e Imparatul !!

Crestinism de Sarbatori !


Un an intreg tratam cu superficialitate mersul la Biserica, dar de Sarbatori, dintr- o data, devenim interesati. Bineinteles, pana trece aceasta perioada a Sarbatorilor.

Un an intreg cheltuim o gramada de bani pentru interesele noastre care, de multe ori, nu sunt necesitati, ci mofturi. Iar de Sarbatori, dintr- o data, devenim oameni buni care vrem sa facem binefaceri, si daca se poate, sa se bata si toba este mai bine…

Un an intreg ne tratam unii pe altii cu dispret si ne certam la orice provocare, dar in preajma Sarbatorilor, dintr- o data, cuvantul IARTA- MA ( rostit superficial) apare si el pe buzele noastre pentru ca apoi, sa o luam de la inceput.

Un an intreg trecem unii pe langa altii fara interes, cu indiferenta, dar culmea.. De Sarbatori, dintr- o data, ne amintim ca existam, ne uram ” Sarbatori Fericite !”, dam mainile si se blocheaza retelele de atatea mesaje ca apoi, aceeasi indiferenta sa o ia de la capat.

Un an intreg se scurge in asa fel incat zilele din el sunt monotone, nu sunt zile speciale, iar Sfintele Sarbatori le tratam ca si cum toate zilele din an ar fi facute pentru ele, uitand ca Dumnezeu a facut fiecare zi speciala cu farmecul ei.

Suntem asa de puternici incat prin aceste atitudini inchidem gura constiintei sau suntem asa de insensibili incat constiinta, oricat ar striga ca nu- i buna atitudinea noastra, noi nu mai auzim nimic ?

Suntem crestini care practicam crestinismul in fiecare zi sau suntem crestini care practicam crestinismul doar de Sarbatori ?

de Silviu Luncan

Rascumparata din iubire !


Acum, asa vorbeste Domnul, care te- a fact ELLY si Cel care te- a intocmit ELLY :
” Nu te teme de nimic, caci Eu te izbavesc, te chem pe nume: esti a Mea !
Cand vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine si raurile nu te vor ineca; daca focul te va atinge, nu te va arde si flacara lui nu te va aprinde, caci Eu te voi proteja !
Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, ELLY, sunt Sfantul lui Israel, Mantuitorul tau ! Eu dau ” Egiptul ” ca pret pentru rascumpararea ta… Pentru viata ta, ELLY !
Tocmai, pentru ca ai mare pret in ochii Mei, te pretuiesc si te iubesc, ELLY; dau oameni si popoare pentru viata ta !!
Da !! Nu te teme de nimic ! Eu sunt cu tine ! Iti voi face un drum prin pustiu si rauri vor curge in locuri secetoase !
Eu te- am incins inainte sa Ma cunosti ! Eu sunt Stanca ta si radacinile tale sunt adanc infipte pentru ca nimeni sa nu te smulga de langa Mine, iar aripa Mea protectoare te va ocroti toata viata ta, ELLY !
Tine minte aceste lucruri, ELLY ! Tu esti preaiubita Mea fiica ! Eu te- am facut, nu Ma uita ! ”

¤ Isaia 43 ¤

Propunerea lui Dumnezeu


Într- o zi, Dumnezeu mi- a spus: „- Eu vreau să merg să vizitez un bolnav care nu are pe nimeni apropiat. Vrei să vii cu Mine să- i facem o vizită?” Eu I- am răspuns: „ – Aş veni, dar n- am timp! „ Şi am continuat să îmi petrec timpul cu propriile interese. Apoi, mi- a spus: „- Eu vreau să merg la o familie nenorocită care a rămas fără hrană şi este frig acuma, iarna. Vrei să vii cu Mine să o ajutăm financiar?” Eu am răspuns: „ – Aş veni, dar nici eu nu stau prea bine cu banii!” Şi am continuat să cheltuiesc banii pe lucruri care nu îmi sunt necesare.
După un scurt timp, din nou mi- a spus: „-Eu vreau să merg la un om decurajat, doborât de probleme şi să- l încurajez puţin prin prezenţa Mea, să- i spun că sunt alături de el şi că nu e singur.Vrei să vii cu Mine până la el?” Eu am răspuns: „ – Aş veni, dar sunt prea obosit acum. „ Şi am continuat să- mi ocup timpul cu lucruri confortabile. M- a privit în ochi şi mi- a spus: „- Mulţimi de oameni se îndreaptă în fiecare zi spre iad. Eu vreau să merg să le ofer o altă variantă, să le ofer posibilitatea de a merge spre Rai. Vrei să vii cu Mine la ei să le prezentăm această posibilitate?” Eu am răspuns: „ – Chiar sunt fascinat de a merge în lucrare, dar, of! Dacă nu ar trebui să renunţ la atâtea lucruri care mă încântă în fiecare zi, la confort, la lux, la distracţii inocente, la o viaţă fără probleme şi risc, la un trai apreciat de alţii şi plăcut mie… Aş veni cu multă plăcere! ( În timp ce îmi linişteam conştiinţa bucurându- mă în biserică şi spunându- mi ca Dumnezeu ştie că aş face multe împreună cu El, dar nu pot).
Apoi, Dumnezeu a tăcut şi a continuat să îmi dea sănătate, chiar dacă eu nu am avut nici un interes de a vizita bolnavii; a continuat să- mi ofere resursele financiare necesare pentru o viaţă decentă, chiar dacă eu am stat indiferent faţă de cei care trec prin lipsuri profunde;a continuat să îmi dovedească în fiecare zi că este cu mine atunci când trec prin probleme, chiar dacă eu m- am prefăcut că n- am timp pentru a încuraja pe cineva doborât; a continuat să mă îndrepte în fiecare zi spre Rai, atunci când o luam greşit prin deciziile mele, chiar dacă eu am stat indiferent faţă de cei care, prin deciziile greşite pe care le iau, aleg drumul spre iad.
De multe ori prezentăm interes faţă de aceste categorii, dar ne exprimăm interesul trimiţându- L pe Dumnezeu la aceşti oameni. Cu siguranţă, Dumnezeu are resurse pentru ei, dar RESURSELE LUI SUNTEM NOI!
Răspunsul meu la dorinţa lui Dumnezeu de a merge împreună cu El la aceşti oameni, l- aţi văzut şi, poate mă catalogaţi ca fiind incorect, indiferent şi un creştin de formă care se autoînşală şi, da! Aveţi dreptate ! Dar, voi ce răspuns I- aţi fi dat?

de Silviu Luncan

Trecut- au anii !


