Drumul către tine însuţi – 15


Riscul angajării
Indiferent dacă e înşelătoare sau nu, angajarea este funda¬ţia, temeiul oricărei relaţii de iubire veritabile. Angajarea pro¬fundă nu garantează succesul unei relaţii, dar ajută mai mult decît orice la trăinicia ei. Angajările iniţial înşelătoare pot de¬veni mai profunde odată cu timpul; dacă nu, relaţia se va spulbera sau va fi în mod inevitabil bolnavă şi permanent fragilă. Deseori, nu sîntem pe deplin conştienţi de imensita¬tea riscului implicat în angajarea profundă. Am sugerat deja
RISCUL ANGAJĂRII
127
că una dintre funcţiile de care se serveşte fenomenul instinc¬tual al îndrăgostirii este aceea de a oferi participanţilor o mantie magică de omnipotenţă, care aduce orbirea în faţa ris¬cului a ceea ce fac atunci cînd contractează o căsătorie. în ceea ce mă priveşte, am fost rezonabil de calm pînă cînd soţia mea m-a însoţit în faţa altarului, moment în care întreg corpul a început să-mi tremure. Am devenit atunci atît de înspăimîn-tat, încît nu mi-am mai amintit nimic din ceremonie sau din petrecerea ce a urmat. în orice caz, simţul nostru de angajare după căsătorie este cel care face posibilă tranziţia de la îndră¬gostire la iubirea veritabilă. Angajarea noastră de după mo-mentul concepţiei copilului este cea care ne transformă din părinţi biologici în părinţi psihologici*. Angajarea este ine¬rentă în orice relaţie de iubire veritabilă. Orice persoană pre-ocupată cu adevărat de creşterea spirituală a altuia ştie con¬ştient sau instinctiv că poate cultiva în mod semnificativ această creştere doar printr-o relaţie constantă. Copiii nu pot ajunge la maturitatea psihologică într-o atmosferă imprevizi¬bilă, bîntuită de spectrul abandonului. Cuplurile nu pot re¬zolva într-un mod sănătos problema universală a căsniciei — dependenţă sau independenţă, dominare şi supunere, liber¬tate şi fidelitate, de exemplu — fără siguranţa de a şti că ac¬tul de a lupta pentru aceste lucruri nu va distruge prin el însuşi relaţia.
Problemele angajării sînt majore, parte inerentă a multor tulburări de ordin psihiatric, iar chestiunile angajamentelor sînt cruciale în cursul psihoterapiei. Indivizii cu tulburări de caracter tind să aibă doar angajamente înşelătoare, iar cînd tulburările lor sînt grave, acestor indivizi pare că le lipseşte în totalitate capacitatea de a se angaja în vreun fel. Nu este vor¬ba atît despre frica de riscul angajării, cît de faptul că ei nu în¬ţeleg în mod fundamental ce înseamnă angajarea. Din cauză că părinţii lor nu au reuşit să se angajeze în vreun fel semni¬ficativ faţă de copii, ei au crescut fără experienţa angajării.
* Importanţa distincţiei între a fi părinte biologic şi a fi părinte psihologic este elegant elaborată şi concretizată în Goldstein, Freud şi Solnit, Beyond the Best Interests of the Chilă (Dincolo de cel mai bun interes al copilului), Macmillan, 1973.
128
Iubirea
Pentru ei, angajarea reprezintă o abstracţie dincolo de orizon¬tul lor, un fenomen pe care nu-1 pot gîndi în întregime. Ne¬vroticii, pe de altă parte, sînt în general conştienţi de natura angajării, dar în mod frecvent sînt paralizaţi de frica de ea. De obicei, experienţa lor din cea mai fragedă copilărie a fost una în care părinţii erau suficient de angajaţi faţă de ei pentru ca şi ei să se angajeze în schimb faţă de părinţii lor. Prin urmare, o încetare a dragostei părinteşti prin moarte, abandon sau respingere cronică are ca efect transformarea angajării spon¬tane a copilului într-o intolerabilă experienţă a durerii. Anga¬jările noi sînt atunci în mod natural înspăimîntătoare. Astfel de răni pot fi vindecate doar dacă este posibil ca persoana respectivă să aibă o experienţă fundamentală şi satisfăcătoa¬re de angajare mai tîrziu. Din acest motiv, printre altele, an¬gajarea este piatra de temelie a relaţiei psihoterapeutice. Erau vremuri cînd mă cutremuram de enormitatea a ceea ce fă¬ceam cînd acceptam un pacient nou pentru o terapie de lun¬gă durată. Pentru a avea loc o vindecare temeinică, este nece¬sar ca terapeutul să aducă în relaţia lui cu un pacient nou acelaşi sens şi grad înalt de angajare pe care le aduc părinţii care îşi iubesc cu adevărat copiii. Simţul angajării pe care-1 are terapeutul şi constanţa preocupării lui vor fi de obicei tes¬tate şi inevitabil făcute manifeste pacientului în nenumărate feluri de-a lungul lunilor şi anilor de terapie.
Rachel, o tînără frumoasă de 27 de ani, rece şi distantă, a venit să mă consulte la sfîrşitul unei căsnicii scurte. Soţul ei Mark o părăsise din cauza frigidităţii ei. „Ştiu că sînt frigidă”, a recunoscut Rachel. „Am crezut că mă voi încălzi în timp cu Mark, dar nu s-a întîmplat astfel. Nu cred că de vină este Mark. Nu mi-a plăcut să fac sex cu nimeni. Şi ca să vă spun adevărul, nu sînt sigură că vreau. O parte din mine vrea, pen¬tru că mi-ar plăcea să am un mariaj fericit într-o zi şi mi-ar plăcea să fiu normală — oamenii normali par să găsească ce¬va minunat în sex. Dar altă parte din mine este mulţumită de felul cum stau lucrurile acum. Mark spunea totdeauna: «Re-laxează-te şi lasă să se întîmple.» Ei bine, poate că nu vreau să mă relaxez şi să las să se întîmple, chiar dacă aş putea.”
în a treia lună a muncii noastre împreună, i-am spus Ra-chelei că ea îmi spune totdeauna „Mulţumesc” de cel puţin
RISCUL ANGAJĂRII
129
două ori înainte de a începe şedinţa — mai întîi, atunci cînd o întîlneam în camera de aşteptare şi încă o dată cînd intra pe uşa biroului meu. „Ce e greşit în a fi politicos?”, a întrebat ea.
„Nimic per se”, am răspuns. „Dar în acest caz, pare atît de inutil. Tu acţionezi ca şi cum ai fi un oaspete aici şi nici măcar nu eşti sigură că ai fi binevenită.”
„Dar sînt un oaspete aici, este doar casa dvs.”
„Adevărat”, am spus. „Dar e de asemenea adevărat că tu îmi plăteşti 40 de dolari pe oră pentru timpul cît eşti aici. Ai achiziţionat acest timp şi spaţiul din acest birou, şi pentru că l-ai achiziţionat, ai dreptul la el. Nu eşti oaspete. Acest birou, această cameră de aşteptare şi timpul nostru împreună sînt dreptul tău. Sînt ale tale. Mă plăteşti pentru a avea acest drept, aşa că de ce să-mi mulţumeşti pentru ceea ce îţi apar¬ţine?”
„Nu pot să cred că gîndiţi în felul acesta!”, a exclamat Ra¬chel.
„Atunci crezi că te pot da afară oricînd vreau”, am repli¬cat eu. „Probabil crezi că este posibil să vii aici într-o diminea¬ţă, iar eu să-ţi spun: «Rachel, lucrul cu tine a devenit plictisitor. Am decis să nu te mai consult. La revedere şi noroc bun.»”
„Este exact ceea ce simt”, a fost de acord Rachel. „Nu m-am gîndit niciodată la ceva ca fiind dreptul meu. Cel puţin nu în ceea ce priveşte o persoană. Adică nu mă puteţi da afară?”
„O, presupun că aş putea. Dar nu o voi face. Nu aş vrea. Printre altele, nu ar fi nici etic. Uite ce e, Rachel. Atunci cînd accept un caz precum al tău, de terapie de lungă durată, îmi iau un angajament faţă de acel caz, faţă de acea persoană. Şi mi-am luat un angajament faţă de tine. Voi munci cu tine atît cît este necesar, chiar dacă mi-ar lua un an, sau cinci ani, sau zece ani sau oricît. Nu ştiu dacă vei abandona lucrul nostru împreună atunci cînd vei fi pregătită să o faci sau înainte de asta. Dar oricum ar fi, tu eşti cea care va pune punct relaţiei noastre. Pînă la moartea mea, serviciile mele vor fi valabile pentru tine, atîta timp cît le vei dori.”
Nu mi-a fost greu să înţeleg problema pe care o avea Ra¬chel.
La începutul terapiei, fostul ei soţ Mark îmi spusese: „Cred că mama Rachelei are multe de-a face cu problema ei.
130
Iubirea
E o femeie remarcabilă. Ar fi fost un bun preşedinte la Gene¬ral Motors, dar ca mamă nu sînt sigur că este prea bună.” Chiar aşa era, Rachel fusese crescută, sau mai degrabă con¬dusă cu sentimentul că ar putea fi dată afară oricînd greşeşte cu ceva. în loc de a-i da Rachelei sentimentul că locul ei în ca¬să ca şi copil este ceva sigur — un sentiment care poate veni doar de la părinţii angajaţi în creşterea copiilor —, mama Ra¬chelei i-a comunicat exact opusul: la fel ca pentru un salariat, poziţia Rachelei era garantată doar atîta timp cît ea producea ce i se cerea şi se comporta în funcţie de aşteptări. Pentru că locul ei în casă nu era sigur pe vremea cînd era copil, cum să fi simţit că locul ei la mine era sigur?
Astfel de răni cauzate de faptul că părinţii nu reuşesc să se angajeze nu se vindecă prin cîteva cuvinte, prin cîteva asigu¬rări superficiale. Trebuie lucrat la niveluri din ce în ce mai profunde, permanent. O astfel de ocazie, de exemplu, a apă¬rut un an mai tîrziu. Ne concentrasem asupra faptului că Ra¬chel nu a plîns niciodată în prezenţa mea — un alt fel de a nu îşi permite „să lase să se întîmple”. într-o zi, cînd vorbea de¬spre teribila singurătate care provine din faptul de a fi mereu în gardă, am simţit că este gata să izbucnească în lacrimi, dar că era nevoie de o uşoară forţare din partea mea, aşa că am făcut ceva nu prea obişnuit: m-am aplecat peste ea, cum stă¬tea întinsă pe canapea, şi am mîngîiat-o blînd pe cap, mur-murînd: „Biata Rachel, biata Rachel!” Gestul a eşuat. Rachel s-a înăsprit imediat şi s-a ridicat cu ochii uscaţi. „Nu pot să o fac. Nu pot lăsa să se întîmple.” Acest lucru se întîmpla la sfîrşitul şedinţei. La următoarea şedinţă, Rachel a venit şi s-a aşezat pe canapea, în loc să se întindă. „Ei bine, acum e vre¬mea ca dvs. să vorbiţi”, a anunţat ea.
„Ce vrei să spui?”, am întrebat.
„O să-mi spuneţi toate lucrurile care nu sînt în regulă cu mine.”
M-am simţit încurcat. „Tot nu înţeleg ce vrei să spui, Ra¬chel.”
„Aceasta este ultima noastră şedinţă. O să însumaţi toate lucrurile care nu sînt în regulă cu mine, toate motivele pentru care nu mă mai puteţi trata.”
RISCUL ANGAJĂRII
131
„N-am nici cea mai vagă idee despre ce se întîmpla”, am spus.
Era rîndul Rachelei să fie încurcată. „Ei bine”, a spus ea, „la ultima şedinţă aţi vrut să plîng. Aţi vrut să plîng mai demult. La ultima şedinţă aţi făcut totul ca să mă ajutaţi să plîng, iar eu tot nu am făcut-o, aşa că o să renunţaţi la mine. Nu pot să fac ceea ce vreţi dvs. să fac. Iată de ce astăzi va fi ultima noastră şedinţă.”
„Tu chiar crezi că am să te concediez, nu-i aşa, Rachel?”
„Da, oricine ar crede la tfel.”
„Nu, Rachel, nu oricine, poate mama ta. Dar eu nu sînt mama ta. Nu toată lumea este ca mama ta. Tu nu eşti angaja¬ta mea. Nu eşti aici ca să faci ceea ce vreau eu să faci. Eşti aici ca să faci ceea ce vrei tu şi cînd vrei tu. Aş putea să te îmbol¬desc, dar nu am nici o putere asupra ta. Nu te voi concedia niciodată. Vei fi aici atîta timp cît vei dori.”
Una dintre problemele pe care le au oamenii în general în relaţiile lor ca adulţi, în cazul în care nu au primit niciodată o fermă angajare din partea părinţilor lor, este sindromul: „o să te părăsesc eu înainte să mă părăseşti tu”. Acest sindrom îm¬bracă multe forme sau deghizări. Una dintre forme este frigi¬ditatea Rachelei. Deşi nu a apărut la un nivel conştient, ceea ce voia să exprime frigiditatea Rachelei faţă de soţ şi faţă de prietenii anteriori era: „Nu o să mă dau ţie cînd ştiu al naibii de bine că ai să mă laşi baltă mîine, poimîine.” Pentru Rachel, „a lăsa să se întîmple” în ceea ce priveşte sexualitatea sau al¬te lucruri reprezenta o angajare a ei, iar ea nu era dispusă să se angajeze cînd harta experienţei ei trecute îi arăta ca sigur faptul că nimeni nu se va angaja în schimb faţă de ea.
Sindromul „o să te părăsesc eu înainte să mă părăseşti tu” devine mai puternic pe măsură ce o persoană precum Rachel devine mai apropiată de o alta. După un an de terapie, cu do¬uă şedinţe pe săptămînă, Rachel m-a anunţat că nu îşi mai poate permite 80 de dolari pe săptămînă. De la divorţul său, mi-a spus ea, trecea printr-o perioadă dificilă în ceea ce pri¬veşte banii, şi trebuia ori să înceteze să mă vadă ori să mă va¬dă doar o dată pe săptămînă. Realist vorbind, acest fapt era ridicol. Ştiam că Rachel avea o moştenire de 50 000 de dolari, pe lîngă salariul modest pe care-1 cîştiga la serviri şi că în co-
132
Iubirea
munitate era cunoscută ca făcînd parte dintr-o familie veche şi înstărită. în mod normal, aş fi confruntat-o cu faptul că îşi putea permite serviciile mele mult mai uşor decît alţi pacienţi şi că fără nici o îndoială se folosea de problema banilor în mod fals, pentru a scăpa de o apropiere din ce în ce mai ma¬re de mine. Pe de altă parte, ştiam că moştenirea ei reprezen¬ta pentru Rachel ceva mai mult decît bani. Era ceva ce-i apar¬ţinea, ceva ce nu o va părăsi, un zid de siguranţă într-o lume fără angajamente. Deşi era destul de rezonabil în ceea ce mă privea să-i cer să intre în banii de moştenire pentru a plăti ta¬xa standard, am crezut că este un risc pe care ea nu era încă gata să şi-1 asume şi că dacă insistam va pleca cu adevărat. Mi-a spus că s-a gîndit la venitul ei şi şi-ar permite să plăteas¬că 50 de dolari pe săptămînă şi mi-a oferit suma pentru o şe¬dinţă. I-am spus că voi reduce taxa la 25 de dolari pe şedinţă şi că voi continua să o văd de două ori pe săptămînă. Ea m-a privit cu un amestec de frică, neîncredere şi bucurie. „Chiar veţi face asta?”, a întrebat ea. Am aprobat din cap. A urmat o lungă perioadă de tăcere. în cele din urmă, mai aproape de lacrimi decît fusese vreodată, Rachel a spus: „Pentru că mă trag dintr-o familie bogată, vînzătorii din oraş m-au încărcat cu cele mai mari preţuri suportabile. Dvs. îmi oferiţi o redu¬cere. Nimeni nu mi-a mai oferit o reducere pînă acum.”
De fapt, Rachel a părăsit terapia de mai multe ori în tim¬pul anului următor, în bătălia purtată cu incertitudinea dacă ea ar putea permite angajării noastre reciproce să se adînceas-că. De fiecare dată, după o combinaţie de scrisori sau telefoa¬ne de-a lungul unei săptămîni sau a două, reuşeam să o con¬ving să se întoarcă. în cele din urmă, la sfîrşitul celui de-al doilea an, am putut să ne ocupăm mai direct de chestiunile implicate. Am aflat că Rachel scria poezii şi am rugat-o să mi le arate şi mie. Mai întîi, a refuzat. Apoi a fost de acord, dar săptămînă după săptămînă „uita” să mi le aducă. I-am explicat că refuzul de a-mi arăta poeziile are aceeaşi semnificaţie ca şi refuzul sexualităţii faţă de Mark şi alţi bărbaţi. De ce credea că a-mi arăta poemele reprezenta o angajare totală a ei? De ce credea că a-şi împărtăşi sexualitatea însemna de asemenea o angajare totală? Chiar dacă nu aş fi receptiv la poezii, asta ar însemna o totală respingere a ei? O să terminăm prietenia
RISCUL ANGAJĂRII
133
noastră pentru că ea nu e un mare poet? Poate că împărtăşin-du-mi din poeziile ei relaţia noastră va deveni mai profundă. De ce îi era frică de o astfel de profunzime? Etc. etc. etc.
în cele din urmă, ajungînd să accepte faptul că eu am un angajament faţă de ea, în cel de-al treilea an de terapie Rachel a început „să lase să se întîmple”. în cele din urmă, şi-a asu¬mat riscul de a mă lăsa să-i văd poeziile. Apoi, a putut să chi¬cotească, să rîdă şi să tachineze. Relaţia noastră, care înainte fusese scorţoasă şi formală, a devenit caldă, spontană, dese¬ori luminîndu-i sufletul şi bucurîndu-1. „înainte nu ştiam că e posibil să fii atît de relaxat în prezenţa unei alte persoane”, a spus ea. „Este primul loc în viaţa mea în care mă simt în sigu¬ranţă.” De la securitatea biroului meu şi a timpului petrecut împreună, ea a fost rapid capabilă să se aventureze mai de¬parte, în alte relaţii. Şi-a dat seama că sexul nu este o expe¬rienţă de angajare, ci una de autoexprimare, joacă, explorare, învăţare şi abandonare fericită. Ştiind că eram totdeauna la dispoziţia ei atunci cînd se simţea agresată, ca o bună mamă pe care nu o avusese, s-a simţit liberă să permită sexualităţii ei să izbucnească. Frigiditatea ei s-a retras. Pînă cînd a termi¬nat terapia, în cel de-al patrulea an, Rachel a devenit o per¬soană vivace şi pasionată, preocupată să se bucure de toate relaţiile umane care îi ieşeau în cale.
Am fost, din fericire, capabil să îi ofer Rachelei un grad su¬ficient de angajare pentru a depăşi efectele rele ale lipsei de angajare de care avusese parte de-a lungul copilăriei. Deseori nu am fost atît de norocos. Operatorul de computer pe care l-am descris în prima secţiune ca exemplu de transfer e un astfel de caz. Nevoia sa de angajare din partea mea era atît de totală, încît nu am fost capabil sau dispus să i-o ofer. Dacă an¬gajarea terapeutului este insuficientă pentru a supravieţui vi¬cisitudinilor relaţiei, vindecarea temeinică nu apare. Totuşi, dacă angajarea terapeutului este suficientă, atunci, de obicei — deşi nu inevitabil — pacientul va răspunde mai devreme sau mai tîrziu cu o angajare crescîndă, o angajare faţă de terape¬ut şi faţă de terapia însăşi. Punctul în care pacientul începe să-şi demonstreze angajarea reprezintă punctul de cotitură al terapiei. Pentru Rachel, cred că acest punct a fost cel în care mi-a oferit poeziile sale. în mod ciudat, unii pacienţi pot să
134
Iubirea
vină încrezători la terapie două sau trei ore pe săptămînă timp de ani de zile şi totuşi să nu atingă acest punct. Alţii ar putea să-1 atingă chiar în primele două luni. Dar ei trebuie să-1 atingă pentru a fi vindecaţi. Pentru terapeut, atingerea acestui punct este un moment minunat de eliberare şi bucu¬rie, pentru că atunci ştie că pacientul şi-a asumat riscul anga¬jării de a se face bine şi că, prin urmare, terapia va reuşi.
Riscul angajării în terapie nu este doar riscul angajării în sine, ci de asemenea este riscul confruntării cu sine şi al schimbării. în secţiunea precedentă, în discuţia despre disci¬plina devoţiunii faţă de adevăr, am examinat dificultăţile schimbării hărţii realităţii, a viziunii asupra lumii şi a transfe¬rurilor, însă schimbările trebuie să existe dacă cineva vrea să ducă o viaţă de iubire, implicînd frecvente extinderi de sine în noi dimensiuni şi teritorii de implicare. Vor apărea multe puncte în călătoria creşterii spirituale a cuiva, indiferent dacă este singur sau are un psihoterapeut ca îndrumător, cînd va trebui să întreprindă acţiuni noi şi nefamiliare, în consonanţă cu noua sa viziune asupra lumii. A face astfel de noi acţiuni — a se comporta în mod diferit faţă de felul în care se com¬porta înainte — poate reprezenta un risc personal extraordi¬nar. Un tînăr homosexual pasiv ia pentru prima oară iniţiati¬va de a-i cere unei fete o întîlnire; o persoană care nu a avut niciodată încredere în nimeni se întinde pentru prima oară pe canapeaua analistului, permiţîndu-i acestuia să iasă din raza lui de vedere; o soţie anterior dependentă îl anunţă pe soţul dominator că va obţine o slujbă, indiferent dacă lui îi place sau nu, că are şi ea o viaţă proprie de trăit; „băiatul mamei” de 50 de ani îi spune mamei lui să nu i se mai adreseze cu nu¬mele de alint, care îl infantilizează; un bărbat distant din punct de vedere emoţional, părînd autosuficient şi „puter¬nic”, îşi permite pentru prima oară să plîngă în public; sau Rachel, care „lasă să se întîmple” şi plînge pentru prima oară în biroul meu: aceste acţiuni şi multe altele implică un risc personal şi, prin urmare, adeseori mai multă teamă şi frică decît are un soldat care intră în bătălie. Soldatul nu poate fugi, pentru că există o armă care îl ameninţă din spate şi una care-1 ameninţă din faţă. Dar individul care încearcă să se
RISCUL ANCÎAJĂRII
135
dezvolte se poate retrage totdeauna într-un model mai co¬mod şi mai familiar al unui trecut limitat.
S-a spus că psihoterapeutul de succes trebuie să vină în re¬laţia psihoterapeutică cu acelaşi curaj şi cu acelaşi simţ al an¬gajării ca şi pacientul. Terapeutul trebuie să rişte şi el schim¬barea. Dintre toate regulile bune şi folositoare ale terapiei care mi-au fost predate, sînt puţine pe care nu am ales să le încalc într-un moment sau altul. Nu atît din lene sau lipsă de disciplină, cît mai degrabă cu frică şi înfrigurare; din cauză că terapia pacientului meu părea să ceară acest lucru într-un fel sau altul, a trebuit să ies din siguranţa rolului de analist pre¬stabilit, să fiu diferit şi să risc neconvenţionalul. Cînd privesc retrospectiv la orice caz încheiat cu succes pe care l-am avut, pot să văd că într-un anumit punct sau puncte a trebuit să trec linia. Disponibilitatea terapeutului de a suferi în astfel de momente este poate esenţa terapiei, iar cînd este percepută de pacient, aşa cum se întîmplă de obicei, este întotdeauna vorba despre un fapt terapeutic. Din această disponibilitate de a se extinde pe ei înşişi şi de a suferi împreună cu pacien¬ţii lor, terapeuţii se dezvoltă şi se schimbă pe ei înşişi. încă o dată, cînd privesc retrospectiv la cazurile mele încheiate cu succes nu este nici unul care să nu fi dus la o schimbare sem¬nificativă, deseori radicală, în atitudinile şi perspectivele me¬le. Trebuia să se întîmple aşa. Este imposibil să înţelegi cu adevărat pe cineva fără a face loc acelei persoane în tine în¬suţi. Acest loc, care, încă o dată, reprezintă disciplina punerii între paranteze, necesită o extindere şi, prin urmare, o schim¬bare de sine.
Aşa se întîmplă cu faptul de a fi un bun părinte şi tot aşa cu faptul de a fi un bun psihoterapeut. Aceeaşi punere între paranteze şi extindere de sine este implicată în a-ţi asculta co¬piii. Pentru a răspunde nevoilor lor sănătoase, trebuie să ne schimbăm pe noi înşine. Doar cînd sîntem dispuşi să suferim astfel de schimbări putem deveni părinţii de care au nevoie copiii noştri. Şi deoarece copiii cresc permanent, iar nevoile lor se schimbă, sîntem obligaţi să ne schimbăm şi să creştem odată cu ei. Oricine cunoaşte părinţi care, de exemplu, pot să se ocupe eficient de copiii lor pînă la vîrsta adolescenţei, dar care apoi devin total ineficienţi ca părinţi din cauză că nu sînt
136
Iubirea
capabili să se schimbe şi să-şi modifice atitudinile în ceea ce-i priveşte pe copiii acum mai mari şi diferiţi de cum erau. Şi ca în toate exemplele de iubire, ar fi incorect să vedem suferinţa şi schimbarea implicată în faptul de a fi un bun părinte ca pe o formă de sacrificiu de sine sau de martiraj; din contră, pă¬rinţii au mai mult de cîştigat din acest proces decît copiii lor. Părinţii care nu sînt dispuşi să rişte suferinţa schimbării, a creşterii şi a învăţării de la copiii lor aleg un drum al senilită¬ţii — indiferent dacă îşi dau seama de asta sau nu —, iar co¬piii lor şi lumea îi vor lăsa mult în urmă. A învăţa de la copiii lor este pentru mulţi cea mai bună ocazie de a-şi asigura o bă-trîneţe plină de sens. Din păcate, multă lume nu profită de această ocazie.

Riscul confruntării

Ultimul şi probabil cel mai mare risc al iubirii este riscul exercitării puterii cu umilinţă. Cel mai comun exemplu este actul confruntării iubitoare. Oricînd ne confruntăm cu cine¬va, în fapt, îi spunem acelei persoane: „Te înşeli, eu am drep¬tate.” Cînd un părinte se confruntă cu un copil, spunînd: „Eşti pe cale să devii un netrebnic”, părintele spune, în fapt: „Netrebnicia ta nu e un lucru bun. Am dreptul să te critic, de¬oarece eu nu sînt un netrebnic şi deoarece eu am dreptate.” Cînd un soţ se confruntă cu soţia în privinţa frigidităţii ei, el îi spune: „Eşti frigidă şi e greşit ca tu să nu-mi răspunzi sexual cu o mare ardoare, deoarece comportamentul meu sexual e normal, iar în celelalte privinţe sînt în regulă. Tu ai o proble¬mă din punct de vedere sexual, nu eu.” Cînd o soţie se con¬fruntă cu soţul ei pe tema că el nu petrece destul timp cu ea şi cu copilul, va spune: „Concentrarea ta asupra muncii nu e bună şi e excesivă. în ciuda faptului că nu am slujba ta, am o viziune asupra lucrurilor mult mai bună decît a ta şi ştiu cu siguranţă că ar fi potrivit să te implici şi în alte activităţi.” Mulţi oameni nu au nici o dificultate în a-şi exercita capacita¬tea de confruntare, aceea de a spune: „Am dreptate, tu gre¬şeşti, ar trebui să fii altfel.” Părinţii, soţii şi tot felul de oameni în tot felul de roluri o aplică în mod curent sau la întîmplare,
RISCUL CONFRUNTĂRII
137
aruncînd critici în stînga şi-n dreapta, trăgînd cu arma de la şold. Multe asemenea critici şi confruntări, făcute de obicei în mod impulsiv, la supărare sau mînie, fac să crească mai mult cantitatea de confuzie din lume decît cantitatea de iluminare.
Pentru persoana care iubeşte cu adevărat, actul criticării sau al confruntării nu apare cu uşurinţă; pentru ea, este clar că acest act are un mare potenţial de aroganţă. Confruntarea cu cineva iubit înseamnă a-ţi asuma o poziţie superioară mo¬ral şi intelectual faţă de cel iubit, cel puţin în ceea ce priveşte chestiunea în discuţie. însă iubirea veritabilă va recunoaşte şi va respecta individualitatea unică şi identitatea separată a ce¬leilalte persoane. (Voi spune mai multe despre aceasta mai tîrziu.) Persoana care iubeşte cu adevărat, valorizînd unicita¬tea şi diferenţa persoanei iubite, va ezita, într-adevăr, să gîn-dească: „Eu am dreptate, tu te înşeli; ştiu mai bine decît tine ce e mai bine pentru tine.” Dar realitatea vieţii este în aşa fel încît, uneori, o persoană ştie mai mult decît cealaltă ce e mai bine pentru aceasta din urmă şi în realitate se găseşte pe o po¬ziţie de cunoaştere sau de înţelepciune superioară în privinţa subiectului în discuţie. în aceste circumstanţe, cel mai înţe¬lept dintre ei doi va avea, în fapt, obligaţia de a-1 confrunta pe celălalt cu problema respectivă. Prin urmare, persoana iubi¬toare se va afla frecvent într-o dilemă, captivă între respectul iubitor pentru calea în viaţă a celui sau a celei iubite şi res¬ponsabilitatea de a-şi exercita iubitoarea îndrumare, atunci cînd iubitul pare a avea nevoie de ea.
Dilema poate fi rezolvată numai printr-o conştiincioasă scrutare de sine, în care cel ce iubeşte îşi va examina riguros valoarea înţelepciunii proprii şi motivele care se află în spate¬le acestei nevoi de a-şi asuma rolul de conducător. „Chiar văd clar cum stau lucrurile sau operez pe baza unor supoziţii ob¬scure? Chiar îl înţeleg cu adevărat pe cel pe care-1 iubesc? S-ar putea ca nu aceasta să fie calea prin care cel pe care-1 iubesc să devină mai înţelept; din această cauză percepţia mea asu¬pra nepriceperii sale să fie oare rezultatul propriului meu punct de vedere limitat? Nu cumva mă slujesc pe mine în¬sumi crezînd că persoana pe care o iubesc are nevoie să fie re-direcţionată?” Acestea sînt întrebările pe care toţi cei care iu¬besc cu adevărat trebuie să şi le pună neîncetat. Această
138
Iubirea
scrutare de sine, cît mai obiectivă, este esenţa umilinţei şi blîndeţii. Din cuvintele unui călugăr britanic anonim, îndru¬mător spiritual, din secolul al XVI-lea, aflăm că: „Blîndeţea în ea însăşi nu este nimic altceva decît o cunoaştere şi o simţire cu adevărat a sinelui unui om aşa cum este el. Orice om care se priveşte şi se simte pe sine cu adevărat aşa cum este va avea cu siguranţă blîndeţe.”*
Există, deci, două căi de a confrunta şi critica o altă fiinţă umană: aceea a siguranţei instinctive şi spontane că avem dreptate sau aceea de a crede că celălalt are probabil dreptate, idee la care ajungem printr-o scrupuloasă îndoială de sine şi autoexaminare. Prima cale este cea a aroganţei; este cea mai întîlnită modalitate de confruntare la copii, soţi, profesori şi indivizi în general, în treburile zilnice; ea este de obicei sortită eşecului, produce mai mult resentimente decît creşteri spiri¬tuale şi are alte efecte neintenţionate. A doua este calea umi¬linţei; nu este una obişnuită, necesitînd o veritabilă extensie de sine; este mult mai probabil să aibă succes şi nu am observat, de-a lungul experienţei mele, să fi fost vreodată distructivă.
Există un număr semnificativ de indivizi care, dintr-un motiv sau altul, au învăţat să-şi inhibe tendinţa instinctivă de a critica sau de a se confrunta cu spontană aroganţă, dar care nu merg mai departe, ascunzîndu-se în siguranţa morală a blîndeţii, neîncercînd niciodată să îşi asume puterea. Un ast¬fel de om a fost un preot, tatăl unei paciente ale mele de vîrstă medie, care suferea din copilărie de o nevoză depresivă. Ma¬ma pacientei era o femeie mînioasă şi violentă, care îşi domi¬na familia prin firea ei ţîfnoasă, prin manipulări şi nu rareori prin bătăi fizice aplicate soţului în faţa fiicei. Preotul nu a ri¬postat niciodată şi îşi sfătuia fiica să-i răspundă mamei ei aşa cum o făcea şi el, întorcîndu-i şi celălalt obraz, în tradiţia cre¬dinţei creştine, cu respect şi supuşenie neîncetată. Cînd a în¬ceput terapia, pacienta mea îşi venera tatăl pentru nesfîrşita lui toleranţă şi „iubire”. Nu a trecut mult timp, în orice caz, pînă a început să realizeze că blîndeţea tatălui însemna slăbi-
* The Cloud of Unknowing (Norul necunoaşterii), trad. engl. Ira Progoff, Julian Press, New York, 1969, p. 92.
RISCUL CONFRUNTĂRII
139
ciune şi că, în pasivitatea lui, a privat-o de o îngrijire părin¬tească adecvată exact în aceeaşi măsură ca şi mama sa, prin egoismul ei. Şi-a dat, în sfîrşit, seama că el nu a făcut de fapt nimic pentru a o proteja de răutatea mamei şi pentru a în¬frunta răul, nelăsîndu-i nici o opţiune, în afară de aceea de a încorpora amarele manipulări ale mamei, odată cu pseudou-milinţa lui, ca singurele modele comportamentale. A nu reuşi într-o confruntare cînd aceasta este necesară pentru nutrirea creşterii spirituale reprezintă un eşec al iubirii tot atît de ma¬re precum critica negîndită, condamnarea şi alte forme active de privare de îngrijire. Dacă îşi iubesc copiii, părinţii trebuie, cu grijă şi atenţie poate, dar nu mai puţin activ, să-i înfrunte şi să-i critice uneori, la fel de mult pe cît le vor permite copi¬ilor lor să-i critice şi să-i înfrunte. în mod similar, soţii care se iubesc vor trebui să se înfrunte în mod repetat, în măsura în care relaţiile din căsnicie servesc promovării creşterii spiritu¬ale între parteneri. Nici o căsnicie nu se poate numi de succes dacă soţul sau soţia nu va fi cel mai bun critic al celuilalt. Es¬te o concepţie comună ideea că prietenia trebuie să fie o rela¬ţie fără conflicte, un aranjament de tipul: „Dacă mă scarpini pe spate, te scarpin şi eu”, rezultînd numai în urma unui schimb reciproc de favoruri şi complimente prescrise de bu¬nele maniere. Acest tip de relaţii sînt superficiale, interzic in¬timitatea şi nu servesc numele de prietenie, care le este atît de uşor aplicat. Din fericire, există semne că ideea de prietenie a început să se adîncească. Confruntarea reciprocă în iubire es¬te o parte semnificativă a tuturor relaţiilor umane importan¬te şi de succes. Fără aceasta, relaţia este superficială sau chiar supusă eşecului.
Să confrunţi sau să critici este o formă de exercitare a con¬ducerii sau a puterii. Exercitarea puterii nu este nici mai mult nici mai puţin decît o încercare de a influenţa cursul eveni¬mentelor, umane sau de altă natură, printr-o acţiune con¬ştientă sau inconştientă, într-o manieră predeterminată. Cînd ne confruntăm cu cineva sau criticăm pe cineva o facem de¬oarece vrem să schimbăm cursul vieţii persoanei respective. Este evident că mai există multe alte căi, adesea superioare, pentru a influenţa cursul evenimentelor, în afara confruntării sau criticării: cum ar fi sugestia, exemplul, recompensa şi pe-
140
Iubirea
deapsa, întrebările, interdicţiile sau permisiunile, crearea de noi experienţe, organizarea activităţilor ş.a.m.d. Pot fi scrise volume întregi despre arta de a exercita puterea. Pentru obiectivele noastre, în orice caz, este suficient să spunem că persoanele care iubesc trebuie să se preocupe de această artă, pentru că, dacă doresc să contribuie la creşterea spirituală a celuilalt, ele trebuie să găsească cea mai eficientă cale pentru această creştere în condiţiile date. Părinţii iubitori, de exem¬plu, trebuie să se examineze mai întîi pe ei înşişi şi să-şi exa¬mineze riguros valorile înainte de a stabili cu precizie că ştiu ceea ce este mai bine pentru copilul lor. Apoi, făcînd această determinare, ei vor putea de asemenea să analizeze caracte¬rul şi capacităţile copilului, înainte de a decide dacă acesta va fi mai înclinat să răspundă favorabil confruntării, laudei, spo¬ririi atenţiei faţă de el sau aplicării uneia dintre celelalte for¬me de influenţare. Să confrunţi pe cineva cu ceva cu care nu se poate descurca va fi, în cel mai bun caz, o pierdere de timp, iar în majoritatea cazurilor va avea un efect vătămător. Dacă vrem să ne facem auziţi, trebuie să vorbim într-o limbă pe ca¬re ascultătorul o poate înţelege şi la un nivel cu care ascultă-torul poate opera. Dacă este vorba de iubire, trebuie să ne ex¬tindem pe noi înşine pentru a ne ajusta comunicarea în funcţie de capacităţile celui pe care îl iubim.
Este clar că exercitarea puterii, atunci cînd iubim, necesită un mare volum de muncă, dar ce legătură are aceasta cu ris¬cul implicat? Problema este că cu cît cineva iubeşte mai mult, cu atît va fi mai smerit; totuşi, cu cît cineva este mai smerit, cu atît e mai copleşit de posibilitatea apariţiei aroganţei din exercitarea puterii. Cine sînt eu să influenţez cursul eveni¬mentelor omeneşti? Ce autoritate m-a investit să decid ce es¬te mai bine pentru soţia mea, pentru copilul meu, pentru ţa¬ra mea sau pentru rasa umană? Cine mi-a dat dreptul să îndrăznesc să mă încred în propria-mi înţelegere, iar apoi să vreau să-mi exercit voinţa asupra lumii? Cine sînt eu, să mă joc de-a Dumnezeu? Acesta este riscul. De cîte ori ne exerci¬tăm puterea, ne aşteptăm să influenţăm cursul lumii, al uma¬nităţii şi, deci, ne jucăm de-a Dumnezeu. Majoritatea părinţi¬lor, profesorilor, liderilor — majoritatea celor care exercită puterea — nu conştientizează acest lucru. în aroganţa exerci-
RISCUL CONFRUNTĂRII
141
tării puterii fără o totală autoconştientizare, care este cerută de iubire, sîntem binecuvîntaţi, fericiţi, dar distructivi, igno¬ranţi în ceea ce priveşte faptul că ne jucăm de-a Dumnezeu. Dar aceia care iubesc cu adevărat şi, ca urmare, muncesc pen¬tru înţelepciunea pe care le-o cere iubirea ştiu că această ac¬ţiune înseamnă să te joci de-a Dumnezeu şi mai ştiu de ase¬menea că nu există alternativă, cu excepţia inacţiunii şi neputinţei. Iubirea ne constrînge să ne jucăm de-a Dumnezeu avînd conştiinţa întreagă a ceea ce facem. Cu această conşti¬inţă, persoanele care iubesc îşi asumă responsabilitatea de a încerca să fie Dumnezeu, de a nu se juca neatenţi de-a Dum¬nezeu şi de-a îndeplini voinţa divină fără greşeală. întîlnim aici, prin urmare, încă un paradox: numai ieşind de sub umi¬linţa cerută de iubire oamenii pot năzui să fie Dumnezeu.