Nu am facut mare lucru astazi… Am rasfoit caietele vechi cu insemnari din trecut si am zabovit asupra filelor, unde imi notasem cu mare grija framantarile mele launtrice… Cum a trecut timpul !!

Astazi, crede- ma tu, cel ce citesti aceste ganduri, recitesc totul cu un fel de compatimire, dar si cu admiratie pentru copila de alta data…

Au fost ani ai lacrimilor izvorate din bucurie sau deznadejde; ani plini de fervoarea cautarii intelepciunii si a maturitatii spirituale din lungile stari de vorba cu oameni intelepti, dar si din esecurile si biruintele mele, in toate insa prin iluminarea Duhului Sfant… Si Tu inca ai multa, multa rabdare cu mine !

Inca o data afirm ca ” un fiu sau o fiica al lui Dumnezeu este implicit si un fiu sau o fiica al timpului” , adica altfel spus, un fiu al asteptarii iubitoare a lui Dumnezeu.

“Handicapul Conştiinţei” – Un roman confesiune despre fericiri şi tristeţi, despre disperare şi singurătate, despre vinovăţie şi iertare


handicapulconstiintei
Cum să te eliberezi de suferinţa proprie, de ce să nu porţi cu şi în tine durerea altora, dar şi mai important, de ce nu ai dreptul să îi faci pe cei apropiaţi să se îmbolnăvească de o maladie a sufletului? Acestea sunt doar câteva din întrebările la care încearcă să răspundă cartea Ligiei Seman, „Handicapul conştiinţei”. Volumul, încărcat de o durere vie, umană se concretizează ca un strigăt după ajutor ce porneşte din dorinţa recâştigării demnităţii pierdute. Un handicap fizic înseamnă neşansa de a fi stigmatizat de societate, de a nu te putea bucura de viaţă, de a te raporta în permanenţă la oamenii sănătoşi. În roman, Ana, o infirmă, dobândeşte pe lângă deficienţa trupească şi un handicap al conştiinţei, adică frica de a se simţi respinsă, teama că anormalitatea o face vulnerabilă, că viaţa nu îi rezervă decât eşecuri. Iar lipsurile ei sufleteşti, nevoia de a fi acceptată, obsesiile legate de înfăţişare, sensibilitatea exagerată, părerea proastă despre sine, i se transmit fiului său, Emanuel, un copil de grădiniţă. Micuţul creşte şi odată cu el se dezvoltă până la exacerbare un şir de emoţii negative pe care le va perpetua din păcate, în fiinţele cele mai dragi lui. Şi astfel, fiecare experimentează individual, efectele unui handicap al conştiinţei.
Ligia Seman este o autoare prolifică, evoluând în cărţile sale, „Funiile dragostei”, „Handicapul conştiinţei”, „Tragedie şi triumf”, de la forme „simple” la conflicte complexe, într-o prezentare utilă a speciei umane cu toate contradicţiile şi controsiunile ei. „Handicapul conştiinţei” vorbeşte despre condiţia esenţială a omului ce se simte marginalizat de societate pentru că nu este în rândul lumii. Nu se întâmplă nimic catastrofic în viaţa personajelor, ci doar în conştiinţa lor. Pentru că ne defineşte unicitatea, reacţionăm într-un mod greu de explicat, în momentul când realizăm că şi handicapul ne poate face să ne simţim unici. Atâta doar că în alt fel. În consecinţă, implicaţiile infirmităţii noastre se regăsesc pe toate planurile: social, moral şi spiritual.

Maria, Ana, Nina, Amalia, Adina – femei şi mame, pe care existenţa le pune în situaţii asemănătoare, dar care aleg să aibă atitudini diferite. Atitudini diferite faţă de handicapul fizic, însă mai ales faţă de cel al conştiinţei. Maria este o femeie în vârstă, trecută prin multe greutăţi. Bărbatul îi moare în floarea vârstei, iar ea rămâne să îşi crească singură fiul. Se războieşte cu Dumnezeu, dar din acest război Dumnezeu îi câştigă inima pentru El. Unicul ei fiu, Ionel, devine infirm în urma unui accident. Infirm şi surd, şi totuşi singurul care scapă cu viaţă. Se căsătoreşte cu Ana, o femeie al cărei handicap fizic, merge cu ajutorul unui baston, pentru că picioarele nu o ajută, este mult depăşit de cel psihic. Au împreună un copil perfect sănătos, pe Emanuel, pe care Ana însă, prin modul ei de a gândi, prin complexele şi frustrările chinuitoare ce o macină, reuşeşte să îl transforme într-un handicapat psihic. Băiatului îi este ruşine cu părinţii săi, în special cu mama (chiar din primele pagini ale cărţii îi vedem reacţia în faţa copiilor de la grădinţă – “Nu mai râdeţi de mama mea!”) şi tinde spre o respingere totală a ceea ce înseamnă socializare. În acest moment de criză, se întâmplă că mergând să îşi petreacă vara la bunica Maria, în acelaşi compartiment cu Emi, cum este alintat micuţul, şi cu părinţii săi călătoreşte Amalia Neag. Şi ea este mamă, dar nu o mamă obişnuită, ci mama unei fetiţe oarbe, Adina. Numai că spre deosebire de Ana, aceasta ştie să lupte pentru copilul ei în aşa fel încât Adina nu are nici o clipă sentimentul neptuinţei, al inferiorităţii, al handicapului. Educaţia pe care i-o dă fiicei sale, deşi pare la prima vedere una spartană, are darul de a o ajuta să „vadă”, să înţeleagă că are un rost, că viaţa nu înseamnă întuneric. „De ce te plângi că nu poţi? Erau cuvinte folosite des de Amalia. Cum nu poţi? Hai să încercăm o dată şi fără lacrimi şi să vezi că se poate! Dacă vrei, poţi! Ai văzut! Nu există „Nu pot!”

Cei doi copii se împrietenesc, iar Adina, în mod paradoxal, deşi nevăzătoare, handicapată, se transformă într-un fel de baston alb pentru Emi, un copil sănătos fizic, dar handicapat sufleteşte. Ea este oarbă, şi totuşi vede, el este normal din toate punctele de vedere, însă are nevoie de o călăuză. Treptat, pe lângă Adina, băieţelul va descoperi cu ajutorul bunicii Maria că mai există o Călăuză, Dumnezeu. Din acest moment, două forţe intră în conflict. Pe de o parte, Ana, care Îl urăşte pe Creatorul ei şi consideră că handicapul ce îl poartă este răzbunarea Sa („Ce bine ştia Dumnezeu să-Şi ia revanşa!”), iar pe de altă parte, Maria şi Adina, ce îi insuflă lui Emi puterea de a merge înainte şi de a se recupera spiritual. Prima reuşeşte acest lucru prin credinţa în Hristos, a doua prin educaţia primită acasă. Anii trec, cei doi copii cresc, iar Emanuel, aşa cum era şi firesc, ajunge să îşi dea seama o iubeşte pe Adina. Simţământul este reciproc, însă din nefericire, tânărul încă mai poartă un handicap – acela al conştiinţei. Dacă în copilărie, Ana trăieşte gelozia mamei ce se simte dată la o parte de lângă copilul ei de o intrusă, Adina, odată ce Emi devine conştient de sentimentele ce i le poartă fetei, aceasta ajunge să o urască. Motivul? Acelaşi, dintotdeauna – infirmitatea. Femeia îşi doreşte altceva pentru cel căruia îi dăduse viaţă. Emanuel, un bărbat frumos şi inteligent, nu poate să îşi petreacă viaţa alături de o oarbă. „Când ajunse acasă, pe Emanuel îl aştepta maică-sa, grozav de înfuriată. Răbufnea cu o forţă nestăvilită. Îi dorea numai binele! Mai bine să moară ea, îi spuse, decât să-şi nenorocească viaţa alături de o soţie handicapată. Viaţa lui alături de o handicapată ar fi o umilire pe viaţă.” Iar Emanuel, la insistenţele ei („Eu am s-o omor! Da… Fac o crimă şi ştiu că aş fi în stare pentru tine”) şi sub presiunea grupului de camarzi din armată, renunţă la dragostea sa pentru Adina.

Din acest moment, destinele lor merg in paralel. Adina învaţă, ajunge să fie absolventă a două facultăţi, psihologie şi litere şi devine, alături de soţul ei, Alin, un bărbat infirm, însă fără a fi mutilat sufleteşte de imperfecţiunea sa, realizator de emisiuni creştine la radio. Este respectată în oraşul în care locuieşte, cunoscută şi căutată. Are o fetiţă, Diana, pe care ştie să o educe la fel cum Amalia o educase pe ea. Fetiţa moşteneşte problemele de sănătate ale mamei, fiind ameninţată de orbire, însă dezinvoltura şi siguranţa de sine cu care se poartă demonstrează că va evolua normal în viaţă, în ciuda handicapului. Indiferent cât de greu le-ar fi, Adina şi Alin rămân una în Dumnezeu, singura forţă ce le conduce viaţa.

Spre deosebire de ei, Emanuel se transformă într-un om care reuşeşte să îşi depăşească condiţia. Se apucă de afaceri şi câştigă. Uită de Dumnezeu, dar învaţă la şcoala vieţii. Împrumută bani şi intră în afaceri. Totul îi merge ca pe roate. Nu ştie ce înseamnă eşecul, neşansa, lipsa. Se foloseşte de cunoscuţi, de femeia pe care o iubeşte, de oricine şi de orice. Cu alte cuvinte, deprinde puterea de a călca peste cadavre. „În aceşti ultimi doi ani se ridicase financiar mai mult decât toţi concurenţii lui de afaceri. Crescuse în oraş popularitatea lui, oamenii îl invidiau pentru banii pe care îi avea.” Se căsătoreşte cu Nina şi au doi copii, un fiu, Mihai şi o fiică, Ela. Nu îşi mai aminteşte de părinţi, refuză să mai aibă vreo legătură cu aceşti oameni handicapaţi. Şi îşi găseşte şi o justificare pe măsură. „Este exact ceea ce tu, mamă, m-ai învăţat, nu-i aşa? Handicapaţii sunt marginalizaţi, inferiori, eu, însă nu fac parte din această categorie, sunt superior pentru că… oare nu era mai bine să mă ajuţi să iubesc şi să apreciez lumea din care faci parte? Observi cum mă exprim? Lumea din care faci tu parte… şi o altă lume.”