Drumul către tine însuţi – 14


IUBIREA NU ESTE UN SENTIMENT
105
Am spus că iubirea este o acţiune, o activitate. Acest lucru ne conduce spre ultima importantă concepţie greşită despre iubire, în legătură cu care trebuie să vorbim. Iubirea nu este un sentiment. Mulţi, mulţi oameni posedă un sentiment de iubire şi chiar acţionează ca reacţie la acest sentiment în toate felurile lipsite de iubire şi distrugătoare. Pe de altă parte, un individ care iubeşte sincer va îndrepta iubire şi acţiuni con¬structive către o persoană pe care el o displace, pentru care nu are sentimente de iubire şi poate chiar, într-un fel, acea persoană îi repugnă.
Sentimentul iubirii este emoţia care acompaniază expe¬rienţa investirii. Investirea, ne amintim, este procesul prin ca-
re un obiect devine important pentru noi. Odată ce investim în el, obiectul, la care în mod normal ne referim ca fiind „obiect al iubirii”, este investit cu energia noastră ca şi cum ar fi parte din noi înşine, iar relaţia dintre noi şi obiectul în care am investit se numeşte investire. Pentru că s-ar putea să avem mai multe astfel de relaţii în acelaşi timp, vorbim de in¬vestirile noastre. Procesul de a ne retrage energia dintr-un obiect al iubirii, obiect care astfel îşi pierde importanţa pen¬tru noi, se numeşte contra-investire. Concepţia greşită după care iubirea este un sentiment ‘se datorează confuziei pe care o facem între investire şi iubire. Această confuzie este de în¬ţeles, pentru că sînt procese similare, existînd însă şi diferen¬ţe izbitoare între ele. Mai întîi, aşa cum s-a arătat, putem in¬vesti în orice obiect, animat sau inanimat, posedînd sau nu spirit. O persoană poate investi la bursă sau într-o bijuterie şi poate simţi iubire faţă de astfel de lucruri. în al doilea rînd, faptul că am investit într-o altă fiinţă umană arată că ne pasă cîtuşi de puţin de dezvoltarea ei spirituală. O persoană care este dependentă va simţi de obicei teamă faţă de dezvoltarea spirituală a partenerului în care a investit. O mamă care insis¬tă să-şi conducă fiul cu maşina la şcoală şi să-1 ia de la şcoală în mod clar a investit în acel băiat; el este important pentru ea, dar nu la fel de importantă e şi dezvoltarea lui spirituală, în al treilea rînd, intensitatea investirilor pe care le facem de¬seori nu are nimic comun cu înţelepciunea sau angajarea. Doi străini se pot întîlni într-un bar şi pot să investească astfel în-cît nimic — nici întîlnirile programate înainte, nici promisiu¬nile făcute sau stabilitatea familiei — nu e mai important pen¬tru moment decît consumarea unei relaţii sexuale. în sfîrşit, investirile noastre pot fi trecătoare sau de moment. Imediat ce actul sexual a fost consumat, cei doi din cuplul menţionat s-ar putea găsi unul pe altul ca neatractivi şi indezirabili. De¬oarece contra-investim ceva aproape tot atît de repede pe cît am investit.
Iubirea sinceră, pe de altă parte, implică angajare şi exerci¬ţiu al înţelepciunii. Cînd sîntem preocupaţi de creşterea spiri¬tuală a cuiva, ştim că lipsa de implicare este probabil dăună¬toare, iar angajarea faţă de acea persoană este poate necesară pentru a ne manifesta preocuparea în mod efectiv. Din acest motiv, angajarea este piatra de temelie a relaţiei psihoterape-
106
Iubirea
utice. Este aproape imposibil pentru un pacient să aibă expe¬rienţa unei semnificative dezvoltări personale fără o „alianţă terapeutică” cu terapeutul. Cu alte cuvinte, înainte ca pacien¬tul să poată risca o schimbare majoră, el trebuie să simtă pu¬terea şi sentimentul de siguranţă ce provin din credinţa că te¬rapeutul este aliatul lui constant şi stabil. Pentru ca această alianţă să apară, terapeutul trebuie să-i demonstreze pacien¬tului, de obicei într-o perioadă considerabilă de timp, grija consecventă şi statornică, grija care poate apărea doar din ca¬pacitatea de angajare. Acest lucru nu înseamnă că terapeutul simte totdeauna plăcerea de a-1 asculta pe pacient. Angajarea înseamnă că terapeutul îl ascultă pe pacient fie că-i place, fie că nu. Lucrurile nu sînt diferite în căsnicie. într-un mariaj con¬structiv, la fel ca şi într-o terapie constructivă, partenerii tre¬buie să se ocupe fiecare de celălalt şi de relaţia lor în mod re¬gulat, zilnic şi predictibil, indiferent de ceea ce simt. Aşa cum s-a menţionat, mai devreme sau mai tîrziu partenerii unui cuplu constată că nu mai sînt îndrăgostiţi şi atunci cînd in¬stinctul de împerechere a dispărut apare ocazia iubirii verita-bile. Atunci cînd soţii nu se mai simt totdeauna bine unul în compania celuilalt, cînd ar dori mai degrabă să fie despărţiţi o vreme, iubirea lor începe să fie testată, descoperindu-se ast¬fel prezenţa sau absenţa ei.
Aceasta nu înseamnă că partenerii dintr-o relaţie stabilă, constructivă, precum cea dintr-o psihoterapie intensivă sau dintr-o căsnicie, nu investesc unul în celălalt şi în relaţia în¬săşi în diferite feluri; ei o fac. S-a spus de asemenea că iubirea veritabilă transcende chestiunea investirii. Cînd dragostea există, ea există cu sau fără investire şi cu sau fără sentimen¬te de iubire. Este uşor — într-adevăr, este distractiv — să iubeşti investind şi avînd sentimente de iubire. Dar este posi¬bil să iubeşti fără a investi şi fără sentimente de iubire şi în această posibilitate se distinge iubirea veritabilă şi transcen¬dentă de simpla investire. Cuvîntul-cheie în această distincţie este „voinţă”. Am definit iubirea ca fiind voinţa de extindere a sinelui în scopul nutririi creşterii noastre spirituale şi a altu¬ia. Iubirea veritabilă este mai degrabă de ordin voliţional de-cît emoţional. Persoana care iubeşte cu adevărat iubeşte pen¬tru că ia decizia de a iubi. Această persoană a făcut un angajament de a iubi, indiferent dacă sentimentul de iubire
IUBIREA NU ESTE UN SENTIMENT
107
este prezent sau nu. Dacă el există, cu atît mai bine; dacă nu există, angajarea în iubire şi voinţa de a iubi se menţin totuşi şi sînt exercitate. Reciproc, nu este doar posibil, ci şi necesar pentru o persoană care iubeşte să evite să acţioneze din sen¬timente de iubire. Aş putea întîlni o femeie care să mă atragă cu putere, faţă de care să am sentimente de iubire, dar pentru că ar fi distructiv pentru căsnicia mea să am o legătură cu ea, voi spune cu voce tare sau în liniştea inimii mele: „Simt că te iubesc, dar nu am să merg mai departe.” în mod similar, aş putea refuza un nou pacient care este foarte interesant pentru că deja sînt angajat faţă de alţi pacienţi, dintre care unii pot fi considerabil mai puţin interesanţi şi mai dificili. Sentimente¬le mele de iubire pot fi nemărginite, dar capacitatea mea de a iubi este limitată. Prin urmare, trebuie să aleg persoana asu¬pra căreia să-mi concentrez capacitatea de a iubi, spre care să-mi direcţionez voinţa de a iubi. Adevărata iubire nu este un sentiment de care să fim copleşiţi. Este un angajament. O decizie gîndită.
Tendinţa comună de a confunda iubirea cu sentimentul iubirii le aduce oamenilor tot soiul de dezamăgiri. Un bărbat alcoolic, a cărui soţie şi copii să fie disperaţi în nevoia lor de atenţie, ar putea sta la un moment dat într-un bar cu lacrimi în ochi, spunîndu-i barmanului: „îmi iubesc cu adevărat so¬ţia şi copiii!” Oamenii care deseori îşi neglijează copiii în cele mai grosolane feluri se vor considera cei mai iubitori părinţi. Este clar că în această tendinţă de a confunda iubirea cu sen¬timentul iubirii ar exista ideea de a-ţi face singur un serviciu. Este uşor şi deloc neplăcut să găseşti dovada iubirii în senti¬mentele de iubire. Ar putea fi dificil şi dureros să cauţi dova¬da iubirii în acţiuni. Dar pentru că iubirea adevărată este un act de voinţă care deseori transcende sentimentele de iubire efemere sau investirea, este corect să spunem „iubirea este ceea ce face iubirea”. Iubirea şi non-iubirea, la fel ca binele şi răul, sînt fenomene obiective, nu pur subiective.
Munca atenţiei

După ce am aruncat o privire asupra cîtorva lucruri care nu sînt iubire, să analizăm acum cîteva care sînt iubire. S-a menţionat în introducerea la acest capitol că definiţia iubirii
108
Iubirea
implică efort. Cînd încercăm să ne extindem pe noi înşine, cînd facem un pas în plus sau mergem încă o milă, facem acest lucru opunîndu-ne inerţiei lenii sau rezistenţei generate de frică. Extensia sinelui, lupta împotriva lenii o numim muncă. înfruntarea fricii o numim curaj. Iubirea este atunci o formă de muncă sau o formă de curaj. Anume, ea este muncă şi curaj orientate spre menţinerea creşterii spirituale proprii sau a altuia. Putem să muncim sau să ne exercităm curajul în alte direcţii decît cea a creşterii spirituale, şi din acest motiv nu orice muncă şi nu orice curaj este iubire. Dar pentru că cere extindere de sine, iubirea presupune totdeauna muncă şi curaj. Dacă o acţiune nu are la bază munca sau curajul, nu es¬te un act de iubire. Aici nu există excepţii.
Forma principală pe care o ia munca iubirii este atenţia. Cînd iubim pe cineva, îi oferim lui sau ei întreaga noastră atenţie; participăm la creşterea acelei persoane. Cînd ne iu¬bim pe noi înşine, participăm la propria noastră dezvoltare. Cînd participăm la creşterea cuiva, avem grijă de acea per¬soană. Actul de a participa cere ca noi să facem efortul de a lăsa deoparte preocupările pe care le avem (aşa cum a fost de¬scris acest lucru cu privire la disciplina punerii între parante¬ze) şi de a ne modifica conştiinţa într-un mod activ. Atenţia este un act de voinţă, de muncă împotriva inerţiei propriilor noastre minţi. După cum spunea Rollo May: „Cînd analizăm voinţa cu toate instrumentele aduse de psihanaliza modernă, vom fi împinşi înapoi, către nivelul atenţiei sau intenţiei ca loc al voinţei. Efortul care intră în exerciţiul voinţei este în fapt un efort de atenţie; forţarea voinţei este efortul de a men¬ţine trează conştiinţa, adică încordarea de a păstra atenţia fo¬calizată.”*
De departe, cel mai utilizat şi folosit mod în care ne putem exersa atenţia este ascultarea. Ne petrecem ascultînd o pe¬rioadă imensă de timp, risipind-o în cea mai mare parte de¬oarece, în medie, majoritatea dintre noi sîntem slabi ascultă¬tori. Un psiholog mi-a atras atenţia că perioada de timp pe care o dedicăm pentru a-i învăţa pe copiii noştri anumite ma-
* lave and Will (Iubire şi voinţa), Delta Books, Dell Pub., New York, 1969, p. 220.
MUNCA ATENŢIEI
109
terii în şcoală este invers proporţională cu frecvenţa cu care copiii vor folosi materia respectivă cînd vor creşte. Din aceas¬tă cauză, un director va petrece cu greu o oră pe zi citind, do¬uă ore vorbind şi opt ore ascultînd. Totuşi, cît sînt la şcoală, ne petrecem o mare perioadă din timp învăţîndu-i pe copii să citească, foarte puţin timp învăţîndu-i cum să vorbească şi, de obicei, nu îi învăţăm deloc să asculte. Nu cred că ar fi bine ca în şcoală să se predea exact aceleaşi materii care sînt nece¬sare după terminarea şcolii, dar cred că ar fi indicat să le ofe¬rim copiilor noştri cîteva instrucţiuni despre modul în care să asculte — nu pentru ca ascultarea să fie mai lesnicioasă, ci mai degrabă pentru ca elevii să înţeleagă cît de dificil este să asculţi bine. Ascultarea corectă este un exerciţiu de atenţie şi implicit o muncă grea. Oamenii nu ascultă cum trebuie pen¬tru că nu îşi dau seama de acest lucru sau pentru că nu sînt dispuşi să facă această muncă.
Nu cu mult timp în urmă, am participat la o conferinţă a unei faimoase personalităţi asupra unui aspect al relaţiei din¬tre psihologie şi religie, relaţie de care eram interesat de mult timp. Din cauza curiozităţii mele, aveam anumite cunoştinţe despre subiect şi am recunoscut imediat în conferenţiar un mare înţelept. De asemenea, am simţit dragostea în efortul enorm pe care îl făcea pentru a comunica, cu tot felul de exemple, concepte foarte abstracte şi greu de înţeles pentru noi, audienţa sa. Prin urmare, l-am ascultat cu toată atenţia de care eram capabil. Pe parcursul unei ore şi jumătate în ca¬re a vorbit, sudoarea literalmente a curs pe faţa mea în sala cu aer condiţionat. Cînd a terminat, aveam o durere de cap zdro¬bitoare, muşchii gîtului îmi erau rigizi din cauza efortului concentrării şi m-am simţit epuizat şi stors de puteri. Deşi am estimat că nu am înţeles mai mult de jumătate din ceea ce acest mare om ne comunicase în acea după-amiază, eram ui¬mit de multitudinea de idei strălucite pe care mi le dăruise. După conferinţa la care au participat oameni interesaţi de cultură, m-am plimbat printre auditori, în timpul unei pauze de cafea, ascultînd comentariile lor. în general, erau dezamă¬giţi. Cunoscîndu-i reputaţia, se aşteptaseră la mai mult. îl considerau greu de urmărit şi avînd un discurs confuz. Nu era un orator atît de competent pe cît se aşteptaseră. O feme-
110
Iubirea
ie a proclamat, de comun acord: „Pur şi simplu nu ne-a spus nimic!”
In contradicţie cu ceilalţi, am putut auzi mai mult din ceea ce acest mare om spusese, mai precis, pentru că am fost dori¬tor să depun efortul de a-1 asculta. Eram doritor să fac aceas¬tă muncă din două motive: mai întîi, deoarece mi-am dat seama de măreţia lui şi că lucrurile pe care le avea de spus erau de mare valoare; şi în al doilea rînd, datorită interesului meu în acest domeniu, doream din tot sufletul să înţeleg ceea ce a avut de spus, astfel încît să-mi lărgesc propria capacitate de înţelegere şi dezvoltare spirituală. A-1 asculta era pentru mine un act de iubire. îl iubeam deoarece îl percepeam ca fi¬ind o personalitate de mare valoare, care merită toată atenţia şi mă iubeam pe mine însumi deoarece eram dornic să muncesc în numele dezvoltării mele spirituale. Deoarece el era profesorul şi eu elevul, el era cel care dădea şi eu cel care primeam, iubirea mea era în mod primar direcţionată către mine, motivată de ceea ce aş fi putut eu obţine din relaţia noastră şi nu de ceea ce aş fi putut să îi dau. Cu toate acestea, este foarte posibil ca el să fi simţit în audienţă intensitatea concentrării mele, atenţia mea, iubirea mea şi să fi fost, prin urmare, recompensat. Iubirea, după cum vom vedea mereu, este o stradă cu două sensuri, un fenomen reciproc, în care cel care primeşte oferă la rîndul său, iar cel care oferă primeşte de asemenea.
De la acest exemplu de ascultare în rolul primitorului să trecem la cea mai obişnuită activitate de ascultare, în rolul ce¬lui care oferă: ascultarea copiilor. Procesul ascultării diferă în funcţie de vîrsta lor. Deocamdată, să analizăm un copil de şa¬se ani, din clasa întîi. Dacă i se dă ocazia, un copil în clasa în¬tîi va vorbi aproape neîncetat. Cum pot părinţii să se descur¬ce cu acest guraliv fără limită? Probabil cea mai uşoară cale este să îi interzică acest lucru. Deşi pare de necrezut, există fa¬milii în care copiilor le este aproape interzis să vorbească şi în care dictonul: „Copiii trebuie să fie văzuţi şi nu auziţi” se aplică douăzeci şi patru de ore pe zi. Se poate vedea că aceşti copii nu interacţionează niciodată, ei îi privesc tăcuţi dintr-un colţ pe adulţi, sînt observatorii fără grai, din umbră.
MUNCA ATENŢIEI
111
O a doua cale este să-i permiţi guralivului să vorbească, dar pur şi simplu să nu îl asculţi, astfel încît copilul să nu in-teracţioneze cu tine, să vorbească literalmente în vînt sau cu sine însuşi, creînd un zgomot de fundal care se poate să fie enervant sau nu. A treia modalitate este să pretinzi că îl as¬culţi, continuînd, pe cît posibil, ceea ce făceai sau şirul gîndu-rilor tale, în acelaşi timp părînd că îi acorzi copilului toată atenţia, scoţînd ocazional cîte un „Ah!, Oh!” sau „E intere¬sant” ca răspuns la monolog, în momente mai mult sau mai puţin prielnice. O a patra cale o reprezintă ascultarea selecti¬vă, care este o formă particulară de pretinsă ascultare, în care părinţii pot ciuli urechile atunci cînd copilul pare să spună ceva semnificativ, sperînd să separe grîul de neghină cu un minim efort. Problema acestei modalităţi este că performanţa minţii umane de a filtra selectiv nu este teribil de competen¬tă sau eficientă, avînd drept consecinţă faptul că o cantitate destul de mare de neghină este reţinută şi o mare cantitate de grîu pierdută. A cincea şi ultima modalitate este să-1 asculţi cu adevărat pe copil, oferindu-i întreaga atenţie, cîntărind fie-care cuvînt şi înţelegînd fiecare propoziţie.
Aceste cinci modalităţi de reacţie la vorbirea copilului au fost prezentate în ordinea crescătoare a efortului, cea de-a cincea modalitate, ascultarea totală, necesitînd din partea pă¬rintelui o cantitate sporită de energie, în comparaţie cu moda¬lităţile de ascultare mai puţin solicitante. Cititorul poate de¬duce incorect că le voi recomanda părinţilor să urmeze întotdeauna a cincea modalitate, deci să practice întotdeauna ascultarea totală. E cam greu! în primul rînd, înclinaţia spre comunicare a copilului de şase ani este atît de mare, încît pă¬rintelui care a ascultat totul cu atenţie îi va rămîne foarte pu¬ţin timp pentru altceva. în al doilea rînd, efortul necesar as¬cultării totale este atît de mare, încît părintele ar fi prea epuizat să mai facă şi altceva. în ultimul rînd, ar fi extrem de plictisitor, deoarece micul guraliv este, de fapt, în general, plicticos. Prin urmare, varianta recomandată ar fi o combina¬re a celor cinci modalităţi. Este necesar uneori să le ceri copi¬ilor să tacă, de exemplu, în situaţiile în care vorbirea lor poa¬te distrage atenţia de la alte activităţi cruciale, cînd poate cauza o întrerupere nepoliticoasă a altor persoane sau repre-
II
112
Iubirea
zintă o încercare de a dobîndi o dominaţie ostilă sau nerealis-tă asupra celorlalţi. în mod frecvent, copiii de şase ani vor vorbi pentru simpla plăcere de a vorbi şi nu serveşte la nimic să le acorzi atenţie cînd nici măcar nu o cer, fiind foarte mul¬ţumiţi să vorbească cu ei înşişi. Sînt şi alte ocazii, în care co¬piii nu sînt mulţumiţi să vorbească cu ei înşişi, ci doresc să co¬munice cu părinţii şi totuşi nevoia lor poate fi satisfăcută mulţumitor printr-o pretinsă ascultare. In aceste momente, ceea ce vor copiii de la relaţia cu părinţii nu este o comunica¬re, ci pur şi simplu o apropiere, iar pretinsa ascultare va fi su¬ficientă pentru a le da sentimentul că „sînt cu cineva” de ca¬re au nevoie. Mai mult, copiilor înşişi le place să se abată deseori de la comunicarea propriu-zisă şi vor înţelege ca firească ascultarea selectivă a părinţilor lor, din moment ce şi ei comunică selectiv. Ei înţeleg că aceasta e regula jocului. Aşadar, doar pentru o mică parte din timpul în care vorbeşte un copil de şase ani este necesară sau este de dorit o asculta¬re totală şi un răspuns adecvat. Una dintre multele sarcini ale părinţilor este aceea de a atinge un echilibru ideal între stilu¬rile de ascultare şi non-ascultare, răspunzînd cu cel mai potri¬vit stil nevoilor diferite ale copilului.
Deseori însă echilibrul nu poate fi atins, deoarece, chiar dacă nu e nevoie de mult timp, mulţi părinţi nu doresc sau nu pot să îşi cheltuiască acea energie necesară unei ascultări ade¬vărate. Probabil majoritatea părinţilor. Ei se pot considera as¬cultători fideli cînd, în fapt, doar se prefac că ascultă sau as¬cultă selectiv, dar aceasta este o autoiluzionare creată pentru a-şi camufla lenea. Deoarece ascultarea totală, indiferent cît de puţin ar dura, necesită un efort imens. în primul rînd, ne¬cesită concentrare totală. într-adevăr, nu poţi asculta şi în ace¬laşi timp să faci şi altceva. Dacă un părinte chiar vrea să îşi as¬culte copilul, trebuie să renunţe la orice altceva. Timpul ascultării totale trebuie să fie dedicat complet copilului, tre¬buie să fie timpul copilului. Dacă nu vrei să renunţi la toate celelalte, inclusiv la propriile tale griji şi preocupări, atunci nu eşti dornic să asculţi cu adevărat. în al doilea rînd, efortul cerut de o concentrare totală asupra vorbelor unui copil de şase ani este considerabil mai mare decît cel necesar ascultă¬rii unui conferenţiar erudit. Modul de a vorbi al copilului es-
MUNCA ATENŢIEI
113
te neclar — uneori foloseşte aglomerări de cuvinte intercala¬te cu pauze şi repetiţii —, lucru ce face dificilă concentrarea. Apoi, copilul va vorbi de obicei despre subiecte care nu pre¬zintă nici un interes imediat pentru adult, în timp ce ascultă¬torii unui mare vorbitor sînt direct interesaţi de subiectele discursului său. Cu alte cuvinte, este plictisitor să asculţi un copil de şase ani, ceea ce dublează dificultatea de a-ţi păstra concentrarea focalizată. în consecinţă, ascultarea totală a unui copil de această vîrstă este un adevărat efort de iubire. Fără motivaţia dată de iubire, un părinte nu şi-ar putea asculta co¬pilul.
Dar de ce atîta muncă? De ce să depui atîta efort pentru a te concentra total asupra vorbăriei plictisitoare a unui copil de şase ani? în primul rînd, dorinţa dvs. de a face acest efort este cea mai clară dovadă a respectului faţă de copilul dvs. Dacă îi oferiţi copilului acelaşi respect pe care îl oferiţi unui mare conferenţiar, atunci copilul se va vedea apreciat şi se va simţi important. Nu există o cale mai bună şi, în ultimă in¬stanţă, nu există o altă cale de a-i arăta copilului cît este de apreciat decît aceea de a-i acorda importanţă. în al doilea rînd, cu cît copiii se simt mai apreciaţi, cu atît vor începe să spună lucruri importante. Ei se vor ridica la nivelul aşteptă¬rilor dvs. în al treilea rînd, cu cît vă ascultaţi mai mult copi¬lul, cu atît veţi realiza că printre întreruperi, bălbîieli şi vor¬bele aparent inocente, copilul are într-adevăr ceva important de spus. Dictonul care spune că marea înţelepciune vine „din gura copiilor” este recunoscut ca un fapt cert de către cei ca¬re într-adevăr îi ascultă pe copii. Ascultaţi-vă copilul cît tre¬buie şi veţi ajunge să înţelegeţi că este o persoană extraordi¬nară. Cu cît mai mult vă veţi da seama cît de extraordinar este copilului dvs., cu atît veţi fi mai dispuşi să îl ascultaţi şi veţi avea mai multe de învăţat. în al patrulea rînd, cu cît ştiţi mai multe despre copilul dvs., cu atît veţi putea să-1 învăţaţi mai multe. Dacă ştiţi puţine despre copilul dvs., îl veţi învăţa lu¬cruri pe care fie nu e pregătit să le asimileze, fie deja le cu¬noaşte şi, probabil, le înţelege mai bine decît dvs. în final, cu cît copiii ştiu că sînt apreciaţi, că sînt consideraţi nişte oameni extraordinari, cu atît ei vor dori să vă asculte şi să vă acorde aceeaşi stimă. Şi cu cît educaţia, bazată pe cunoaşterea copi-

114
Iubirea
ilor, este mai potrivită, cu atît copiii vor fi mai dornici să în¬veţe de la dvs. Cu cît vor învăţa mai multe, cu atît vor deveni mai extraordinari. Dacă cititorul simte că este vorba de un proces ciclic, are dreptate şi înseamnă că apreciază ideea reci¬procităţii iubirii. în locul unui cerc vicios regresiv, va intra în¬tr-un ciclu progresiv, creativ, al evoluţiei şi dezvoltării. Valoa¬rea creează valoare. Iubirea va da naştere la iubire. Părinţii şi copilul, împreună, se vor îndrepta, din ce în ce mai repede, în „pas de deux” spre iubire.
Am vorbit avînd în minte pînă acum un copil de şase ani. Cu copiii mai mici sau mai mari, echilibrul potrivit între as¬cultare şi non-ascultare diferă, dar procesul este în esenţă ace¬laşi. Cu copiii din ce în ce mai mici, comunicarea este din ce în ce mai non-verbală, dar necesită totuşi perioade de concen¬trare totală. Nu poţi juca prea bine un joc de copii cînd ai min¬tea în altă parte. Iar dacă joci jocul fără să fii atent, eşti în pe¬ricol de a avea un copil neatent. Adolescenţii au nevoie de mai puţin timp din partea părinţilor pentru a fi ascultaţi de-cît un copil de şase ani, dar de mai mult timp de ascultare to¬tală. Este puţin probabil ca ei să pălăvrăgească fără rost, dar cînd vorbesc doresc atenţie totală din partea părinţilor, chiar mai multă decît doresc copiii mai mici.
Nevoia de a fi ascultat de către părinţi nu se epuizează niciodată. Un bărbat educat, talentat, de 30 de ani, aflat în tra¬tament pentru senzaţii de anxietate legate de lipsa de respect de sine, îşi amintea numeroase momente în care părinţii săi, de asemenea bine educaţi, nu au fost dornici să îl asculte sau considerau că ceea ce are el de spus este de mică importanţă. Dar dintre toate amintirile, cea mai vie şi mai dureroasă a fost cea de la 22 de ani, cînd a scris o lungă şi provocatoare teză, cu ajutorul căreia a absolvit facultatea încununat cu lauri. Ambiţioşi în ceea ce-1 privea pe fiul lor, părinţii au fost ex¬trem de încîntaţi de onorurile pe care acesta le-a primit. însă în ciuda faptului că un an întreg el lăsase la îndemînă, în su¬fragerie, o copie a lucrării sale, în văzul întregii familii şi de¬seori făcuse observaţii faţă de părinţii săi „să arunce poate o privire peste ea”, nici unul dintre ei nu şi-a făcut timp să o ci¬tească, „îndrăznesc să spun că ar fi citit-o”, a spus el spre sfîr-şitul terapiei. „îndrăznesc să spun că poate chiar mi-ar fi fă-
MUN1CA ATENŢIEI
115
cut complimente, dacă m-aş fi dus şi le-aş fi cerut franc: «Ui¬taţi ce e, vreţi, vă rog, să îmi citiţi teza? Vreau să ştiţi şi să apreciaţi ce gîndesc eu.» Dar acest lucru ar fi însemnat să îi implor să mă asculte şi m-aş fi considerat lipsit de orice va¬loare dacă la 22 de ani aş fi ajuns să le cerşesc atenţia. Faptul de a cerşi atenţie nu m-ar fi făcut să mă simt mai apreciat.”
Ascultarea adevărată sau concentrarea totală sînt întot¬deauna o manifestare a iubirii. O parte esenţială a ascultării cu adevărat o reprezintă disciplina punerii între paranteze, temporara renunţare sau lăsare la o parte a prejudecăţilor, a cadrelor de referinţă şi a dorinţelor pentru a experimenta, atît cît e posibil, lumea interioară a celui care vorbeşte, punîn-du-te în locul lui. Această contopire a vorbitorului cu ascultă¬torul este de fapt o extindere şi o lărgire a sinelui, din aceas¬ta cîştigîndu-se de fiecare dată o nouă cunoaştere. Mai mult decît atît, întrucît ascultarea totală presupune punerea între paranteze, lăsarea la o parte a propriei persoane, ea presupu¬ne temporar o acceptare totală a celuilalt. Sesizînd această ac¬ceptare, vorbitorul se va simţi din ce în ce mai puţin vulnera¬bil şi va fi tot mai mult înclinat să îşi deschidă cele mai intime ascunzişuri ale sufletului în faţa minţii ascultătorului. Cînd acest lucru se întîmplă, vorbitorul şi ascultătorul încep să se aprecieze din ce în ce mai mult, duetul iubirii începînd din nou. Energia necesară pentru disciplina punerii între paran¬teze şi pentru concentrarea deplină a atenţiei este atît de in-tensă, încît poate fi dobîndită doar prin intermediul iubirii, prin voinţa de a te extinde în scopul unei creşteri spirituale reciproce. în cea mai mare parte a timpului, această energie ne lipseşte. Chiar dacă în relaţiile cu societatea sau în treburi¬le de zi cu zi am putea simţi că ascultăm o mulţime de lu¬cruri, în realitate, ascultăm selectiv, avînd idei prestabilite în minte, întrebîndu-ne în timp ce ascultăm cum am putea obţi¬ne rezultatele dorite şi cum am putea termina conversaţia mai repede sau să o îndreptăm către teme mai interesante.
Pentru că adevărata ascultare este iubirea în acţiune, nici¬unde nu este mai potrivită ca în căsnicie. Majoritatea partene¬rilor dintr-un cuplu nu se ascultă însă unul pe celălalt cu ade¬vărat, în consecinţă, cînd cuplurile apelează la noi pentru consiliere sau terapie, o misiune majoră pentru ca procesul să
116
Iubirea
fie încununat de succes este să îi învăţăm cum să asculte. Nu rareori eşuăm, energia şi disciplina cerute însemnînd mai mult decît erau ei dispuşi să investească sau să ofere. Cuplu¬rile sînt deseori surprinse, chiar înspăimîntate cînd le suge¬răm că printre lucrurile pe care trebuie să le exerseze se nu¬mără şi acela de a-şi fixa momente cînd să vorbească. Li se pare rigid, prea puţin romantic, fără spontaneitate. însă as¬cultarea totală poate apărea doar atunci cînd ne putem face timp în acest scop, iar condiţiile sînt prielnice. Ea nu poate avea loc cînd conducem maşina, cînd gătim, cînd sîntem obo¬siţi sau grăbiţi, pe cale de a adormi, uşor de întrerupt ori gră¬biţi. „Iubirea” romantică nu presupune efort, iar cuplurile ezită deseori să îşi asume efortul şi disciplina ascultării şi iu¬birii adevărate. Dar cînd şi dacă reuşesc, rezultatul îi recom¬pensează pe deplin. Trăiesc iarăşi şi iarăşi experienţa de a as¬culta un soţ spunîndu-i celuilalt cu reală bucurie, o dată ce procesul ascultării totale a început: „Am fost căsătoriţi 29 de ani şi nu am ştiut niciodată înainte acest lucru despre tine.” Cînd se întîmplă aceasta, vom şti că în acea căsnicie creşterea a început.
Deşi este adevărat că posibilitatea cuiva de a asculta cu adevărat se poate îmbunătăţi gradual prin exerciţiu, nu va fi niciodată un proces facil. Probabil că una dintre înzestrările de bază ale unui psihiatru este capacitatea de a asculta cu adevărat; însă de cel puţin cinci ori în timpul „orei de cinci¬zeci de minute” mă surprind eşuînd în încercarea de a asculta cu adevărat ceea ce spune pacientul meu. Uneori, pot să pierd şirul asociaţiilor de idei ale pacientului şi atunci este de datoria mea să îl întreb: „îmi pare rău, dar mi-am lăsat gîndi-rea să o ia razna pentru un moment şi nu te-am ascultat cu adevărat. Poţi să te întorci la afirmaţiile de acum cîteva minu¬te?” Interesant este că, de obicei pacienţii mei nu se supără. Din contră, par să înţeleagă intuitiv că un element vital al ca¬pacităţii de a asculta cu adevărat intră în alertă semnalizînd întreruperile cînd ascultarea încetează; iar faptul că mi-am dat seama că îmi lipsea atenţia îl reasigură acum pe pacient că, în cea mai mare parte a timpului, într-adevăr îl ascult. A şti că cineva îl ascultă cu adevărat reprezintă deseori în şi prin sine, pentru el, o terapie remarcabilă. în aproximativ un
MUNCA ATENŢIEI
117
sfert dintre cazurile noastre, indiferent dacă pacientul este adult sau copil, apar îmbunătăţiri considerabile şi chiar dra¬matice în perioada primelor luni de psihoterapie, înainte ca rădăcina problemelor să fie descoperită şi înainte de a fi făcut vreo interpretare semnificativă. Există mai multe motive pen¬tru acest fenomen, dar consider că principalul îl reprezintă senzaţia pacientului că este ascultat cu adevărat, adeseori pentru prima dată după nenumăraţi ani sau poate chiar pen-tru prima oară.
Deşi ascultarea este de departe cea mai importantă formă de atenţie, în majoritatea relaţiilor de iubire sînt necesare şi alte forme, în particular în ceea ce îi priveşte pe copii. Varie¬tatea formelor posibile este mare. Una este jocul. Cu copiii mici, va fi jocul cu culorile sau „prinde mingea”, cu copiii de şase ani scamatorile, pescuitul sau „de-a v-aţi ascunselea”, cu copiii de doisprezece ani poate fi badmintonul sau dominoul şi aşa mai departe. Faţă de cei mici, îţi poţi manifesta atenţia citindu-le ceva, iar faţă de cei mai mari ajutîndu-i să-şi facă temele pentru acasă. Activităţile împreună cu familia sînt im¬portante: filme, ieşiri la iarbă verde, călătorii, tîrguri, carna¬valuri. Cîteva forme de atenţie reprezintă pure servicii făcute unui copil: supravegherea unui copil de patru ani pe plajă sau aproape nesfîrşita îndrumare necesară tinerilor adoles¬cenţi. Dar ceea ce au în comun toate aceste forme de atenţie — în comun şi cu ascultarea, de asemenea — este că toate im¬plică timp petrecut cu copilul. A participa înseamnă a-ţi pe¬trece timp, iar calitatea atenţiei este proporţională cu intensita¬tea concentrării în această perioadă de timp. Timpul petrecut cu copiii în aceste activităţi, utilizat aşa cum se cuvine, le ofe¬ră părinţilor nenumărate ocazii de a-şi analiza copilul şi de a începe să îl cunoască mai bine. Dacă ştiu sau nu să piardă, cum îşi fac temele şi cum învaţă, ce le place şi ce nu, cînd sînt curajoşi şi cînd sînt înspăimîntaţi în aceste activităţi — toate sînt informaţii vitale pentru părintele care îşi iubeşte copilul. Acest timp petrecut împreună cu copilul cu prilejul a diferite activităţi îi oferă de asemenea părintelui nenumărate ocazii pentru a-i forma abilităţi şi de a-1 învăţa principiile de bază ale disciplinei. Fructuoasa activitate de observare şi învăţare a copilului este, bineînţeles, principiul de bază al terapiei prin
118
Iubirea
joc, iar experimentaţii terapeuţi pentru copii pot deveni adepţi înfocaţi ai folosirii timpului petrecut jucîndu-se cu micul lor pacient pentru a face observaţii semnificative şi intervenţii te-rapeutice.
Supravegherea unui copil de patru ani pe plajă, concen¬trarea asupra interminabilelor povestioare disparate spuse de un copil de şase ani, a-1 învăţa pe adolescent să şofeze, a-ţi asculta cu adevărat partenerul de viaţă atunci cînd îşi descrie o zi de muncă la birou sau în faţa maşinii de spălat şi a-i în¬ţelege problemele interioare necesită o răbdare deosebită şi o implicare a minţii pe cît de mult este posibil — toate acestea reprezintă sarcini care plictisesc deseori, sînt inconfortabile şi te storc de puteri în majoritatea cazurilor; ele înseamnă mun¬că. Dacă sîntem foarte leneşi, nu le vom face deloc. Dacă sîn-tem mai puţin leneşi, le vom face deseori şi bine. Pentru că iu¬birea este muncă, esenţa non-iubirii este lenea. Subiectul lenii este unul de maximă importanţă. Este o temă implicită, care a fost analizată în prima secţiune despre disciplină şi în aceasta, despre iubire. Ne vom mai concentra asupra ei în partea finală, cînd vom avea o imagine mai clară.
Riscul pierderii

Actul iubirii — extinderea de sine —, aşa cum am spus, necesită o luptă cu inerţia lenii (munca) sau cu rezistenţa ge¬nerată de frică (curajul). Să ne întoarcem acum de la munca iubirii la curajul iubirii. Cînd ne extindem pe noi înşine, şine¬le nostru intră într-un teritoriu nou şi nefamiliar, ca să spu¬nem aşa. Şinele nostru devine un sine nou şi diferit. Facem lucruri pe care nu am fost obişnuiţi să le facem. Ne schim¬băm. Experienţa schimbării, a unei activităţi neobişnuite, a faptului de a ne afla pe un teren nefamiliar, de a face lucruri într-un mod diferit este înspăimîntătoare. A fost întotdeauna şi totdeauna va fi. Oamenii se descurcă cu frica de schimbare în diferite feluri, dar frica este inevitabilă dacă ei se schimbă cu adevărat. Curajul nu înseamnă absenţa fricii; el înseamnă a face o acţiune în pofida fricii, înseamnă a ieşi din rezistenţa produsă de către frică în necunoscut şi în viitor. Un anumit
RISCUL PIERDERII
119
nivel de dezvoltare spirituală şi, prin urmare, de iubire nece¬sită totdeauna curaj şi implică riscuri. Vom lua acum în con¬siderare riscul iubirii.
Dacă eşti un om care merge frecvent la biserică, trebuie să fi observat o femeie spre 50 de ani care în fiecare duminică, cu exact cinci minute înainte de a începe slujba, fără să iasă cu nimic în evidenţă, se duce şi se aşază pe acelaşi loc în şirul de bănci de la nava laterală din spatele bisericii. In momentul în care se termină slujba, în linişte, dar rapid, ea se îndreaptă spre uşă şi dispare înaintea oricărui enoriaş şi înainte ca pre¬otul să poată să iasă pe scări pentru a-i conduce. Dacă ai vrea să o acostezi — ceea ce nu e prea probabil — şi s-o inviţi la ca¬feaua de după slujbă, ea îţi va mulţumi politicos, privind ner¬vos peste tine şi îţi va spune că are o obligaţie presantă, iar apoi va dispărea. Dacă o vei urmări cum se îndreaptă spre acea obligaţie presantă, vei descoperi că se duce direct acasă, un mic apartament, unde obloanele sînt totdeauna trase, des¬cuie uşa, intră, încuie uşa imediat după ea şi nu mai poate fi văzută pînă duminica următoare. Dacă ai putea să continui să o urmăreşti, ai putea vedea că are o slujbă de dactilografă de rang inferior într-un mare birou, unde îşi acceptă sarcinile fără să spună nici un cuvînt, bate la maşină fără nici o greşea¬lă şi înmînează lucrarea terminată fără nici un comentariu. îşi mănîncă prînzul pe birou şi nu are nici un prieten. Se duce acasă, se opreşte totdeauna la acelaşi supermagazin imperso¬nal, pentru a-şi face cîteva provizii, înainte de a dispărea în spatele uşii casei ei, ieşind doar pentru o nouă zi de muncă. Sîmbăta după-amiază se duce la un cinematograf din cartier, care îşi schimbă programul o dată pe săptămînă. Are un tele¬vizor, nu are telefon, nu primeşte aproape niciodată scrisori. Dacă ai reuşi cumva să comunici cu ea şi ai comenta că viaţa ei pare singuratecă, ea ţi-ar spune că mai degrabă se bucură de singurătatea ei. Cînd ai întreba-o dacă are măcar animale de casă, îţi va spune că a avut odată un cîine care îi era foar¬te drag, dar care a murit cu opt ani în urmă şi nici un altul nu i-a luat locul.
Cine este această femeie? Nu ştim secretele inimii ei. Ştim că întreaga sa viaţă este devotată evitării riscului şi că în evo¬luţia sa, în loc să-şi lărgească şinele, şi 1-a îngustat şi diminuat aproape pînă la inexistenţă. Ea nu a investit în nici o fiinţă.
120
Iubirea
Dar am spus că simpla investire nu este iubire, că iubirea transcende investirea. Este adevărat, dar iubirea necesită in¬vestire la început. Putem iubi doar acel ceva care într-un fel sau altul are importanţă pentru noi. Dar investind, există în¬totdeauna riscul pierderii sau al respingerii. Dacă te depăr¬tezi de o altă fiinţă umană, există totdeauna riscul ca acea persoană să se depărteze de tine, lăsîndu-te într-o singurăta¬te mai dureroasă decît ai cunoscut înainte. Orice fiinţă ai iubi — o persoană, un animal de casă, o plantă — ea va muri. Ai încredere în cineva şi vei fi rănit. Sprijină-te pe cineva şi vei fi abandonat. Preţul investirii este durerea. Dacă cineva este ho-tărît să nu rişte durere, atunci o asemenea persoană nu tre¬buie să facă prea multe lucruri: să nu facă copii, să nu se că¬sătorească, să nu aibă parte de extaz sexual, să nu aibă speranţe şi ambiţii, să nu aibă prieteni — adică toate cele ca¬re fac viaţa vie, plină de sens şi semnificativă. Depărtează-te sau dezvoltă-te în orice direcţie şi durerea, la fel ca şi bucuria, va fi răsplata ta. O viaţă plină va fi plină de durere. Dar sin¬gura alternativă la a nu trăi din plin este să nu trăieşti deloc. Esenţa vieţii este schimbarea, o panoplie de dezvoltare şi de decădere. Alege viaţa şi dezvoltarea şi vei alege schimba¬rea şi prospectarea morţii. Probabil hotărîtoare pentru viaţa izolată, îngustă a femeii descrise mai sus a fost o experienţă sau o serie de experienţe avînd în centru moartea, pe care ea le-a găsit atît de dureroase, încît a fost determinată să nu mai aibă niciodată experienţa morţii, chiar cu costul trăirii vieţii. Evitînd experienţa morţii, ea a trebuit să evite dezvoltarea şi schimbarea. A ales o viaţă uniformă, lipsită de nou, de neaş¬teptat, de trăirea morţii, fără risc sau contestare. Am spus că încercarea de a evita suferinţa legitimă stă la rădăcina tuturor bolilor emoţionale. Nu e surprinzător, majoritatea pacienţilor psihoterapiei (şi probabil majoritatea celor care nu sînt pa¬cienţi, pentru că nevroza este mai degrabă o normă decît o excepţie) au o problemă, indiferent dacă sînt tineri sau bă-trîni, aceea de a sta drept şi cu mintea limpede în faţa realită¬ţii. Este surprinzător că literatura psihiatrică abia începe să examineze semnificaţia acestui fenomen. Dacă trăim ştiind că moartea este tovarăşul nostru constant, călătorind pe „umă¬rul nostru stîng”, atunci moartea poate deveni, în cuvintele lui Don Juan, „aliatul” nostru, chiar dacă încă înspăimîntător,
RISCUL PIERDERII
121
totuşi o sursă permanentă de sfaturi înţelepte*. Prin sfaturile morţii, prin conştientizarea constantă a limitării timpului de viaţă şi iubire, putem totdeauna să fim îndrumaţi spre cea mai bună folosire a timpului şi să trăim viaţa din plin. Dar dacă nu sîntem dispuşi să înfruntăm înspăimîntătoarea pre¬zenţă a morţii de pe umărul stîng, ne privăm singuri de sfă-tuirea ei şi nu este posibil să trăim sau să iubim cu mintea limpede. Cînd ne sfiim de moarte, de natura mereu schimbă¬toare a lucrurilor, în mod inevitabil ne sfiim de viaţă.
Riscul independenţei