Ana culege deja roadele comportamentului pe care a decis să i-l inducă fiului ei în copilărie. Ca mamă, rămâne cea care a conturat în mintea lui Emanuel cele două lumi. Vina de a fi făcut din el un om cu un puternic handicap al conştiinţei îi revine. Din păcate însă, aşa cum ar fi afirmat ea însăşi, altădată, Dumnezeu îşi ia revanşa. Abandonată de fiu, îşi petrece restul zilelor într-un azil, văduvă (soţul îi moare pentru că nu au bani să facă o operaţie pe inimă). În tot acest coşmar, apare o rază de lumină exact de acolo de unde se aştepta mai puţin. Primeşte o vizită din partea Adinei şi a lui Alin. Se împotriveşte la început, pe Adina se oferise chiar să o ucidă cândva, însă încet, încet, se obişnuieşte cu situaţia şi ajunge să îi îndrăgească pe cei doi. Din păcate, starea sănătăţii i se înrăutăţeşte şi ajunge să îşi piardă cunoştinţa. În această situaţie o găseşte fiul ei risipitor atunci când, forţat de împrejurări, îşi aduce aminte că are părinţi şi decide să se întoarcă. De ce? Pentru că un eveniment nefast îl readuce cu picioarele pe pământ, îl coboară din turnul de fildeş în care se închisese. Fiica sa, Ela, se află pe patul de moarte. Este momentul când Nina descoperă că socrii ei sunt infirmi, că reproşurile pe care i le adusese Emanuel că Ela s-ar fi născut cu handicap din cauza ei, nu au nici un temei. Nina înţelege că trăise într-un noian de reproşuri inutile, că fusese împinsă să dobândească un handicap al conştiinţei. Emanuel îi mărturiseşte tot trecutul său, inclusiv iubirea pentru Adina. „Şi dintr-o dată, în inimă i se ridică deasupra tuturor sentimentelor confuze, privindu-l cum se târa ca un vierme, ideea triumfului. Triumfase în sfârşit, asupra lui.” Nina înţelege că dobândise victoria asupra tuturor umilinţelor, durerii, deznădejdii, nefericirii aduse în sufletul ei de un om cu un uriaş handicap – acela al conştiinţei.

„Cât timp Nina fusese internată în spital, nici măcar odata Emi nu o vizitase. Era înnebunită de atâta durere, biata femeie, din pricina copilului. Suferea cumplit ca mamă, însă durerea ei era mult accentuată de atitudinea soţului ei. Emi nu ii este alături nici în cele mai grele momente.” Un fiu risipitor, un soţ dezinteresat – aşa arată Emanuel după toţi anii în care fusese „prins în goana după îmbogăţire.” Se mai poate schimba ceva în al doisprezecelea ceas? Prin puterea lui Dumnezeu, da. Copleşit de amintirile adunate în copilărie, când Maria, o a doua mamă pentru el, îi vorbise despre Mântuitorul lumii, Emi trăieşte un adevărat proces de conştiinţă. Îşi caută părinţii, o ia pe Ana acasă la el şi o îngrijeşte cu devotament până în ultima clipă, îi regăseşte pe Adina şi pe Alin şi îşi mărturiseşte greşelile. Alin află cu această ocazie că „întâmplarea” dramatică prin care trecuse chiar înainte de nuntă, când este atacat şi bătut de un grup de necunoscuţi, i se datorează tot lui Emanuel, însă îl iartă. Ce simte vinovatul? „… dar prin mărturisirea aceasta, el, un bărbat veşnic mândru şi plin de sine, se înjosise peste măsură. Oare ce gândise Dumnezeu despre el în acele momente? Cum putuse să-i mai îngăduie de atunci o viaţă cât de cât liniştită?”

Ela moare, însă lui Emanuel îi rămân Nina, pe care trebuie să o convingă că el este acum un alt om şi Mihai. Din fericire, Emi înţelege că pentru hanidcapul de care suferă nu există decât un singur leac – iertarea lui Dumnezeu. Pe care o acceptă. Se întoarce la El şi firul lucrurilor, al gândurilor se reînnoadă de acolo de unde se rupsese. Redevine cel din copilărie, când împreună cu Adina cutreiera pădurea din staul bunicii. „Aşa îi plăcea ei, numai ea să conducă, iar el să fie ascultător în toate. În preajma lui se simţea ca o prinţesă. Hotărâ să-l facă prinţ pentru totdeauna. Dar nu un prinţ mascat, ci prinţ cu adevărat.” Prin puterea lui Dumnezeu, Emanuel se transformă abia acum, târziu, într-un prinţ adevărat, aşa cum a fost şi Prinţul al Cărui Nume îl purta. Cartea se încheie frumos, într-un cadru potrivit pentru o astfel de metamorfoză – la biserică. Aici se întâlnesc Nina, Adina, Emanuel şi Alin. Pentru prima dată, Nina înţelege că soţul ei nu o minţise atunci când îi mărturisise că în sfârşit, sentimentele faţă de Adina s-au limpezit, că dragostea lui pentru aceasta era una frăţească. Urmărindu-şi discret, soţul la sfărşitul serviciului divin, Nina are confirmarea şi revelaţia viitorului. Emanuel „alerga neobosit în toate părţile, pentru a-i ajuta pe cei suferinzi. Ridica scaune cu rotile, ducea de mână orbi. Îi mângăia pe copiii infirmi şi le dădea bomboane. Se oprea, se apleca, îşi dăruia zâmbetul.” Venise rândul ei să se apropie de el, să îl susţină, să îi arate că l-a iertat. Iar Nina nu se dă înapoi. Emi „redescoperi în ochii ei lumina dragostei pentru el. Arăta ca un foc care niciodată nu se va mai stinge. Îşi surâseră unul altuia, înţelegând că aveau acelaşi gând.”

Copilăria şi adolescenţa târzie a personajelor Ligiei Seman din „Handicapul conştiinţei” cunoaşte un final. Nu trebuie să ştim totul. Nu putem şti totul. Dar putem învăţa. Înaintea Ninei şi a lui Emanuel se deschide o perspectivă interesantă, aceea de a deprinde încrederea în sine şi în ceilalţi.
Important este că au reuşit să se elibereze şi să îşi lămurească absurditatea lucrurilor trăite cândva. Va rămâne doar o amintire stinsă peste rana vindecată din suflet. Nu mai este loc pentru nimic spectaculos în sens rău, de acum înainte. Dumnezeu nu lucrează haotic, iar miracolele Sale sunt liniştite. El îi cheamă pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi pentru a le da odihnă. Nina, Emanuel, Adina şi Alin vor spune fiecare, pentru sine – „S-a sfârşit!” Vor uita că au fost prinşi cândva, din voia altora, în vârtejul unui carusel ce îi purta spre adâncuri, spre tenebre. Experienţa aceasta a avut pănă la urmă şi ceva bun. I-a ajutat să îşi descopere şi să îţi înţeleagă diferenţele şi afinităţile. A fost o şcoală la care s-au maturizat. Au parcurs-o pentru că aşa a dorit Ana, cea care a ales pentru ei. Însă cine s-a întâlnit cu Dumnezeu începe o viaţă nouă. Iar handicapul, golul din suflet este umplut cu putere, cu înţelegere, cu nădejde.

Octavian D. Curpaș
Phoenix, Arizona

SURSA: http://www.bruxellesmission.org/index.php?option=com_content&view=article&id=175:un-roman-confesiune-despre-fericiri-i-tristei-despre-disperare-i-singurtate-despre-vinovie-i-iertare&catid=29:books-a-culture&Itemid=50

Cronică la ” Funiile dragostei” – Ligia Seman


1531
“Funiile dragostei” – o poveste de iubire cu valoare estetica despre demnitate, sensibilitate si idealuri generoase

In 1970, regizorul american Arthur Hiller castiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, “Love story”. Ecranizarea sa dupa cartea lui Erich Segal, avandu-i in rolurile principale pe Ali McGraw si Ryan O’Nael, prezinta povestea de dragoste a doi tineri, studenti, ce se casatoresc si au parte de o fericire de scurta durata (tot incercand sa aiba copii, vor descoperi ca ea sufera de o boala incurabila). Drama, lacrimi, suferinta, un tagline celebru – “love means never having to say you’re sorry” – si o coloana sonora de neuitat, aceasta ar fi in cateva cuvinte istoria filmului. Un love story oarecum similar ne propune si Ligia Seman in cea mai populara carte a ei, “Funiile dragostei”, tiparita la editura Cetate Deva, in anul 2008, care impresioneaza prin aceeasi reluare a clasicei povesti de iubire franta inainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. In creatiile sale, “Funiile dragostei”, “Handicapul constiintei”, “Tragedie si triumf” si “Domnind peste imprejurarile vietii”, autoarea impresioneaza prin capacitatea de a ne oferi o abordare practica a vietii, ideala de altfel, daca ne gandim ca in acest mod ni se transmit adevaruri de mare actualitate. Conceputa sub forma de roman, cu foarte multe dialoguri, relatarea de fata este patrunzatoare si convingatoare, abundenta in conversatii dinamice, vii, interesante. Eroii sunt prezentati obiectiv si numai prin prisma faptelor lor, captivi ai acestora.

“Funiile dragostei” debuteaza cu un eveniment fericit, Balul bobocilor din centrul universitar din orasul T., ocazie de a-i strange laolalta pe cei de care depinde mersul lucrurilor in carte. Intriga amoroasa se contureaza chiar de la inceput, pentru ca exista un cuplu cu care facem deja cunostinta, Anca si Relu, ea studenta la filologie, el la stiinte economice, si altul despre care aflam din relatarile Ancai. Este vorba de Lia Muresan, colega de facultate si de camera cu aceasta si de Florin Plesa, politehnist, amandoi crestini. Din acest moment, curgerea evenimentelor poate fi cat de cat predictibila, pentru ca a fi crestin cu doi ani inainte de revolutia din decembrie 1989 presupune o serie de riscuri. Tocmai aceasta calitate de crestin complica lucrurile si transforma cartea Ligiei Seman dintr-o simpla drama ce s-ar fi putut incadra fara probleme in “Colectia romanul de dragoste”, intr-o pledoarie pentru viata, acceptare, iertare, promovarea valorilor autentice. Odata cu intrarea in scena a personajele negative, Mircea Gabor (“un tanar imbracat cu un costum negru, a carui haina demodata o tot aranja din mers cu o grimasa de nemultumire”) si Mihai Andreescu, nepotul sefului securitatii din orasul T., decorul se modifica, si primele note mefistofelice se fac simtite. Mircea se remarca prin dorinta de a parveni cu orice pret, materializata in colaborarea cu securitatea, Mihai prin frustrarea generata de constientizarea unei iubiri neimpartasite (despre el ni se spune ca este indragostit de Lia, aleasa Miss Boboc cu un an in urma, in prezent prietena lui Florin si marea absenta de la bal, din cauza credintei in Hristos). Asistam la trasarea in nuante de gri inchis a coordonatelor unei societati in miniatura, o societate in care la fel ca in basme, domina eterna lupta dintre bine si rau.

Actiunea romanului se invarte intre caminele de studenti din centrul universitar al orasului T., catedrala din aceeasi urbe, sediul securitatii, casa natala a Liei. Chiar a doua zi dupa Balul bobocilor, in incinta campusului universitar se produce o drama, care declanseaza actiunea propriu zisa. Are loc un accident pus la cale de securitate, in care este ucis Dani, un student crestin implicat in misiunea de transport si distribuire secreta de Biblii. Se ajunge destul de rapid deci, la momentul crucial, definitoriu, cand eroii iau decizia fie de a se aseza de partea binelui, fie de a trece in tabara celalata. Relu, unul din numerosii martori la nedreptatea comisa, alege sa nu taca, in timp ce Mircea realizeaza ca pentru el a sosit clipa cheie, ocazia mult asteptata de a se alia cu securitatea pentru a obtine bani. Drama sa, aceea a omului de rand dornic sa isi depaseasca dintr-o data conditia, renuntand la orice scrupul, il face sa piarda de la inceput simpatia cititorului, iar drumul pe care il traverseaza in carte este intunecat, sinuos, plin de meandre. Misiunea grea a lui Dani va fi preluata de Florin Plesa, un om matur, profund, constient ca odata ce si-a asumat responsabilitatea, “precautia pe de o parte, zelul, curajul pe de alta parte, trebuiau imbinate cu credinta si rugaciuni”.