Astfel, toată viaţa reprezintă în sine un risc. Şi cu cît iubim mai mult în viaţa noastră, cu atît ne luăm mai multe riscuri. Dintre miile, poate chiar milioanele de riscuri pe care ni le luăm în timpul vieţii, cel mai mare este riscul creşterii. Maturizarea reprezintă pasul ieşirii din copilărie şi al intrării în perioada adultă. De fapt, este mai mult un salt înspăimîn¬tător decît un pas şi este un salt pe care multă lume nu 1-a fă¬cut cu adevărat niciodată în timpul vieţii. Astfel, deşi de la distanţă pot părea adulţi, chiar adulţi de succes, poate că ma¬joritatea „oamenilor mari” rămîn din punct de vedere psiho¬logic, pînă în momentul morţii, copii care nu s-au separat de părinţii lor şi de puterea pe care părinţii o au asupra lor. Poa¬te din cauză că a fost atît de chinuitor pentru mine personal, cred că pot ilustra cel mai bine esenţa maturizării şi enormi¬tatea riscului implicat descriind pasul gigantic pe care eu în¬sumi l-am făcut pentru a intra în perioada adultă la sfîrşitul celui de-al cincisprezecelea an al meu — din fericire, foarte devreme în viaţă. Deşi acest pas a fost o decizie conştientă, vreau să prefaţez povestirea mea prin a spune că nu aveam la
* Vezi Carlos Castaneda, The Teaching of Don Juan: A Yaqni Way of Knowledge, a Separate Reality, Journey to Ixtlan şi Tales of Power (Învăţă¬turile lui Don Juan, călătorie la Ixtlan şi poveştile puterii). La un anumit nivel, acestea sînt cărţi despre procesul psihoterapeutic. [Don Juan este personajul principal al seriei de cărţi ale lui Carlos Castaneda. (N.tr.)]
122
Iubirea
acea vreme conştiinţa că ceea ce făceam se numea maturiza¬re. Ştiam doar că săream în necunoscut.
La vîrsta de 13 ani am plecat de acasă la Phillips Exeter Academy, o şcoală pregătitoare pentru băieţi, de foarte bună reputaţie, de pe Coasta de Est, la care fusese şi fratele meu înaintea mea. Ştiam că eram norocos să merg acolo, pentru că a fi la Exeter făcea parte din bine definitul meu plan care tre¬buia să mă conducă la una dintre cele mai bune facultăţi de Ivy League, şi de aici la cele mai înalte Cercuri conducătoare, ale căror uşi mi-ar fi fost larg deschise datorită pregătirii me¬le. M-am simţit extrem de norocos că mă născusem copilul unor părinţi avuţi, care îşi puteau permite „cea mai bună educaţie ce poate fi cumpărată cu bani” şi am avut un senti¬ment puternic de siguranţă, provenind din faptul de a fi par¬te a unui plan evident atît de bine gîndit. Singura problemă a fost că aproape imediat după ce am început să studiez la Exe¬ter am devenit mizerabil de nefericit. Motivele nefericirii me¬le îmi erau total obscure atunci şi sînt încă profund misterioa-se pentru mine astăzi. Pur şi simplu nu mă potriveam. Nu păream să mă potrivesc cu facultatea, studenţii, cursurile, ar¬hitectura, viaţa socială, mediul înconjurător în întregime. To¬tuşi, se părea că nu pot să fac nimic altceva decît să încerc să fac ce era mai bine şi să încerc să-mi modelez imperfecţiuni¬le, astfel încît să mă potrivesc într-un mod cît mai confortabil în planul care fusese stabilit pentru mine şi care în mod atît de clar părea planul corect. Şi am tot încercat vreme de doi ani şi jumătate. Totuşi, în fiecare zi, viaţa mea părea mai fără sens şi mai nenorocită. Ultimul an n-am făcut altceva decît să dorm, pentru că numai în somn puteam găsi un anumit con¬fort. Retrospectiv, mă gîndesc că poate somnul a fost cel care m-a pregătit inconştient şi în tihnă pentru saltul pe care tre¬buia să-1 fac. L-am făcut cînd m-am întors acasă în vacanţa de primăvară, în anul trei, anunţînd că nu mă mai reîntorc la şcoală. Tatăl meu a spus: „Dar nu poţi să renunţi — este cea mai bună educaţie pe care o poţi cumpăra cu bani. Nu-ţi dai seama }a ce dai cu piciorul?”
„Ştiu că este o şcoală bună”, am răspuns, „dar nu mă mai întorc.”
RISCUL INDEPENDENŢEI
123
„De ce nu te poţi adapta la ea, să faci din asta o reuşită?”
„Nu ştiu”, am răspuns, simţindu-mă total necorespunză¬tor. „Nu ştiu de ce o urăsc atît. Dar o urăsc şi nu mă mai în¬torc.”
„Ei bine, şi ce-ai să faci atunci? Din moment ce pari să te joci cu viitorul tău, ce-ai de gînd să faci?”
încă o dată, am răspuns în mod mizerabil: „Nu ştiu. Tot ce ştiu e că nu mă mai întorc acolo.”
Părinţii mei au fost pe drept cuvînt alarmaţi şi m-au dus imediat la un psihiatru, care a declarat că sînt deprimat şi mi-a recomandat o lună de spitalizare, dîndu-mi o zi timp de gîndire ca să decid dacă aceasta era ceea ce voiam. Acea noapte a fost singura dată cînd am luat în considerare sinuci¬derea. A mă interna într-un spital psihiatric mi se părea ceva destul de potrivit pentru mine. Eram, aşa cum spunea psihia¬trul, deprimat. Fratele meu se adaptase la Exeter; eu de ce nu puteam? Ştiam că dificultatea de a mă adapta era în întregi¬me greşeala mea şi m-am simţit complet nepotrivit, incompe¬tent şi nevrednic. Mai rău, am crezut că sînt probabil nebun. Nu îmi spusese oare tatăl meu: „Trebuie să fii nebun’să dai cu piciorul la o asemenea educaţie”? Dacă mă întorceam la Exe¬ter, m-aş fi reîntors la tot ce era sigur, securizat, corect, cons¬tructiv, dovedit şi cunoscut. Totuşi, nu era de mine. în adîn-cul fiinţei mele, ştiam că nu este drumul meu. Dar care era drumul meu? Dacă nu mă întorceam, tot ceea ce se afla în fa¬ţa mea era necunoscut, nedeterminat, nesigur, incert, necon¬sfinţit, imprevizibil. Oricine ar fi apucat pe un astfel de drum trebuia să fie nebun. Eram îngrozit, dar apoi, în momentul cînd disperarea mea era mai mare, din inconştientul meu a venit o înşiruire de cuvinte, ca un straniu mesaj spiritual de la o voce care nu era a mea: „Singura securitate reală în viaţă constă în savurarea insecurităţii vieţii.” Cu toate că părea ne¬bunesc şi iraţional, dar şi divin, am decis să fac după cum voiam. M-am odihnit. Dimineaţa m-am dus să-1 întîlnesc ia¬răşi pe psihiatru şi am spus că nu am să mă mai întorc vreo-dată la Exeter, dar că sînt gata să mă internez în spital. Făcu¬sem saltul în necunoscut. îmi luasem destinul în propriile mîini.
124
Iubirea
Procesul maturizării apare de obicei gradual, cu multiple salturi mici în necunoscut, precum cel pe care-1 face un băiat de 8 ani care-şi ia riscul să meargă pe bicicletă pînă la maga¬zin de unul singur sau ca acela al unui băiat de 15 ani care merge la prima sa întîlnire cu o fată. Dacă vă îndoiţi că aces¬tea reprezintă riscuri reale înseamnă că nu vă puteţi aminti angoasa implicată de aceste gesturi. Dacă observaţi chiar şi cel mai sănătos copil, veţi vedea nu doar nerăbdarea de a ris¬ca să intre în activităţi noi şi de adult, ci de asemenea o ezita¬re, o împotrivire, o cramponare de ceea ce este sigur şi fami¬liar, o rămînere în dependenţă şi copilărie. în plus, la niveluri mai mult sau mai puţin subtile, veţi descoperi aceeaşi ambi¬valenţă într-un adult, inclusiv la dvs., cu acea tendinţă a omului mai în vîrstă de a se agăţa de ceea ce este vechi, cu¬noscut şi familiar. Aproape zilnic, la vîrsta de 40 de ani, am fost confruntat cu ocazii subtile de a risca să fac lucrurile în mod diferit, ocazii de a mă dezvolta. încă mă maturizez şi nu atît de repede pe cît ar trebui. Pe lîngă toate micile salturi pe care ar trebui să le facem, există unele enorme, ca atunci cînd eu am părăsit şcoala, abandonînd un întreg model de viaţă şi valori în care fusesem crescut. Multă lume nu a făcut nicioda¬tă un astfel de salt enorm şi, prin urmare, multă lume nu s-a maturizat deloc. în ciuda aparenţei lor exterioare, ei rămîn din punct de vedere psihologic în mare parte copii ai părinţi¬lor lor, trăind după valorile învăţate, motivaţi în primul rînd de aprobarea sau dezaprobarea părinţilor lor (chiar atunci cînd părinţii sînt de multă vreme morţi şi îngropaţi), fără a în¬drăzni vreodată sâ-şi ia destinul în propriile mîini.
Deşi astfel de salturi mari sînt făcute de obicei în timpul adolescenţei, ele pot fi făcute la orice vîrstă. O mamă de 35 de ani, cu trei copii, măritată cu un soţ şovin, inflexibil, batjoco¬ritor şi dominator a început să-şi dea seama încet şi dureros că dependenţa ei de el şi căsnicia reprezentau un fel de viaţă moartă. El bloca toate încercările ei de a schimba natura rela¬ţiilor lor. Cu un incredibil curaj, ea a divorţat, ducînd singu¬ră povara incriminărilor şi a criticilor vecinilor şi a riscului unui viitor necunoscut, împreună cu copiii ei, dar pentru pri¬ma oară în viaţă era liberă să fie ea însăşi. Un om de afaceri în vîrstă de 52 de ani, deprimat în urma unui atac de cord,
RISCUL INDEPENDENTEI
125
şi-a privit retrospectiv viaţa dominată de o ambiţie frenetică de a face întotdeauna mai mulţi bani şi de a creşte în ierarhia corporaţiei şi a găsit-o fără sens. După o lungă reflecţie, şi-a dat seama că fusese determinat de o nevoie de aprobare din partea unei mame dominatoare care îl critica constant; a muncit pînă aproape să-şi dea sufletul pentru a ajunge în ce¬le din urmă un om de succes în ochii ei. Riscînd şi depăşind dezaprobarea ei pentru prima oară în viaţa lui, la fel, sfidînd mînia soţiei sale, obişnuită să trăiască bine şi a copiilor, care nu voiau să renunţe la stilul lor de viaţă costisitor, el s-a mutat la ţară şi şi-a deschis un mic magazin, unde restaurează pie¬se de mobilă veche. Astfel de schimbări majore, astfel de sal¬turi în independenţă şi autodeterminare sînt enorm de dure¬roase la orice vîrstă şi necesită curajul suprem, totuşi ele sînt în mod frecvent rezultate ale psihoterapiei. într-adevăr, din cauza enormităţii riscurilor implicate, aceste schimbări nece¬sită deseori psihoterapie pentru a fi împlinite, nu pentru că terapia diminuează riscul, ci pentru că ea sprijină şi te învaţă să ai curaj.
Dar ce are această problemă a dezvoltării în comun cu iu¬birea, în afară de faptul că extinderea de sine implicată în ac¬tul iubirii reprezintă o lărgire a sinelui în noi dimensiuni? Mai întîi de toate, exemplele de schimbări descrise şi toate ce¬lelalte schimbări majore sînt acte de iubire de sine. Tocmai pentru că m-am simţit prea valoros pe mine însumi nu am dorit să rămîn într-o şcoală în care mă simţeam mizerabil şi unde întreg mediul social nu se potrivea nevoilor mele. Din cauză că a ţinut cont de ea însăşi acea soţie a refuzat să mai tolereze un mariaj care îi limita aproape complet libertatea şi îi reprima personalitatea. Din cauză că îi păsa de el însuşi omul de afaceri nu a mai dorit să îşi dea sufletul pentru a îm¬plini aşteptările mamei sale. în al doilea rînd, dragostea de si¬ne nu doar că oferă motive pentru astfel de schimbări majo¬re; ea este de asemenea baza pentru curajul de a risca. Doar din cauză că părinţii mei m-au iubit în mod clar şi au pus preţ pe mine ca şi copil m-am simţit suficient de sigur pe mine pentru a sfida aşteptările lor şi a mă depărta într-un mod ra¬dical de modelul pe care îl fixaseră pentru mine. Deşi m-am simţit nefiresc, nevrednic şi poate nebun făcînd ceea ce am fă-
126
Iubirea
cut, am fost capabil să tolerez aceste sentimente doar pentru că în acelaşi timp, la un nivel mai profund, m-am simţit o per¬soană bună, indiferent cît de diferit aş fi fost de alţii. îndrăz¬nind să fiu diferit, chiar dacă asta însemna să fiu nebun, răs¬pundeam astfel la mesajele de iubire anterioare primite de la părinţii mei, care au fost cu sutele şi care spuneau: „Eşti fru¬mos şi iubit. Este bine că eşti tu însuţi. O să te iubim indife¬rent ce ai să faci, atîta timp cît tu eşti tu însuţi.” Fără acest sen¬timent de siguranţă în ce priveşte iubirea părinţilor mei, reflectat în propria-mi iubire de sine, aş fi ales probabil cunos¬cutul în loc de necunoscut şi aş fi continuat să urmez mode¬lul preferat de părinţii mei, cu costul extrem al unicităţii sine¬lui meu. în sfîrşit, doar atunci cînd facem saltul în necunoscutul unui sine complet, al unei independenţe psihologice şi al unei individualităţi unice sîntem liberi să urmăm căi şi mai înalte ale creşterii spirituale şi liberi să ne manifestăm dragos¬tea în dimensiunile ei cele mai ample. Atunci cînd cineva se căsătoreşte, începe o carieră sau are copii pentru a satisface aşteptările părinţilor sau ale altcuiva, inclusiv ale societăţii ca întreg, angajarea va fi prin chiar natura ei una amăgitoare. Cînd cineva îşi iubeşte copiii în primul rînd pentru că lumea se aşteaptă ca el să se comporte iubitor faţă de copii, atunci părintele va fi insensibil la nevoile mai subtile ale copiilor lui şi incapabil să exprime iubirea în feluri mai subtile, deşi de multe ori mai importante. Cele mai înalte forme ale iubirii sînt în mod inevitabil alegeri total libere şi nu acte de confor¬mitate.

Drumul către tine însuţi – 13


„Sacrificiu de sine”

Motivele din spatele dăruirii nejudicioase şi al nutririi dis¬tructive sînt multe, dar aceste cazuri au invaribil o trăsătură de bază comună: „dăruitorul”, sub deghizarea iubirii, răs-
100
Iubirea
punde şi îşi împlineşte propriile lui nevoi, fără a ţine cont de nevoile spirituale ale primitorului. Un pastor a venit fără prea multă tragere de inimă să mă vadă din cauză că soţia sa suferea de o depresie cronică şi amîndoi fiii săi abandonase¬ră facultatea, locuiau acasă şi erau în terapie psihiatrică. în ciuda faptului că întreaga lui familie era „bolnavă”, la înce¬put era complet incapabil să înţeleagă că probabil şi el juca un rol în boala lor. „Fac tot ce-mi stă în puteri să am grijă de ei şi de problemele lor”, povestea el. „Nu există nici un moment cît e ziua de lungă să nu mă gîndesc la ei.” Analiza situaţiei a relevat faptul că acest om lucra într-adevăr pe brînci pentru a împlini cererile soţiei şi ale copiilor săi. Le dăruise fiecăruia dintre fii cîte o maşină şi le plătise asigurarea, deşi avea sen¬zaţia că băieţii ar fi trebuit să depună mai mult efort pentru a se întreţine singuri. în fiecare săptămînă îşi ducea soţia la operă sau la teatru în oraş, chiar dacă îi displăcea profund să meargă în oraş, iar opera îl plictisea de moarte. Cu toate că era îndeajuns de ocupat la slujbă, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului dereticînd după soţia şi copiii săi, care aveau un total dispreţ pentru curăţenia casei. „Nu aţi obosit să vă tot ocupaţi de ei în tot acest timp?”, l-am întrebat. „Ba da, bi¬neînţeles”, a răspuns el, „dar ce altceva să fac? îi iubesc şi am prea multă compasiune pentru ei ca să nu le port de grijă. Preocuparea mea faţă de ei este atît de mare, încît nu mi-aş permite niciodată să stau cînd ei au nevoi care trebuie împli¬nite. Poate că nu sînt un bărbat strălucit, dar cel puţin sînt iu¬bitor şi preocupat.”
Interesant, a reieşit că tatăl său fusese un savant strălucit de un renume considerabil, dar de asemenea un alcoolic şi un don juan, care arăta o completă lipsă de preocupare faţă de familie şi o neglija grosolan. încet, încet pacientul meu a fost ajutat să înţeleagă că în copilărie el făcuse un legămînt — să fie cît mai diferit de tatăl său, să fie un om plin de compasiu¬ne şi de grijă tot aşa cum tatăl său fusese nemilos şi lipsit de grijă. După o vreme a fost capabil să înţeleagă chiar că miza pe care o pusese în joc pentru a-şi menţine imaginea de sine de om iubitor şi plin de compasiune era extraordinar de mare şi că mult din comportamentul său, inclusiv cariera de pastor, fusese dedicat îngrijirii acestei imagini. Ceea ce nu a înţeles
„SACRIFICIU DE SINE”
101
atît de uşor a fost gradul în care îşi infantilizase familia. Se re¬ferea continuu la soţia sa ca fiind „pisicuţa mea” şi la fiii săi mari şi voinici ca fiind „micuţii”. „Cum altfel să mă com¬port?”, a pledat el. „S-ar putea să fiu iubitor ca reacţie la tatăl meu, dar acest lucru nu înseamnă să devin neiubitor sau să mă preschimb într-un ticălos.” Ceea ce trebuia el învăţat cu adevărat era că iubirea este mai complicată decît o simplă ac¬tivitate, că ea cerea participarea cu întreaga fiinţă — cu min¬tea şi cu sufletul. Din cauza dorinţei sale de a fi altfel decît ta¬tăl său cît mai mult posibil, nu a putut să dezvolte un sistem de reacţie flexibil pentru a-şi exprima iubirea. A trebuit să în-veţe că a nu dărui cînd trebuie înseamnă mai multă compa¬siune decît a dărui cînd nu trebuie şi că a cultiva independen¬ţa celorlalţi era un act mai iubitor decît cel de a avea grijă de oameni care ar fi putut să aibă grijă de ei înşişi şi singuri. A trebuit să înveţe chiar că a-şi exprima propriile nevoi, mînii, sentimente şi aşteptări era un lucru la fel de necesar pentru sănătatea mintală a familiei sale ca şi sacrificiul de sine şi că, prin urmare, iubirea trebuie să se manifeste în confruntare tot atît de mult ca şi în acceptarea fericită.
Gradual, începînd să-şi dea seama cum şi-a infantilizat fa¬milia, a început să facă schimbări. A încetat să strîngă lucru¬rile după fiecare şi a devenit furios în mod deschis cînd fiii săi nu au participat cum se cuvenea la îngrijirea casei. A refuzat să continue să plătească asigurarea pentru maşinile fiilor săi, spunîndu-le că, dacă vor să conducă, va fi necesar să o plă¬tească singuri. A sugerat că soţia sa ar trebui să meargă sin¬gură la operă în New York. Făcînd aceste schimbări, el risca să apară ca „băiatul cel rău” şi a trebuit să renunţe la omni¬potenţa vechiului său rol de om care asigură nevoile familiei. Insă chiar dacă comportamentul lui anterior fusese motivat în primul rînd de o nevoie de a-şi menţine imaginea de sine ca persoană iubitoare, el avea capacitatea interioară de a iubi sincer şi datorită acestei capacităţi a fost în stare să împline¬ască acele modificări în el însuşi. Atît soţia cît şi cei doi fii ai lui au reacţionat iniţial cu furie la aceste schimbări. Dar cu-rînd, unul dintre fii s-a reîntors la facultate, iar celălalt şi-a gă¬sit o slujbă care pretindea mai mult de la el şi şi-a luat un aPartament de unul singur. Soţia sa a început să se bucure de
102
Iubirea
noua ei independenţă şi să se dezvolte în propriul ei fel. Băr¬batul a devenit mai eficient în slujba sa de pastor şi în acelaşi timp a avut o viaţă mai fericită.
Rău îndrumată dragoste a pastorului nu a ajuns mai de¬parte, la o mai gravă perversiune a dragostei, care este maso¬chismul. Profanii tind să asocieze sadismul şi masochismul cu pura activitate sexuală, gîndindu-le ca fiind plăceri sexua¬le ce provin din a produce sau a suferi durerea fizică. De fapt, adevăratul sado-masochism de ordin sexual este o formă re¬lativ neobişnuită de psihopatologie. Cu mult mai obişnuit şi în ultimă instanţă mai grav este fenomenul sado-masochis-mului social, în care oamenii doresc în mod inconştient să ră¬nească sau să fie răniţi în relaţiile lor interpersonale de natu¬ră nonsexuală.
Ca exemplu tipic, o femeie va căuta asistenţă psihiatrică pentru depresiile datorate abandonării ei de către soţ. Va fa¬ce cadou psihiatrului o poveste nesfîrşită despre cît de rău o tratează soţul ei: nu-i dă nici o atenţie, o înşeală cu o amantă, a jucat banii de mîncare, pleacă de acasă cu zilele oricînd are chef, vine beat acasă şi o bate, în cele din urmă i-a părăsit pe ea şi pe copii în Ajunul Crăciunului — chiar în Ajunul Cră¬ciunului! Terapeutul neofit tinde să-i răspundă acestei „săr-mane femei” şi poveştilor ei cu o simpatie instantanee, dar nu durează mult şi simpatia se evaporă în lumina cunoaşterii ce urmează. Mai întîi, terapeutul descoperă că acest tipar de rău tratament există de douăzeci de ani şi că în acest timp „săr¬mana femeie” a divorţat brutal de soţul ei de două ori şi s-a recăsătorit cu el de două ori şi că au existat nenumărate sepa¬rări, urmate de tot atîtea reîmpăcări. în continuare, după ce lucrează cu ea o lună sau două, ajutînd-o să-şi cîştige inde¬pendenţa şi cînd totul pare să meargă bine, iar femeia pare a se bucura de liniştea unei vieţi departe de soţul ei, terapeutul vede cum ciclul se reia. Femeia dă buzna în birou într-una din zile, anunţînd fericită că: „Henry s-a întors. Mi-a dat telefon cu o noapte înainte şi mi-a spus că vrea să mă vadă. Pare complet schimbat, aşa că l-am primit înapoi.” Cînd terapeu¬tul arată că pare a fi vorba doar de o repetiţie a tiparului asu¬pra căruia el împreună cu femeia căzuseră de acord că este distructiv, femeia spune: „Dar îl iubesc. Nu puteţi nega iubi-
„SACRIFICIU DE SINE”
103
rea.” Dacă terapeutul încearcă să examineze cu zel „iubirea”, pacienta renunţă la terapie.
Ce se întîmplă aici? în încercarea de a înţelege ce s-a întîm-plat, terapeutul îşi aminteşte de evidenta mulţumire cu care femeia i-a povestit lunga istorie a felului în care este tratată de soţul ei şi despre brutalitatea acestuia. Brusc, răsare o idee ciudată; poate că femeia rabdă tratamentul soţului ei, ba chiar îl caută, pentru chiar plăcerea de a vorbi despre el. Dar care să fie natura unei astfel de plăceri? Terapeutul îşi aminteşte atunci de corectitudinea arătată de femeie. Oare nu este vor¬ba de faptul că lucrul cel mai important din viaţa este de a avea un sentiment de superioritate morală şi, pentru a men¬ţine acest sentiment, are nevoie să fie rău tratată? Natura ti-parului comportamental devine clară. Permiţîndu-şi să fie tratată ca un lucru inferior, ea se simte superioară. în ultimă instanţă, poate avea plăcerea sadică de a vedea cum soţul ei o roagă şi o imploră să-1 primească şi cum momentan îi recu¬noaşte superioritatea din poziţia sa umilă, în timp ce ea deci¬de dacă va avea sau nu mărinimia să se împace cu el. în acest moment, ea îşi ia revanşa. Cînd sînt consultate aceste femei, se descoperă, în general, că ele au fost umilite atunci cînd au fost copii. Ca rezultat, caută să se răzbune prin sentimentul lor de superioritate morală, care necesită umilinţă repetată şi maltratare. Dacă lumea ne tratează bine, nu avem nevoie să ne răzbunăm pe ea. Cînd căutarea răzbunării este scopul nos¬tru în viaţă, vom avea nevoie să vedem cum lumea ne tratea¬ză rău pentru a ne justifica scopul. Masochiştii privesc supu¬nerea lor la maltratare ca fiind iubire, ea nefiind de fapt altceva decît o necesitate de căutare nesfîrşită a răzbunării, motivată în mod fundamental de ură.
Problema masochismului luminează şi o altă foarte im¬portantă concepţie greşită despre iubire — cea a sacrificiului de sine. în virtutea acestei credinţe, masochistul tipic poate vedea toleranţa lui la maltratare ca sacrificiu de sine şi astfel ca iubire, fără a-şi recunoaşte, prin urmare, ura. Pastorul a vă¬zut de asemenea în comportamentul lui de a se sacrifica pe si-fte iubire, deşi era motivat nu de nevoile familiei, ci de pro¬pria nevoie de a-şi menţine o anume imagine despre sine msuşi. La începutul tratamentului, el vorbea continuu despre “Ce făcea” pentru soţia şi copiii săi, lăsînd impresia că nu ob-
I
104
Iubirea
ţine nimic din aceste acte. Dar obţinea. Dacă ne gîndim la noi înşine ca făcînd ceva pentru altcineva, ne negăm într-un fel responsabilitatea. Orice am face, facem pentru că alegem să facem şi facem alegerea pentru că ea ne satisface cel mai mult. Orice facem pentru altul facem din cauză că acest lucru ne sa¬tisface o nevoie pe care noi o avem. Părinţii care le spun co¬piilor: „Ar trebui să fii recunoscător pentru tot ce ţi-am dat” sînt invariabil părinţi cărora le lipseşte iubirea într-un grad semnificativ. Oricine iubeşte veritabil cunoaşte plăcerea de a iubi. Cînd iubim veritabil, o facem pentru că vrem să iubim. Avem copii pentru că vrem să avem copii, iar dacă sîntem pă¬rinţi iubitori, este din cauză că vrem să fim părinţi iubitori. Este adevărat că iubirea implică o schimbare de sine, dar aceasta este mai degrabă o extindere de sine decît un sacrifi¬ciu de sine. Aşa cum vom discuta din nou mai încolo, iubirea sinceră este o activitate de umplere de sine. însă este chiar mai mult; ea lărgeşte, nu diminuează şinele; ea îl umple şi nu îl seacă. într-un sens, iubirea este la fel de egoistă ca non-iu-birea. Iată iarăşi un paradox în faptul că iubirea este egoistă şi ne-egoistă în acelaşi timp. Nu egoismul sau ne-egoismul este cel care distinge iubirea de ne-iubire; scopul acţiunii este cel care face această distincţie. în cazul iubirii veritabile, sco¬pul este totdeauna dezvoltarea spirituală. în cazul ne-iubirii, scopul este întotdeauna altul.

Prietenia adevarata!!


Este un mare har si un dar de la Dumnezeu sa avem ” un prieten adevarat”, un om care ” iubeste oricand”, caci “… a fi iubit pretuieste mai mult decat aurul si argintul.” ( Prov. 22: 1b)

Cat de minunat este sa ai un prieten bun si cat de mult lipseste in rugaciunile credinciosilor cererea catre Dumnezeu sa ne dea prieteni buni!! Este si dorul lui Dumnezeu, dar si rezultatul unei alegeri intelepte din partea noastra.

Inclinatia fiintei umane inspre prietenie nu se naste din nimic, ea a fost adaugata de catre Creatorul Suprem si este adanc sadita in om, incat chiar intr- o mare nenorocire, doar o simpla privire compatimitoare a unui prieten e de neinlocuit : ” O privire prietenoasa inveseleste inima..” ( Prov. 15: 30);
” Cuvintele prietenoase sunt ca un fagure de miere, dulci pentru suflet si sanatoase pentru oase..” ( Prov. 16: 24) ;
” Cum inveseleste untdelemnul si tamaia inima, asa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten.” ( Prov. 27: 9).

Nici o prietenie nu se va inchega si nu va dainui decat intemeiata pe iubire, caci “… dragostea acopera toate greselile” ( Prov. 10: 12) si ” cine acopera o greseala cauta dragostea, dar cine o pomeneste mereu in vorbirile lui dezbina pe prieteni.” ( Prov. 17: 9)

Tine minte:

Pe adevaratul prieten pe care- l doresti tu, numai nenorocirea il incearca si numai iubirea il face sa ramana. Daca- ti cauti un prieten doar de nevoie o sa- l pierzi sigur la nevoie, dar daca- l cauti in iubire o sa- l ai la nevoie. Pune asadar, iubirea temelie prieteniilor tale pe care ti le doresti, dar trainice, caci numai iubirea este singura care nu s- a frant. Printre altele, sa ne amintim cuvintele Domnului Isus pe care le- a spus ucenicilor: ” Voi sunteti prietenii Mei!”