Printre eroii care oscileaza si in care se lupta doua forte, una productiva, luminoasa, curata, amplificata de dragostea pentru Lia, iar alta intunecata, semanand mai degraba cu un travaliu, aducand cu sine consecintele tragice dezvaluite in finalul cartii, este Mihai. Daca initial, nostalgia iubirii sale pentru Lia ii da putere sa colaboreze cu Florin, sa nu uitam ca el il transporta pe Dani cu masina la spital dupa accident, in continuare, mediul in care se invarte, dublat de o anumita lipsa de sens, de banalitatea unei vieti din care Dumnezeu si orice preocupare spirituala lipsesc, il determina sa se apropie de Mircea, devenind partas la “sansa” de a face rau in mod gratuit si inutil.

Pe de alta parte, revelatia feminina este Anca, personajul care desi in primele pagini pare sa fie in mod categoric opusul Liei, pe parcurs se descopera ca una dintre firile dispuse sa priveasca in propriul suflet si sa inlature de acolo non-valoarea, marsavia, compromisul. In acest context, cuplul Anca-Relu se echilibreaza perfect cu cel format de Lia si Florin, iar dragostea neimplinita dintre ultimii isi gaseste adevaratul sens in cazul celor dintai. Autoarea stie sa accentueze ideea ca in ceea ce o priveste pe Anca, brusca ei convertire, altminteri neverosimila, se datoreaza in primul rand iubirii puternice pe care i-o poarta lui Relu, ajuns la inchisoare tot datorita tradarii lui Mircea, iar apoi prieteniei oferite de Lia. In final, descoperim ca avem de-a face cu un dublu love story, unul concretizat, definit prin bucuria experientei traite, Anca-Relu, celalalt amintind de tragediile antice, distrus prematur, dezumanizant, Lia-Florin.

La fel ca in romanele realiste, despre care Sthendal spunea ca sunt ca o oglinda ce reflecta in mod obiectiv starea de fapt, goana dupa lucrurile materiale il determina pe Mircea, cel ce joaca rolul lui Iuda, sa dea in vileag, exact in momentul cand Lia si Florin se pregatesc sa isi oficieze logodna, secretul legat de ei si de Bibliile ilegale. Urmeaza derularea rapida a evenimentelor, drama generata de hartuirea celor doi de catre securitate, ce culmineaza cu uciderea lor. La o abordare superficiala, am putea spune ca Ligia Seman se foloseste de Romeo si Julieta din Romania comunista doar ca pretext pentru a descrie infernul omului obisnuit, caruia i se mai pune pe deasupra si eticheta de crestin. La o citire profunda insa, vom intelege ca tot ceea ce se petrece in carte este in Numele lui Dumnezeu, iar prietenia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru aproapele, chiar daca ti-a gresit, iubirea pentru parinti se intretes pe acest fundal, argumentand cu realism, absurdul si abisurile promovate de un sistem absolutist si acaparator, ale carui tentacule distrug fiorul sublim al idealului tineretii.

Eroii sunt pana la urma, niste vizionari, ei actioneaza motivati de credinta, de valorile supreme pe care le stiu din Cartea Sfanta, iar forta lor nemaintalnita, in contact cu derizoriul lumii marsave in care traiesc, departe de a se slabi, castiga, in detrimentul pretentiilor omenesti care intr-un astfel de tablou se detaseaza prin ridicol. Faptul ca Mircea si Mihai ajung sa isi rateze partial tinta (“Mircea fusese pionul pe care Dumnezeu il indepartase, impiedicandu-l sa-si duca la implinire planurile prin care Cuvantul Sau ar fi putut fi calcat in picioare”) indica inca o data rolul supranaturalului, de asemenea personaj in roman. Se vorbeste foarte des in “Funiile dragostei” despre Biblie, iar versetele sunt presarate cu discretie, ici si colo, fara a supara, fara a agasa, doar pentru a puncta din cand in cand, treptele pe care trebuie sa le urcam pe calea mantuirii. Personajele se aduna in jurul Cartii, care odata cu moartea lui Dani, ii uneste pe cei ramasi in viata, ajungand sa fie pentru ei o mostenire spirituala, plina de invataturi de suflet. Fiecare percepe aceasta Carte in felul lui, pe unii, cum e cazul Ancai, ii trezeste din starea de pacat si de nestiinta, altora le vorbeste despre pocainta si despre curatire – situatia lui Mihai si a lui Mircea – iar Liei si lui Florin le aduce partasia cu Dumnezeu, unirea cu El, iubirea lucrurilor pe care El le iubeste si in cele din urma, puterea de a accepta sa faca voia Lui, indiferent daca lucrul acesta presupune despartirea si chiar moartea. Rugaciunea lui Florin ramane cat se poate de sugestiva, putand fi foarte bine un lait motiv al romanului: “Doamne, Te rog nu ma lasa sa cedez. Mai bine orice suferinte, mai bine moartea decat sa ma aplec asupra acelei hartii din fata ochilor mei si sa semnez in favoarea fericirii mele personale si in detrimentul fratilor mei, pe care as putea sa-i tradez.” La fel de dedicata si de devotata se dovedeste a fi si Lia, dispusa sa accepte planul Sau pana la capat. “Indiferent ce va fi”, spune ea, “Dumnezeu ne va intari, indiferent ce s-ar petrece, noi stim… stim ca El ne iubeste.”