Drumul către tine însuţi – 12


Dependenţa

O a doua concepţie comună greşită despre iubire o repre¬zintă ideea că dependenţa este iubire. Este vorba de o concep¬ţie greşită cu care psihologii au de-a face zilnic. Efectele ei ce¬le mai dramatice pot fi văzute atunci cînd cineva încearcă, ameninţă sau face gestul de a se sinucide sau atunci cînd de¬vine iremediabil deprimat ca răspuns la respingerea sau se¬pararea de soţ, iubit sau iubită. O astfel de persoană spune: „Nu vreau să trăiesc, nu pot trăi fără soţul meu (soţia, priete¬nul, prietena), îl (o) iubesc atît de mult.” Iar cînd eu îi răs¬pund aşa cum fac frecvent: „Greşeşti, nu îţi iubeşti soţul (so¬ţia, prietena, prietenul)”, pacientul îmi răspunde furios: „Ce vreţi să spuneţi? Vă spun că nu pot trăi fără el (ea).” încerc să-i explic: „Ceea ce descrii tu este parazitism, nu iubire. Cînd ai nevoie de altcineva pentru a supravieţui eşti ca un parazit pentru acel cineva.” în această relaţie nu există posibilitatea de a alege şi libertate. E mai degrabă o problemă ce ţine de necesitate decît de iubire. Iubirea este exerciţiul liber al alege¬rii. Doi oameni se iubesc unul pe celălalt atunci cînd sînt ca¬pabili să trăiască unul fără celălalt, dar aleg să trăiască împre¬ună.
88
Iubirea
Definesc dependenţa drept incapacitatea cuiva de a trăi din plin sau de-a funcţiona adecvat fără siguranţa că cineva are o grijă activă de el. La adulţii sănătoşi fizic, dependenţa este patologică — este o boală, totdeauna manifestare a unei maladii sau disfuncţii mintale. Ea trebuie distinsă de ceea ce numim îndeobşte nevoile sau sentimentele de dependenţă. Noi toţi — fiecare dintre noi —, chiar dacă încercăm să pre¬tindem faţă de alţii sau faţă de noi înşine contrariul, avem ne-voi şi sentimente de dependenţă. Toţi avem dorinţa de a fi în¬grijiţi, hrăniţi fără să facem vreun efort, să fim apăraţi de persoane mai puternice decît noi, cărora să le pese din toată inima de noi. Nu contează cît de puternici sîntem, cît de gri¬julii şi responsabili ca adulţi, dacă ne uităm bine în noi înşine vom descoperi dorinţa de a fi luaţi în grijă de altcineva. Fie¬care dintre noi, nu contează cît de bătrîni sau de maturi, cau¬tă sau i-ar plăcea să aibă în viaţă pe cineva care să se com¬porte ca un tată sau ca o mamă. Dar celor mai mulţi dintre noi aceste dorinţe sau sentimente nu le conduc viaţa; nu repre¬zintă tema predominantă a existenţei. Cînd ele ajung să ne conducă viaţa şi ne dictează felul în care ne ducem existenţa, atunci e vorba de ceva mai mult decît de nevoi şi sentimente de dependenţă — sîntem dependenţi. De obicei, cineva a că¬rui viaţă este condusă şi dictată de nevoile de dependenţă su¬feră de o tulburare psihiatrică, pe care atunci cînd o diagnos¬ticăm o numim „tulburare de personalitate dependentă pasivă”. Este probabil cea mai comună tulburare psihiatrică dintre toate.
Oamenii cu această tulburare, care au dependenţă pasivă, sînt atît de ocupaţi cu a căuta să fie iubiţi, că nu le mai rămî-ne energie să iubească. Ei sînt ca acei oameni care mor de foa¬me şterpelind de peste tot mîncare fără a avea vreodată mîn-carea lor, pe care să o poată da şi altora. E ca şi cum în ei ar exista un gol, un puţ fără fund ce strigă să fie umplut, dar ca¬re nu poate fi vreodată plin. Ei nu se simt niciodată „umpluţi” şi nu au niciodată senzaţia de plinătate. Totdeau-na spun că simt că „o parte din mine lipseşte”. Tolerează foar¬te greu singurătatea. Din cauza lipsei de plinătate, ei nu au cu adevărat senzaţia de identitate şi se definesc pe ei înşişi doar prin relaţiile pe care le au cu alţi oameni. Un muncitor la
DEPENDENTA
89
presa hidraulică, extrem de deprimat, a venit să mă vadă la trei zile după ce soţia îl părăsise, luînd cu ea şi cei doi copii. Ea îl mai ameninţase că pleacă de vreo trei ori înainte, plîn-gîndu-se de totala lui lipsă de atenţie faţă de ea şi faţă de co¬pii. De fiecare dată însă el a implorat-o să rămînă, promiţîn-du-i că se va schimba, dar schimbarea lui nu a durat niciodată mai mult de o zi, iar ea îşi menţinea în continuare ameninţarea. El nu dormise de două nopţi, tremura din cau¬za anxietăţii, lacrimile îi curgeau pe faţă şi se gîndea serios la sinucidere. „Nu pot trăi fără familia mea”, a spus el vărsînd lacrimi. „îi iubesc atît de mult!”
„Sînt cam încurcat”, i-am spus. „Mi-ai spus că plîngerile soţiei tale sînt întemeiate, că nu ai făcut niciodată nimic pen¬tru ea, că veneai acasă doar cînd aveai chef, că nu erai intere¬sat de partea emoţională sau sexuală în ceea ce o privea, că nu vorbeai cu copiii timp de luni de zile, că nu te-ai jucat cu ei niciodată şi nu i-ai luat nicăieri. Nu înţeleg de ce eşti atît de deprimat de pierderea unei relaţii care nici măcar nu a existat.”
„Nu înţelegeţi?”, mi-a răspuns el. „Acum nu mai sînt ni¬mic. Nimic. Nu am nevastă. Nu am copii. Nu ştiu cine sînt. Poate că nu am grijă de ei, dar trebuie să-i iubesc. Sînt nimic fără ei.”
Din cauză că era atît de deprimat — pierzîndu-şi identita¬tea pe care i-o dădea familia —, i-am fixat o întîlnire peste do¬uă zile. Mă aşteptam doar la o mică îmbunătăţire. Dar cînd s-a întors, a dat buzna în birou zîmbind vesel şi a anunţat: „Acum totul e în regulă.”
„Te-ai împăcat cu familia?”, am întrebat.
„O, nu”, mi-a răspuns el fericit. „N-am mai auzit de ei de cînd am fost la dvs. Dar am întîlnit o fată noaptea trecută la barul unde merg de obicei. Mi-a spus că mă place cu adevă¬rat. Şi ea e separată, exact ca şi mine. Ne-am dat întîlnire di-seară. Simt iarăşi că sînt om. Bănuiesc că nu o să ne revedem.”
Faptul de a fi schimbător este o caracteristică a indivizilor dependenţi pasiv. Lucrurile se petrec de parcă n-ar conta de cine sînt dependenţi, atîta timp cît sînt dependenţi de cineva. Nu contează nici că identitatea lor există doar dacă le-o dă ci-neva. Prin urmare, relaţiile pe care le au, deşi par dramatice 1 intensitatea lor, sînt în realitate extrem de superficiale. Din
90
Iubirea
cauza forţei senzaţiei de gol interior şi a foamei de a-1 umple, oamenii dependenţi pasiv nu vor suporta nici o amînare în satisfacerea nevoii de ceilalţi. O tînără frumoasă, sclipitoare şi într-un fel destul de sănătoasă a întreţinut o serie aproape ne-sfîrşită de relaţii sexuale, de la 17 pînă la 21 de ani, cu bărbaţi inferiori ei ca inteligenţă şi capacitate. Trecea de la un ratat la altul. Problema, aşa cum a reieşit, consta în faptul că nu era în stare să aştepte îndeajuns pentru a găsi un bărbat care să i se potrivească sau măcar să aleagă dintre bărbaţii ce i se ofer¬eau pe loc. în următoarele douăzeci şi patru de ore după ce rupea o relaţie, culegea imediat primul bărbat pe care-1 întîl-nea într-un bar şi venea apoi la următoarea şedinţă de terapie lăudîndu-1: „Ştiu că e şomer şi bea prea mult, dar în fond es¬te foarte talentat şi chiar îi pasă de mine. Ştiu că relaţia asta are să meargă.”
Dar nu mergea niciodată, nu doar din cauză că nu făcea alegeri bune, dar şi pentru că începea să se agate de acel băr¬bat, cerîndu-i din ce în ce mai multe dovezi de afecţiune, cău-tînd să fie mereu cu el, refuzînd să-1 lase singur. „Din cauză că te iubesc prea mult nu pot suporta să stau separat de tine”, îi spunea ea, dar mai devreme sau mai tîrziu el se simţea cu totul sufocat, închis într-o cuşcă, fără spaţiu de mişcare dato¬rită „iubirii” ei. Apărea o reacţie violentă, relaţia se termina, iar ciclul se relua în ziua următoare. Ea a reuşit să rupă acest ciclu doar după trei ani de terapie, în care a ajuns să-şi apre¬cieze propria inteligenţă şi bogăţie, să-şi identifice golul inte¬rior şi foamea de a-1 umple şi să facă distincţie între aceasta din urmă şi iubirea sinceră, să-şi dea seama de felul în care foamea o determina să iniţieze şi să se agate de relaţii care erau în detrimentul ei şi să accepte necesitatea unei discipli¬ne stricte în ceea ce priveşte foamea de care am vorbit, dacă voia să profite de darurile cu care fusese înzestrată.
în denumirea diagnosticului, cuvîntul „pasiv” este folosit în conjuncţie cu cuvîntul „dependent” pentru că individul es¬te preocupat doar de ce pot face ceilalţi pentru el, excluzînd ce poate face el însuşi pentru sine. Odată, cînd lucram cu un grup de cinci pacienţi necăsătoriţi, toţi dependenţi pasiv, le-am cerut să vorbească despre scopurile lor, spunînd ce si¬tuaţii de viaţă ar vrea să trăiască în următorii cinci ani. în-
DEPENDENŢA
91
tr-un fel sau altul, fiecare dintre ei mi-a răspuns: „Aş vrea să mă căsătoresc cu cineva căruia să-i pese de mine.” Nici unul nu a menţionat faptul de a avea o slujbă incitantă, de a face o operă de artă, de a face ceva pentru comunitate, de a iubi pe cineva sau de a avea copii. Noţiunea de efort nu era invocată în visurile lor; ei îşi imaginau doar o stare lipsită de efort din partea lor, în care altcineva să aibă grijă de ei. Le-am spus aşa cum le-am spus-o multor altora: „Dacă scopul tău este să fii iubit, vei eşua să-1 împlineşti. Singurul fel în care te poţi asi¬gura că eşti iubit este să fii o persoană care merită iubirea; şi nu poţi fi o persoană care să merite iubirea dacă scopul tău principal în viaţă este să fii iubit, iar tu să fii pasiv.”
Aceasta nu înseamnă că oamenii dependenţi pasiv nu fac niciodată nimic pentru ceilalţi, ci că motivul lor cînd fac ceva este de a întări ataşamentul celorlalţi faţă de ei, pentru a se asigura că li se va purta de grijă. Cînd nu există însă posibili¬tatea ca celălalt să le poarte de grijă, au mari dificultăţi în a face „unele lucruri”. Toţi membrii grupului mai sus menţionat în-tîmpină dificultăţi chinuitoare cînd e să-şi cumpăre o casă pentru a trăi separaţi de părinţi, să-şi găsească o slujbă, să pă¬răsească vechea slujbă, care e total nesatisfăcătoare sau chiar să aibă un hobby.
In căsnicie e normal să existe o diferenţiere a rolurilor celor doi parteneri, o diviziune a muncii. Femeia, de obicei, găteş¬te, face curat în casă, face cumpărături şi are grijă de copii; bărbatul este de obicei angajat, are grijă de finanţe, tunde ga¬zonul şi repară ce se strică. în cuplurile sănătoase, rolurile se schimbă uneori între parteneri. Bărbatul poate găti o masă uneori, poate să-şi petreacă o săptămînă cu copiii, să facă cu¬rat în casă pentru a-şi impresiona soţia; soţia îşi poate lua o slujbă cu normă redusă, poate tunde gazonul de ziua soţului ei sau să ia asupra sa sarcina de a plăti facturile. Cuplul se gîndeşte deseori la această schimbare de roluri ca la un fel de joacă, care adaugă ceva nou mariajului lor. Aşa este, dar poa¬te că mult mai important (chiar dacă e făcut inconştient) este procesul care diminuează dependenţa lor tacită unul de altul. Intr-un fel, fiecare partener se antrenează pentru a supravie¬ţui în eventualitatea pierderii celuilalt. Dar pentru oamenii dependenţi pasiv pierderea celuilalt înseamnă o perspectivă
92
Iubirea
atît de înfricoşătoare, încît nu pot face faţă pregătirii pentru ea şi nu pot tolera un proces care le-ar diminua dependenţa sau le-ar creşte libertatea faţă de ceilalţi. Prin urmare, unul dintre semnele comportamentale ce indică persoana depen¬dentă pasiv într-o căsnicie este acela că diferenţierea rolurilor lor este rigidă, ei caută să crească dependenţa tacită în loc de a o diminua, astfel încît să facă din căsnicie mai mult o cuşcă. Procedînd astfel în numele a ceea ce ei numesc iubire, care în realitate este doar dependenţă, ei îşi diminuează libertatea şi demnitatea lor şi a partenerilor. Cîteodată, ca făcînd parte din acest proces, oamenii dependenţi pasiv vor abandona ceea ce învăţaseră să facă înainte de căsătorie. Un exemplu ar fi sin¬dromul nu ieşit din comun al soţiei care „nu poate” să condu¬că maşina. în jumătate din cazuri, se poate să nu fi învăţat niciodată să conducă, dar în celelalte cazuri, uneori, chipurile, din cauza unui accident minor, după ce se căsătoreşte, ea dez¬voltă o „fobie” faţă de condus şi nu mai conduce. Efectul acestei „fobii” în zonele rurale şi suburbane, unde trăiesc cei mai mulţi dintre oameni, este că o face aproape total depen¬dentă de soţul ei şi că îl leagă pe soţ de ea prin neajutorarea ei. Acum, el trebuie să facă toate cumpărăturile pentru fami¬lie sau să o facă pe şoferul la toate drumurile pentru cumpă¬rături. Pentru că acest comportament răsplăteşte de obicei ne¬voile de dependenţă ale celor doi soţi, majoritatea cuplurilor nu îl văd niciodată ca pe un lucru rău sau măcar ca pe o pro¬blemă ce ar trebui rezolvată. Cînd i-am sugerat unui bancher, altfel extrem de inteligent, că soţia lui, care brusc a încetat să mai conducă maşina la vîrsta de 46 de ani din cauza „fobiei”, ar putea avea o problemă care să necesite atenţia unui psihia¬tru, el a spus: „Oh, nu, doctorul i-a spus că este din cauza me¬nopauzei şi că nu se poate face nimic în această privinţă.” Ea se asigura ştiind că el nu se va încurca cu alta şi nu o va pă¬răsi, fiind ocupat după serviciu cu cumpărăturile pe care le făcea şi luînd copiii de la şcoală. El se asigura ştiind că ea nu se va încurca cu altul, pentru că nu mai avea mobilitatea ne¬cesară pentru a întîlni alţi oameni cînd nu mai erau împre¬ună. Printr-un astfel de comportament, căsătoriile în care se manifestă o dependenţă pasivă pot dura şi pot fi apărate, dar nu pot fi considerate nici sănătoase, nici întemeiate pe iubire
DEPENDENTA
93
veritabilă, pentru că securitatea este cumpărată cu preţul li¬bertăţii, iar relaţia serveşte întîrzierii sau distrugerii dezvoltă¬rii spirituale a partenerilor. Iarăşi şi iarăşi le spunem cupluri¬lor care vin la noi: „O căsnicie bună nu poate exista decît între doi oameni puternici şi independenţi.”
Dependenţa pasivă îşi are originea în lipsa iubirii. Senti¬mentul interior de gol de care suferă oamenii dependenţi pa¬siv este un rezultat direct al eşecului părinţilor lor de a răs¬punde nevoii lor de afecţiune, atenţie şi grijă din copilărie. în primul capitol s-a menţionat faptul că acei copii care sînt iu¬biţi şi îngrijiţi cu o anumită consencvenţă intră în perioada adultă cu un adînc sentiment că sînt demni de iubit şi valo¬roşi şi astfel că vor fi iubiţi atîta timp cît rămîn cu adevărat ei înşişi. Copiii care cresc într-o atmosferă în care lipseşte dra¬gostea şi grija pentru ei sau acestea le sînt acordate cu groso¬lană inconsecvenţă intră în perioada adultă fără nici un sen¬timent de securitate interioară. Mai degrabă, ei au o senzaţie interioară de insecuritate, un sentiment de felul „Nu am des¬tul”, au senzaţia că lumea este plină de neprevăzut şi nu are nimic de dăruit, dar şi îndoiala că ei înşişi ar fi demni de a fi iubiţi şi valoroşi. Nu este de mirare atunci că simt nevoia de a scotoci după iubire, grijă şi atenţie oriunde cred că ar putea da de ele şi, odată ce le-au găsit, se agaţă de acestea cu dispe¬rare, fapt care-i conduce spre un comportament lipsit de iubi¬re, care manipulează, machiavelic şi care distruge relaţia pe care vor să o păstreze. Aşa cum am mai indicat în capitolul anterior, dragostea şi disciplina merg mînă în mînă, astfel în¬cît părinţii neiubitori, care nu au grijă de copiii lor, sînt oa¬meni cărora le lipseşte disciplina, iar cînd eşuează în a le oferi copiilor senzaţia că sînt iubiţi, eşuează şi în a le oferi capaci¬tatea de a se autodisciplina. Astfel, excesiva dependenţă a in¬divizilor dependenţi pasiv este doar principala manifestare a tulburării lor de personalitate. Oamenilor dependenţi pasiv le lipseşte disciplina de sine. Ei nu sînt dispuşi sau nu sînt în stare să amîne răsplata în foamea lor de atenţie din partea ce¬lorlalţi, în disperarea de a forma şi de a păstra ataşamentul, ei îşi părăsesc orice urmă de onestitate. Se agaţă de relaţiile uzate cînd ar trebui să renunţe la ele. Foarte important, le lip¬seşte un simţ al responsabilităţii faţă de ei înşişi. Privesc pa-
J
94
Iubirea
siv la ceilalţi, deseori chiar la copiii lor, ca sursă a fericirii şi împlinirii lor şi, astfel, atunci cînd nu se simt fericiţi sau îm¬pliniţi simt că ceilalţi sînt responsabili. Prin urmare, sînt me¬reu furioşi datorită faptului că se simt mereu lăsaţi la o parte de ceilalţi, care, în realitate, nu ar putea satisface niciodată toate nevoile lor şi să-i „facă” fericiţi. Am un coleg care le spune deseori oamenilor: „Uite ce e, să te laşi pe tine însuţi să devii dependent de o altă persoană este cel mai rău lucru pe care poţi să ţi-1 faci. E mai bine să fii dependent de heroină. Atîta timp cît ai provizii suficiente, heroina nu te dezamăgeş¬te; dacă o iei, te va face întotdeauna fericit. Dar dacă aştepţi de la o altă persoană să te facă fericit, vei fi mereu dezamă¬git.” De fapt, nu este accidental faptul că tulburarea cea mai obişnuită pe care o manifestă oamenii dependenţi pasiv este dependenţa de droguri şi alcool. Ei au o personalitate „vi¬cioasă”, îşi fac din relaţia cu alţi oameni un viciu, îi exploatea¬ză şi îi seacă, iar cînd nu mai există cineva de exploatat se în¬torc deseori spre sticlă, seringă sau ţigară, ca un substitut pentru oameni.
în rezumat, dependenţa poate părea iubire pentru că este o forţă care îi face pe oameni să se ataşeze unul de altul cu disperare. Dar în realitate nu este iubire; este o formă de an-ti-iubire. Ea îşi are originea în eşecul părinţilor de a-şi iubi co¬pilul, iar dependenţa pasivă perpetuează eşecul. Ea caută să primească mai degrabă decît să dea. Alimentează mai degra¬bă infantilismul decît dezvoltarea. Lucrează mai degrabă pentru a închide în cuşcă şi a constrînge decît să elibereze. în ultimă instanţă, mai degrabă distruge relaţiile decît să le con¬struiască şi mai degrabă distruge oamenii decît să-i constru¬iască.
Investire fără iubire

Unul dintre aspectele dependenţei îl reprezintă faptul că ea nu este preocupată de dezvoltarea spirituală. Oamenii de¬pendenţi sînt interesaţi de propria lor hrănire, dar nu de mai mult; ei vor să se umple, ei doresc să fie fericiţi; nu doresc nici să crească spiritual, nici nu tolerează nefericirea, singurătatea şi suferinţa implicate în dezvoltarea lor. Oamenilor depen-
INVESTIRE FĂRĂ IUBIRE
95
denţi nu le pasă nici de dezvoltarea spirituală a altora, obiect al dependenţei lor; nu le pasă de ceilalţi decît în măsura în care sînt acolo pentru a le satisface dorinţele. Dependenţa este doar una dintre formele de comportament în care preocupa¬rea pentru dezvoltare spirituală lipseşte şi pe care în mod in¬corect o numim „iubire”. Vom lua acum în considerare alte astfel de forme şi sperăm să demonstrăm din nou că iubirea nu este niciodată nutrire sau investire fără legătură cu creşterea spirituală.
Deseori spunem despre oameni că iubesc obiecte inanima¬te sau diferite activităţi. Spunem, de pildă: „El iubeşte banii” sau „El iubeşte puterea” sau „El îşi iubeşte grădina” sau „El iubeşte jocul de golf.” Fără îndoială, un individ îşi poate ex¬tinde mult peste obişnuit limitele personale, lucrînd şaizeci, şaptezeci, optzeci de ore pe săptămînă pentru a dobîndi bo¬găţie sau putere. Totuşi, în ciuda extinderii averii sau a influ¬enţei, acumularea poate să nu însemne o lărgire a sinelui, într-adevăr, de multe ori se poate să spunem despre un „grangur” ajuns astfel prin puterile sale: „Este un om mic, meschin şi mărginit.” Deşi vorbim despre cît de mult iubeşte el banii sau puterea, nu îl percepem şi ca fiind un om iubitor. De ce se întîmplă astfel? Pentru că bogăţia sau puterea au de¬venit pentru aceşti oameni mai degrabă scopuri în sine decît mijloace pentru un scop spiritual. Singurul scop adevărat al iubirii este creşterea spirituală sau evoluţia umană.
Hobby-urile sînt activităţi care hrănesc şinele. Iubindu-ne pe noi înşine — adică hrănindu-ne pe noi înşine cu scopul de a ne dezvolta spiritual — avem nevoie să ne oferim singuri tot felul de lucruri care nu sînt în mod direct spirituale. Pen¬tru a hrăni spiritul, trupul trebuie de asemenea hrănit. Avem nevoie de mîncare şi adăpost. Indiferent de cît de devotaţi sîntem dezvoltării spirituale, avem nevoie de odihnă şi rela¬xare, exerciţiu şi distracţie. Sfinţii mai trebuie să şi doarmă şi chiar profeţii trebuie să se joace. Astfel, hobby-urile pot fi un mijloc prin care să ne iubim pe noi înşine. Dar hobby-ul ajunge un scop în sine atunci cînd mai curînd devine un substitut decît un mijloc de dezvoltare de sine. Uneori, tocmai pentru că reprezintă un substitut pentru dezvoltarea de sine ele ajung atît de populare. La cursurile de golf, de exemplu, pot fi întîlniţi bărbaţi şi femei agitaţi, al căror scop principal în
96
Iubirea
viaţă este de a da lovituri cît mai reuşite atunci cînd joacă. Efortul lor pasionat de a-şi îmbunătăţi capacităţile le serveşte pentru a le da o senzaţie de progres în viaţă şi să-i ajute ast¬fel să ignore realitatea faptului că s-au oprit să progreseze, că au renunţat la efortul de a se îmbunătăţi ca fiinţe umane. Da¬că s-ar iubi mai mult, poate că nu şi-ar permite să fie atît de pasionaţi de un scop atît de puţin profund şi de un viitor atît de îngust.
Pe de altă parte, puterea şi banii pot fi mijloace pentru un scop al iubirii. Cineva, de pildă, se poate zbate pentru a face carieră în politică avînd ca scop principal binele rasei umane. Sau există oameni care pot să adune avere nu de dragul bani¬lor, ci pentru a-şi trimite copiii la colegiu sau pentru a-şi oferi lor înşile timp pentru studiu şi reflecţie, necesare dezvoltării lor spirituale. Aceşti oameni nu iubesc banii şi puterea; ei iu¬besc umanitatea.
în lucrurile pe care le spun aici şi de-a lungul acestui capi¬tol, folosirea de către oameni a cuvîntului „iubire” este atît de generală şi de imprecisă, încît interferează cu semnificaţia pe care i-o dăm noi. Nu am mari aşteptări că limbajul se va schimba în această privinţă. Totuşi, atîta vreme cît vom con¬tinua să folosim cuvîntul „iubire” pentru a descrie relaţiile cu orice este important pentru noi, indiferent în ce lucru am in¬vesti, fără legătură cu calitatea relaţiei, vom continua să avem dificultăţi în a discerne diferenţa dintre înţelept şi nebun, din¬tre bun şi rău, dintre nobil şi ignobil.
Folosind definiţia noastră mai precisă, este clar, de exem¬plu, că nu putem iubi decît oamenii. Şi aceasta pentru că, aşa cum concepem noi lucrurile, doar fiinţele umane posedă un spirit capabil de o dezvoltare substanţială*. Să luăm în consi-
* Recunosc că este posibil ca o astfel de concepţie să fie falsă şi, ca orice există, să posede spirit. Distincţia dintre noi ca fiinţe umane şi diferite de animalele „inferioare”, de plante, de pămîntul şi pietre¬le inanimate este o manifestare a maya, o iluzie, în structura de refe¬rinţă mistică. Există niveluri diferite de înţelegere. în această carte mă ocup de iubire la un anumit nivel de înţelegere. Din păcate, ca¬pacitatea mea de comunicare este inadecvată pentru a cuprinde mai mult decît un singur nivel o dată sau pentru a face mai mult decît a arunca o privire fugară spre un alt nivel decît cel despre care discu¬tăm.
INVESTIRE FĂRĂ IUBIRE
97
derare animalele de casă. „Iubim” cîinele familiei. îl hrănim, îi facem baie, îl pieptănăm şi-1 mîngîiem, îl dresăm şi ne ju¬căm cu el. Cînd este bolnav, se poate să lăsăm totul la o parte şi să alergăm cu el la veterinar. Cînd se pierde sau moare se poate să fim foarte îndureraţi. într-adevăr, pentru unii oa¬meni singuri, fără copii, animalele de casă pot deveni singu¬ra lor raţiune de a trăi. Dacă asta nu e iubire, atunci ce e? Să examinăm însă diferenţele dintre relaţia cu un animal de ca¬să şi aceea cu o fiinţă umană. Mai întîi, comunicarea cu un animal de casă este foarte limitată în comparaţie cu comuni¬carea pe care am putea-o avea cu o fiinţă umană, dacă am lu¬cra pentru aceasta. Noi nu ştim ce gîndeşte animalul nostru de casă. Această lipsă a cunoaşterii ne permite să ne proiec¬tăm în animalele de casă propriile gînduri şi sentimente şi astfel să simţim faţă de ele o apropiere emoţională care s-ar putea să nu corespundă deloc realităţii. în al doilea rînd, sîn-tem mulţumiţi de animalele noastre doar atîta timp cît voin¬ţa lor corespunde cu a noastră. Pe această bază ne alegem animalele de casă, iar dacă voinţa lor nu corespunde semnifi¬cativ cu a noastră, le alungăm. Nu ţinem împrejurul nostru animale care protestează şi se răzbună pe noi. Singura şcoală pe care o facem cu animalele noastre este şcoala obedienţei. Este însă posibil să dorim pentru alţi oameni ca ei să-şi dez¬volte „o cale a lor”; într-adevăr, dorinţa ca ceilalţi să fie dife¬riţi este una dintre caracteristicile iubirii sincere. în final, în relaţiile cu animalele de casă noi căutăm să le cultivăm de¬pendenţa faţă de noi. Nu vrem să crească şi să plece apoi de acasă. Vrem ca ele să rămînă cu noi, dependente şi aproape de sufletul nostru. Apreciem în special ataşamentul faţă de noi mai degrabă decît independenţa lor.
Problema „iubirii” animalelor este foarte importantă, pen¬tru că mulţi, foarte mulţi oameni sînt capabili să „iubească” doar animalele şi sînt incapabili să iubească sincer o fiinţă umană. Un mare număr de soldaţi americani au avut căsăto¬rii idilice cu „mirese de război” din Germania, Italia sau Japo¬nia, cu care nu pot comunica verbal. Dar cînd miresele lor au mvăţat să vorbească englezeşte, căsătoriile au început să slă¬bească. Militarii nu îşi mai puteau proiecta asupra nevestelor Propriile gînduri, sentimente, dorinţe şi scopuri şi nu mai
98
Iubirea
puteau simţi aceeaşi senzaţie de apropiere pe care alţii o simt faţă de un animal de casă. Cînd soţiile lor învaţă limba engle¬ză, bărbaţii încep să-şi dea seama că aceste femei au idei, opi¬nii şi obiective diferite de ale lor. Pe măsură ce se întîmplă acest lucru, iubirea începe să crească pentru unii dintre ei; pentru cei mai mulţi însă ea se sfîrşeşte. Femeia acum elibe¬rată are dreptate să se păzească de bărbatul care cu afecţiune o consideră un animal de casă. El poate fi într-adevăr un in¬divid a cărui afecţiune depinde de faptul că ea este asemeni unui animal de casă, un individ care nu are capacitatea de a respecta forţa, independenţa, individualitatea. Poate că exemplul cel mai trist pentru acest fenomen este numărul mare de femei care nu sînt capabile să-şi iubească copiii decît atunci cînd sînt sugari. Asemenea femei pot fi întîlnite pretu¬tindeni. Ele pot fi mame ideale pînă cînd copilul împlineşte doi ani — infinit de tandre, hrănindu-i cu bucurie la sîn, mîn-gîindu-i şi jucîndu-se cu copilaşii lor, mereu pline de afecţiu¬ne, total dedicate creşterii lor şi extrem de fericite în ipostaza de mame. Apoi, aproape peste noapte, tabloul se schimbă. Imediat ce copilul începe să-şi manifeste propria voinţă — să nu se supună, să se vaiete, să refuze să se joace, cîteodată să nu vrea să fie mîngîiat, să se ataşeze de alţi oameni, să-şi con¬struiască o lume a lui — iubirea mamei se sfîrşeşte. Ea-şi pier¬de interesul faţă de el, investirea, îl percepe doar ca pe o bă¬taie de cap. în acelaşi timp, va simţi o dorinţă copleşitoare de a fi iarăşi însărcinată, să aibă iarăşi un copil, un animal de ca¬să. De obicei, va reuşi să facă asta şi ciclul se va repeta. Dacă nu, va căuta cu aviditate în vecini să aibă grijă de alţi copii mici, în timp ce propriul ei copil, ceva mai mare, nu se va mai bucura de vreo atenţie. Pentru copil, „teribila vîrstă de doi ani” înseamnă nu numai sfîrşitul perioadei de sugar, ci de asemenea sfîrşitul experienţei iubirii din partea mamei. Du¬rerea şi privarea de care au parte sînt evidente pentru oricine în afară de mamă, ocupată acum cu noul sugar. Efectul se ve¬de în tiparul de personalitate depresivă sau de dependenţă pasivă, pe măsură ce copilul se îndreaptă spre vîrsta adultă. Se sugerează aici că „iubirea” de sugari, animale şi chiar de parteneri dependenţi obedienţi este un tipar instinctual de comportament, căruia ar fi potrivit să-i aplicăm termenul de
INVESTIRE FĂRĂ IUBIRE
99
„instinct matern” sau, mai general, de „instinct părintesc”. Putem să legăm acest fapt de comportamentul instinctual al „îndrăgostirii”: nu este vorba de o formă de iubire veritabilă prin aceea că este relativ lipsită de efort şi nu este în totalitate un act de voinţă sau de alegere; ea încurajează supravieţuirea speciei, dar nu este orientată spre îmbunătăţire sau creştere spirituală; este aproape de iubire prin faptul că se îndreaptă către ceilalţi şi serveşte să iniţieze legături interpersonale din care poate apărea dragostea reală; dar pentru a dezvolta o căsnicie sănătoasă şi creatoare, pentru a creşte copii sănătoşi şi dezvoltaţi din punct de vedere spiritual sau pentru a con¬tribui la evoluţia umanităţii este nevoie de mai mult decît atît. Ideea este că nutrirea poate fi şi de obicei trebuie să fie mai mult decît o simplă hrănire şi că nutrirea creşterii spirituale este un proces infinit mai complicat decît cel condus de in¬stincte. Mama menţionată la începutul acestei secţiuni, care nu îşi lăsa fiul să ia autobuzul spre şcoală, este un exemplu. Conducîndu4 cu maşina la şcoală şi de la şcoală acasă ea îl nutrea într-un anumit sens, dar era o nutrire de care nu avea nevoie şi care în mod clar mai degrabă îi dădea înapoi creşte¬rea spirituală. Alte exemple abundă: mame care îşi forţează copiii deja obezi să mănînce, taţi care le cumpără fiilor lor ca-mere întregi de jucării şi fiicelor lor dulapuri întregi de haine; părinţi care nu stabilesc nici o limită şi nu se opun nici unei dorinţe. Dragostea nu înseamnă a da pur şi simplu; ea este o dăruire judicioasă şi, tot aşa, un refuz judicios. Este laudă ju¬dicioasă şi critică judicioasă. Este ceartă, strădanie, confrun¬tare, îndemn, impulsionare şi protecţie, la care se adaugă ali¬nare, toate acestea în mod judicios. înseamnă conducere. Cuvîntul „judicios” înseamnă necesitînd judecată, iar judeca¬ta necesită mai mult decît instinct; necesită un proces bine gîndit şi deseori dureros de luare a deciziilor.

Drumul către tine însuţi – 11


Mitul iubirii romantice

Pentru a fi atît de eficientă în a ne prinde în capcana căsă¬toriei, experienţa îndrăgostirii are probabil printre caracteris¬tici iluzia că va dura pentru totdeauna. Această iluzie este ali¬mentată în cultura noastră de mitul iubirii romantice, care îşi are originea în basmele favorite din copilărie, în care prinţul şi prinţesa, odată uniţi, trăiesc fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Mitul iubirii romantice ne spune că pentru fiecare bărbat tî-năr există o femeie tînără ce i-a fost „hărăzită” şi invers. Mai mult, mitul implică faptul că există doar o singură femeie pentru un bărbat şi acest lucru a fost predestinat de „stele”. Cînd întîlnim o persoană ce ne-a fost destinată, o recunoaş¬tem prin faptul că ne îndrăgostim de ea. Am întîlnit persoa¬na pe care cerurile ne-au destinat-o şi pentru că potrivirea este perfectă, vom fi în stare să ne satisfacem unul altuia toate ne¬voile pentru totdeauna şi astfel vom trăi fericiţi pentru tot¬deauna, în perfectă armonie şi unitate. Vom ajunge totuşi la momentul cînd nu vom mai putea satisface sau înţelege ne¬voile celuilalt, vor apărea fricţiunile, dragostea se va termina Şi ne vom da seama apoi că s-a făcut o greşeală gravă, că nu am citit bine în stele, că nu ne-am prins în acea unică şi per¬fectă potrivire, că lucrul pe care-1 numeam iubire nu era o iu¬bire „adevărată” şi că în această situaţie nu putem face nimic decît să trăim nefericiţi sau să divorţăm.
Deşi în general admit că marile mituri sînt foarte precise tocmai pentru că ele reprezintă şi cuprind mari adevăruri Uruversale (şi vom explora cîteva asemenea mituri mai tîrziu în această carte), mitul iubirii romantice este o minciună sfrun-aţă. Poate că este o minciună necesară, care asigură supravie¬ţuirea speciei prin aceea că încurajează şi validează experien-
82
Iubirea
ţa îndrăgostirii, care ne prinde în capcana căsătoriei. Dar ca psihiatru, deplîng în inima mea aproape zilnic confuzia şi su¬ferinţa îngrozitoare pe care le alimentează acest mit. Milioa¬ne de oameni îşi irosesc cu disperare mari cantităţi de energie în mod inutil, încercînd să facă realitatea vieţii lor conformă cu irealitatea mitului. Doamna A., subjugată în mod absurd de către soţul ei printr-un sentiment de vinovăţie, spune: „Nu mi-am iubit soţul cînd m-am măritat cu el. Am pretins că l-am iubit. Bănuiesc că l-am tras pe sfoară în această privinţă, aşa că n-am nici un drept să mă plîng de el şi îi dau voie să facă orice doreşte.” Domnul B. se lamentează: „Regret că nu m-am căsătorit cu domnişoara C. Cred că am fi putut avea o căsnicie bună. Dar nu m-am simţit îndrăgostit pînă peste urechi de ea, aşa că am presupus că nu ar putea fi persoana potrivi¬tă pentru mine.”
Doamna D., măritată de doi ani, a devenit foarte deprima¬tă, aparent fără motiv, şi a început terapia spunînd: „Nu ştiu ce este greşit. Am tot ce-mi trebuie, inclusiv un mariaj per¬fect.” Doar peste cîteva luni a putut accepta faptul că nu mai era îndrăgostită de soţul ei, însă acest fapt nu însemna că fă¬cuse o greşeală oribilă. Domnul E., de asemenea căsătorit de doi ani, a început să aibă dureri intense de cap seara şi nu pu¬tea crede că ele sînt de natură psihosomatică: „Viaţa mea aca¬să este bună. îmi iubesc soţia la fel de mult ca în ziua în care m-am căsătorit cu ea. Ea este tot ce mi-am dorit vreodată”, spunea el. Dar durerile de cap nu l-au lăsat pînă cînd, un an mai tîrziu, nu a fost în stare să admită: „Mă enervează pînă peste poate felul în care mereu vrea şi vrea şi vrea alte lucruri, fără să ţină cont de salariul meu.” Apoi domnul E. a fost în stare să discute cu soţia lui despre extravaganţa ei. Domnul şi doamna F. recunosc că nu mai sînt îndrăgostiţi unul de altul şi că au început să se facă să se simtă prost unul pe altul prin infidelităţi tacite, fiecare căutînd „iubire adevărată”, fără să-şi dea seama că această recunoaştere ar putea marca începutul unui efort pentru îmbunătăţirea căsniciei, nu pentru ruperea ei. Chiar atunci cînd cuplurile au recunoscut că luna de mie¬re s-a terminat, că între parteneri nu mai există o iubire ro¬mantică şi pot încă să se angajeze în relaţia lor, ei se agaţă totuşi de mit şi încearcă să-şi facă vieţile conforme cu el. „Chiar dacă nu mai sîntem îndrăgostiţi unul de altul, dacă ac-
MITUL IUBIRII ROMANTICE
83
ţionăm cu puterea unei voinţe desăvîrşite ca şi cum am fi în¬drăgostiţi poate că iubirea romantică se va întoarce în vieţile noastre”, gîndesc ei. Cuplurile care fac astfel cîştigă faptul de a fi împreună. Cînd intră într-o terapie de grup pentru cupluri (aceasta este zona în care soţia mea, împreună cu mine şi alţi colegi apropiaţi conducem cele mai serioase consilieri), ei stau împreună, vorbesc unul cu celălalt, îşi apără greşelile unul altuia şi caută să prezinte în faţa restului grupului un front unit, crezînd că această unitate este un semn de sănăta¬te pentru căsnicia lor şi o condiţie necesară pentru îmbunătă¬ţirea ei. Mai devreme sau mai tîrziu, de obicei mai devreme, trebuie să le spunem celor mai multe astfel de cupluri că par¬tenerii sînt prea căsătoriţi, prea îndeaproape cuplaţi şi că au nevoie să stabilească o anumită distanţă psihologică unul fa¬ţă de altul înainte de a putea începe măcar să lucreze con¬structiv la rezolvarea problemelor lor. Uneori este necesar să-i separăm fizic, să-i punem să se aşeze separat unul de ce¬lălalt în cercul grupului. Iarăşi şi iarăşi trebuie să spunem: „John, las-o pe Mary să vorbească pentru ea însăşi” sau: „Mary, John se poate apăra şi singur, e îndeajuns de puternic.” în cele din urmă, dacă urmează terapia, toate cuplurile învaţă că o ade¬vărată acceptare a individualităţii proprii, a individualităţii celuilalt şi a separării lor este singura fundaţie pe care se poa¬te baza o căsnicie adevărată şi pe care se poate dezvolta o iu¬bire reală*.
Mai multe despre graniţele eului
Deşi am proclamat faptul că „îndrăgostirea” este un soi de iluzie care nu reprezintă în nici un caz o iubire reală, aş vrea să inversez lucrurile şi să arăt că îndrăgostirea este în fapt
* Cei care au citit cartea soţilor O’Neil, Open Mariage (Căsnicie deschisă), vor recunoaşte că acest fapt este o trăsătură de bază a unui Mariaj deschis, în opoziţie cu unul închis. Autorii sînt remarcabil de corecţi şi reţinuţi în a face prozeliţi pentru căsnicia deschisă. Munca ^ea cu diferite cupluri m-a condus la concluzia clară că mariajul deschis este singurul fel de mariaj sănătos fără a fi serios distructiv Pentru robusteţea şi dezvoltarea spirituală a partenerilor.
84
Iubirea
foarte, foarte aproape de iubirea reală. într-adevăr, concepţia greşită că îndrăgostirea este un tip de iubire este atît de pu¬ternică anume pentru că ea conţine un sîmbure de adevăr.
Experienţa iubirii reale are de-a face cu graniţele eului, pentru că implică lărgirea limitelor. Limitele cuiva sînt grani¬ţele eului. Cînd ne extindem limitele prin iubire, facem acest lucru îndreptîndu-ne, ca să spunem aşa, către fiinţa iubită, a cărei dezvoltare noi vrem să o hrănim. Pentru a fi în stare să facem aceasta, obiectul iubirii noastre trebuie mai întîi să de¬vină iubit; cu alte cuvinte, trebuie să fim atraşi de el, să inves¬tim şi să ne angajăm faţă de un obiect din afara noastră, din¬colo de graniţele eului. Psihiatrii denumesc acest proces de atracţie şi angajare „investire” în obiectul dorit. Dar atunci cînd investim într-un obiect din afara sau dinăuntrul nostru încorporăm psihologic în noi o reprezentare a obiectului. Să luăm, de exemplu, un om care face grădinărie ca hobby. Este un hobby care aduce satisfacţii şi compensaţii. Omul acela îşi „iubeşte” grădina. Grădina înseamnă mult pentru el. Acest om a investit în grădina sa. O găseşte atractivă, s-a investit pe sine în ea, şi-a luat un angajament faţă de ea — atît de puter¬nic, încît poate sări devreme din pat în fiecare duminică dimi¬neaţa ca să se ducă la ea; ar putea refuza să călătorească de¬parte de ea şi chiar şi-ar putea neglija soţia pentru ea. în procesul investirii şi pentru a-şi hrăni florile şi arbuştii, el în¬vaţă lucruri importante. Ajunge să ştie multe despre grădină¬rit — despre soluri şi fertilizări, sădit şi altoit. Ştie de aseme¬nea multe despre grădina sa — istoria ei, tipurile de flori şi plante, felul cum e alcătuită, problemele şi chiar viitorul ei. în ciuda faptului că grădina există în afara lui, prin investire ea ajunge de asemenea să existe şi în interiorul lui. Cunoaşterea ei şi semnificaţia pe care o are pentru el sînt parte din el, par¬te din identitatea lui, parte din istoria vieţii lui, parte a înţe¬lepciunii lui. Prin iubirea ce i-o poartă şi prin investirea în grădina lui, el a încorporat-o în cel mai real mod în el, iar prin această încorporare şinele său s-a lărgit, graniţele eului său s-au extins.
în decursul multor ani de iubire, de extindere a limitelor datorită investirii, se creează o lărgire a sinelui, graduală dar progresivă, o încorporare a lumii din afară înăuntru şi o dez¬voltare, o subţiere şi o slăbire a graniţelor eului. In acest fel,
MAI MULTE DESPRE GRANIŢELE EULUI
85
cu cît ne extindem mai mult pe noi înşine, cu atît iubim mai mult, cu atît mai mult se estompează distincţia dintre sine şi lume. Devenim una cu lumea. Şi pe măsură ce graniţele eului devin mai estompate şi mai slabe, începem să experimentăm din ce în ce mai mult acelaşi sentiment al extazului pe care îl aveam atunci cînd graniţele eului erau într-un relativ colaps, cînd ne „îndrăgosteam”. Doar că în loc de o unire temporară şi nerealistă cu un singur obiect ne unim cu adevărat şi per¬manent cu o parte din lume. Se poate stabili o „uniune mistică” cu întreaga lume. Sentimentul de extaz şi beatitudine asociat acestei uniuni, deşi poate mai blînd şi mai puţin dramatic de-cît cel asociat cu îndrăgostirea, este mult mai stabil, durează mai mult şi, în ultimă instanţă, e mai plin de satisfacţii. Este diferenţa între experienţa vîrfului, ipostaziată de îndrăgosti¬re, şi ceea ce Abraham Maslow numeşte „experienţa platou¬lui”*. Aici, înălţimile nu sînt atinse brusc şi apoi pierdute; ele sînt atinse pentru totdeauna.
Se înţelege clar şi în mod general că activitatea sexuală şi iubirea, deşi ar putea apărea simultan, deseori sînt disociate, deoarece sînt fenomene fundamental separate. în sine, a face dragoste nu este un act de iubire. Experienţa unei relaţii se¬xuale şi, în particular, orgasmul (chiar şi în masturbare) sînt, într-un grad mai mare sau mai mic, o experienţă a colapsului graniţelor eului şi a atingerii extazului. Tocmai din cauza co¬lapsului graniţelor eului strigăm în momentul climaxului: „Te iubesc” sau „Oh, Doamne” unei prostituate faţă de care, pes¬te cîteva momente, după ce graniţele eului şi-au revenit, poa¬te că nu mai simţim nici o urmă de afecţiune, nu ne place de¬loc şi nu simţim că ar trebui să investim în ea. Aceasta nu înseamnă că extazul experienţei orgasmice nu poate fi înălţat în împărtăşirea lui cu fiinţa iubită. Dar chiar şi fără partene¬rul iubit sau chiar fără partener colapsul graniţelor eului ce apare în conjuncţie cu orgasmul poate fi total; pentru o secun¬dă, putem uita cu totul cine sîntem, să pierdem orice urmă de sine, să fim pierduţi în timp şi spaţiu, să fim în afara noastră, transportaţi. Putem deveni una cu universul. însă doar pen¬tru o secundă.
* Religions, Valnes, and Peak-Experiences (Religii, valori şi expe¬rienţele vîrfului), prefaţă, Viking, New York, 1970.
86
Iubirea
Descriind starea prelungită de a fi „una cu universul” aso¬ciată iubirii adevărate comparată cu starea de moment a or¬gasmului am folosit cuvintele „uniune mistică”. Misticismul constă în esenţă în credinţa că realitatea este unicitate. Mis¬ticii cu cel mai clar limbaj cred că percepţia noastră comună asupra universului ca fiind compus dintr-o multitudine de obiecte distincte — stele, planete, arbori, păsări, case, noi în¬şine —, separate toate unele de altele, este o percepţie greşi¬tă, o iluzie. Acestei concepţii greşite a tuturor, acestei lumi iluzorii pe care cei mai mulţi dintre noi o cred reală, hinduşii şi budiştii îi spun „Maya”. Ei şi alţi mistici susţin că adevăra¬ta realitate poate fi cunoscută doar experimentînd unitatea printr-o renunţare la graniţele eului. Este imposibil să vezi cu adevărat unitatea universului atîta vreme cît continui să te vezi pe tine ca un obiect distinct, separat şi diferit de restul universului în orice fel, formă sau configuraţie. Hinduşii şi budiştii susţin frecvent că copilul, înainte de a-şi dezvolta graniţele eului, cunoaşte realitatea într-alt fel decît adulţii. Unii sugerează chiar că drumul către iluminare sau aflarea unităţii realităţii cere ca noi să regresăm sau să ne transfor¬măm în copii. Aceasta poate fi o doctrină periculoasă şi ten¬tantă pentru unii adolescenţi şi tineri adulţi, care nu sînt pre¬gătiţi să-şi asume responsabilităţile ce le par înfricoşătoare şi copleşitoare, cerinţe care le depăşesc capacităţile. „Nu trebuie să trec prin toate acestea”, ar putea gîndi o astfel de persoa¬nă. „Pot să abandonez încercarea de a fi adult şi să mă retrag din faţa cerinţelor de adult în starea de sfinţenie.” Dar acţio-nînd astfel, dobîndeşte mai degrabă schizofrenie decît sfinţe¬nie.
Mulţi mistici înţeleg adevărul ce a fost dezvoltat la sfîrşi-tul discuţiei despre disciplină: că trebuie să dobîndim sau să posedăm un lucru înainte de a putea renunţa la el şi să ne menţinem în acelaşi timp competenţa şi sănătatea. Copilul lipsit de graniţele eului poate fi într-un contact mai strîns cu realitatea decît părinţii lui, dar e incapabil să supravieţuiască fără grija pe care i-o poartă părinţii şi este incapabil să-şi co¬munice înţelepciunea. Drumul spre sfinţenie trece prin matu-ritate. Nu există scurtături sau drumuri mai uşoare. Graniţele eului trebuie întărite înainte de a fi slăbite. Trebuie instaurată o identitate cu sine înainte ca omul să o poată transcende.
MAI MULTE DESPRE GRANIŢELE EULUI
87
Trebuie ca omul să-şi găsească şinele înainte de a şi-1 putea pierde. Temporara eliberare de graniţele eului asociată cu în¬drăgostirea, cu relaţiile sexuale sau cu folosirea unor droguri psihoactive ne poate furniza o privire fugară asupra Nirva-nei, dar nu Nirvana însăşi. Aceasta este una din tezele acestei cărţi, şi anume că Nirvana sau iluminarea ultimă sau adevă¬rata dezvoltare spirituală poate fi obţinută doar printr-un exerciţiu persistent al iubirii adevărate.
Rezumînd, temporara dispariţie a graniţelor eului datora¬tă îndrăgostirii şi relaţiilor sexuale nu doar că ne determină să ne luăm angajamente faţă de alţi oameni, de la care poate începe iubirea adevărată, dar ne dă şi o idee despre (şi prin aceasta un imbold) extazul mistic ce durează şi poate fi al nostru în tot timpul unei vieţi de iubire. Tot aşa, deşi îndră¬gostirea nu este ea însăşi iubire, este totuşi o parte dintr-un plan măreţ şi misterios al iubirii.

Drumul către tine însuţi – 10


IUBIREA

Iubirea definită
Disciplina, aşa cum s-a sugerat, reprezintă mijlocul evolu¬ţiei spirituale umane. Acest capitol va examina ce stă în spa¬tele disciplinei, ce procură mobiluri şi energie pentru discipli¬nă. Această forţă, cred eu, este iubirea. Sînt foarte conştient de faptul că, încercînd să examinăm iubirea, vom începe să ne jucăm cu mistere. în sens propriu, vom încerca să examinăm ceea ce nu poate fi examinat şi să cunoaştem ceea ce nu poa¬te fi cunoscut. Iubirea este prea mare, prea adîncă pentru a fi vreodată înţeleasă cu totul, măsurată sau limitată de mecan¬ismul cuvintelor. Nu aş scrie aceste lucruri dacă nu aş crede că această încercare are o oarecare valoare, însă doar una rel¬ativă, şi încep ştiind că încercarea va fi în unele privinţe ina¬decvată.
O dovadă a misterioasei naturi a iubirii este aceea că ni¬meni nu a putut vreodată, după ştiinţa mea, să dea o defini¬ţie cu adevărat satisfăcătoare a iubirii. într-un efort de a o ex¬plica, iubirea a fost divizată în diferite categorii: eros, philia, agape; iubire perfectă şi iubire imperfectă şi aşa mai departe. Eu voi da o singură definiţie a iubirii, conştient fiind totuşi că ea e mai mult sau mai puţin inadecvată. Definesc astfel iubi¬rea: voinţa de a-ţi extinde şinele în scopul de a nutri creşterea spirituală proprie sau a altuia.
De la început aş vrea să comentez pe scurt această defini¬ţie, înainte de a continua cu o expunere mai elaborată. Mai în-tîi, s-ar putea observa că este o definiţie teleologică: compor¬tamentul este definit în termeni de scop sau finalitate, care, în acest caz, este reprezentată de creşterea spirituală. Oamenii de ştiinţă înclină să considere definiţiile teleologice suspecte
IUBIREA DEFINITĂ
73
şi poate aşa o vor considera şi pe aceasta. Dar eu nu am ajuns la ea printr-un proces de gîndire teleologic. Am ajuns la ea prin observaţii în practica mea clinică psihiatrică (care inclu¬de auto-observaţia), în care definiţia iubirii este ceva foarte important. Acest lucru se întîmplă pentru că pacienţii sînt în general foarte confuzi în ceea ce priveşte natura iubirii. De exemplu, un tînăr timid mi-a spus: „Mama mă iubeşte atît de mult, încît nu mă lasă să merg la şcoală cu autobuzul şcolii pî-nă cînd nu voi ajunge în clasele mari de liceu. Nici dacă o rog să mă lase! Bănuiesc că îi e frică să nu fiu rănit, aşa că mă du¬ce şi mă aduce ea cu maşina de la şcoală în fiecare zi, şi îi e foarte greu. Ea mă iubeşte foarte tare.” în tratamentul timidi¬tăţii acestui tînăr a fost necesar, ca în multe alte cazuri, să-i arăt că mama lui s-ar fi putut să fie motivată şi de altceva în afară de iubire şi că ceea ce pare uneori să fie iubire nu este deloc aşa. în afară de astfel de experienţe, am acumulat şi un număr de exemple pentru ceea ce pare a fi un act de iubire şi pentru ceea ce nu pare a fi un act de iubire. Una dintre trăsă¬turile majore care fac distincţia între cele două pare a fi sco¬pul conştient sau inconştient din mintea celui ce iubeşte sau nu iubeşte.
în al doilea rînd, se poate observa că iubirea definită ast¬fel este un straniu proces circular. Pentru că procesul de extindere de sine este un proces de evoluţie. Cînd cineva şi-a exins cu succes limitele, a pătruns într-o stare mai avansată a fiinţei. Astfel, actul de iubire este un act de evoluţie a sinelui, chiar dacă scopul este dezvoltarea celuilalt. Prin această în¬dreptare spre evoluţie evoluăm noi.
în al treilea rînd, definiţia unitară a iubirii include iubirea de sine laolaltă cu iubirea de celălalt. Pentru că eu sînt om şi tu eşti de asemenea om, a iubi oamenii înseamnă în egală mă¬sură a mă iubi pe mine şi pe tine. A fi dedicat creşterii spiri¬tuale a oamenilor înseamnă a fi dedicat rasei din care facem parte, iar acest lucru înseamnă a mă dedica propriei mele dezvoltări ca şi dezvoltării „celorlalţi”. într-adevăr, aşa cum s-a mai subliniat, nu sîntem capabili să-i iubim pe ceilalţi pî-nă cînd nu ne putem iubi pe noi înşine, tot aşa cum sîntem in¬capabili să ne disciplinăm copiii pînă cînd nu sîntem capabili să ne autodisciplinăm. Este imposibil în realitate să abando-
74
Iubirea
năm propria creştere spirituală în favoarea alteia. Nu putem abandona autodisciplina şi să fim în acelaşi timp disciplinaţi în grija pe care o avem pentru altul. Nu putem fi o sursă de putere pînă cînd nu ne hrănim propria putere. Pe măsură ce înaintăm în explorarea naturii iubirii, cred că va deveni clar că iubirea de sine şi iubirea de ceilalţi merg mînă în mînă şi că în ultimă instanţă sînt indiscernabile. în al patrulea rînd, actul de lărgire a limitelor cuiva implică efort. Limitele se extind doar depăşindu-le, iar depăşirea lor cere efort. Cînd iubim pe cineva, iubirea noastră se demonstrează sau devine reală doar prin străduinţă — prin faptul că pentru cineva (sau pentru noi înşine) facem un pas în plus sau mergem în¬că o milă. Iubirea nu este lipsită de efort. Dimpotrivă, iubirea este efort.
în cele din urmă, prin folosirea cuvîntului „voinţă” am în¬cercat să depăşesc distincţia dintre dorinţă şi acţiune. Dorin¬ţa nu înseamnă în mod necesar transformarea în acţiune. Vo¬inţa este o dorinţă care are o intensitate suficientă pentru a fi tradusă în acţiune. Diferenţa între cele două este egală cu di¬ferenţa dintre a spune: „Aş vrea să mă duc să înot diseară” şi „Mă voi duce să înot diseară.” Oricine, în cultura noastră, do¬reşte într-o anume măsură să iubească, totuşi mulţi dintre noi nu iubim în realitate. Prin urmare, voi conchide că dorinţa de a iubi nu este prin sine iubire. Iubirea există în măsura faptelor. Iubirea este un act de voinţă — adică atît o intenţie, cît şi o acţiune. Voinţa implică faptul de a alege. Nu sîntem obligaţi să iubim. Alegem să iubim. Indiferent cît am putea crede noi că iubim, dacă nu iubim în fapt este pentru că am ales să nu iubim şi astfel nu iubim în ciuda bunelor noastre intenţii. Pe de altă parte, ori de cîte ori ne străduim în realitate să ne dezvoltăm spiritual, o facem pentru că aşa am ales să fa¬cem. Alegerea de a iubi a fost făcută.
Aşa cum am mai spus, pacienţii care vin la psihoterapie sînt mai mult sau mai puţin confuzi cu privire la natura iubi¬rii. Acest lucru se întîmplă din cauză că în faţa misterului iu¬birii abundă concepţiile greşite. Deşi această carte nu îi răpeş¬te iubirii misterul, sper că ea va clarifica lucrurile suficient pentru a îndepărta concepţiile greşite, care cauzează suferin¬ţă nu doar pacienţilor, ci tuturor oamenilor care încearcă să
IUBIREA DEFINITA
75
găsească un sens propriilor lor experienţe. Unele dintre aceste suferinţe nu mi se par a fi necesare, deoarece popularelor concepţii greşite le poate fi scăzută popularitatea prin învăţa¬rea unei definiţii mai precise a iubirii. Am ales astfel să încep explorarea naturii iubirii examinînd ceea ce nu este iubirea.
„îndrăgostirea”

Dintre toate concepţiile greşite despre iubire, cea mai pu¬ternică şi mai răspîndită este credinţa că „îndrăgostirea” este iubire sau cel puţin una dintre manifestările iubirii. Este o concepţie greşită plină de forţă, pentru că a te îndrăgosti este o experienţă subiectivă resimţită puternic ca experienţă a iu¬birii. Cînd o persoană se îndrăgosteşte, ceea ce el sau ea sim¬te cu siguranţă este „O iubesc” sau „îl iubesc”. Dar imediat apar două probleme. Prima este aceea că experienţa îndră¬gostirii este o experienţă erotică specifică, legată de sex. Nu ne îndrăgostim de copiii noştri, deşi s-ar putea să-i iubim foarte profund. Nu ne îndrăgostim de prietenii noştri de ace¬laşi sex — în afară de situaţia în care sîntem orientaţi spre ho¬mosexualitate —, deşi se poate să ne pese de ei foarte mult. Sîntem îndrăgostiţi doar cînd sîntem conştient sau incon¬ştient motivaţi sexual. Cea de-a doua problemă este aceea că experienţa îndrăgostirii este invariabil una temporară. Nu contează de cine ne îndrăgostim, mai devreme sau mai tîrziu îndrăgostirea se termină dacă relaţia durează îndeajuns de mult. Aceasta nu înseamnă că invariabil încetăm să mai iu¬bim persoana de care ne-am îndrăgostit. înseamnă însă că sentimentul extatic al iubirii care a caracterizat experienţa în¬drăgostirii trece întotdeauna. Luna de miere se sfîrşeşte întot¬deauna. Bobocul romantismului se ofileşte întotdeauna.
Pentru a înţelege natura fenomenului îndrăgostirii şi ine¬vitabilitatea sfîrşitului ei este necesar să examinăm natura a ceea ce psihiatrii numesc graniţele eului. Din ceea ce putem deduce din probe indirecte, se pare că nou-născutul nu dis-ttfige în primele luni de viaţă între sine şi restul universului. Cînd îşi mişcă mîinile şi picioarele, lumea este cea care se mişcă. Cînd îi e foame, lumii îi este foame. Cînd vede mişcă-
76
Iubirea
rile mamei sale e ca şi cum s-ar mişca el însuşi. Cînd mama îi cîntă, copilul nu ştie că el însuşi nu scoate nici un sunet. Nu poate distinge între sine, leagăn, cameră şi părinţii lui. Ceea ce e animat şi ceea ce e inanimat e unul şi acelaşi lucru. Nu există nici măcar distincţia între eu şi tu. El şi lumea sînt unul şi acelaşi lucru. Nu există graniţe sau separări. Nu există identitate.
Dar acumulînd experienţe, copilul începe să aibă expe¬rienţa de sine — ca entitate separată de restul lumii. Cînd îi este foame, mama nu apare întotdeauna ca să-1 hrănească. Cînd e jucăuş, mama nu vrea întotdeauna să se joace cu el. Co¬pilul are atunci experienţa că dorinţele sale nu sînt comenzi adresate mamei. Ele vor fi experimentate ca fiind ceva sepa¬rat de comportamentul mamei. începe să se dezvolte un sen¬timent al „eului”. Interacţiunea dintre copilul sugar şi mamă se crede că reprezintă fundamentul pe care începe să se dez¬volte sentimentul identităţii copilului. S-a observat că atunci cînd interacţiunea dintre copil şi mamă este grav perturbată — de exemplu, atunci cînd nu mai există mamă sau un sub¬stitut satisfăcător de mamă sau cînd din cauza unei boli psi¬hice mamei nu îi pasă sau nu este interesată de copil — suga¬rul creşte ajungînd un copil sau un adult al cărui sentiment de identitate este grav deteriorat în multe aspecte fundamen¬tale.
Pe măsură ce sugarul îşi dă seama că voinţa sa este a sa proprie şi nu a universului, începe să facă alte distincţii între sine şi lume. Cînd doreşte mişcare, braţele sale sînt cele care se mişcă, nu leagănul, nu tavanul. Astfel, copilul învaţă că braţele sale şi voinţa sa sînt legate între ele şi, prin urmare, braţele lui sînt ale lui şi nu ale altcuiva. în acest fel, în timpul primului an de viaţă, învăţăm lucruri fundamentale despre cine sîntem şi cine nu sîntem, ce sîntem şi ce nu sîntem. La sfîrşitul primului an, ştim că acesta este braţul meu, piciorul meu, capul meu, limba mea, ochii mei şi chiar că aceasta este perspectiva din care văd eu, vocea mea, gîndurile mele, du¬rerea mea de stomac, sentimentul meu. Ne cunoaştem mări¬mea şi limitele fizice. Aceste limite sînt graniţele noastre. Cu¬noaşterea acestor limite în mintea noastră este ceea ce numim graniţele eului.
„ÎNDRĂGOSTIREA’
77
Dezvoltarea graniţelor eului este un proces care continuă de-a lungul copilăriei, adolescenţei şi chiar la maturitate, dar graniţele ce se stabilesc mai tîrziu sînt de natură mai mult psi¬hică decît fizică. De exemplu, vîrsta cuprinsă între doi şi trei ani este o perioadă în care de obicei copilul ajunge să-şi dea seama de limitele puterii lui. Deşi înainte copilul a învăţat că dorinţele sale nu sînt comenzi pentru mama lui, el se agaţă totuşi de posibilitatea ca aceste dorinţe să fie totuşi comenzi pentru mamă şi de sentimentul că dorinţele lui ar trebui să fie comenzi. Acest lucru se întîmplă din cauza speranţei şi a sen¬timentului pe care le are un copil de doi ani ce încearcă să ac¬ţioneze ca un tiran sau autocrat, vrînd să dea ordine părinţi¬lor săi, rudelor şi animalelor de casă, ca şi cum toţi ar fi înrolaţi în propria lui armată, răspunzînd cu regală mînie cînd ei nu fac ceea ce li se dictează. De aceea părinţii vorbesc despre aceşti ani ca despre „anii groaznici”. La trei ani, copi¬lul a devenit, de obicei, mai maleabil şi mai cuminţit, ca rezul¬tat al acceptării realităţii că puterea sa este relativă. Totuşi, posibilitatea omnipotenţei este un vis atît de dulce, încît nu poate renunţa la el chiar după mai mulţi ani de foarte dure¬roasă confruntare cu propria-i lipsă de putere. Deşi copilul de trei ani a început să accepte realitatea graniţelor puterii sale, va continua să intre cîteodată în următorii ani într-o lume a fanteziei, în care posibilitatea omnipotenţei există încă. Aceasta este lumea lui Superman sau a lui Captain Marvel. încet, încet chiar şi super-eroii sînt lăsaţi la o parte şi pînă la vîrsta adolescenţei medii tinerii ajung să ştie că sînt indivizi constrînşi de graniţele trupului lor şi de limitele puterii lor, fiecare fiind un organism relativ fragil şi slab, existînd doar în cooperare cu un grup de alte organisme asemănătoare în ceea ce se numeşte societate. în cadrul acestui grup, ei nu sînt în mod particular distincţi unul de altul, fiind totuşi izolaţi de ceilalţi prin identităţile lor particulare, graniţele şi limitele lor.
înăuntrul acestor graniţe este singurătate. Unii oameni — m special cei pe care psihiatrii îi numesc schizoizi —, din cau¬za unor experienţe neplăcute, traumatizante din copilărie, percep lumea din afara lor ca iremediabil periculoasă, ostilă, confuză şi dăunătoare. Astfel de oameni simt că graniţele lor sînt protectoare, asigurîndu-le confort şi îşi găsesc siguranţa
78
Iubirea
în singurătatea lor. Dar mulţi dintre noi resimt singurătatea ca pe ceva dureros şi se zbat să scape din spatele zidurilor identităţilor individuale spre o stare în care să poată fi mai uniţi cu lumea din afară. Experienţa îndrăgostirii ne permite o astfel de scăpare — temporară. Esenţa fenomenului îndră¬gostirii constă într-un colaps brusc al unei zone a graniţelor eului individual, permiţînd cuiva să-şi unească identitatea cu cea a unei alte persoane. Brusca eliberare a lui însuşi de el în¬suşi, exploziva revărsare spre fiinţa iubită şi curmarea dra¬matică a singurătăţii ce acompaniază acest colaps al graniţe¬lor eului sînt resimţite de cei mai mulţi dintre noi ca extatice. Noi şi fiinţa iubită sîntem unul şi acelaşi lucru! Singurătatea nu mai există!
în unele aspecte (dar cu siguranţă nu în toate) actul îndră¬gostirii este un act de regresiune. Experienţa unirii cu fiinţa iubită este un ecou al timpului cînd eram uniţi cu mamele noastre. De-a lungul acestei uniri re-experimentăm sentimen¬tul de omnipotenţă la care renunţasem odată cu ieşirea din copilărie. Toate lucrurile par posibile! Uniţi cu fiinţa iubită, simţim că putem cuceri toate obstacolele. Credem că forţa iu¬birii noastre va face ca forţele opuse să se încline supuse sau să se retragă în întuneric. Toate problemele vor fi depăşite. Viitorul va fi luminos. Irealitatea acestor sentimente din peri¬oada în care sîntem îndrăgostiţi este în esenţă aceeaşi cu irea¬litatea sentimentelor unui copil de doi ani care se simte rege¬le familiei şi al lumii, cu puteri nelimitate.
Tot aşa cum realitatea intervine în fanteziile de omnipo¬tenţă ale unui copil de doi ani, la fel intervine şi în fantastica uniune a cuplului de îndrăgostiţi. Mai devreme sau mai tîr-ziu, ca răspuns la problemele veţii de zi cu zi, individul se afirmă din nou. El vrea să facă sex, ea nu vrea. Ea vrea să meargă la film, el nu vrea. El vrea să depună bani la bancă, ea vrea o maşină de spălat vase. Ea vrea să vorbească despe sluj¬ba ei, el vrea să vorbească despre a lui. Ei nu-i plac prietenii lui, lui nu-i plac prietenii ei. Aşa că amîndoi, fiecare în intimi¬tatea inimii lui, încep să realizeze că nu sînt una cu fiinţa iu¬bită, care de altfel va avea propriile ei dorinţe, gusturi, preju-decăţi şi program, diferite de ale altcuiva. Una cîte una, gradual sau brusc, graniţele eului îşi reiau locul; încet, încet
„ÎNDRĂGOSTIREA’
79
sau brusc îndrăgostirea se sfîrşeşte. Cei doi sînt iarăşi indivi¬dualităţi separate. în acest punct, ei încep fie să dizolve legă¬turile relaţiei lor, fie să iniţieze o operă de iubire reală.
Modul în care eu folosesc cuvîntul „real” implică ideea că sentimentul de a iubi din îndrăgostire este fals — că percep¬ţia aceasta subiectivă de iubire este iluzorie. întreaga elabora¬re a ideii de iubire reală va fi prezentată mai tîrziu în acest capitol. Totuşi, spunînd că atunci cînd se termină cu îndră¬gostirea partenerii unui cuplu ar putea să se iubească cu ade¬vărat, vreau de asemenea să spun că iubirea adevărată nu îşi are rădăcinile în sentimentul de iubire. Dimpotrivă, iubirea reală apare deseori într-un context în care sentimentul iubirii lipseşte, cînd acţionăm cu iubire în ciuda faptului că nu sim¬ţim că iubim. Presupunînd că definiţia iubirii cu care am în¬ceput este adevărată, experienţa „îndrăgostirii” nu este iubi¬re reală din mai multe motive.
îndrăgostirea nu este un act al voinţei. Nu este o alegere conştientă. Oricît de deschişi am fi la această experienţă sau oricît de dornici să o trăim, s-ar putea să nu avem parte de ea. Dimpotrivă, experienţa aceasta ne poate captiva atunci cînd noi categoric nu o căutăm, cînd e nepotrivită sau indezirabi¬lă. E la fel de probabil să ne îndrăgostim de cineva cu care în mod evident nu ne potrivim ca şi de cineva mai potrivit. în¬tr-adevăr, se poate ca nici măcar să nu ne placă sau să nu ad¬mirăm obiectul pasiunii noastre, şi totuşi, oricît am încerca, se poate să nu putem să ne îndrăgostim de o persoană căreia îi purtăm un adînc respect şi cu care o relaţie profundă ar fi în multe privinţe dezirabilă. Aceasta nu înseamnă că experienţa îndrăgostirii e imună la disciplină. Psihiatrii, de exemplu, de¬seori se îndrăgostesc de pacienţii lor şi, la fel, pacienţii se în¬drăgostesc de psihiatrii lor, totuşi, din cauza datoriei faţă de pacient şi a rolului lor, ei pot de obicei să evite colapsul gra¬niţelor eului şi să renunţe să vadă în pacient un obiect roman¬tic. Zbaterea şi suferinţa disciplinei implicate pot fi enorme. Dar disciplina şi voinţa pot doar controla experienţa; nu o pot crea. Putem alege felul în care răspundem acestei experienţe a îndrăgostirii, dar nu putem alege experienţa însăşi.
îndrăgostirea nu înseamnă o lărgire a limitelor sau a gra¬niţelor cuiva; înseamnă doar un colaps temporar al lor. Extin-
80
Iubirea
derea limitelor cuiva cere efort; îndrăgostirea nu are nevoie de efort. Indivizii leneşi şi indisciplinaţi au aceleaşi şanse să se îndrăgostească ca şi cei energici şi dedicaţi unui scop. Oda¬tă ce momentul preţios al îndrăgostirii a trecut, iar graniţele au revenit la locul lor, individul poate fi deziluzionat, dar de obicei experienţa nu îi va fi lărgit perspectivele. Cînd limitele sînt extinse sau lărgite, ele tind să rămînă astfel. Iubirea reală este o experienţă de extindere permanentă. îndrăgostirea nu este.
îndrăgostirea are puţin de-a face cu scopul de a ajuta creş¬terea spirituală a cuiva. Dacă avem vreun scop în minte atunci cînd ne îndrăgostim, acela este de a sfîrşi cu singurătatea noastră şi să ne asigurăm poate prin căsătorie de acest rezul¬tat, în mod cert nu ne gîndim la dezvoltarea spirituală. într-a¬devăr, după ce ne-am îndrăgostit şi înainte ca dragostea să se termine, avem senzaţia că am ajuns, că înălţimile au fost atin¬se, că nu mai există nici posibilitatea, nici nevoia de a merge şi mai sus. Nu mai simţim nici o nevoie de a ne dezvolta, sîn-tem perfect mulţumiţi cu ceea ce avem. Spiritul nostru şi-a găsit pacea. Nu simţim nici că fiinţa iubită ar avea nevoie să se dezvolte spiritual. Dimpotrivă, o percepem ca fiind perfec¬tă, ca şi cum ar fi atins perfecţiunea. Dacă vedem defecte în fiinţa iubită, le vom percepe ca insignifiante — doar capricii sau excentricităţi drăguţe, care adaugă culoare şi farmec.
Dacă îndrăgostirea nu este iubire, altceva atunci ce poate fi decît un colaps temporar al limitelor şi al graniţelor? Nu ştiu. Dar specificitatea sexuală a fenomenului mă face să bănuiesc că este vorba despre o componentă instinctuală determinată genetic a comportamentului de împerechere. Cu alte cuvinte, colapsul temporar al graniţelor eului datorat îndrăgostirii re¬prezintă un răspuns stereotip al fiinţei umane la o configura¬ţie de impulsuri sexuale interne şi stimuli sexuali externi, ser¬vind la o creştere a posibilităţii de împerechere şi slujind astfel la supravieţuirea speciei. Spus de-a dreptul, îndrăgosti¬rea este un truc prin care genele păcălesc prin diferite mijloa¬ce mintea raţională sau o prind în capcana mariajului. Dese¬ori, acest truc este deviat într-un fel sau altul, ca atunci cînd impulsurile şi stimulii sînt de natură homosexuală sau cînd alte forţe — interferenţă parentală, boli psihice, responsabili-
„ÎNDRĂGOSTIREA”
81
taţi aflate în conflict sau o matură autodisciplină intervin pentru a preveni o legătură. Pe de altă parte, fără acest truc, fără această regresie iluzorie şi inevitabil temporară (trucul nu ar fi practic dacă nu ar fi temporar) către o uniune de natură infantilă şi omnipotenţă, mulţi dintre cei care au acum o căsnicie fericită sau nefericită s-ar fi retras înspăimîntaţi de realismul legămîntului căsătoriei.

Drumul către tine însuţi – 9


Sănătatea depresiei

Ce am spus anterior este doar un exemplu minor care arată prin ce trebuie să treacă de multe ori în procesul psiho-terapeutic acei oameni care au curajul să se numească pa¬cienţi. Perioada de psihoterapie intensă este o perioadă de in¬tensă dezvoltare, în timpul căreia pacientul trebuie să parcurgă mai multe schimbări decît experimentează alţi oa¬meni într-o viaţă. Pentru ca această puternică dezvoltare să
SĂNĂTATEA DEPRESIEI
63
apară, trebuie renunţat la o parte proporţională din „vechiul sine”. Este o etapă inevitabilă dintr-o psihoterapie reuşită. De fapt, acest proces de renunţare începe de obicei înainte ca pa¬cientul să-şi fixeze prima întîlnire cu psihoterapeutul. Frec¬vent, de exemplu, actul de a decide căutarea de asistenţă psi¬hiatrică reprezintă prin el însuşi o renunţare la imaginea de sine care spune: „Sînt în regulă.” Această renunţare poate fi, în cultura noastră, foarte dificilă la bărbaţii pentru care: „Nu sînt în regulă şi am nevoie de asistenţă pentru a înţelege de ce nu sînt în regulă şi cum să ajung să fiu în regulă” este din păcate şi deseori ceva echivalent cu: „Sînt slab, nemasculin, inadecvat.” De fapt, procesul renunţării începe chiar înainte ca pacientul să fi ajuns la decizia de a căuta asistenţă psihia¬trică. Am menţionat că în timpul procesului renunţării la do¬rinţa mea de a cîştiga eram mereu deprimat. Aceasta pentru că sentimentul asociat cu renunţarea la ceva la care ţinem — sau măcar la ceva care face parte din noi, ne e familiar — es¬te depresia. Pentru că fiinţele umane sănătoase mintal trebuie să se dezvolte şi pentru că a renunţa sau a pierde din vechiul si-ne este parte integrantă a procesului dezvoltării mintale şi spirituale, depresia este un fenomen normal şi sănătos. Devi¬ne anormal şi nesănătos doar atunci cînd ceva interferează cu procesul de renunţare, avînd ca rezultat prelungirea depre¬siei, iar completarea acestui proces nu mai are loc*.
L
* Există mulţi factori care pot interfera cu procesul de renunţare, transformînd astfel o depresie normală, sănătoasă într-o depresie cronică, patologică. Dintre toţi factorii posibili, unul dintre cei mai des întîlniţi şi puternici îl constituie tiparul experienţelor din copilă¬rie, în care părinţii sau soarta, nerăspunzînd nevoilor copilului, îi ră-pesc „lucruri” înainte ca el să fie pregătit psihologic să renunţe la ele sau să fie îndeajuns de puternic să accepte cu adevărat pierderea lor. Un astfel de tipar al experienţelor din copilărie sensibilizează copi-lul la experienţa pierderii a ceva şi creează o tendinţă mult mai pu¬ternică decît cea a indivizilor mai norocoşi, de a se agăţa de „lu¬cruri” şi de a căuta să evite durerea de a le pierde sau de a renunţa la ceva. Din acest motiv, deşi în toate depresiile patologice este im¬plicat un anume blocaj al procesului de renunţare, eu cred că există un tip de depresie nevrotică cronică, ce are ca rădăcină un trauma¬tism al capacităţii de bază a individului de a renunţa la orice, iar acest subtip de depresie eu l-aş numi „nevroză de renunţare”.
64
Disciplina
Un motiv determinant care îi conduce pe oameni să se gîndească să caute asistenţă psihiatrică este depresia. Cu alte cuvinte, pacienţii sînt frecvent deja implicaţi într-un proces de renunţare sau de dezvoltare înainte de a lua în considera¬re psihoterapia şi tocmai simptomele procesului de dezvolta¬re sînt cele care îi îndeamnă spre biroul terapeutului. Treaba terapeutului este aceea de a ajuta pacientul să completeze procesul de dezvoltare început deja. Aceasta nu înseamnă că pacientul este prea frecvent conştient de ceea ce i se întîmplă. Dimpotrivă, ei doresc adesea doar o eliberare de simptomele depresiei, astfel încît lucrurile să fie în felul „în care obişnu¬iau să fie”.
Ei nu ştiu că lucrurile nu mai pot fi „în felul în care obiş¬nuiau să fie”. Dar inconştientul ştie. Tocmai pentru că incon¬ştientul, în înţelepciunea lui, ştie că „felul în care obişnuiau lucrurile să fie” nu mai poate fi susţinut şi nu mai e ceva con¬structiv începe procesul de dezvoltare şi de renunţare la nivel inconştient şi apare depresia.
Probabil că pacienţii vor spune: „Nu am nici o idee despre cauza deprimării mele” sau vor pune depresia pe seama unor factori irelevanţi. Pentru că pacienţii nu sînt conştienţi încă sau nu sînt pregătiţi să-şi dea seama că nu se vor mai întîlni cu „vechiul sine” şi cu „felul în care obişnuiau să fie lucruri¬le”, ei nu sînt conştienţi că depresia lor semnalează că se cere o schimbare majoră pentru o adaptare reuşită, înscrisă în evo¬luţie. Faptul că inconştientul este cu un pas înaintea conştien¬tului poate părea straniu pentru cititorul nespecialist. Acesta este totuşi un fapt care se aplică nu doar la acest exemplu, ci este atît de general, încît constituie motorul de bază al func-ţionării mintale. El va fi discutat în profunzime în secţiunea de concluzii a acestei lucrări.
Recent, am auzit de „criza vîrstei mijlocii”. De fapt, aceasta este doar una dintre multele „crize” sau stadii critice ale dez¬voltării în viaţă, aşa cum ne învăţa Erik Erikson acum treizeci de ani. (Erikson delimita opt crize; poate că sînt mai multe.) Ceea ce creează crizele acestei perioade de tranziţie din ciclul vieţii — care sînt problematice şi dureroase — este faptul că, pentru a ne face drum prin ele, trebuie să renunţăm la concep¬te dragi nouă şi la modurile vechi în care făceam şi priveam
SĂNĂTATEA DEPRESIEI
65
lucrurile. Mulţi oameni fie nu sînt dispuşi, fie nu sînt capabili să sufere durerea de a renunţa la starea pe care trebuie să o abandoneze. Prin urmare, ei se agaţă, deseori pentru totdea¬una, de vechile lor tipare de a gîndi şi de a se comporta, eşu-înd în a trece prin crize pentru a se dezvolta cu adevărat şi a experimenta fericitul sentiment al renaşterii care însoţeşte tranziţia cu succes la o maturitate mai avansată. Deşi ar putea fi scrisă o carte întreagă despre fiecare dintre ele, aş vrea să enumer simplu, neprelucrat, în ordinea apariţiei lor, cîteva dintre condiţiile, dorinţele şi atitudinile majore la care trebuie renunţat în cursul unei întregi evoluţii reuşite de-a lungul vieţii:
Stadiul infantil, în care nu e nevoie să răspunzi nici unei cerinţe exterioare
Fantasma omnipotenţei
Dorinţa de a poseda total (inclusiv sexual) pe unul sau pe amîndoi părinţii
Dependenţa de copilărie
Imaginea distorsionată a părinţilor
Atotputernicia adolescenţei
„Libertatea” de a nu te implica
Agilitatea tinereţii
Atracţia sexuală şi/sau potenţialul tinereţii
Fantasma imoi talităţii
Autoritatea asupra copilului
Diferite forme de putere temporară
Independenţa sănătăţii psihice
Şi, în cele din urmă, şinele şi viaţa însăşi
Renunţare şi renaştere
în ceea ce priveşte lista de mai sus, pentru mulţi ultima ce¬rinţă — a renunţa la sine şi la viaţă — va părea că reprezintă 0 cruzime din partea lui Dumnezeu sau a Soartei, care face din existenţa noastră un fel de glumă proastă şi care nu va Putea fi niciodată complet acceptată. Această atitudine este prezentă mai ales în cultura occidentală a zilelor noastre, în şinele este considerat sacru, iar moartea o insultă de ne-
66
Disciplina
închipuit. Insă realitatea este exact opusul. în renunţarea la sine fiinţele umane pot găsi cea mai extatică şi trainică, soli¬dă şi durabilă bucurie a vieţii. Moartea este cea care oferă vie¬ţii întregul ei înţeles. Acest „secret” este înţelepciunea centra¬lă a religiei.
Procesul renunţării la sine (care este în legătură cu feno¬menul iubirii, aşa cum va fi discutat în următorul capitol al cărţii) este pentru mulţi dintre noi un proces gradual, în care intrăm printr-o serie de începuturi şi potriviri. Una dintre for¬mele de renunţare temporară la sine necesită o menţiune spe¬cială, deoarece practicarea ei reprezintă o cerinţă absolută pentru o învăţare semnificativă de-a lungul vieţii de adult şi deci pentru o dezvoltare semnificativă a spiritului uman. Mă refer la o subspecie a disciplinei echilibrului, pe care eu o nu¬mesc „punerea între paranteze”. Punerea între paranteze es¬te în mod esenţial actul de a echilibra nevoia de stabilitate şi afirmare a sinelui cu nevoia de a cunoaşte şi de a învăţa prin¬tr-o renunţare temporară la sine — altfel spus, a pune şinele de-o parte — astfel încît să faci loc pentru încorporarea unui nou material în sine. Această disciplină a fost bine descrisă de teologul Sam Keen în To a Dancing God (Către un Dumnezeu dansînd).
Al doilea pas cere ca eu să depăşesc percepţia idiosin-crazică şi egocentrică a experienţei imediate. Conştienti¬zarea matură este posibilă doar atunci cînd deja am dige¬rat şi am compensat înclinaţiile şi prejudecăţile care sînt reziduuri ale istoriei mele personale. Conştientizarea a ceea ce mi se prezintă ca atare implică o dublă mişcare a atenţiei: reducerea la tăcere a ceea ce e familiar şi urarea de bun venit pentru ceea ce e străin. De fiecare dată cînd mă apropii de un obiect, o persoană sau un eveniment ce mi-e străin am tendinţa să las nevoile prezente, experienţe¬le trecute sau aşteptările de viitor să determine ce voi ve¬dea. Dacă vreau să apreciez unicitatea oricărui dat, trebuie să fiu suficient de conştient de ideile mele preconcepute şi de tulburările emoţionale caracteristice pentru a le pune între paranteze astfel încît să pot primi stranietatea şi no¬utatea în lumea mea perceptuală. Disciplina punerii între
RENUNŢARE ŞI RENAŞTERE
67
paranteze, a compensării sau a reducerii la tăcere cere o sofisticată cunoaştere de sine şi o curajoasă onestitate. Fă¬ră această disciplină, fiecare moment prezent este doar o repetiţie a ceva ce a fost deja văzut sau experimentat. Pen¬tru ca noutatea veritabilă să apară, pentru ca prezenţa uni¬că a lucrurilor, persoanelor sau evenimentelor să prindă rădăcini în mine trebuie să parcurg o descentralizare a egoului.*
Disciplina punerii între paranteze ilustrează faptul cel mai concludent al renunţării şi al disciplinei în general, şi anume că pentru orice lucru la care se renunţă se cîştigă de fiecare dată mai mult. Durerea renunţării este ca durerea morţii, dar moartea a ceea ce este vechi înseamnă naşterea a ceea ce e nou. Durerea morţii este durerea naşterii, iar durerea naşterii este durerea morţii. A dezvolta o idee, un concept, o teorie sau înţelegere mai noi şi mai bune înseamnă că ideea, concep¬tul, teoria, înţelegerea veche trebuie să moară. Astfel, în con¬cluzia poemului său „Călătoria magilor”, T.S. Eliot descrie cum Cei Trei Magi au suferit atunci cînd au renunţat la viziu¬nea lor anterioară asupra lumii şi au îmbrăţişat creştinismul:

Toate acestea erau demult; îmi amintesc
Şi aş face-o din nou, dar e însemnată
Această însemnare.
Această întrebare: unde ne va duce calea, spre
Naştere sau Moarte? A fost o Naştere, bineînţeles,
Avem dovada, nu-i loc de îndoială. Am văzut naştere şi moarte
Dar au fost foarte deosebite; această Naştere era
Grea şi amară agonie pentru noi, ca Moartea, moartea noastră.
Ne-am reîntors la ţinuturile noastre, aceste împărăţii,
Dar nu ne mai e uşor aici, în vechea orînduire,
Cu oameni străini poleindu-şi zeii
Aş fi mulţumit de-o altă moarte.**