La o analiza atenta este evident ca pe langa autenticitatea celor intamplate, actiunea din “Funiile dragostei” nu lancezeste nici o clipa, aceasta si datorita stilului in care este scris romanul – cursiv, pe alocuri frenetic si oarecum dramatic, plin de elan si de pasiune constructiva, insa in acelasi timp simplu, prolific si nesolicitant. Cartea se defineste ca o lectura esentiala, ce nu are nimic de-a face cu fictiunea si nu poate fi citita sub nici o forma pentru amuzament ori pentru a uita de plictiseala. Totul trebuie luat in serios, totul se adreseaza sufletului, inimii si mintii. “Funiile dragostei” se detaseaza prin actiunea extrem de complexa si construita cu o migala deosebita, iar eroii traiesc pe undeva, tragismul si curatia acelor cazuri tipice de martiri, intalnite in special in perioada intemeierii crestinismului. Insasi Lia, rememorand clipele petrecute alaturi de cel ce ii fusese logodnic, ajunge la o concluzie cu valoare de verdict. “De fapt, numai pentru ca el murise ca martir, cu siguranta, in urma mortii lui, Dumnezeu va face sa straluceasca si mai mult lumina Evangheliei. In toate veacurile, in urma martirajului miilor de crestini, in arenele romane ori in timpul inchizitiei ori al altor imprejurari istorice – moartea martirilor nastea valuri mai puternice, mai inalte de alti urmasi ai lui Hristos.” Ca este un martiraj o adevereste ceea ce urmeaza. “Si toata aceasta invioarare spirituala pornise de la consacrarea deplina a lui Florin, care se rugase in noaptea aceea, inainte de a incepe misiunea de transport a acelor Biblii. “Te laud Dumnezeul meu ca alaturi de fratii mei, pot sa-ti spun fara retineri: chiar cu pretul vietii mele, salveaza aceste Biblii scumpe, prin care Tu poti sa faci sa Te cunoasca mii de oameni din acest mare oras universitar.”

Din carte nu lipsesc nici accentele filosofice, in special in ultima parte, atunci cand Lia mediteaza asupra celor intamplate si incepe sa se gandeasca din ce in ce mai mult la trecerea in nefiinta. “Asemanarea dintre persoana ta si o picatura dintr-un val care inoata cu curentul impreuna. Cat de bine era sa stie ca simplul ei gand, simplul ei pas, insemna infinit mai mult in ochii lui Dumnezeu, decat o simpla picatura purtata de curent, decat un simplu zbor de pasare in vazduh.” Desigur ca nuantele filosofice sunt general umane, de bun simt, fara a avea pretentia ca ar putea raspunde unor intrebari esentiale si existentiale. Finalul romanului este apoteotic, iar moartea Liei Gavris se transforma intr-o jertfa ce ii uneste pe fostii ei colegi, candva hulitori de Dumnezeu, acum insa discipoli ai lui Hristos, intr-un fel de confrerie secreta, cladita pe lumina Evangheliei si pe puterea pocaintei.

Ca modalitate de expunere, Ligia Seman foloseste caracterizarea directa (descrierea personajului de catre autor – Lia, “din nou cea mai frumoasa, si pentru aceasta baietii o admirau, iar fetele o invidiau”), autocaracterizarea (personajul se dezvaluie prin propriile ganduri, sentimente si stari sufletesti – “De ce sa fie tot timpul inferior? Pentru ca nu avea bani ca si Relu, ca si ceilalti cunoscuti de-ai lui ? Nici macar un costum pentru o seara deosebita”), caracterizarea indirecta (personajul se detaseaza prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, imbracaminte, infatisare, etc.- “Si aceasta impresie se conturase nu numai la vederea costumului pe care-l purta Mihai, mai mult decat elegant, croit dintr-o stofa asemanatoare cu cea pe care Mircea o vazuse purtata doar de profesorii sai in momente festive. Ochelarii cu rame subtiri, negre, in contrast cu fata alba, prelunga, ii evidentiau parca mai mult decat altceva aerul de intelectual”), caracterizarea de catre celelalte personaje – care-si exprima opiniile, parerile, gandurile despre personajul aflat in atentia autorului (“Ajunse fata in fata cu Relu. Din nou remarca faptul ca arata bine”; “Pentru Florin, fiecare clipa traita in viata aceasta insemnase Cristos, insemnase proslavirea Lui”).

Ar mai fi de remarcat ca “Funiile dragostei” nu este scrisa intr-un stil greoi, ci intr-un stil, modern, antrenant, insa laborios, care reuseste sa-l introduca pe cititor in universul unor tineri ce lupta pentru propriul lor ideal. Usurinta in exprimare a Ligiei Seman demonstreaza autenticitate si puterea de a stapani un limbaj bine cristalizat, pe un fond liric, pe alocuri pedagogic. Indiferent ca este vorba despre dragostea agape sau cea eros, cuvantul cheie este convertire, atat in planul limbajului si al continutului, cat si in cel al metodei si al tehnicii de realizare. Avem de-a face cu o carte sentimentala, romantica, populara despre un cuplu tragic, fara a cadea insa in banalul “best seller-urilor” ce se citesc in tren sau in avion. Dragostea innobileaza si purifica totul si are puterea de a depasi complicatiile ivite. Dupa obstacolele intalnite si sacrificiile facute, el si ea au sansa de a se intalni in ceruri, asa cum isi dorise Lia, atunci cand ca o presimtire a evenimentelor ce aveau sa urmeze, a propriei morti, are o premonitie, o viziune, gandindu-se “cat de frumos ar fi fost ca impreuna, ea si Florin, tinandu-se de mana, sa paseasca amandoi in fata zambetului Mantuitorului.” Asa se si intampla, pentru ca Lia i se alatura logodnicului ei in viata de dincolo, lasand in urma iertare si impacare. Suntem martorii unor evenimente plasmuite de dragoste, astfel ca nu exista loc pentru regrete, pentru ura, pentru pareri de rau. Iar lectia pe care o invatam este una simpla si la obiect – “love means never having to say you’re sorry.”