* Harper & Row, New York, 1970, p. 28.
** The Complete Poems and Plays (Opere complete), 1909-1950, Har-court Brace, New York, 1952, p. 69.
L
68
Disciplina
Cum naşterea şi moartea par a fi faţetele aceleiaşi monede, nu este deloc iraţional să acordăm conceptului de reîncarnare mai multă atenţie decît i se dă de obicei în Occident. Dar fie că sîntem dispuşi sau nu să luăm în serios posibilitatea unui fel de renaştere ce apare după moartea noastră fizică, este foarte clar că această viaţă este o serie de simultane morţi şi naşteri. „De-a lungul întregii vieţi, trebuie să continui să în¬veţi să trăieşti”, spunea Seneca acum două milenii „şi, fapt ce te va uimi încă şi mai mult, de-a lungul vieţii trebuie să înveţi să mori.”* Este de asemenea clar că cu cît cineva merge mai departe pe drumul vieţii, cu atît mai multe naşteri va trăi şi, prin urmare, mai multe morţi — mai multă bucurie şi mai multă durere.
Acest fapt ridică întrebarea dacă este vreodată posibil să fim eliberaţi de suferinţa emoţională în viaţă. Sau, cu alte cu¬vinte, este posibil să evoluăm spiritual pînă la un nivel de conştiinţă la care durerea din viaţă să fie cel puţin diminua¬tă? Răspunsul este şi da şi nu. Este da, pentru că odată ce su¬ferinţa este complet acceptată, ea încetează, într-un anumit sens. Este de asemenea da pentru că neîntrerupta practicare a disciplinei duce la perfecţiune, iar persoana evoluată spiritu¬al este perfectă în acelaşi fel în care adultul este perfect în re¬laţia cu copilul. Probleme care prezintă mari greutăţi pentru un copil, cauzîndu-i mari dureri, pot să nu aibă nici o conse¬cinţă pentru adult. în sfîrşit, răspunsul este da pentru că in¬dividul evoluat spiritual este, aşa cum va fi descris în urmă¬torul capitol, un individ cu o iubire extraordinară, iar din extraordinara sa iubire provine o extraordinară bucurie.
Răspunsul este nu, totuşi, pentru că există un vid de com¬petenţă în lume care trebuie umplut. într-o lume care se văie¬tă avînd o disperată nevoie de competenţă, o persoană extra¬ordinar de competentă şi plină de iubire nu poate să refuze competenţa sa, tot aşa cum cineva nu poate refuza să-i dea de mîncare unui copil flămînd. Persoanele evoluate din punct de vedere spiritual, datorită disciplinei, autorităţii şi iubirii lor, prin competenţa lor sînt chemate să slujească lumii şi în
* Cf. Erich Fromm, The Sane Society (Societatea sănătoasă), Rinehart, New York, 1955.
RENUNŢARE ŞI RENAŞTERE
69
dragostea lor ele răspund chemării. Ele sînt, prin urmare, în mod inevitabil, oameni cu o mare putere, deşi lumea îi va privi ca pe nişte oameni obişnuiţi, pentru că ei îşi vor exerci¬ta puterea pe ascuns şi în linişte. Cu toate acestea, ei îşi vor exercita puterea pe care o au şi, exercitînd-o, vor suferi mult, chiar îngrozitor. Pentru că a exercita putere înseamnă a lua decizii, iar procesul luării deciziilor în totală cunoştinţă de ca¬uză este infinit mai dureros decît de a lua decizii avînd o con-ştientizare limitată sau pe dibuite (aşa cum se iau cele mai multe decizii şi din această cauză ele se dovedesc în ultimă instanţă greşite). Imaginaţi-vă doi generali, fiecare dintre ei trebuind să decidă dacă va trimite în bătălie o divizie de zece mii de oameni. Pentru unul dintre ei, divizia nu este altceva decît un lucru, o unitate de personal, un instrument de stra¬tegie şi nimic mai mult. Pentru celălalt este şi aceste lucruri, dar el este de asemenea conştient de fiecare dintre cele zece mii de vieţi, de vieţile familiilor fiecărui ostaş din cei zece mii. Pentru cine este decizia mai uşoară? Este mai uşoară pentru generalul care conştientizează trunchiat, pentru că nu poate suporta durerea unei conştientizări mai aproape de a fi com¬pletă. Ar fi poate tentant să spunem: „Ah, dar un om evoluat spiritual nu va deveni niciodată general.” Dar aceeaşi ches¬tiune este implicată şi cînd e vorba de un preşedinte de cor¬poraţie, un fizician, un profesor, un părinte. Mereu trebuie luate decizii ce afectează vieţile celorlalţi. Cei ce iau cele mai bune decizii sînt cei dispuşi să sufere mai mult datorită deci¬ziilor lor, avînd totuşi puterea de a fi hotărîţi. Măsura — pro¬babil cea mai bună — a măreţiei unei persoane este capacita¬tea sa de a suferi. însă cei ce sînt măreţi sînt în acelaşi timp şi fericiţi. Acesta este un paradox. Budiştii tind să ignore sufe¬rinţa lui Buddha, iar creştinii fericirea lui Cristos. Buddha şi Cristos nu sînt din acest punct de vedere foarte diferiţi. Sufe¬rinţa lui Cristos pe Cruce şi bucuria lui Buddha sub copacul bo sînt una şi aceeaşi.
Astfel, dacă scopul tău este să eviţi durerea şi să scapi de suferinţă, nu te-aş sfătui să cauţi niveluri mai înalte de conşti¬inţă sau evoluţie spirituală. Pentru că, mai întîi, nu le poţi do-bîndi fără să suferi şi în al doilea rînd, dacă le vei atinge, e foarte probabil că vei fi chemat să slujeşti în feluri mult mai
70
Disciplina
dureroase sau cel puţin mai solicitante decît îţi poţi închipui acum. Atunci de ce să doreşti să mai evoluezi, ai putea între¬ba? Dacă întrebi astfel, poate că nu ştii prea multe despre bu¬curie. Poate că vei găsi un răspuns citind cartea aceasta sau poate că nu.
Un ultim cuvînt despre disciplina echilibrului şi esenţa ei, renunţarea: trebuie să deţii ceva pentru a putea renunţa. Nu poţi renunţa la ceva ce nu ai dobîndit. Dacă renunţi să mai cîştigi fără să fi cîştigat vreodată, eşti ceea ce erai şi la început, o persoană care a ratat. Trebuie să-ţi dezvolţi o identitate îna¬inte de a renunţa la ea. Trebuie să-şi dezvolţi un ego înainte de a-1 putea pierde. Acest lucru pare incredibil de elementar, dar cred că este necesar să vă spun acest lucru, pentru că sînt mulţi oameni care, deşi posedă o viziune asupra evoluţiei, to¬tuşi par să nu o dorească. Ei vor, şi cred că este posibil, să sa¬ră peste disciplină, să găsească o scurtătură spre sfinţenie. Deseori ei încearcă să o obţină imitînd ceea ce este doar su¬perficial pentru sfinţi, se retrag în deşert sau se apucă de tîm-plărie. Unii chiar ajung să creadă că printr-o astfel de imitaţie chiar ajung sfinţi sau profeţi şi nu sînt în stare să recunoască faptul că sînt doar copii încă, fiind puşi în faţa faptului dure¬ros că trebuie să o ia de la început şi să treacă prin toate.
Disciplina a fost definită ca un sistem de tehnici de operare constructivă cu durerea ce apare în soluţionarea problemelor — fără a evita durerea —, astfel încît toate problemele vieţii să fie soluţionate. Au fost distinse şi descrise patru tehnici de bază: amînarea satisfacţiei, asumarea responsabilităţii, devo-ţiunea faţă de adevăr şi/sau realitate şi echilibrarea. Discipli¬na este un sistem de tehnici, pentru că aceste tehnici sînt mult interconectate. într-un singur act, se pot utiliza două, trei sau chiar toate cele patru tehnici în acelaşi timp şi într-un aseme¬nea mod încît să nu poată fi distinse una de alta. Tăria, ener¬gia şi disponibilitatea de a folosi aceste tehnici provin din iubire, aşa cum se va arăta în următorul capitol. Nu am inten¬ţionat ca analiza disciplinei să fie exhaustivă şi e posibil să fi neglijat una sau mai multe dintre tehnicile de bază, deşi bă¬nuiesc că nu. Este raţională întrebarea dacă procese cum ar fi biofeedback-ul, meditaţia, yoga şi psihoterapia nu sînt cumva tehnici de disciplină, dar eu aş răspunde că ele sînt
RENUNŢARE ŞI RENAŞTERE
71
mai degrabă tehnici ajutătoare decît tehnici de bază. Ele pot fi foarte folositoare, dar nu esenţiale. Pe de altă parte, tehnici¬le de bază aici descrise, dacă sînt practicate fără încetare şi cu adevărat, sînt suficiente să-1 facă pe practicantul disciplinei sau pe „discipol” să fie capabil să evolueze spre cele mai înal¬te niveluri spirituale.

Drumul către tine însuţi – 8


Echilibrarea

Pînă acum sper că a devenit clar faptul că exerciţiul disci¬plinei este o sarcină pe cît de dificilă pe atît de complexă, ce-rînd şi flexibilitate, şi judecată. Oamenii curajoşi trebuie să se forţeze continuu pe ei înşişi să fie complet oneşti, fiind nece¬sar de asemenea să posede capacitatea de a se abţine de la a spune adevărul cînd acest lucru este potrivit. Pentru a fi oameni liberi, trebuie să ne asumăm responsabilitatea totală pentru noi înşine, dar, procedînd astfel, trebuie de asemenea să avem capacitatea de a refuza responsabilitatea care nu ne aparţine cu adevărat. Pentru a fi organizaţi şi eficienţi, pentru a trăi înţelept, trebuie ca zilnic să amînăm satisfacţia şi să avem un ochi aţintit spre viitor; totuşi, pentru a trăi voioşi, trebuie să avem capacitatea, cînd nu e distructivă, de a trăi în prezent şi de a acţiona spontan. Cu alte cuvinte, disciplina în¬săşi trebuie disciplinată. Tipul de disciplină de care e nevoie să disciplinăm disciplina eu îl numesc echilibrare, şi ea este cel de-al patrulea şi ultim tip de disciplină pe care-1 discut aici.
Echilibrarea este disciplina care ne dă flexibilitate. Pentru a trăi cu succes în orice sferă de activitate, e nevoie de o ex¬traordinară flexibilitate. Pentru a da doar un exemplu, să luăm în considerare problema mîniei şi a exprimării ei. Mînia este o emoţie sădită în noi (şi în organisme mai puţin evolua¬te) de nenumărate generaţii în cursul evoluţiei, pentru ca su¬pravieţuirea noastră să fie încurajată. Trăim experienţa furiei atunci cînd percepem că un alt organism încearcă să năvăleas¬că peste teritoriul nostru psihic sau geografic sau încearcă, prin orice mijloc, să ne doboare. Ea ne face să ripostăm. Fără mînie am rămîne mereu pe loc, pînă cînd am fi cu totul zdro¬biţi sau exterminaţi. Doar prin mînie putem supravieţui. To¬tuşi, deseori ne dăm seama după o mai atentă examinare a ceea ce percepem iniţial ca o încercare de agresiune asupra noastră din partea celorlalţi că ei nu intenţionau deloc să fa¬că acest lucru. Chiar cînd realizăm că cineva vrea cu adevărat să ne agreseze s-ar putea să ne dăm seama că, pentru un mo¬tiv sau altul, nu este în interesul nostru să răspundem cu mî¬nie. Astfel, este necesar ca acei centri mai noi ai creierului
(centrii judecăţii) să poată să regleze şi să modeleze centrii mai vechi (ai emoţiei). Pentru a funcţiona cu succes în lumea noastră complexă este necesar să avem nu doar capacitatea de a ne exprima mînia, dar şi de a nu o exprima. Mai mult, trebuie să avem capacitatea de a ne exprima mînia în multe feluri. Uneori, de exemplu, trebuie să o exprimăm doar după o îndelungată deliberare şi autoevaluare. Alteori ne este mai de folos să o exprimăm imediat şi spontan. Sînt momente cînd cel mai bine este să o exprimi cu răceală şi calm, în alte momente, zgomotos şi agitat. Prin urmare, nu avem nevoie să ştim doar cum să ne descurcăm cu mînia în mai multe fe-luri, ci şi care este momentul cel mai potrivit şi stilul de a o exprima. Pentru a manevra mînia în mod adecvat şi compe¬tent, e nevoie de un sistem de reacţie elaborat şi flexibil. Nu e de mirare, atunci, că a învăţa să stăpînim mînia este o sarcină complexă, care nu poate fi de obicei îndeplinită pînă în pe¬rioada adultă sau pînă la vîrsta mijlocie şi deseori nu este niciodată îndeplinită pînă la capăt.
într-o măsură mai mare sau mai mică, toţi oamenii suferă de o inadecvare a flexibilităţii sistemului lor de reacţie. Mult din munca psihoterapeutică constă în încercarea de a ajuta pacienţii să-şi flexibilizeze sistemul de reacţie. în general, cu cît pacienţii sînt mai mutilaţi de anxietate, sentimente de vi¬novăţie şi insecuritate, cu atît această muncă este mai rudi¬mentară şi mai dificilă. De exemplu, am lucrat cu o curajoasă femeie schizofrenică de 32 de ani, pentru care a fost o adevă¬rată revelaţie să afle că există bărbaţi pe care nu trebuie să-i lase să bată la uşa ei, că pe unii trebuie să-i invite în sufrage¬rie, nu şi în dormitor şi că pe unii îi poate lăsa să intre şi în dormitor. înainte, ea opera cu un sistem de reacţie prin care fie că lăsa pe toată lumea să intre în dormitorul ei, fie, cînd sistemul de reacţie nu funcţiona, nu lăsa pe nimeni nici să-i bată la uşă. Astfel, sărea de la o promiscuitate degradantă la o izolare aridă. Cu aceeaşi femeie a trebuit să petrec mai mul¬te şedinţe în care să ne concentrăm asupra problemei faptu¬lui de a mulţumi. Ea se simţea obligată să trimită pentru fiecare cadou sau invitaţie o scrisoare de răspuns lungă, ela¬borată, scrisă de mînă, cu fiecare frază şi cuvînt îndelung gîn-dite. Inevitabil, nu putea continua mult timp să poarte aceas-

60
Disciplina
tă povară, aşa că ajungea fie să nu mai scrie nici o scrisoare, fie să refuze orice cadou sau invitaţie. încă o dată, ea a fost uluită să afle că sînt cadouri care nu necesită o scrisoare de mulţumire şi cînd totuşi e nevoie de aşa ceva, un bilet scurt este deseori suficient.
Sănătatea mintală matură cere astfel o extraordinară capa¬citate de a atinge în mod flexibil şi de a menţine mereu un echilibru delicat între nevoi, scopuri, îndatoriri, responsabili¬tăţi, direcţii etc. aflate în conflict unele cu altele. Esenţa aces¬tei discipline a echilibrului este „renunţarea”. îmi amintesc cum am aflat despre acest lucru pentru prima oară, într-o di¬mineaţă de vară, pe cînd aveam nouă ani. învăţasem de cu-rînd să merg pe bicicletă şi exploram voios dimensiunile acestei noi abilităţi. Cam la o milă de casa noastră, drumul co¬bora într-o pantă abruptă, la capătul căreia era o curbă strîn-să. Coborînd panta pe bicicletă în acea dimineaţă, viteza cres-cîndă m-a făcut să mă simt în extaz. A renunţa la acest extaz şi a pune frînă mi se părea o pedeapsă absurdă. Aşa că am luat decizia să-mi încetinesc viteza în momentul în care in¬tram în curba de la capătul pantei. Extazul meu s-a sfîrşit în¬tr-o secundă cînd am fost propulsat la vreo patru metri în afara drumului, în tufişuri. M-am zgîriat rău şi sîngeram, iar roata din faţă a bicicletei mele noi era îndoită şi nu mai putea fi fo¬losită după impactul cu un copac. îmi pierdusem echilibrul.
Echilibrul este o disciplină tocmai pentru că actul de a re¬nunţa la ceva este dureros. în exemplul de mai sus nu am fost dispus să sufăr durerea de a renunţa la viteza mea extazian-tă în folosul menţinerii echilibrului în curbă. Am învăţat to¬tuşi că pierderea echilibrului este fundamental mai dureroa¬să decît renunţarea cerută de menţinerea echilibrului. într-un fel sau altul, a fost o lecţie pe care am continuat să o reînvăţ de-a lungul întregii mele vieţi. Ca oricare altul, pentru a lua curbele şi intersecţiile vieţii, fiecare trebuie să renunţe mereu la anumite părţi din sine. Singura alternativă la această renun¬ţare este de a nu mai călători deloc pe acest drum al vieţii.
Poate părea ciudat, dar mulţi oameni aleg alternativa de a nu mai continua călătoria vieţii — de a se opri repede, la o distanţă oarecare — pentru a evita durerea renunţării la părţi din ei înşişi. Dacă acest lucru pare ciudat, este pentru că nu
ECHILIBRAREA
61
înţelegeţi adîncimea durerii ce poate fi implicată. în formele ei majore, renunţarea este cea mai dureroasă dintre experien¬ţele umane. înainte, am vorbit doar despre formele minore ale renunţării — renunţarea la viteză, la luxul mîniei sponta¬ne, la securitatea abţinerii de la mînie sau la scrierea îngrijită a scrisorilor de mulţumire. Aş vrea acum să mă întorc la re¬nunţarea la trăsături ale personalităţii, la tipare bine stabilite de comportament, la ideologii şi chiar la un întreg stil de via¬ţă. Acestea sînt formele majore de renunţare cerute cuiva ce vrea să călătorească departe pe drumul vieţii.
De curînd, într-o seară, am decis să petrec ceva din timpul meu liber pentru a construi relaţii mai apropiate şi mai bune cu fiica mea de 14 ani. De mai multe săptămîni ea mă tot ru¬ga să jucăm şah împreună, aşa că i-am sugerat să jucăm o par¬tidă. A acceptat cu nerăbdare şi m-am angajat într-un joc foar¬te strîns şi îndîrjit. Totuşi, partida începuse noaptea şi pe la ora nouă fiica mea m-a întrebat dacă nu pot să mut mai repe¬de, pentru că ea trebuia să se ducă la culcare; trebuia să se tre¬zească ora la şase dimineaţa. Ştiam că are o disciplină rigidă în ceea ce priveşte obiceiurile de somn şi mi s-a părut că ar trebui să fie capabilă să renunţe la ceva din această rigiditate. I-am spus: „Haide, poţi să te duci ceva mai tîrziu la culcare măcar o dată. Nu trebuie să începi jocuri pe care nu le poţi termina. Ne distrăm bine.” Am mai jucat încă cincisprezece minute, în timpul cărora ea a devenit vizibil jenată. în cele din urmă, a stăruit: „Te rog, tată! Te rog, mută mai repede.” „Nu”, i-am răspuns, „şahul este un joc serios. Dacă vrei să-1 joci, bine, trebuie să-1 joci încet. Dacă nu vrei să-1 joci serios, poate nu vrei să joci deloc.” Şi aşa, ea simţindu-se mizerabil, am continuat jocul încă zece minute, pînă cînd brusc fiica mea a izbucnit în lacrimi, a strigat că nu mai joacă jocul ăsta stupid şi a urcat în fugă scările.
Imediat, m-am simţit de parcă aveam iarăşi 9 ani, stînd şi sîngerînd în tufişurile de la marginea drumului, lîngă bicicle¬tă. Era limpede, făcusem o greşeală. Era clar, nu reuşisem să iau curba. Am început seara dorind să petrec un timp care să ne facă fericiţi pe mine şi pe fiica mea. Nouăzeci de minute mai tîrziu, ea plîngea şi era atît de furioasă pe mine, încît aproape nu mai putea vorbi. Ce fusese greşit? Răspunsul era
evident. Dar n-am vrut să văd răspunsul, aşa că mi-a luat do¬uă ore să-mi fac drum prin durerea de a accepta faptul că stri¬casem seara permiţînd dorinţei mele de a cîştiga un joc de şah să devină mai importantă decît dorinţa de a construi o relaţie cu fiica mea. Apoi am devenit deprimat şi grav. Cum ajunse¬sem atît de departe de echilibru? încet, încet mi s-a arătat că dorinţa mea de a cîştiga fusese prea mare şi că ar fi trebuit să renunţ la o parte din ea. Dar chiar şi această mică renunţare îmi părea imposibilă. Toată viaţa mea dorinţa de a învinge mi-a fost de mare ajutor, pentru a cîştiga multe lucruri. Cum e posibil să joci şah fără să vrei să cîştigi? Nu m-am simţit niciodată bine făcînd lucrurile fără entuziasm. Cum aş fi pu¬tut să joc şah entuziast, dar nu serios? Totuşi, cumva trebuia să mă schimb, pentru că ştiam că entuziasmul, spiritul meu de competiţie şi seriozitatea mea făceau parte dintr-un tipar de comportament care funcţiona şi va continua să funcţione¬ze pentru a o înstrăina pe fiica mea de mine şi că dacă nu aş fi putut modifica acest tipar vor urma şi alte lacrimi inutile şi amărăciune. Deprimarea mea a continuat.
Acum, deprimarea a încetat. Am renunţat la o parte din dorinţa mea de a cîştiga jocuri. Acea parte din mine a dispă¬rut acum. A trebuit să moară. Am ucis-o. Am ucis-o cu dorin¬ţa de a învinge ca părinte. Cînd eram copil, dorinţa mea de a învinge la diferite jocuri mi-a fost de folos. Ca părinte, mi-am dat seama că îmi stă în drum. Aşa că a trebuit să o înlătur. Timpurile s-au schimbat. Pentru a mă schimba odată cu ele, a trebuit să renunţ la ceva. Nu mi-a lipsit. Am crezut că o să-mi lipsească, dar nu s-a întîmplat aşa.

Drumul către tine însuţi – 7


Refuzul adevărului

Minciunile pot fi împărţite în două tipuri: minciuni albe şi minciuni negre*. O minciună neagră constă în a face o afirma¬ţie despre care ştim că e falsă. O minciună albă constă în a fa¬ce o afirmaţie care nu este falsă în sine, dar nu dezvăluie o parte semnificativă a adevărului. Faptul că o minciună este albă nu înseamnă că este mai puţin minciună sau că este mai scuzabilă. Minciunile albe pot fi la fel de distructive ca şi cele negre. Un guvern care refuză prin cenzură poporului său in¬formaţii esenţiale nu este mai democratic decît unul care spu¬ne lucruri false. Pacienta care neglijează să menţioneze că a semnat un cec fără acoperire în contul familiei şi-a împiedicat dezvoltarea în cadrul terapiei tot atît de mult ca şi cum ar fi minţit de la început. într-adevăr, pentru că pare mai puţin condamnabilă, refuzarea informaţiilor esenţiale este cea mai
* CIA, care deţine o experienţă specială în acest domeniu, utili¬zează, fireşte, un sistem mai elaborat de clasificare şi vorbeşte de pro-Pagandă albă, gri şi neagră, propaganda gri constînd într-o singură minciună neagră, iar propaganda neagră constînd într-o minciună neagră ce este atribuită în mod fals unei alte surse.
54
Disciplina
obişnuită formă de a minţi; şi pentru că ea poate fi mai greu de detectat şi de confruntat cu realitatea, este deseori mai dăunătoare decît minciuna neagră.
Minciuna albă poate fi considerată social acceptabilă în multe dintre relaţiile noastre interumane, pentru că se spune că „nu vrem să rănim sentimentele oamenilor”. Vom deplîn-ge însă faptul că relaţiile noastre sociale sînt în general super¬ficiale. Pentru părinţi, a-şi hrăni copiii cu o budincă cu min¬ciuni albe nu este considerat doar un fapt acceptabil, ci e gîndit ca fiind un gest iubitor şi benefic. Chiar soţilor şi soţiilor care au fost îndeajuns de curajoşi încît să fie deschişi unul cu celălalt deseori le va fi dificil să fie deschişi cu copiii lor. Ei nu le vor spune copiilor că fumează marijuana, că s-au certat cu o noapte înainte în privinţa relaţiei lor, că sînt iritaţi de faptul că bunicii lor îi manipulează, că doctorul le-a spus unuia sau amîndurora că au tulburări psihiatrice sau psihosomatice, că au făcut o investiţie financiară riscantă sau chiar cîţi bani au în bancă. Deseori, acest refuz şi această lipsă de deschidere es¬te gîndită ca bazîndu-se pe dorinţa plină de iubire de a pro¬teja şi de a scuti copilul de griji inutile. Totuşi, deseori, o ast¬fel de „protecţie” este lipsită de succes. Copiii ştiu oricum că mama şi tata fumează marijuana, că s-au certat peste noapte, că sînt supăraţi pe bunici şi că tata a pierdut banii. Rezultatul este atunci privaţiunea, nu protecţia. Copiii sînt privaţi de cu¬noaşterea pe care ar putea-o acumula cu privire la bani, boa¬lă, droguri, sex, căsătorie, părinţii lor, bunicii şi ceilalţi oa¬meni în general. în cele din urmă, sînt privaţi de un model de deschidere şi onestitate, fiindu-le oferit în schimb un model de onestitate parţială, deschidere incompletă şi curaj limitat. Pentru mulţi părinţi, dorinţa de a-şi „proteja” copiii este mo¬tivată de o veritabilă, dar prost direcţionată iubire. Pentru al¬ţii, totuşi, dorinţa „plină de iubire” de a-şi proteja copiii ser¬veşte mai mult ca acoperire şi raţionalizare a dorinţei de a evita înfruntarea cu copiii lor şi a dorinţei de a-şi menţine au¬toritatea asupra lor. Astfel de părinţi spun de fapt: „Uitaţi ce e, copii, voi rămîneţi în continuare copii, cu preocupările voastre copilăreşti şi lăsaţi adulţii să se preocupe de ceea ce depinde de ei. Priviţi-ne ca pe nişte oameni grijulii, puternici şi iubitori. O astfel de imagine este bună şi pentru noi şi pen-
REFUZUL ADEVĂRULUI
55
tru voi, aşa că nu o contestaţi. Nouă ne permite să ne simţim puternici, iar vouă, să vă simţiţi în siguranţă; şi va fi mai bi¬ne pentru toţi dacă nu privim prea adînc aceste lucruri.”
Cu toate acestea, cînd dorinţa de onestitate totală se opu¬ne nevoilor unor oameni de a fi protejaţi într-un anume fel poate izbucni un conflict real. De exemplu, chiar şi părinţii cu un mariaj excelent pot lua în considerare uneori divorţul ca pe una dintre opţiunile posibile, iar a-i informa pe copii de¬spre aceasta cînd nu există certitudinea că vor opta pentru di¬vorţ înseamnă a plasa o povară inutilă pe umerii copiilor. Noţiunea de divorţ este extrem de ameninţătoare pentru sen-timentul de securitate al copilului — într-adevăr, atît de ame¬ninţătoare, încît copilul nu are capacitatea de a o percepe prea raţional. Pentru ei, ameninţarea cu divorţul este gravă chiar dacă e departe. Dacă mariajul părinţilor este pe butuci, atunci copiii vor avea de-a face cu posibilitatea ameninţătoa¬re a divorţului indiferent dacă li se vorbeşte despre asta sau nu. Dar în cazul în care mariajul este solid, părinţii le vor fa¬ce într-adevăr un deserviciu copiilor lor dacă vor spune cu absolută deschidere: „Mama şi tata au vorbit azi-noapte de¬spre divorţ, dar nu ne gîndim foarte serios la acest lucru acum.” Ca un alt exemplu, deseori este necesar ca psihotera-peutul să nu-şi rostească propriile gînduri, opinii şi simţă¬minte în faţa pacienţilor în primele stadii ale psihoterapiei, pentru că pacienţii nu sînt încă gata să le primească sau să se poată descurca cu ele. în timpul primului meu an de instrui¬re, un pacient aflat la a patra vizită mi-a povestit un vis care în mod evident exprima o preocupare pentru homosexualita¬te. In dorinţa mea de a apărea ca un terapeut strălucit şi de a face progrese rapide, i-am spus: „Visul dvs. indică faptul că sînteţi preocupat de îngrijorarea că aţi putea fi homosexual.” El a devenit vizibil anxios şi nu a mai venit la următoarele trei întrevederi. Doar cu multă muncă şi cu mare noroc l-am con¬vins să se reîntoarcă la terapie. Am mai avut încă douăzeci de şedinţe înainte ca el să fie nevoit să se mute din acea zonă a oraşului din cauza unor noi aranjamente de afaceri. Aceste Şedinţe i-au fost de un considerabil ajutor, în ciuda faptului ^a nu am mai atins niciodată problema homosexualităţii.
aptul că inconştientul său era preocupat de această proble-
56
Disciplina
mă nu însemna că el era pregătit să aibă de-a face cu ea la ni¬vel conştient; prin faptul că nu m-am abţinut de la a-i face cunoscută intuiţia mea i-am făcut un grav deserviciu, aproa¬pe pierzîndu-1 nu doar ca pacient al meu, dar şi al oricui.
Renunţarea selectivă la opiniile personale trebuie practi¬cată uneori şi în lumea afacerilor sau a politicii, dacă se do¬reşte o bună primire în consiliul puterii. Dacă oamenii ar spu¬ne întotdeauna ce au în minte despre tot felul de chestiuni mari sau mici, ar fi consideraţi insubordonaţi de către şefii di¬recţi şi o ameninţare pentru organizaţie de către directori. îşi vor cîştiga o reputaţie de oameni neplăcuţi şi vor fi conside¬raţi prea de neîncredere ca să fie puşi vreodată să vorbească în numele organizaţiei. Pur şi simplu nu există altă cale pen¬tru cineva care vrea să fie eficient într-o într-o organizaţie, decît să devină o „persoană a organizaţiei”, devenind cir¬cumspect inclusiv în exprimarea opiniilor personale, conto¬pind uneori identitatea personală cu cea a organizaţiei. Pe de altă parte, dacă eficienţa cuiva într-o organizaţie este privită ca fiind singurul scop al comportamentului organizaţional, permiţînd doar exprimarea acelor opinii care nu fac valuri, atunci el va ajunge să justifice orice mijloace prin scop şi îşi va pierde integritatea şi identitatea personală, devenind o persoană complet dăruită organizaţiei. Drumul pe care un di¬rector executiv trebuie să meargă, între păstrarea şi pierderea identităţii şi integrităţii lui, este extraordinar de îngust şi doar puţini reuşesc să-1 străbată cu succes. Este o enormă provocare.
Exprimarea opiniilor, a sentimentelor, a ideilor şi chiar a cunoaşterii trebuie înăbuşită uneori în asemenea situaţii şi în multe alte circumstanţe în cursul acţiunilor umane. Ce reguli poate deci să urmeze cel ce este dedicat adevărului? Mai întîi, ceea ce spune să nu fie fals. în al doilea rînd, să aibă în minte că actul de a se abţine de la adevăr este întotdeauna o minciu¬nă potenţială. în al treilea rînd, decizia de a se abţine de la adevăr să nu se bazeze niciodată pe nevoi personale, cum ar fi nevoia de putere, nevoia de a fi plăcut sau nevoia de a-şi proteja harta de înfruntare. în al patrulea rînd, reciproc, deci¬zia de a se abţine de la a spune adevărul trebuie să se bazeze cu totul pe nevoile persoanelor sau ale mulţimii de oameni pentru care adevărul este ţinut ascuns. în al cincilea rînd,
REFUZUL ADEVĂRULUI
57
L
evaluarea nevoilor celuilalt este un act de responsabilitate atît de complex, încît poate fi executat cu înţelepciune doar atunci cînd se operează cu iubire adevărată pentru celălalt. în al şa¬selea rînd, factorul primar în evaluarea nevoilor celuilalt este evaluarea capacităţii acelei persoanei de a utiliza adevărul pentru dezvoltarea ei spirituală. în cele din urmă, pentru a evalua capacitatea celuilalt de a utiliza adevărul pentru pro-pria-i dezvoltare spirituală, trebuie avut în minte faptul că, în general, tendinţa noastră este mai degrabă de a subestima de¬cît de a exagera această capacitate.
Toate acestea par o sarcină extraordinară, imposibil de în¬deplinit vreodată, o povară permanentă şi nesfîrşită, un ob¬stacol real. Şi este într-adevăr o sarcină de autodisciplinare care nu se termină niciodată, fapt pentru care majoritatea oa¬menilor optează pentru o viaţă de onestitate şi deschidere limi¬tate, pentru o închidere relativă, ascunzîndu-se pe ei şi hărţi¬le lor de lume. Această cale e mai uşoară. Totuşi, răsplata unei vieţi oneste dificile, dar şi a devoţiunii faţă de adevăr este mult mai mare decît ceea ce ţi se cere. Datorită faptului că hărţile lor sînt continuu confruntate, oamenii deschişi sînt oa¬meni care se dezvoltă mereu. Prin această deschidere ei pot stabili şi menţine relaţii interumane apropiate mult mai efi¬cient decît oamenii mai închişi. Pentru că nu vorbesc nicioda¬tă mincinos, ei pot fi siguri şi mîndri că prin cunoaşterea pe care o au nu vor contribui cu nimic la confuzia lumii, ci vor servi ca sursă de iluminare şi clarificare. în sfîrşit, au liberta¬tea totală de a exista. Nu sînt apăsaţi de nici o nevoie de a se ascunde. Nu trebuie să se furişeze prin locuri întunecoase. Nu trebuie să construiască noi minciuni pentru a le acoperi pe cele vechi. Nu trebuie să-şi risipească timpul pentru a-şi acoperi urmele şi a menţine aparenţele. Şi, fapt esenţial, ei vor descoperi că energia necesară pentru autodisciplină este mai mică decît energia necesară pentru a ţine secrete. Cu cît o persoană este mai onestă, cu atît îi este mai uşor să continue să fie onestă, tot aşa precum cineva care minte va avea din ce în ce mai multă nevoie să mintă iarăşi. Datorită deschiderii lor, oamenii devotaţi adevărului trăiesc în deschidere, iar prin exerciţiul curajului lor de a trăi în deschidere se eliberea¬ză de frică.

Drumul către tine însuţi – 6


■ Deschiderea faţă de înfruntare
Ce înseamnă o viaţă total devotată adevărului? înseamnă, înainte de toate, o viaţă de autoexaminare riguroasă, perma¬nentă şi nesfîrşită. Cunoaştem lumea doar prin relaţiile pe ca¬re le avem cu ea. Prin urmare, pentru a cunoaşte lumea, nu trebuie doar să o examinăm, ci simultan trebuie să examinăm şi examinatorul. Psihiatrii sînt învăţaţi să facă acest lucru în perioada formării lor şi ştiu că este imposibil să înţeleagă cu adevărat conflictele şi transferurile pacienţilor fără să-şi înţe¬leagă propriile lor transferuri şi conflicte. Din acest motiv, psihiatrii sînt îndemnaţi să urmeze ei înşişi o psihoterapie sau psihanaliză ca parte a instrucţiei şi dezvoltării lor. Din pă¬cate, nu toţi psihiatrii răspund la aceste îndemnuri. Sînt mulţi psihiatri care analizează cu rigurozitate lumea, dar care pe sine nu se examinează tot atît de riguros. Ei pot fi indivizi compe¬tenţi, atît cît le poate judeca lumea competenţa, dar nu pot fi niciodată înţelepţi. Viaţa înţeleaptă trebuie să fie o viaţă de contemplaţie combinată cu acţiune. în cultura americană din trecut, contemplaţia nu a fost la mare cinste. în 1950, oamenii l-au etichetat pe Adlai Stevenson ca fiind „cap mare” şi au crezut că nu ar fi un bun preşedinte pentru că era un bărbat contemplativ, dăruit cu o gîndire profundă şi îndoieli de sine. Am auzit mulţi părinţi spunîndu-le cu toată seriozitatea co¬piilor lor adolescenţi: „Gîndeşti prea mult.” Cît de absurd es¬te acest lucru, dacă ne gîndim că lobii noştri frontali, capaci¬tatea noastră de a gîndi şi de a ne examina pe noi înşine este ceea ce ne face să fim oameni. Din fericire, astfel de atitudini par să se schimbe şi începem să ne dăm seama că sursa peri¬colului din lume stă mai mult în noi decît în afara noastră, iar
procesul examinării de sine şi al contemplaţiei devine esen¬ţial pentru supravieţuire, în ultimă instanţă. Este vorba totuşi doar de un număr restrîns de oameni care şi-au schimbat ati¬tudinea. Examinarea lumii din afară nu este niciodată atît de dureroasă din punct de vedere personal ca examinarea lumii dinăuntru, şi aceasta cu siguranţă din cauza durerii implica¬te într-o viaţă de sinceră examinare de sine, de care majorita¬tea oamenilor se feresc. Cînd însă cineva se dedică adevăru¬lui, durerea pare relativ neimportantă — şi devine din ce în ce mai puţin importantă (şi prin urmare din ce în ce mai pu¬ţin dureroasă), pe măsură ce persoana înaintează pe drumul examinării de sine.
O viaţă devotată în întregime adevărului înseamnă de asemenea disponibilitatea de a fi personal contestaţi. Singura cale prin care putem fi siguri că harta realităţii pe care o po¬sedăm este validă este aceea de a o expune criticii şi de a ne confrunta cu alţi realizatori de hărţi. Altfel, vom trăi într-un sistem închis — într-un clopot de sticlă, pentru a folosi analo¬gia făcută de Sylvia Plath, respirînd doar propriul nostru aer fetid, fiind din ce în ce mai iluzionaţi. Totuşi, din cauza dure¬rii inerente procesului de revizuire a hărţii realităţii, căutăm mai ales să evităm sau să refuzăm orice confruntare pentru stabilirea validităţii sale. Copiilor noştri le spunem: „Nu mă contrazice, sînt părintele tău.” Partenerului de viaţă îi dăm acest mesaj: „Hai să trăim şi să-1 lăsăm şi pe celălalt să trăias¬că. Dacă mă critici, voi deveni rău şi vei regreta asta.” Cei în vîrstă transmit familiei şi lumii mesajul: „Sînt bătrîn şi fragil. Dacă mă înfrunţi, s-ar putea să mor sau îţi vei lua pe umeri responsabilitatea de a-mi face mizerabile ultimele zile pe ca¬re le mai am pe pămînt.” Angajaţilor noştri le comunicăm: „Dacă eşti îndeajuns de îndrăzneţ să mă înfrunţi, cel mai bine e să o faci cît se poate de prudent sau îţi vei căuta o altă sluj¬bă.”*
* Nu doar indivizii, ci şi organizaţiile sînt notorii pentru faptul că se protejează împotriva contestărilor. Odată, şeful Statului Major al Armatei mi-a ordonat să pregătesc o analiză asupra cauzelor psi¬hologice ale atrocităţilor comise la My Lai şi ale muşamalizării ulte-noare, cu recomandări pentru cercetări, astfel încît în viitor un ast-tel de comportament să poată fi prevenit. Recomandările au fost dez-
48
Disciplina
Tendinţa de a evita contestarea este atît de omniprezentă în fiinţele umane, încît poate fi considerată pe bună dreptate o caracteristică a naturii umane. Dar spunînd despre ea că es¬te naturală, nu înseamnă că este un comportament esenţial, folositor sau de neschimbat. La fel de natural este a defeca în pantaloni sau a nu te spăla niciodată pe dinţi. Noi învăţăm singuri să facem lucruri nenaturale, pînă cînd nenaturalul de¬vine el însuşi o a doua natură. într-adevăr, orice autodiscipli-nă poate fi definită ca a ne învăţa pe noi înşine să facem lu¬cruri nenaturale. O altă caracteristică a naturii umane — probabil una care ne face cel mai umani — este capacitatea noastră de a face ceea ce este nenatural, de a transcende şi deci de a transforma propria noastră natură.
Nici un act nu este mai nenatural şi deci mai uman decît acela de a trece printr-o psihoterapie. Prin acest act ne menţi¬nem în mod deliberat deschişi pentru cea mai profundă înfruntare din partea altei fiinţe umane şi chiar îl plătim pe celălalt pentru serviciul de a cerceta şi judeca limpede. Aceas¬tă deschidere la înfruntare este unul dintre lucrurile pe care le simbolizează faptul de a sta întins pe canapeaua din biroul
aprobate de către Statul Major pe temeiul că cercetările recomanda¬te nu pot fi ţinute secrete. „Existenţa unor astfel de cercetări ar pu¬tea să ne deschidă spre înfruntări viitoare. Preşedintele şi Armata nu au nevoie de mai multă contestare acum”, mi s-a spus. Aşa că ana¬liza motivelor pentru care un incident a fost muşamalizat a fost ea însăşi muşamalizată. Un astfel de comportament nu se limitează la militarii de la Casa Albă; dimpotrivă, el este comun Congresului, al¬tor agenţii federale, corporaţii, chiar universităţi sau organizaţii ca-ritabile — pe scurt, tuturor organizaţiilor umane. Pe cît de necesar le este indivizilor să accepte şi chiar să spună bun venit contestărilor aduse hărţilor realităţii lor şi a modi operandi, dacă vor să crească în înţelepciune şi eficienţă, tot atît de necesar le este şi organizaţiilor să accepte şi să primească înfruntarea, dacă vor .să fie instituţii viabile şi care să progreseze. Acest fapt a fost recunoscut din ce în ce mai mult de persoane precum John Gardner de la Common Cause, căru¬ia îi este clar că una dintre cele mai incitante şi esenţiale sarcini afla¬te în faţa societăţii noastre în următoarele decenii este de a construi în interiorul structurii birocratice a organizaţiilor noastre o deschi¬dere şi o capacitate de a răspunde la contestări, care va înlocui rezis¬tenţa instituţională tipică.
DESCHIDEREA FAŢĂ DE ÎNFRUNTARE
49