OCTAVIAN D. CURPAS

Phoenix, Arizona

SURSA: http://arhivamonitorcultural.wordpress.com/%E2%96%BC-puncte-de-vedere/octavian-d-curpas-cronica-la-%E2%80%9Efuniile-dragostei%E2%80%9C-de-ligia-seman/

Comandă această carte dând click pe următorul link: http://kerigma.ro/carti.php?detalii=20575

Cele şapte păcate cardinale, de Cristian Bărbosu


7PacateCardinale

Între lege şi fărădelege
„Cele şapte păcate cardinale”, Cristian Barbosu, Arad, Carmel Print, 2010, 291 p.
Se poate constata în ultima vreme, o creştere a interesului pentru aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, la problemele concrete ale vieţii de zi cu zi. Putem spune că într-un fel sau altul, există nevoia unei redefiniri a creştinismului, în mod deosebit prin realizarea unei apropieri semnificative de problemele cu care ne confruntăm şi la care avem nevoie de o rezolvare autentică. Nu întâmplător, numeroase cărţi de psihoterapie creştină au fost editate şi în limba română, încercând să formeze sau chiar să educe gustul cititorilor în ceea ce priveşte această abordare oarecum neconvenţională în studierea Sfintelor Scripturi.
Cartea „Cele şapte păcate cardinale”, scrisă de pastorul Cristian Barbosu, ne călăuzeşte în lumea fascinantă a înţelegerii mecanismelor de natură sufletească ce stau la baza diferitelor devieri de comportament şi de caracter, descrise simbolic prin noţiunea de cele şapte păcate: mândria, mânia, îmbuibarea, lăcomia, pofta, invidia, apatia.
CristiBarbosu
Cristian Barbosu este păstorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). Acesta s-a născut la Arad şi a urmat trei şcoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute în 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) în 1999, şi Trinity Evangelical Divinity School (PhD) în 2009.
Cristian este căsătorit cu Anne, originară din Franţa şi împreună au doua fete, Tara (8 ani) şi Fiona (12 ani). Printre hobby-urile sale se numără cărţile şi muntele. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”, etc.
Idolii inimii
Clasificarea celor şapte păcate are o istorie mai lungă, ce datează din vremea Evului Mediu, fiind într-o mare măsură legată de teologia romano-catolică a vremii. De-a lungul timpului, această sumă de şapte păcate a fost preluată şi de alte curente religioase, dar şi de artă, în speţă de literatură şi film. Este un lucru deosebit faptul că autorul aduce şi în România, într-o versiune modernă, noţiunea celor şapte păcate.
„În istoria bisericii, s-au identificat şapte păcate cardinale sau păcate de rădăcină, stări spirituale ce generează o mulţime de alte păcate în viaţa unui om. Aceste păcate rup relaţii, înşeală, înlănţuie şi mint, distrugând vieţi şi destine. Mulţi nu le bagă în seamă, dând vina pe temperament, obiceiuri, trecut, circumstanţe – ele fiind însă idoli ai inimii, probleme spirituale adânci, cu multe implicaţii şi consecinţe grave.”
Îmbinând cu talent experienţa pastorală cu aceea de pedagog şi psiholog creştin, autorul reuşeşte să trateze într-un mod original şi axat pe studiul biblic, aceste şapte păcate, schiţând şi eventualele remedii ce se pot aplica. Noutatea acestei cărţi constă în faptul că în loc să se rezume doar la o expunere a celor şapte păcate fundamentale, Cristian Barbosu ne pune în faţă şi diferite chestionare de evaluare, ceea ce o transformă practic, acest volum într-un manual, bazat pe întrebări şi discuţii.
„Fiecare trece pe aici”
În acelaşi timp, inserarea unor studii de caz alături de prezentarea diferitelor învăţături biblice generează o atmosferă de prospeţime care atrage pe cititor şi fixează foarte bine noţiunile ce sunt expuse.
„Puneţi-vă centurile de siguranţă, fiindcă astăzi vom trece printr-o zonă de turbulenţă maximă, intrăm pe teritoriul unui păcat care probabil face cele mai multe ravagii printre tineri, dar nu numai. Fiecare trece pe aici, de cel puţin de câteva ori în viaţă. Unii ajungem răniţi, alţii zdrobiţi, puţini sunt victorioşi, dar mulţi căzuţi, chiar omorâţi de acest păcat teribil de puternic, de sălbatic, universal: pofta.”
„Cele şapte păcate cardinale”, o carte vie şi atractivă
Având certe calităţi de povestitor, Cristian Barbosu reuşeşte să capteze atenţia şi să o menţină de-a lungul întregii cărţi, cu o adresabilitate maximă în rândul potenţialului public cititor. Din acest punct de vedere, putem spune că nu avem de-a face cu o carte scolastică şi nici cu limbajul de lemn religios, ci cu o carte vie, plină de dinamism, atractivă, pe care dacă începi să o citeşti, cu greu o vei mai lăsa din mână până nu o parcurgi în întregime.
Dincolo de a da sfaturi „moralizatoare” sau de a genera o atmosferă de predică, discursul autorului se îmbracă în tonalităţi asemănătoare momentelor în care ai sta de vorbă cu cel mai bun prieten al tău. Această calitate deosebită a lui Cristian Barbosu de a se apropia cu înţelegere şi dragoste de cei pentru care lucrează în calitate de pastor, se transferă şi asupra relaţiei dintre el şi potenţialul cititor.
Iubirea nu este o stare, ci o acţiune
„Nu poţi spune Îl iubesc pe Dumnezeu, dacă nu faci nimic să-ţi demonstrezi iubirea. Iubirea, biblic vorbind, nu este o stare, ci o acţiune. Când ştii că există un păcat de care trebuie să te eliberezi şi ştii că acel păcat Îl răneşte pe Dumnezeul pe care tu îl iubeşti, ce faci? Ce iubeşti tu de fapt? Pe cine iubeşti? Păcatul sau pe Dumnezeu?”
Prin astfel de cuvinte, autorul ne conduce către un punct de decizie în care să abandonăm aceste şapte păcate, precum şi ceea ce decurge din ele, având drept fundament iubirea pe care ar trebui să o dovedim faţă de Dumnezeu. Astfel, „Cele şapte păcate cardinale” se constituie ca o pledoarie convingătoare pentru transformarea interioară pe care Dumnezeu doreşte să o realizeze prin intermediul Cuvântului Său. Am putea spune că autorul, coborând de la înălţimea amvonului, vine în întâmpinarea fiecărui om dispus să asculte, să privească, să creadă şi să acţioneze în direcţia eliberării de sub jugul unor păcate care altfel l-ar distruge atât pe el, cât şi pe cei din jurul său.
Octavian D. Curpaş