psihiatrului. A trece printr-o psihoterapie este un act de ma¬re curaj. Principalul motiv pentru care oamenii nu urmează o psihoterapie nu este lipsa de bani, ci lipsa de curaj. Aici sînt incluşi şi psihiatrii înşişi, care cumva nu par niciodată prea convinşi să treacă prin propria terapie, în ciuda faptului că au mai multe motive decît ceilalţi să se supună disciplinei impli¬cate aici. Pe de altă parte, mulţi pacienţi care fac psihanaliză, chiar de la începutul terapiei şi contrar imaginii stereotipe de¬spre ei, tocmai pentru că posedă acest curaj, sînt oameni care în mod fundamental sînt mult mai curajoşi şi mai sănătoşi decît media.
Deşi a trece printr-o psihoterapie este o formă fundamen¬tală de a fi deschis la înfruntare, interacţiunile mult mai obiş¬nuite de zi cu zi ne oferă ocazii similare de a risca să fim des¬chişi: la o băutură răcoritoare, într-o conferinţă, la cursul de golf, la masă, în pat, cu luminile stinse; cu colegii noştri, cu şefii sau patronii, cu partenerii de viaţă, cu prietenii, iubiţii, părinţii şi copiii noştri. O femeie îngrijit coafată, care venea la şedinţele mele de ceva vreme începea să-şi pieptene părul de fiecare dată după ce se ridica de pe canapea, la sfîrşitul şedin¬ţei. Am întrebat-o despre acest nou tipar al comportamentu¬lui ei. „Soţul meu a observat acum cîteva săptămîni că pieptă¬nătura mea era în neorînduială la spate după ce mă întorceam de la şedinţele de terapie”, mi-a explicat ea, roşind. „Nu i-am spus de ce. Mi-e teamă că m-ar tachina dacă ar şti că aici stau întinsă pe canapea.” Aşa că aveam o altă chestiu¬ne la care să lucrăm. Cea mai mare valoare a psihoterapiei provine din extinderea disciplinei implicate în „ora de cinci¬zeci de minute” la treburile şi relaţiile interpersonale zilnice ale pacientului. Vindecarea spiritului nu e completă pînă cînd deschiderea la înfruntare nu devine un mod de a trăi. Aceas¬tă femeie nu se va face bine în întregime pînă cînd nu va pu¬tea fi la fel de sinceră cu soţul ei aşa cum este cu mine.
Dintre toţi cei care vin la psihiatru sau la psihoterapeut, doar foarte puţini caută de la început un nivel conştient de înfruntare sau o educare prin disciplină. Mulţi nu caută decît „eliberarea”. Cînd îşi dau seama că vor avea parte de contes¬tări, dar şi de sprijin, mulţi fug sau sînt tentaţi să fugă. A-i în¬văţa că singura cale spre o eliberare reală trece prin înfruntare
50
Disciplina
şi disciplină este o sarcină de lungă durată şi deseori fără suc¬ces. Vorbim, prin urmare, de o „seducere” a pacientului în ca¬drul psihoterapiei. Iar despre unii pacienţi pe care îi vedem de un an sau mai bine am putea foarte bine să spunem că: „Nu au intrat încă în psihoterapie cu adevărat.”
Deschiderea în psihoterapie este în mod special întărită (sau cerută, în funcţie de punctul dvs. de vedere) de tehnica „liberei asocieri”. Cînd este folosită această tehnică, pacienţi¬lor li se spune: „Puneţi în cuvinte tot ce vă trece prin minte, nu contează cît pare de insignifiant, jenant, dureros sau fără sens. Dacă sînt mai multe lucruri în mintea dvs. în acelaşi timp, alegeţi să spuneţi acel lucru pe care sînteţi cel mai pu¬ţin doritor să-1 spuneţi.” E uşor de spus, mai greu de făcut. Cu toate acestea, cei ce lucrează conştiincios la acest lucru de¬seori fac progrese rapide. Dar unii sînt atît de rezistenţi la în¬fruntare, încît doar pretind că fac asociere liberă. Ei sînt volu¬bili cînd vorbesc despre una sau alta, dar uită amănuntele cruciale. O femeie poate vorbi o oră despre experienţele ne¬plăcute din copilărie, dar uită să menţioneze că soţul ei a cer¬tat-o de dimineaţă pentru că a scos din contul de la bancă o mie de dolari. Aceşti pacienţi încearcă să transforme ora de psihoterapie într-un fel de conferinţă de presă. în cel mai bun caz, ei îşi pierd timpul încercînd să evite înfruntarea şi de obi¬cei se lasă atraşi într-o subtilă formă de minciună.
Pentru ca indivizii şi organizaţiile să fie deschise la înfrun¬tare, este nevoie ca hărţile lor asupra realităţii să fie cu adevă¬rat deschise pentru inspecţia publicului. Un al treilea lucru necesar pentru ca o viaţă să fie dedicată în întregime adevă¬rului este prin urmare a trăi în totală onestitate. Aceasta în¬seamnă un proces continuu şi nesfîrşit de autosupraveghere, pentru a ne asigura că comunicarea — nu doar în cuvintele pe care le spunem — reflectă invariabil, precis, pe cît e ome¬neşte posibil, adevărul sau realitatea aşa cum o cunoaştem.
La o astfel de onestitate nu se ajunge uşor. Motivul pentru care oamenii mint este acela că vor să evite durerea confrun¬tării şi consecinţele ei. Minciuna preşedintelui Nixon despre Watergate nu a fost mai sofisticată sau diferită în formă de cea a unui copil de patru ani, care o minte pe mama lui de¬spre cum s-a întîmplat ca veioza să cadă de pe masă şi să se
DESCHIDEREA FATA DE ÎNFRUNTARE
51
spargă. Atîta timp cît natura confruntării este legitimă (şi de obicei este), minciuna este o încercare de sustragere de la su¬ferinţa legitimă şi provoacă astfel boala mintală.
Conceptul de sustragere atrage după sine chestiunea „scur¬tăturii”. Ori de cîte ori încercăm să ne sustragem din faţa unui obstacol, căutăm o cale spre ţinta noastră care să fie mai uşoară şi mai rapidă: o scurtătură. Crezînd în creşterea spiri¬tului uman ca scop al existenţei umane, sînt în mod clar un adept al noţiunii de progres. Este bine şi se cuvine ca noi, ca fiinţe umane, să fie necesar să ne dezvoltăm şi să progresăm cît de rapid posibil. Cuvîntul-cheie aici este totuşi „legiti-mitatea”. Fiinţele umane au tendinţa de a ignora scurtăturile legitime tot atît cît au tendinţa de a le căuta pe cele ilegitime. Este, de exemplu, o scurtătură legitimă să studiezi un rezu¬mat al unei cărţi în loc să citeşti toată cartea, atunci cînd e vor¬ba de pregătirea unui examen. Dacă rezumatul este bun, iar materia este absorbită, cunoaşterea esenţială poate fi obţinu¬tă într-un fel care economiseşte considerabil timp şi efort. Tri-şarea nu este totuşi o scurtătură legitimă. Aceasta poate economisi chiar o mai mare cantitate de timp şi, dacă este executată cu succes, îi poate aduce trişorului o notă de trece¬re la examen şi rîvnita absolvire. Cunoaşterea esenţială nu a fost însă obţinută. Prin urmare, absolvirea este o minciună, o denaturare. în măsura în care şcoala absolvită devine un ele¬ment de bază în viaţă, viaţa trişorului devine o minciună şi o denaturare şi este deseori dedicată protejării şi apărării min¬ciunii.
Psihoterapia veritabilă este o scurtătură deseori ignorată spre dezvoltarea personală. Unul dintre cele mai frecvente ra¬ţionamente pentru a o ignora este acela de a-i pune la îndoia¬lă legitimitatea, spunînd: „Mi-e teamă că psihoterapia este un fel de cîrjă. Nu vreau să devin dependent de o cîrjă.” Dar aceasta este de obicei o acoperire pentru temeri mult mai semnificative. Utilizarea psihoterapiei nu este într-o măsură rnai mare o cîrjă decît sînt ciocanul şi cuiele pentru construi-rea unei case. Este posibil să construieşti o casă fără ciocan şi Cuie, dar în general procesul nu este eficient sau dezirabil. * uţini tîmplari s-ar lepăda de obiceiul de a folosi ciocan şi Cuie. în mod similar, este posibil să dobîndim dezvoltare per-
52
Disciplina
DESCHIDEREA FAŢA DE ÎNFRUNTARE
53
sonală fără să folosim psihoterapia, dar deseori sarcina este inutil tărăgănată, lungă şi dificilă. în general, are rost să folo¬sim instrumentele la îndemînă ca scurtătură.
Pe de altă parte, psihoterapia poate fi căutată ca o scurtă¬tură ilegitimă. Cea mai comună astfel de situaţie apare în anumite cazuri în care părinţii caută psihoterapia pentru co¬piii lor. Ei vor ca aceşti copii să se schimbe în vreun fel: să nu mai consume droguri, să-şi poată tempera ieşirile de furie, să nu mai ia note proaste şi aşa mai departe. Unii părinţi şi-au epuizat resursele încercînd să-şi ajute copiii şi vin la psihote-rapeut cu o disponibilitate veritabilă de a munci la această problemă. Alţii, deseori, vin cu o vădită cunoaştere a cauzei problemei pe care o are copilul, sperînd că psihiatrul va fi în stare să facă ceva magic pentru a schimba capitolul fără a se atinge de cauza fundamentală a problemei. De pildă, unii pă¬rinţi vor spune deschis: „Ştim că avem o problemă în căsnicia noastră şi că ea are probabil legătură cu problema fiului nos¬tru. Cu toate acestea, nu vrem ca mariajul nostru să se schim¬be; nu vrem ca dvs. să faceţi terapie cu noi; vrem să lucraţi doar cu fiul nostru şi, dacă e posibil, să-1 ajutaţi să fie mai fe¬ricit.” Alţii vorbesc mai puţin deschis. Ei vin mărturisindu-şi disponibilitatea de a face tot ce e necesar, dar cînd le explici că simptomele copilului sînt o expresie a resentimentului fa¬ţă de întregul lor stil de viaţă, care nu-i lasă un spaţiu real pentru a se dezvolta, ei vor spune: „Este ridicol să te gîndeşti că noi ar trebui să ne schimbăm din cauza lui”; şi vor pleca să caute un alt psihiatru, unul care le-ar putea oferi o scurtătură nedureroasă. Mai tîrziu, urmînd aceeaşi pantă, probabil că ei le vor spune prietenilor şi-şi vor spune lor înşile: „Am făcut tot ce a fost posibil pentru băiatul nostru; am fost chiar la pa¬tru psihiatri diferiţi cu el, dar nimic n-a fost de ajutor.”
Ii minţim, bineînţeles, pe alţii, dar ne minţim şi pe noi. înfruntarea modificărilor pe care trebuie să le facem — hărţile noastre — în propria conştiinţă şi în propria percepţie realistă poate fi pînă la ultima picătură la fel de legitimă şi dureroasă ca orice înfruntare publică. Dintre miliardele de minciuni pe care oamenii şi le spun deseori, două, foarte comune, sînt în i special puternice şi distructive: „Noi ne iubim cu adevărat co- j pilul” şi „Părinţii noştri ne iubesc cu adevărat.” Poate că pă- j rinţii noştri ne iubesc într-adevăr şi noi ne iubim cu adevărat
copiii/ dar cînd nu e aşa, deseori oamenii străbat distanţe ex¬traordinar de lungi pentru a evita să-şi dea seama de aceasta. De multe ori mă refer la psihoterapie ca fiind „jocul adevăru¬lui” sau „jocul onestităţii”, pentru că treaba ei este, printre al¬tele, să ajute pacienţii să înfrunte astfel de minciuni. Una din¬tre rădăcinile bolii mintale constă invariabil într-un angrenaj de minciuni care ni s-au spus şi minciuni pe care ni le-am spus singuri. Aceste rădăcini pot fi descoperite şi extirpate doar într-o atmosferă de onestitate totală. Pentru a crea aceas¬tă atmosferă, este esenţial pentru terapeut să vină în relaţia lui cu pacienţii cu o capacitate totală de deschidere şi sinceri-tate. Cum ne putem aştepta ca un pacient să îndure durerea confruntării realităţii cînd nu suportăm şi noi aceeaşi durere? Nu putem îndruma pe cineva decît pînă acolo unde am mers noi mai înainte.

Drumul către tine însuţi – 5


Transferul: harta expirată
Procesul activ de menţinere a unei perspective desuete asupra realităţii constituie fundamentul multor boli mintale. Psihiatrii denumesc acest proces „transfer”. Există probabil tot atîtea subtile variaţii ale definiţiei transferului cîţi psi¬hiatri există. Propria mea definiţie este următoarea: transferul este acel ansamblu de moduri de a percepe lumea şi de a răs¬punde lumii dezvoltat în copilărie şi care este de obicei adec¬vat în întregime mediului înconjurător al copilăriei (într-ade-văr, deseori de folos pentru supravieţuire), dar care este inadecvat odată transferat în mediul înconjurător al adultului.
Căile prin care se manifestă transferul, deşi totdeauna penetrante şi distrugătoare, sînt deseori subtile. însă cele mai clare exemple nu trebuie să fie subtile. Un astfel de exemplu este cel al unui pacient al cărui tratament a eşuat din cauza transferului său. E vorba de un tehnician în computere, inte¬ligent, dar lipsit de succes, de 30 şi ceva de ani, care a venit să mă vadă pentru că soţia lui îl părăsise, luîndu-i cu sine pe cei doi copii ai lor. El nu se simţea în mod deosebit nefericit pen¬tru că o pierduse pe ea, dar era devastat de pierderea celor doi copii, de care se ataşase profund. în speranţa recîştigării lor a început psihoterapia, pentru că soţia sa declarase ferm că nu se va întoarce pînă cînd el nu va urma un tratament psi¬hiatric. Principala ei nemulţumire în ceea ce-1 privea era faptul că el era continuu şi iraţional gelos şi, în acelaşi timp, distant faţă de ea, rece, necomunicativ şi lipsit de afecţiune. Ea se mai plîngea şi de desele lui schimbări de slujbă. Viaţa lui, înce-pînd din adolescenţă, fusese una accentuat instabilă. De-a lungul adolescenţei, fusese implicat în altercaţii minore cu poliţia şi de trei ori fusese închis pentru consum de droguri, ofensă, „vagabondaj” şi „împiedicarea unui ofiţer de poliţie să-şi exercite datoria”. A părăsit facultatea de electrotehnică pentru că, aşa cum spunea el: „Profesorii mei erau o adună¬tură de ipocriţi, nu prea diferiţi de poliţişti.” Datorită inteli¬genţei şi creativităţii lui în domeniul tehnologiei computere¬lor, serviciile sale erau foarte cerute în industria respectivă. Dar el nu a fost niciodată în stare să avanseze sau să-şi ţină o sluj¬bă mai mult de un an şi jumătate, uneori fiind concediat, mult
TRANSFERUL: HARTA EXPIRATĂ
43
mai des plecînd singur după dispute cu supervizorii săi, pe care-i descria ca „mincinoşi şi trişori, interesaţi doar să-şi pro¬tejeze scaunul”. Cea mai frecvent folosită expresie a lui era: „Nu poţi avea încredere într-un suflet afurisit.” îşi descria co¬pilăria ca „normală” şi părinţii ca fiind „obişnuiţi”. în scurta perioadă de timp pe care a petrecut-o cu mine, totuşi, el şi-a reamintit, întîmplător şi fără a fi emoţionat, numeroase mo¬mente cînd părinţii lui l-au dezamăgit. îi promiseseră o bici¬cletă de ziua lui, dar uitaseră şi-i dăduseră altceva. Odată au uitat cu totul de ziua lui, dar nu vedea nimic foarte rău în as¬ta, pentru că „ei erau foarte ocupaţi”. îi promiteau să facă îm¬preună o mulţime de lucruri în week-end, dar apoi erau de obicei „prea ocupaţi”. De nenumărate ori uitaseră să-1 ia de la întîlniri sau de la petreceri, pentru că „aveau o mulţime de lu¬cruri pe cap”.
Acest bărbat suferise pe cînd era copil dezamăgire după dezamăgire, dureroase, datorită lipsei de grijă a părinţilor lui. Gradual sau brusc — nu ştiu care dintre ele — a ajuns să-şi dea seama pe la mijlocul copilăriei că nu poate avea încrede¬re în părinţii lui. Odată ce şi-a dat seama de asta, totuşi, a în¬ceput să se simtă mai bine, iar viaţa lui a devenit mult mai confortabilă. Nu mai aştepta mare lucru de la părinţii lui şi nu-şi făcea speranţe cînd ei îi făceau promisiuni. Cînd a înce¬tat să mai aibă încredere în părinţii lui, frecvenţa şi severita¬tea dezamăgirilor sale s-au diminuat dramatic.
O astfel de adaptare reprezintă totuşi baza pentru viitoare probleme. Pentru un copil, părinţii înseamnă totul; ei repre¬zintă lumea. Copilul nu poate avea perspectiva de a vedea că alţi părinţi sînt diferiţi şi de multe ori mai buni. El presupune că felul în care procedează părinţii este felul în care trebuie procedat. Prin urmare, copilul ajunge la concluzia — la „rea¬litatea” — nu că „nu pot avea încredere în părinţii mei”, ci la aceea că „nu pot avea încredere în oameni”. A nu avea încre¬dere în oameni devine astfel harta cu care el intră în adoles¬cenţă şi în perioada adultă. Cu această hartă şi cu un depozit abundent de resentimente rezultînd din multe dezamăgiri, conflictele cu figurile autorităţii — poliţişti, profesori, patroni devin inevitabile. Iar aceste conflicte nu au făcut altceva decît să-i întărească sentimentul că oamenii care au ceva să-i dea
44
Disciplina
nu sînt de încredere. A avut multe ocazii să-şi revizuiască harta, dar toate au trecut pe lîngă el. Singurul fel în care ar fi putut învăţa că în lumea adulţilor există unii oameni în care putea avea încredere era să rişte încrezîndu-se în ei, iar acest lucru ar fi necesitat o deviere de la harta cu care începuse. O astfel de reînvăţare i-ar fi cerut să-şi revizuiască părerea de¬spre părinţii lui — să-şi dea seama că ei nu-1 iubeau, că nu-a avut o copilărie normală şi că părinţii lui nu erau părinţi obiş¬nuiţi în ce priveşte capacitatea de a fi receptivi la nevoile co¬pilului lor. Dar a-şi da seama de asta ar fi fost extrem de du¬reros. Neîncrederea în oameni fusese o ajustare potrivită pentru realitatea copilăriei lui, fusese o ajustare care a func¬ţionat, diminuîndu-i durerea şi suferinţa. Pentru că este ex¬trem de dificil să abandonezi o ajustare a hărţii care altădată ne-a îndrumat atît de bine, el şi-a continuat traiectoria de a nu avea încredere în oameni, creînd inconştient situaţii care îi în¬tăreau această convingere, înstrăinîndu-1 de oricine, făcînd imposibil ca el să se bucure de dragoste, căldură, intimitate şi afecţiune. Nu-şi putea permite nici măcar apropierea de soţia lui, nici în ea neavînd încredere. Singurii cu care putea avea o relaţie afectuoasă erau cei doi copii ai săi. Ei erau singurii asu¬pra cărora avea control, singurii care nu aveau autoritate asu¬pra lui, singurii din toată lumea în care putea avea încredere. Cînd sînt implicate probleme de transfer, aşa cum se în-tîmplă de obicei, psihoterapia este, printre altele, un proces de revizuire a hărţii. Pacienţii vin la psihoterapie pentru că în mod clar hărţile lor nu funcţionează. Dar cît de mult se agaţă de ele şi se luptă pentru fiecare pas din drum! Deseori, nevoia de a se agăţa de hărţile lor şi lupta pentru a nu le pierde sînt atît de puternice, încît terapia devine imposibilă, aşa cum s-a întîmplat în cazul tehnicianului de computere. Iniţial, el a ce¬rut o întrevedere sîmbăta. După trei şedinţe, nu a mai venit, pentru că îşi luase încă o slujbă, făcînd muncă de întreţinere sîmbăta şi duminica. I-am propus să ne întîlnim marţi seara. A venit de două ori, apoi s-a oprit, pentru că făcea ore supli¬mentare. Mi-am rearanjat orarul, astfel încît să-1 pot vedea luni seara, cînd, mi-a spus el, e mai puţin probabil să mun¬cească suplimentar. După alte două şedinţe, totuşi, n-a mai venit, pentru că se pare că-1 prinsese dorul să lucreze noap-
TRANSFERUL: HARTA EXPIRATA
45
tea. L-am confruntat cu imposibilitatea de a face terapie în astfel de circumstanţe. El a admis că nu i s-a cerut să lucreze ore suplimentare. A declarat totuşi că avea nevoie de bani şi din această cauză munca era mai importantă pentru el decît terapia. A hotărît că mă poate vedea doar în acele zile de luni în care nu există ceva suplimentar de muncă şi că îmi va da un telefon la ora patru după-amiaza în fiecare luni, ca să îmi spună dacă se poate întîlni cu mine. I-am spus că nu socotesc aceste condiţii acceptabile şi că nu sînt dispus să-mi anulez planurile pentru fiecare seară de luni pentru faptul că el ar putea veni la şedinţa de terapie. A simţit că eu aş fi nerezona-bil de rigid, că nu sînt deloc preocupat de nevoile lui, că sînt interesat doar de propriul meu timp şi în mod clar nu-mi pa¬să de el şi că prin urmare nu pot fi de încredere. Aşa că, ple-cînd de la acest lucru, încercarea noastră de a lucra împreună a luat sfîrşit, eu fiind un alt marcaj pe vechea lui hartă.
Problema transferului nu este doar o problemă între psi-hoterapeut şi pacienţii săi. Este o problemă între părinţi şi co¬pii, soţi şi soţii, angajaţi şi patroni, între prieteni, între grupuri şi chiar între noţiuni. E interesant de meditat, pentru moment, la rolul pe care chestiunea transferului îl joacă în problemele internaţionale. Toţi liderii noştri naţionali sînt fiinţe umane care au avut o copilărie şi care au fost formaţi de experienţe¬le din copilărie. Ce hartă a urmat Hitler şi de unde a provenit ea? Ce hartă au urmat liderii americani, care au iniţiat, exe¬cutat şi menţinut războiul din Vietnam? în mod clar, a fost o hartă foarte diferită de cea a generaţiei care le-a urmat. în ce fel a contribuit experienţa anilor Depresiunii la conturarea acestei hărţi şi în ce fel a contribuit experienţa anilor ’50, ’60 la harta tinerei generaţii? Dacă experienţa naţională a anilor 30, ’40 a contribuit la comportamentul liderilor americani în ce priveşte războiul din Vietnam, cît era de potrivită această experienţă pentru anii ’60 şi 70? Cum ne putem revizui mai rapid hărţile?
Adevărul sau realitatea sînt evitate atunci cînd sînt dure¬roase. Putem să ne revizuim hărţile doar atunci cînd avem disciplina de a trece prin durere. Pentru a avea o astfel de dis-Clplină, trebuie să fim total devotaţi adevărului. Aceasta în¬seamnă că trebuie să luăm în considerare adevărul, încercînd
46
Disciplina
DESCHIDEREA FATĂ DE ÎNFRUNTARE
47
să-1 determinăm cît de bine putem, ca fiind mai important, mai vital pentru interesul faţă de noi înşine decît confortul nostru. Reciproc, trebuie să considerăm totdeauna disconfor¬tul personal ca relativ neimportant şi, într-adevăr, să-i spu¬nem chiar bun venit, fiind în serviciul căutării adevărului. Să¬nătatea mintală este un proces neîntrerupt de devoţiune faţă de realitate, indiferent de preţ.

Drumul către tine însuţi – 4


Dificultatea de a accepta responsabilitatea pentru com¬portamentele noastre rezidă în dorinţa de a evita durerea con¬secinţelor acestui comportament. Cererea adresată lui Mac Badgely de a-şi asuma responsabilitatea pentru structura tim¬pului meu era o încercare de a evita durerea de a lucra multe ore, chiar dacă lucratul timp de mai multe ore era o consecin¬ţă inevitabilă a alegerii mele de a mă dedica mai mult pacien¬ţilor şi formării mele. Totuşi, acţionînd astfel, căutam fără să-mi dau seama să cresc autoritatea lui Mac asupra mea. îi ofeream puterea mea, libertatea mea. Practic, îi spuneam: „Ia comanda de la mine. Fii tu şeful!” De cîte ori căutăm să evi¬tăm responsabilitatea pentru propriul nostru comportament, încercăm astfel să dăm responsabilitatea altor indivizi, orga¬nizaţii sau altei entităţi. Dar acest lucru înseamnă să transfe¬răm puterea noastră asupra acelei entităţi, fie ea „soartă” sau „societate”, guvern, corporaţie sau şefului nostru. Acesta es¬te motivul pentru care Erich Fromm şi-a intitulat atît de nime¬rit studiul despre nazism şi autoritarism: Escapefrom Freedom (Fuga de libertate). în încercarea de a evita durerea responsabi¬lităţii, milioane şi chiar miliarde de oameni încearcă zilnic să fugă de libertate.
Am o cunoştinţă, un om inteligent dar posac, care, atunci cînd îl las, vorbeşte despre forţele agresive din societatea noastră: rasism, sexism, industria de armament, poliţia care i-a arestat pe el şi pe prietenii lui din cauza părului lor lung. De multe ori am încercat să-i arăt că el nu este copil. Cînd sîn-tem copii, datorită dependenţei extinse şi reale, părinţii au o putere extinsă şi reală asupra noastră. Ei sînt, în fapt, în mare
FUGA DE LIBERTATE
39
măsură responsabili de bunăstarea noastră, iar noi sîntem, în fapt, în mare măsură la mila lor. Cînd părinţii sînt despotici, aşa cum sînt deseori, noi, ca şi copii, nu avem prea multă pu¬tere să facem ceva în această privinţă; alegerile noastre sînt limitate. Dar ca adulţi, cînd sîntem sănătoşi fizic, alegerile noastre sînt aproape nelimitate. Asta nu înseamnă că sînt ne-dureroase. De multe ori, dintre două rele trebuie să-1 alegem pe cel mai mic, dar tot în puterea noastră stă să facem aceste alegeri. Da, sînt de acord cu acea cunoştinţă a mea, că există forţe opresive în lume. Noi avem totuşi libertatea de a alege fiecare pas al felului în care vom răspunde şi vom trata aces¬te forţe. A trăi într-o zonă a ţării unde poliţiei nu-i plăceau „ti¬pii cu părul lung” era alegerea lui şi totuşi şi-a lăsat părul lung. El avea libertatea de a se muta într-un alt oraş sau de a-şi scurta părul sau chiar să ducă o campanie împotriva bi¬roului de poliţie. Dar în ciuda inteligenţei sale, nu şi-a recu¬noscut aceste libertăţi. A ales să se lamenteze din cauza lipsei de putere politică, în loc să accepte şi să se bucure de imensa sa putere personală. Vorbea de dragostea sa de libertate şi de forţele care o contracarează, dar de fiecare dată cînd vorbea de felul în care este victimizat de aceste forţe el îşi ceda de fapt libertatea. Sper că într-o zi, curînd, va înceta să fie iritat pentru faptul că alegerile sale sînt dureroase*.
Dr. Hilde Bruch, în prefaţa cărţii ei Learning Psychotherapy (învăţînd psihoterapie), arată că în mod fundamental toţi pa¬cienţii vin la psihiatru cu „o problemă comună: sentimentul de neajutorare, de frică şi convingerea intimă că nu sînt capa¬bili să «se descurce» şi să schimbe lucrurile”**. Una dintre ră¬dăcinile acestui „sentiment de neputinţă” la majoritatea pa¬cienţilor o reprezintă o anume dorinţă de a fugi de durerea libertăţii, iar unii nu reuşesc, în mod parţial sau total, să ac-
* Nicăieri, după ştinţa mea, problema libertăţii ca alegere între două rele nu este descrisă mai elocvent şi mai poetic decît în capito¬lul „Freedom and Necessity” („Libertate şi necesitate”) din cartea psihiatrului Allen Wheelis: How People Clwnge (Cum se pot schimba oamenii), Harper & Row, New York, 1973. Am fost tentat să citez ca-PUolul în întregime şi îl recomand oricui doreşte să exploreze mai mult această chestiune.
** Harvard University Press, 1974, Cambridge, Mass., p. ix.
40
Disciplina
cepte responsabilitatea pentru problemele şi viaţa lor. Se simt neputincioşi pentru că, în fapt, au renunţat la putere. Mai de¬vreme sau mai tîrziu, dacă e să fie vindecaţi, trebuie să înve¬ţe că viaţa întreagă a unui adult este o serie de alegeri perso¬nale, de decizii. Dacă pot accepta acest fapt cu totul, atunci vor deveni oameni liberi. Reciproc, dacă nu vor accepta acest fapt, se vor simţi pentru totdeauna victime.
DEVOŢIUNEA FAŢĂ DE REALITATE
41
Devoţiunea faţă de realitate
.
Cel de-al treilea instrument sau tehnică de a trata durerea soluţionării problemelor, ce trebuie folosit continuu dacă vrem ca vieţile noastre să fie sănătoase, iar spiritul nostru să crească, este devoţiunea faţă de adevăr. Chiar la nivel super¬ficial, acest lucru ar trebui să fie evident. Ceea ce e adevărat e real. Ceea ce e fals e ireal. Cu cît vedem mai puţin clar reali¬tatea lumii — cu cît minţile noastre sînt mai îmbătate de fal¬sitate, percepţii greşite şi iluzii —, cu atît sîntem mai puţin ca¬pabili să determinăm cursul corect al acţiunilor şi să luăm decizii înţelepte. Viziunea noastră asupra realităţii este ca o hartă după care ne orientăm viaţa. Dacă harta este adevărată şi precisă, vom şti în general unde ne aflăm, iar dacă ne deci¬dem unde vrem să mergem, vom şti în general ce vom găsi acolo. Dacă harta este falsă şi imprecisă, ne vom rătăci.
Deşi acest lucru este clar, cei mai mulţi oameni aleg să-1 ig¬nore. Ei îl ignoră pentru că drumul nostru spre realitate nu este uşor. Mai întîi de toate, nu sîntem născuţi cu hărţi gata întocmite, ci trebuie să le facem noi înşine, iar pentru aceasta e nevoie de efort. Cu cît depunem mai mult efort pentru a preţui şi a percepe realitatea, cu atît hărţile noastre vor fi mai mari şi mai precise. Dar mulţi nu vor să facă acest efort. Unii se opresc să-1 mai facă spre sfîrşitul adolescenţei. Hărţile lor sînt mici şi abia schiţate, perspectiva lor asupra lumii este în¬gustă şi prost direcţionată. Spre sfîrşitul vîrstei de mijloc, mulţi oameni renunţă la acest efort. Sînt convinşi că hărţile lor sînt complete şi că Weltanschaaung-ul lor este corect (sau chiar sacrosant) şi nu mai sînt interesaţi de o nouă informaţie. E ca şi cum ar fi obosiţi. Doar cîţiva norocoşi continuă pînă în momentul morţii explorarea misterului realităţii, lărgindu-şi,
nuanţîndu-şi şi redefinindu-şi înţelegerea asupra lumii şi asupra a ceea ce e adevărat.
Dar cea mai mare problemă în realizarea hărţilor nu con¬stă în faptul că trebuie să pornim de la o mîzgălitură, ci în acela că ele trebuie revizuite mereu pentru a fi precise. Lumea însăşi este într-o schimbare constantă. Gheţari noi apar, ghe¬ţari se topesc. Culturi noi apar, culturi dispar. Există prea pu¬ţină tehnologie, există prea multă tehnologie. Chiar mai dra¬matic, punctul din care privim lumea este într-o rapidă şi constantă schimbare. Cînd sîntem copii, sîntem dependenţi şi lipsiţi de putere. Ca adulţi, putem fi puternici. Totuşi, cînd sîntem bolnavi sau bătrîni infirmi se poate să devenim iarăşi fără putere şi dependenţi. Cînd avem copii de care să avem grijă, lumea pare diferită faţă de vremea cînd nu-i aveam; cînd copiii sînt sugari, lumea pare diferită faţă de cum va fi atunci cînd copiii vor ajunge adolescenţi. Cînd sîntem săraci, lumea arată altfel decît atunci cînd sîntem bogaţi. Zilnic sîn¬tem bombardaţi cu informaţii noi despre natura realităţii. Dacă vrem să încorporăm această informaţie, trebuie să ne revi¬zuim continuu hărţile şi uneori, cînd s-a acumulat suficient de multă informaţie nouă, trebuie să facem revizii majore. Procesul de a face revizuiri, în special cînd e vorba de revi¬zuiri majore, este dureros, uneori groaznic de dureros. Aici se găseşte sursa principală a multor boli ale umanităţii.
Ce se întîmplă cînd cineva trudeşte mult şi din greu să dezvolte o perspectivă funcţionabilă asupra lumii, o hartă evident utilă şi eficientă, iar apoi e confruntat cu o informaţie nouă care sugerează că această perspectivă este greşită, iar harta are nevoie să fie în bună parte retrasată? Efortul dure¬ros care ni se cere pare înspăimîntător, uneori copleşitor. Ceea ce facem deseori, şi de obicei inconştient, este să ignorăm in¬formaţia nouă. Deseori acest act de ignorare nu este doar unul pasiv. Se poate să denunţăm noua informaţie ca fiind falsă, periculoasă, eretică, lucrare a diavolului. Putem chiar lupta împotriva ei şi chiar să încercăm să manipulăm lumea pentru a face să arate conform punctului nostru de vedere. Mai degrabă decît să încerce să schimbe harta, individul poa¬te încerca să distrugă noua realitate. Din păcate, pînă la urmă 0 astfel de persoană poate cheltui mai multă energie pentru a apăra perspectiva demodată asupra lumii, decît i-ar fi trebuit pentru a o revizui şi a o corecta de la bun început.

My prayer for You !!


Key: C

Verse 1:
Csus
Light in my darkness
C
Peace for my soul
Csus
You are my rescue
C
You never let go
Csus
Light in my darkness
C
Peace for my soul
Csus
You are my rescue
C
You never let go

Chorus 1:
C
All my hope is in You
Am
All my strength is in You
F
With every breath
C
My soul will rest in You

Verse 2:
Csus
Here in my weakness
C
Always the same
Csus
Your love is my shelter
C
Your life is my way

[ Tab from: http://www.guitaretab.com/h/hillsongs/321266.html ]
Chorus 1 (x2):
C
All my hope is in You
Am
All my strength is in You
F
With every breath
C
My soul will rest in You

Bridge (x2):
G Am F C
Constant Saviour
G Am F C
Friend forever
G Am F C G
Lord You have my heart
(G) Am F C
Sure Foundation
G Am F C
Never failing
G Am F C G
Lord You have my heart

Chorus 2:
C
All my hope is in You
Am
All my strength is in You
F
With every breath
C
My soul will rest in You
C
All the earth beneath You
Am
All my life before You
F
With every breath
C
My soul will rest in You
F
With every breath
C
My soul will rest in You

Spune- mi cine !!!


” Si cantau o cantare noua si ziceau: < Vrednic esti Tu sa iei cartea si sa- i rupi pecetile, caci ai fost junghiat si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din orice semintie, din orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o imparatie si preoti pentru Dumnezeul nostru, si ei vor imparati pe pamant.

Si unul din batrani mi- a zis: " Nu plange, iata ca Leul din tribul lui Iuda, Radacina lui David, a biruit ca sa deschida cartea si cele sapte peceti ale ei. " ( Apocalipsa 5)

b
Hai spune-mi cine a biruit moartea,
G D
cine a calcat peste ea?
b
Cine e Leul din Iuda,
G A b
scutul taria mea?

Spune-mi cine a biruit frica,
cine a calcat peste ea?
cine e Leul din Iuda,
scutul taria mea?
G D A
Aleluia Aleluia Aleluia
b
Isus este Domn!
Aleluia Aleluia Aleluia
Isus este Domn!

Hai spune-mi cine a murit pt mine,
cine a murit pt noi?
Cine a murit pt lume,
glorie doar Regelui?

Spune-mi cine-ntr-o zi se va-ntoarce
in fruntea ostirii Lui?
El va primi inchinarea,
pamantul si cerul e al Lui!

la la la la
la la la la
….

Drumul către tine însuţi – 3


Responsabilitatea

Nu putem soluţiona problemele vieţii dacă nu le soluţio¬năm. Această afirmaţie ar putea părea o tautologie stupidă sau o afirmaţie care se demonstrează pe sine, totuşi pare din¬colo de înţelegerea celei mai mari părţi a rasei umane. Acest lucru se întîmplă pentru că trebuie să acceptăm responsabili¬tatea pentru o problemă înainte de a o rezolva. Nu putem re¬zolva o problemă spunînd „nu este problema mea”. Nu pu¬tem rezolva o problemă sperînd că altcineva o va rezolva în locul nostru. Pot rezolva o problemă doar atunci cînd spun: „Aceasta este problema mea şi depinde de mine să o rezolv.” Dar mulţi, atît de mulţi caută să evite durerea problemelor lor, spunîndu-şi: „Această problemă mi-a fost cauzată de alţi oameni, de circumstanţe sociale dincolo de controlul meu şi prin urmare depinde de alţi oameni sau de societate să-mi re¬zolve această problemă. în realitate, nu este problema mea personală.”
Oamenii merg atît de departe din punct de vedere psiho¬logic din dorinţa de a evita asumarea responsabilităţii pentru Problemele personale, încît, deşi acest lucru este aproape tot-
30
Disciplina

deauna trist, uneori este aproape ridicol. Un ofiţer de carieră din armată, staţionat în Okinawa, avînd serioase probleme cu băutura, a fost trimis la o evaluare psihiatrică, şi, pe cît posi¬bil, pentru a primi ajutor psihiatric. El a negat că este alcoolic sau chiar că alcoolul ar fi fost o problemă personală pentru el, spunînd: „Nu există nimic de făcut seara în Okinawa în afa¬ră de a bea.”
„îţi place să citeşti?”, l-am întrebat. „O, da, îmi place să citesc, bineînţeles.” „Atunci de ce nu citeşti seara în loc să bei?” „E prea mult zgomot în cazarmă pentru a citi.” „Ei bine, atunci de ce nu te duci la bibliotecă?” „Biblioteca e prea departe.”
„E mai departe biblioteca decît barul unde te duci?” „Ei bine, nu citesc atît de mult. Nu sînt foarte interesat de acest lucru.”
„îţi place să pescuieşti?”, l-am interogat eu. „Bineînţeles, îmi place mult să pescuiesc.” „De ce nu pescuieşti în loc să bei?” „Pentru că trebuie să muncesc toată ziua.” „Nu poţi să pescuieşti noaptea?” „Nu, în Okinawa nu se poate pescui noaptea.” „Ba se poate”, am spus eu. „Cunosc mai multe organizaţii care se ocupă de pescuitul de noapte, aici. Vrei să te pun în le¬gătură cu vreuna dintre ele?”
„Ei, în realitate nu prea-mi place să pescuiesc.” „Ceea ce te-am auzit spunînd”, am limpezit eu lucrurile, „este că există şi alte lucruri de făcut în Okinawa în afară de a bea, dar lucrul pe care îţi place cel mai mult să-1 faci în Oki¬nawa este să bei.”
„Da, bănuiesc că aşa e.”
„Dar băutura te face să ai necazuri, aşa că eşti faţă în faţă cu o problemă reală, nu-i aşa?”
„Această insulă blestemată oricum te determină să bei.” Am tot încercat un timp, dar ofiţerul nu era interesat cîtuşi de puţin să vadă băutura ca pe o problemă personală, pe care ar fi putut-o rezolva cu sau fără ajutor, şi i-am spus coman¬dantului lui, cu tot regretul, că nu este un om cu simţ de răs-
RESPONSABILITATEA
31
pundere. A continuat să bea şi a trebuit să se despartă de ser¬viciul său la mijlocul carierei.
O tînără soţie, de asemenea din Okinawa, şi-a tăiat uşor venele cu o lamă de ras şi a fost dusă în salonul de urgenţe, unde am întîlnit-o. Am întrebat-o de ce a făcut acest lucru.
„Ca să mă omor, bineînţeles.”
„De ce ai vrut să te omori?”
„Fiindcă nu mai suport această insulă nenorocită. Trebuie să mă trimiteţi înapoi în Statele Unite. O să mă ucid dacă tre¬buie să mai stau aici.”
„De ce e atît de dureroasă viaţa în Okinawa?”, am întrebat
eu.
Ea a început să plîngă, văicărindu-se: „Nu am nici un prieten aici şi sînt singură tot timpul.”
„Asta e rău. Cum de n-ai putut să-ţi faci nici un prieten?”
„Pentru că locuiesc într-un cartier stupid din Okinawa şi nici unul dintre vecinii mei nu vorbeşte engleza.”
„De ce nu te duci pînă în cartierul american sau la Clubul soţiilor de ofiţeri, ca să-ţi faci prieteni?”
„Pentru că soţul meu ia maşina ca să meargă la serviciu.”
„Nu poţi să-1 conduci tu la serviciu, din moment ce tot stai singură şi te plictiseşti toată ziua?”, am întrebat-o.
„Nu. Este o maşină la care schimbi manual vitezele şi nu ştiu cum să conduc o astfel de maşină, ci doar pe cele cu schimbător automat de viteze.”
„De ce nu înveţi cum să conduci o maşină cu schimbător manual de viteze?”
Ea s-a uitat fix la mine: „Pe aceste drumuri? Trebuie să fii nebun!”
Nevrozele si tulburările de caracter

Mulţi oameni care vin să vadă un psihiatru suferă de ceea ce se numeşte fie o nevroză, fie o tulburare de caracter. Spus în cele mai simple cuvinte, aceste două stări reprezintă tulbu¬rări ale responsabilităţii şi de asemenea reprezintă stiluri opuse de raportare la lume şi la problemele ei. Nevroticul îşi asumă prea multe responsabilităţi, persoanele cu tulburări de
32
Disciplina
caracter nu îndeajuns de multe. Cînd nevroticii sînt în conflict cu lumea, presupun în mod automat că ei sînt de vină. Cele două persoane tocmai descrise aveau tulburări de caracter: sergentul simţea că pentru beţia lui era de vină oraşul Okinawa şi nu el, iar femeia de asemenea nu se vedea pe sine jucînd vreun rol în propria-i izolare. O femeie nevrotică, pe de altă parte, suferind de asemenea de singurătate şi izolare în ora¬şul Okinawa, s-a plîns: „Mergeam cu maşina la Clubul soţi¬ilor de ofiţeri pentru a-mi căuta prieteni, dar acolo nu mă simţeam în largul meu. M-am gîndit că celelalte soţii nu mă plac. Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine. Ar trebui să fiu capabilă să-mi fac prieteni mult mai uşor. S-ar cuveni să fiu mai prietenoasă. Vreau să ştiu ce e cu mine, de sînt atît de ne¬populară.” Această femeie îşi asumă întreaga responsabilitate pentru singurătatea ei, simţind că doar ea este de vină. în cur¬sul terapiei, a descoperit că este o persoană neobişnuit de in¬teligentă şi de ambiţioasă şi că devenea cu uşurinţă nefericită alături de celelalte soţii de sergenţi, ca şi cu soţul ei, pentru că era considerabil mai inteligentă şi mai ambiţioasă decît cei¬lalţi. A putut astfel să-şi dea seama că singurătatea şi prin ur¬mare problemele ei nu se datorau în mod necesar unei greşeli sau unui defect personal. în cele din urmă, a divorţat, a absol¬vit o facultate în timp ce-şi creştea copiii, a devenit redactor la o revistă şi s-a căsătorit cu un editor de succes.
Chiar şi tiparele de vorbire ale nevroticilor şi ale persoane¬lor cu tulburări de caracter sînt diferite. Discursul unui ne¬vrotic se remarcă prin expresii precum: „S-ar cuveni să…”, „Ar trebui…” şi „N-ar trebui…”, indicînd că imaginea de sine a individului reprezintă un bărbat sau o femeie inferiori, ca¬re totdeauna dau greş, totdeauna fac alegeri greşite. Discur¬sul unei persoane cu tulburare de caracter se bazează mult pe expresii precum: „Nu pot…”, „Nu aş putea…”, „E nevoie să…” şi „A fost necesar să…”, demonstrînd imaginea de sine a unei fiinţe care nu are puterea de a alege, al cărei compor¬tament este în întregime condus de forţe exterioare aflate cu totul în afara controlului său. Aşa cum se poate imagina, comparativ cu persoanele cu tulburări de caracter, cu nevro¬ticii se poate lucra mai uşor prin psihoterapii, pentru că ei îşi asumă responsabilitatea pentru dificultăţile pe care le au şi-şi dau seama astfel că au probleme. Cu cei cu tulburări de ca-
NEVROZELE ŞI TULBURĂRILE DE CARACTER
33
racter este mult mai dificil, dacă nu imposibil, de lucrat, pen¬tru că nu se văd pe ei înşişi ca sursă a propriilor probleme; ei cred că lumea are nevoie să fie schimbată şi nu ei înşişi şi ast¬fel eşuează în a recunoaşte că e necesar să se analizeze pe si¬ne, în realitate, multe persoane sînt nevrotice şi în acelaşi timp au şi tulburări de caracter; astfel, vorbim de „nevrozele de caracter” pentru a indica faptul că, în anumite zone ale vieţii lor, aceste persoane sînt dominate de vinovăţie în virtu¬tea faptului că şi-au asumat o responsabilitate care nu este tocmai a lor, în timp ce în alte zone ale vieţii eşuează în a-şi asuma cu realism responsabilitatea. Din fericire, odată ce unor astfel de persoane le-a fost restabilită credinţa şi încre¬derea în sine, în cadrul procesului psihoterapeutic, prin aju¬torarea lor în ceea ce priveşte partea nevrotică a personalităţii, deseori este posibil să-i angrenăm într-o examinare şi corectare a indisponibilităţii de a-şi asuma responsabilitatea cuvenită. Puţini dintre noi scapă fără nevroze sau tulburări de ca¬racter, cel puţin într-o anume măsură (de aceea, în mod esen¬ţial, oricine poate beneficia de psihoterapie dacă el sau ea es¬te serios dispus/ă să participe la acest proces). Motivul acestui fapt este că problema de a distinge pentru ce sîntem şi pentru ce nu sîntem responsabili este una dintre cele mai mari din existenţa umană. Ea nu a fost niciodată complet so¬luţionată; pe întreg parcursul vieţii noastre trebuie să evalu¬ăm şi să reevaluăm continuu pentru ce sîntem responsabili în acest mereu schimbător curs al evenimentelor. Nici această evaluare şi reevaluare nu sînt lipsite de durere, dacă sînt în¬deplinite în mod adecvat şi conştient. Pentru a îndeplini fie¬care dintre aceste procese în mod adecvat trebuie să fim dis¬puşi şi capabili să suferim o continuă examinare de sine. Iar această disponibilitate nu este inerentă nici unuia dintre noi. într-un sens, toţi copiii au tulburări de caracter vizibile în ten¬dinţa lor instinctivă de a-şi nega responsabilitatea în multe dintre conflictele în care se găsesc ei înşişi. Astfel, doi fraţi ca¬re se bat se vor acuza întotdeauna unul pe celălalt pentru declanşarea bătăii şi fiecare dintre ei va nega cu totul că el ar fi vinovatul. în mod similar, toţi copiii au nevroze datorate faptului că, instinctiv, îşi vor asuma responsabilitatea pentru anumite privaţiuni pe care le trăiesc, dar nu le înţeleg încă.
34
Disciplina
întotdeauna copiii care nu sînt iubiţi de părinţi mai degrabă îşi vor asuma ei înşişi acest lucru, decît să vadă că părinţii sînt deficitari în capacitatea lor de a iubi. Sau tinerii adolescenţi care nu au încă succes la fete sau în sport mai degrabă se vor vedea pe sine ca fiinţe umane deficitare decît ca boboci ce în¬floresc mai tîrziu sau chiar la timp şi perfect normal, cum se în-tîmplă de obicei. însă printr-o vastă experienţă şi printr-o în¬delungată şi reuşită maturizare vom dobîndi capacitatea de a vedea lumea şi locul nostru în ea aşa cum sînt în realitate şi astfel vom fi în stare să stabilim în mod realist responsabilita¬tea ce ne revine nouă şi cea care revine lumii.
Sînt multe lucruri pe care părinţii le pot face pentru a-şi sprijini copiii în acest proces de maturizare. Ocaziile apar sin¬gure de mii de ori pe măsură ce copilul creşte, părinţii putînd să-şi confrunte copilul cu tendinţa lui de a evita sau de a scăpa de asumarea răspunderii pentru propriile-i acţiuni să-1 asigure că în unele situaţii nu e vina lui. Dar pentru a sesiza aceste oportunităţi, aşa cum am spus, părinţii trebuie să fie sensibili la nevoile copilului şi dispuşi să le împlinească. Iar acest lucru solicită dragostea şi dorinţa lor de a-şi asuma res¬ponsabilitatea pentru creşterea copiilor.
Dimpotrivă, chiar dincolo de simpla insensibilitate sau neglijenţă, părinţii pot face multe pentru a împiedica acest proces de maturizare. Nevroticii, din cauza disponibilităţii lor de a-şi asuma responsabilitatea, pot fi părinţi excelenţi dacă nevroza lor e relativ uşoară şi nu sînt copleşiţi de responsabi¬lităţi inutile, care să sece energiile necesare responsabilităţilor părinteşti. Oamenii cu tulburări de caracter sînt părinţi de-zastruoşi, complet inconştienţi de faptul că deseori îşi tratea¬ză copilul cu o atitudine distrugătoare. Se spune că: „nevroti¬cii se fac pe ei înşişi să se simtă mizerabil, cei cu tulburări de caracter îi fac pe ceilalţi să se simtă mizerabil”. îndeosebi pă¬rinţii cu tulburări de caracter îşi fac copiii să se simtă mizera¬bil. La fel ca şi în alte zone ale vieţii lor, ei eşuează şi în misiu¬nea de părinţi, în a-şi asuma responsabilitatea ce li se cuvine.
Tendinţa lor este mai degrabă de a scăpa de copii într-o mie de feluri decît să le dea atenţia de care au nevoie. Cînd copiii sînt delincvenţi sau au dificultăţi la şcoală, părinţii cu tulburări de caracter vor arunca imediat vina pe sistemul şco-
NEVROZELE ŞI TULBURĂRILE DE CARACTER
35
Iar sau pe alţi copii, care, vor insista ei, au o „influenţă rea” asupra propriului copil. Această atitudine, bineînţeles, igno¬ră problema reală. Pentru că ocolesc responsabilitatea, părin¬ţii cu tulburări de caracter servesc ca modele pentru irespon¬sabilitatea copiilor lor. în cele din urmă, în efortul de a evita responsabilitatea în vieţile lor, deseori părinţii cu tulburări de caracter vor arunca această responsabilitate pe umerii copii¬lor lor: „Voi, copii, o să mă înnebuniţi” sau: „Singurul motiv pentru care rămîn căsătorit/ă cu mama/tatăl vostru sînteţi voi, copiii” sau: „Mama voastră şi-a distrus nervii din cauza voastră” sau: „Aş fi putut să fac şi eu o facultate şi să reuşesc în viaţă dacă n-ar fi trebuit să vă întreţin.” în acest fel, aceşti părinţi îi spun de fapt copilului lor: „Tu eşti responsabil pen¬tru calitatea mariajului meu, a sănătăţii mele mintale şi pen-tru lipsa mea de succes în viaţă.”
Deoarece copiilor le lipseşte capacitatea de a-şi da seama cît de nepotrivite sînt aceste lucruri, ei vor accepta deseori această responsabilitate, şi în măsura în care o acceptă, vor deveni nevrotici. Aşa ajung părinţii cu tulburări de caracter să crească, aproape invariabil, copii nevrotici sau cu tulburări de caracter. Părinţii înşişi îşi aruncă păcatele asupra copiilor lor.
Aceşti indivizi cu tulburări de caracter nu sînt ineficienţi şi distructivi doar în rolul de părinţi; aceleaşi trăsături de ca¬racter acţionează de obicei asupra căsniciei lor, a prietenilor şi a înţelegerilor de afaceri — asupra oricărei zone a existenţei în care nu reuşesc să-şi asume responsabilitatea pentru calita¬tea vieţii lor. Acest lucru este inevitabil, pentru că, aşa cum am spus, nici o problemă nu poate fi soluţionată pînă cînd in¬dividul nu-şi asumă responsabilitatea de a o soluţiona. Cînd indivizii cu tulburări de caracter dau vina pe altcineva — so¬ţie, copil, prieten, părinte, patron — sau pe altceva — influ¬enţe rele, şcoala, guvernul, rasismul, sexismul, societatea, //Sistemul” — pentru problemele lor, problemele persistă. Ni¬mic nu se împlineşte. Debarasîndu-se de responsabilitate, poate că se simt mai confortabil cu ei înşişi, dar au încetat să-şi rezolve problemele vieţii, au încetat să se dezvolte spiri¬tual şi au devenit o greutate lipsită de viaţă pentru societate. Ei au aruncat propria durere pe umerii societăţii. O vorbă din
36
Disciplina
anii ’60 (atribuită lui Eldridge Cleaver) se adresează nouă tu¬turor, celor din toate timpurile: „Dacă nu eşti parte din solu¬ţie, eşti parte din problemă.”
Fuga de libertate
Un psihiatru pune diagnosticul de tulburare de caracter atunci cînd tiparul evitării responsabilităţii este relativ unul bine conturat în individul diagnosticat. Totuşi, aproape orica¬re dintre noi încearcă uneori să evite — în feluri care pot fi foarte subtile — durerea de a-şi asuma responsabilitatea pen¬tru propriile probleme. Pentru tratamentul propriei mele subtile tulburări de caracter, la vîrsta de 30 de ani, îi sînt da¬tor lui Mac Badgely. La vremea aceea, Mac era directorul cli¬nicii de psihiatrie unde îmi completam perioada de reziden-ţiat. în această clinică, eu şi colegii mei rezidenţi ne distribuiam pacienţii prin rotaţie. Poate pentru că eram mai devotat pacienţilor mei decît colegii mei rezidenţi, datorită educaţiei mele, m-am descoperit lucrînd mai multe ore decît ei. In mod normal, ei îşi vedeau pacienţii o dată pe săptămînă. Deseori, eu îi vedeam de două, trei ori pe săptămînă. Ca ur¬mare, îi priveam pe colegii mei rezidenţi părăsind clinica la ora patru şi jumătate în fiecare după-amiază şi ducîndu-se aca¬să, în timp ce eu îmi programam întîlniri pînă la ora opt, no¬uă seara, iar sufletul îmi era plin de resentimente. Pe măsură ce deveneam mai resentimentar şi mai epuizat, mi-am dat seama că trebuia făcut ceva. Aşa că m-am dus la doctorul Bodgely şi i-am explicat situaţia. L-am întrebat dacă nu pot fi exceptat pentru cîteva săptămîni atunci cînd îmi va veni rîn-dul să accept noi pacienţi, pentru a avea timp să-i prind din urmă pe colegii mei. Credea el oare că aşa ceva e cu putinţă? Sau poate avea o altă soluţie la această problemă? Mac m-a ascultat foarte atent şi receptiv, fără să mă întrerupă. Cînd am terminat, după un moment de tăcere, mi-a spus cu simpatie: „Ei bine, văd că ai într-adevăr o problemă.”
M-am luminat la faţă, simţindu-mă înţeles. „Mulţumesc”, i-am spus. „Ce crezi că ar trebui să fac în situaţia asta?” La în-
FUGA DE LIBERTATE
37
trebarea aceasta, Mac a răspuns: „Iţi spun, Scott, că tu eşti cel care are o problemă.”
Nu prea era răspunsul pe care îl aşteptam. „Da”, am spus uşor enervat. „Ştiu că am o problemă. De aceea am venit să te văd. Ce crezi că s-ar cuveni să fac în situaţia asta?” Mac mi-a răspuns: „Scott, pari să nu fi ascultat ceea ce am spus. Eu te-am auzit şi am fost de acord cu tine. Tu eşti cel ce are o problemă.”
„Pentru Dumnezeu”, i-am spus, „ştiu că am o problemă. Ştiam asta cînd am intrat aici. întrebarea este ce am să fac în situaţia asta?” „Scott”, a replicat Mac, „vreau să mă asculţi. Ascultă atent ce am să-ţi mai spun o dată. Sînt de acord cu ti¬ne. Tu eşti cel ce are o problemă. Anume, tu ai o problemă cu timpul. Timpul tău. Nu al meu. Nu este problema mea. Este problema ta cu timpul tău. Tu, Scott Peck, ai o problemă cu timpul tău. Este tot ce pot să spun despre acest lucru.”
M-am întors şi am ieşit cu paşi mari şi furios din biroul lui Mac. Şi am rămas furios. L-am urît pe Mac Badgely. Trei luni l-am urît. Simţeam că are o tulburare de caracter urîtă. Cum altfel ar fi putut să fie atît de crud? Eu mă dusesem la el cu umilinţă, cerîndu-i un mic ajutor, un mic sfat şi nenorocitul nu fusese dispus să-şi asume atîta responsabilitate cît să în¬cerce măcar să mă ajute, cît să-şi facă treaba lui de director al clinicii. Dacă în calitatea lui de director al clinicii nu trebuia să ajute la descurcarea unor astfel de probleme, ce naiba tre¬buia să facă altceva?
Dar după trei luni, am ajuns cumva să-mi dau seama că Mac avea dreptate, că eu, şi nu el, aveam o tulburare de ca¬racter. Timpul meu era responsabilitatea mea. Depindea de mine şi numai de mine să decid cum vreau să-mi folosesc şi să-mi ordonez timpul. Dacă voiam să-mi investesc timpul mai mult decît colegii mei rezidenţi în munca pe care o fă¬ceam, atunci era alegerea mea şi consecinţele acestei alegeri erau responsabilitatea mea. Se poate să fi fost dureros pentru mine să privesc cum colegii mei plecau de la birou cu două, trei ore înaintea mea şi se poate să fi fost dureros să-mi aud soţia plîngîndu-se că nu sînt îndeajuns de devotat familiei, dar aceste dureri erau consecinţa alegerii pe care o făcusem. Dacă aş fi vrut să nu le suport, atunci eram liber să aleg să nu ‘ucrez atît de mult şi să-mi structurez timpul în alt fel. Mun-
38
Disciplina
ca mea grea nu era o sarcină aruncată pe umerii mei de soar¬ta necruţătoare sau de necruţătorul director al clinicii, era modul în care eu alesesem să-mi trăiesc viaţa şi să-mi ordo¬nez priorităţile. Cînd mi-am dat seama de aceasta, am ales să nu-mi schimb stilul de viaţă. Dar mi-am schimbat atitudinea şi astfel resentimentul faţă de colegi s-a evaporat. Pur şi sim¬plu nu mai avea sens să-i acuz pe ei pentru faptul că alesese¬ră un stil de viaţă diferit de al meu, cînd eu fusesem complet liber să aleg să fiu ca ei, dacă aş fi dorit. A fi supărat pe ei în¬semna a fi supărat pe propria-mi alegere de a fi diferit de ei, o alegere de care, de fapt, eram mulţumit.

Interviul cu Florence Joy in limba romana


FlorenceThomas1
“Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciune când aveam 5 ani”

Florence Joy Enns este o faimoasă cântăreață din Germania, scriitoare și actriță. Îi place să călătorească și să viziteze țări din Europa, Israel și Statele Unite. Cântă la chitară și pian, vorbește germană nativ și engleză foarte bine. Majoritatea melodiilor din albumul intitulat “Only Hope” sunt în engleză.

În 2006, cu ocazia inaugurării Campionatului Mondial de Fotbal, Florence Joy a fost invitată să cânte în catedrala din Munich. La un an după acest eveniment, ea a jucat rolul unei fete drăguțe, numită “Jasmin”, în serialul german “Ahornallee”. De asemenea, Florence este autoarea unei cărţi cu titlul “I want to live truthfully and real”, în care povestește despre experiența avută în timpul castingului emisiunii din Germania “A Star Search 2″ și în special, despre felul în care își trăiește viața cu Dumnezeu.

Florence s-a născut în Zeven, în nordul Germaniei, în apropierea Hamburgului, are o soră mai mare și un frate mai mic. Familia ei a locuit în Zeven, Tostedt, Dresden, Munich și Cologne. Relocările familiei sale au survenit din motive de serviciu, exceptând ultima mutare a cântăreţei, datorată căsătoriei. Florence are doi copii, un fiu, Lennox, născut în 2009, și o fetiță, Kiana, născută în 2012.

Octavian D. CURPAŞ (O.D.C.): Îmi poți spune ceva despre soțul tău? Când și unde l-ai cunoscut? Cum l-ai descrie?

Florence Joy (F.J.): Soțul meu se numeşte Thomas Enns, este neamţ şi ne-am cunoscut în 2006. Eu și el cântam împreună cu un ansamblu de corzi. Este artist, muzician și cântăreț. Thomas este liderul unei grupări de tineri care se întâlnesc de două ori pe lună și studiază Administrarea Afacerilor la Universitatea Cologne. Este un creștin devotat în întregime, entuziasmat de Dumnezeu. Partenerul meu de viaţă este o persoană iubitoare și sensibilă, cel mai minunat soț și tată.

O.D.C.: Eşti o persoană foarte ocupată. Cum e să fii mamă a doi copii?

F.J.: A fost întotdeauna visul meu să fiu mamă și asta e o mare bucurie pentru mine. Dar în acelaşi timp este și o mare provocare, o adevărată binecuvântare din partea lui Dumnezeu.

JoyFlorence1
O.D.C.: La ce vârstă ai devenit creștină? Ce te-a făcut să te decizi să-I predai lui Isus viața ta? Cărei denominațiuni creștine aparții?

F.J.: Am crescut într-o familie creștină. Când aveam 13 ani, Dumnezeu mi-a revelat dragostea Lui și mi-a arătat că El este adevăratul meu Tată. Am dorit să fiu botezată în apă, acesta a fost momentul când am decis să trăiesc pentru Isus. Sunt membra unei biserici penticostale ce aparține de “Assemblies of God”. Pentru mine, denominațiunea nu e așa de importantă, mai importantă e relația mea personală cu Dumnezeu.

O.D.C.: Tocmai am ascultat una din piesele tale în germană și mi-a plăcut. Titlul spune “Mein Ziel”, am găsit-o pe youtube. Care e mesajul ei? Când și unde ai cântat-o ?

F.J.: Piesa spune: “Tu ești ținta mea, Tu ești pasiunea mea, Tu ești calea mea, Tu ești tăria mea. Te caut pe Tine, Fug către Tine Şi las trecutul în urmă. Tu ești tot timpul acolo, Tu ești motivul meu, ținta mea.” Tu-ul din această piesă se referă la Isus. Am cântat această piesă în biserica din Munich. A fost un serviciu divin live, pe postul național de televiziune german, la inaugurarea Cupei mondiale de Fotbal. Am avut oportunitatea de a împărtăși mărturia mea pe un post național de televiziune.

O.D.C.: Ai colaborat cu Hillsong pentru câteva piese în germană. Ce piese și când ai început colaborarea?

F.J.: Colaborarea a început în 2005, când am înregistrat primul album Hillsong în germană și am fost vocea principală în acel CD. De atunci, am fost invitată la unele conferințe Hillsong și de asemenea, să înregistrez şi alte CD-uri.

O.D.C.: Câte albume ai? “Only Hope” e primul tău album?

F.J.: Da, e primul și singurul album. Conține 13 cântece. Cele mai multe sunt în engleză și unul în germană.

O.D.C.: Care e cântecul tău preferat? Pe care îl consideri ca fiind cel mai bun?

F.J.: Este cântecul principal de pe albumul “Only Hope”, după care am dat şi titlul albumului. Acest cântec vorbește despre speranța pe care o avem în Isus și despre planul Său pentru viața noastră.

O.D.C.: Spune-mi câteva cuvinte despre cartea ta “Ich mochte wahr und echt lebena.”

F.J.: Titlul se traduce “Vreau să trăiesc sincer și real” și aceasta este tema cărții. Cartea povesteşte experienţa mea la filmările spectacolului “A Star search 2″ și despre cum îmi trăiesc viața cu Isus. De asemenea, vorbește puțin despre familia mea, în perioada când am câștigat Star Search.

O.D.C.: De ce Israelul este cea mai importantă țară pentru tine?

F.J.: Este Țara Sfântă, țara oamenilor lui Dumnezeu. Susținem un proiect misionar numit AEBM (American European Bethel Mission). Am fost în Israel de câteva ori cu această organizație, în misiune, și am ajutat oamenii săraci.

O.D.C.: Ce țară ți-ai dori să vizitezi?

F.J.: Aș dori să merg în Australia.

O.D.C.: Ce știi despre România?

F.J.: Singura conexiune pe care am avut-o cu România a fost în biserica mea, unde aveam o prietenă româncă.

O.D.C.: Ce sărbătoare îți place cel mai mult și de ce?
F.J.: Îmi place Crăciunul pentru mesajul pe care îl transmite, acela că Isus a venit în lume ca om. Îmi plac, de asemenea, aranjamentele cu zăpadă și lumini și mirosul de prăjituri din bucătăria mea.

O.D.C.: Care sunt metodele de care te foloseşti pentru a avea o viață spirituală?

F.J.: Pentru mine este foarte important să citesc regulat din Biblie, să nu neglijez biserica, să particip la serviciile divine ale bisericii, chiar dacă sunt în călătorie, de multe ori. Rugăciunea este adevărata părtășie cu Dumnezeul meu.

O.D.C.: Care este cea mai importantă rugăciune la care ți-a răspuns Dumnezeu?

F.J.: El mi-a răspuns la rugăciune de când aveam 5 ani. A fost prima mea rugăciune importantă. M-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea un frățior, chiar dacă părinții mei nu mai doreau să aibă încă un copil. Așa că, printr-un miracol, Dumnezeu a făcut-o pe mama să se răzgândească și am avut un frățior.

O.D.C.: Dacă ar fi să transmiți un mesaj pentru cei din jurul tău, ce ți-ai dori să le spui?

F.J.: Aș dori să le transmit că fiecare e iubit necondiționat și în totalitate de Isus Hristos. Fiecare a fost creat pentru un scop. Dragostea lui Isus poate și ne va elibera pe fiecare de orice păcat. Să fim deschişi ca indivizi și să Îl căutăm dincolo de realitatea aceasta pe Dumnezeu!

Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona, SUA

Drumul către tine însuţi – 2


21
Calitatea disciplinei oferite de părinţii ce-şi iubesc copilul este superioară celei oferite de părinţii neiubitori. Dar acesta este doar începutul. Făcîndu-şi timp să observe şi să se gîn-dească la nevoile copilului, părinţii iubitori deseori se chinuie cumplit cînd trebuie să ia o decizie şi vor suferi, în adevăra¬tul sens al cuvîntului, odată cu copilul lor. Copiii nu sînt orbi la acest fapt. Ei îşi vor da seama cînd părinţii sînt dispuşi să sufere împreună cu ei şi, deşi s-ar putea să nu răspundă ime¬diat cu recunoştinţă, vor învăţa să sufere. „Dacă părintele meu este dispus să sufere odată cu mine”, îşi vor spune ei, poate „atunci suferinţa nu e atît de rea, iar eu ar trebui să fiu dispus la rîndu-mi să sufăr.” Acesta este începutul autodisciplinei.
Timpul şi calitatea timpului pe care părinţii îl dedică copi¬ilor le indică celor mici gradul în care sînt valoroşi pentru pă¬rinţii lor. Unii părinţi care în mod fundamental nu-şi iubesc copiii, în încercarea de a-şi acoperi această lipsă de grijă, îşi declară frecvent iubirea faţă de copiii lor, spunîndu-le în mod repetat şi mecanic cît sînt ei de importanţi, fără însă a le dedi¬ca timp suficient şi de calitate. Copiii nu sînt niciodată com¬plet dezamăgiţi de aceste vorbe nesincere. în mod conştient, s-ar putea ca ei să se agate de ele, vrînd să creadă că sînt iu¬biţi, dar inconştient ştiu că vorbele părinţilor nu se potrivesc cu faptele lor.
Pe de altă parte, copiii care sînt cu adevărat iubiţi, deşi în momentele de iritare ar putea simţi în mod conştient sau ar putea declara că sînt neglijaţi, în mod inconştient ştiu că sînt importanţi. Această cunoaştere este mai valoroasă decît au¬rul. Pentru că atunci cînd copiii ştiu că sînt apreciaţi, cînd se simt cu adevărat apreciaţi în adîncul lor, atunci se simt im¬portanţi.
Sentimentul de a fi apreciat — „sînt o persoană apreciată” — este esenţial pentru sănătatea mintală şi este o piatră de te¬melie pentru autodisciplină. Este un produs direct al iubirii părinteşti. O astfel de convingere trebuie să fie cîştigată în co¬pilărie. Este extrem de dificil să o dobîndeşti atunci cînd eşti adult. Reciproc, cînd copiii au învăţat prin iubirea părinţilor lor să se simtă apreciaţi, este aproape imposibil ca vicisitudi¬nile perioadei adulte să le distrugă spiritul.
22
Disciplina
Sentimentul de a fi apreciat este o piatră de temelie pentru autodisciplină, pentru că atunci cînd cineva se consideră pe sine însuşi valoros, acel cineva va avea grijă de sine însuşi în toate felurile pe care le consideră necesare. Autodisciplină în¬seamnă grijă de sine. De exemplu — pentru că discutăm despre procesul amînării satisfacţiei, al programării şi ordo¬nării timpului — să examinăm chestiunea timpului. Dacă ne simţim pe noi înşine valoroşi, atunci simţim că şi timpul nos¬tru este valoros; şi dacă simţim că timpul nostru este valoros, atunci vrem să-1 folosim cum se cuvine. Femeia analist finan¬ciar care îşi amîna treburile nu punea mare preţ pe timpul ei. Dacă ar fi pus, nu şi-ar fi permis să-şi risipească cea mai ma¬re parte din zi într-un mod atît de nefericit şi neproductiv. Faptul că în copilărie fusese „închiriată” în timpul vacanţelor unor părinţi adoptivi plătiţi; deşi părinţii ei puteau avea gri¬jă de ea cum se cuvine, dar nu voiau, nu a rămas fără conse¬cinţe. Ei nu o apreciau. Nu voiau să aibă grijă de ea. Aşa că a crescut simţind că nu este apreciată, că nu merită atîta atenţie din partea părinţilor încît ei să aibă grijă de ea; prin urmare, nu a mai avut grijă de ea însăşi. Nu a simţit că merită să se autodisciplineze. In ciuda faptului că era o femeie inteligentă şi competentă, îi lipsea cea mai elementară instruire în auto-disciplină, pentru că îi lipsea o evaluare realistă a propriei va¬lori şi a valorii timpului ei. Atunci cînd a putut să-şi dea sea¬ma că timpul ei este valoros, a urmat în mod natural faptul că a vrut să-1 organizeze, să-1 protejeze şi să-1 folosească la ma¬xim.
Ca rezultat al trăirii unei iubiri şi griji părinteşti consisten¬te de-a lungul copilăriei, astfel de copii norocoşi vor intra în perioada adultă nu doar cu un simţ intern profund al pro¬priei valori, dar de asemenea cu un profund sentiment intern de siguranţă. Toţi copiii sînt îngroziţi de abandon şi pe bună dreptate. Frica de abandon începe în jurul vîrstei de şase luni, imediat ce copilul este capabil să se perceapă pe sine ca fiind un individ separat de părinţii săi. Odată cu această percepţie de sine ca individ, îşi dă seama că este complet neajutorat, to¬tal dependent şi în întregime la mila părinţilor, în ce priveşte toate formele de întreţinere şi mijloacele de supravieţuire. Pentru copil, abandonarea de către părinţi echivalează cu
PĂCATELE TATĂLUI
23
moartea. Mulţi părinţi, chiar dacă sînt relativ ignoranţi sau duri, sînt în mod instinctiv sensibili la frica de a fi abandona¬ţi a copiilor lor şi prin urmare le vor oferi în fiecare zi de su¬te şi mii de ori asigurarea de care au nevoie: „Să ştii că mama şi tata n-or să te părăsească”; „Bineînţeles că mama şi tata vor veni după tine”; „Mama şi tata nu au să uite de tine.” Dacă aceste cuvinte se potrivesc cu faptele, lună după lună, an du¬pă an, pînă în vremea adolescenţei, copilul îşi va pierde frica de a fi abandonat şi va dobîndi un sentiment profund că lu¬mea este un loc sigur şi că există întotdeauna protecţie cînd are nevoie de ea. Un astfel de copil, care simte că lumea e un loc sigur, are posibilitatea de a amîna o satisfacţie sau alta, es¬te sigur că ocazia satisfacţiei, cum ar fi căminul şi părinţii, es¬te totdeauna acolo, valabilă cînd are nevoie de ea.
Dar mulţi oameni nu sînt atît de norocoşi. Un număr sub¬stanţial de copii sînt în realitate abandonaţi de părinţii lor în timpul copilăriei prin moarte, prin dezertare, neglijenţă tota¬lă sau, ca în cazul femeii analist financiar, printr-o simplă ab¬senţă a grijii faţă de ea. Alţii, deşi nu sînt abandonaţi în fapt, nu reuşesc să primească de la părinţi asigurarea că nu vor fi abandonaţi. Există părinţi care, de exemplu, în dorinţa lor de a întări disciplina cît se poate de repede şi de uşor, vor folosi pentru a-şi atinge acest scop ameninţarea cu abandonul în¬tr-un mod deschis sau subtil. Mesajul pe care ei li-1 dau copi¬ilor este: „Dacă nu faci exact ceea ce îţi spun, nu am să te mai iubesc şi poţi să-ţi închipui ce înseamnă asta.” înseamnă, bi¬neînţeles, abandon şi moarte. Aceşti părinţi îşi sacrifică iubi¬rea în nevoia lor de a-şi controla şi domina copiii, iar răspla¬ta este că acei copii vor fi excesiv de înspăimîntaţi de viitor. Deci aceşti copii abandonaţi fie psihologic, fie în realitate in¬tră în perioada adultă lipsiţi de sentimentul că lumea este un loc sigur şi protector. Dimpotrivă, ei percep lumea ca fiind periculoasă şi înspăimîntătoare şi nu vor fi dispuşi să aban¬doneze vreo satisfacţie sau sentiment de securitate prezent pentru promisiunea unei satisfacţii şi a unui sentiment de se¬curitate mai mari în viitor, deoarece viitorul le pare cu adevă¬rat îndoielnic.
în rezumat, pentru a dezvolta la copii capacitatea de a amîna satisfacţia, este necesar ca ei să aibă modele de auto-
24
Disciplina
disciplină, sentimentul propriei valori şi, într-o anumită mă¬sură, încredere în siguranţa propriei existenţe. Aceste „stăpî-niri” sînt ideal dobîndite prin autodisciplină şi printr-o grijă sinceră şi consistentă din partea părinţilor; ele sînt cele mai preţioase daruri cu care taţii şi mamele îi pot binecuvînta. Cînd aceste daruri nu le sînt oferite de către părinţi, este po¬sibil ca ele să fie dobîndite din alte surse, dar în acest caz pro¬cesul dobîndirii lor constă invariabil într-o luptă dîrză, dese¬ori durînd toată viaţa şi deseori fără succes.
Rezolvarea problemelor şi timpul

După ce am atins cîteva dintre căile prin care iubirea pă¬rintească sau lipsa ei pot influenţa în general dezvoltarea au-todisciplinei şi, în particular, capacitatea de a amîna satisfac¬ţia, să examinăm acum cîteva dintre căile mai subtile şi totuşi mult mai devastatoare prin care dificultăţile de a amîna satis¬facţia afectează vieţile celor mai mulţi adulţi. Pentru că deşi majoritatea dintre noi, din fericire, dezvoltăm suficient o ca¬pacitate de a amîna satisfacţia pentru a termina un liceu sau o facultate şi a ne lansa în perioada adultă fără a face vreo escală prin închisoare, dezvoltarea noastră tinde totuşi să fie imperfectă şi incompletă, cu rezultatul că şi capacitatea noas¬tră de a rezolva problemele vieţii va fi tot imperfectă şi in¬completă.
La vîrsta de 37 de ani, am învăţat cum să fac reparaţii. îna¬inte, aproape toate încercările mele de a face reparaţii minore la instalaţiile sanitare, de a drege jucăriile sau de a asambla piesele de mobilă după instrucţiunile hieroglifice cu care erau însoţite au sfîrşit în confuzie, eşec şi frustrare. în ciuda faptu¬lui că reuşisem să fac o şcoală medicală şi să-mi întreţin fami¬lia ca funcţionar şi psihiatru cu mai mult sau mai puţin suc¬ces, mă consideram totuşi un mecanic prost. Eram convins că am o deficienţă cumva înnăscută sau că de la natură îmi lip¬seau anumite calităţi tainice, responsabile pentru iscusinţa de mecanic. Apoi, într-o zi, la sfîrşitul celui de-al 37-lea an al meu, ieşind la plimbare într-o duminică de primăvară, am dat peste un vecin care tocmai îşi repara maşina de tuns iar-
REZOLVAREA PROBLEMELOR ŞI TIMPUL
25
bă. După ce l-am salutat, am remarcat: „O, Doamne, chiar te admir! N-am fost niciodată în stare să repar astfel de lucruri sau să fac ceva în genul ăsta.” Vecinul meu, fără nici un mo¬ment de ezitare, mi-a replicat: „Asta pentru că nu-ţi faci timp.” Mi-am reluat plimbarea cumva descumpănit de răs¬punsul lui definitiv, spontan şi simplu ca al unui înţelept. „Doar nu cred că el are dreptate, nu-i aşa?”, m-am întrebat. Cumva, mi-a rămas în minte ce mi-a spus şi data următoare cînd s-a ivit ocazia de a face o mică reparaţie am reuşit să-mi reamintesc faptul că trebuia să-mi fac timp. Se blocase frîna de mînă a automobilului unei paciente, iar ea ştia că, pentru a o elibera, trebuia intervenit sub tabloul de bord, dar nu ştia ce anume trebuie făcut. M-am lăsat în jos pe podeaua de sub lo¬cul din faţă al maşinii. Apoi mi-am făcut timp să-mi găsesc o poziţie confortabilă. Odată ce m-am simţit confortabil, mi-am făcut timp să analizez situaţia. Am analizat-o cîteva minute. La început, tot ce am văzut a fost o încurcătură confuză de sîrme, cabluri şi stinghii din care nu înţelegeam nimic. Dar în¬cet, încet, fără grabă, am reuşit să-mi concentrez privirea asu¬pra mecanismului frînei şi să-i dibuiesc configuraţia. Şi aşa a devenit clar pentru mine că exista un resort care împiedica eli¬berarea frînei. Am studiat pe-ndelete resortul pînă cînd mi-a devenit clar că, dacă îl apăsam de sus cu vîrful degetului, el s-ar fi mişcat cu uşurinţă şi-ar fi eliberat frîna. Aşa am şi fă¬cut. O singură mişcare, o uşoară atingere cu vîrful degetului şi problema s-a rezolvat. Eram un maestru mecanic!
De fapt, nu am ştiinţa sau timpul de a dobîndi această şti¬inţă de a repara diferite defecţiuni mecanice, datorită faptu¬lui că am ales să-mi concentrez timpul asupra unor chestiuni fără legătură cu mecanica. Aşa că, de obicei, încă mai dau fu¬ga la cel mai apropiat atelier de reparaţii. Dar acum ştiu că este vorba de o alegere. Am făcut această alegere şi nu sînt nici blestemat, nici nu am un defect genetic, nici nu sînt incapabil sau neputincios. Şi ştiu că eu şi oricare alt individ normal putem rezolva orice problemă dacă sîntem dispuşi să ne fa¬cem timp pentru ea. Această idee este importantă, pentru că rnulţi oameni pur şi simplu nu îşi fac timp pentru a rezolva multe dintre problemele lor spirituale, sociale sau intelectu¬ale, aşa cum nici eu nu mi-am făcut timp să rezolv probleme
L
26
Disciplina
mecanice. înainte de iluminarea mea în ce priveşte mecanica, mi-aş fi băgat stînjenit capul sub tabloul de bord al maşinii pacientei, aş fi smuls imediat cîteva fire, fără nici cea mai va¬gă idee despre rolul lor şi apoi, după ce n-aş fi rezolvat nimic, m-aş fi spălat pe mîini şi aş fi declarat că „sînt depăşit”. Chiar aceasta este calea prin care multă lume abordează alte dileme ale vieţii cotidiene. Femeia analist financiar menţionată mai devreme era o mamă iubitoare şi devotată celor doi copii ai ei, dar destul de neajutorată. Era vigilentă şi îndeajuns de preocupată pentru a percepe situaţia în care copiii aveau unele probleme emoţionale sau cînd ceva nu funcţiona în creşterea lor. Dar atunci apuca inevitabil una din următoarele două căi de acţiune: fie făcea prima schimbare care îi venea în minte pe moment — făcîndu-i să mănînce mai mult la micul dejun sau trimiţîndu-i mai devreme la culcare, indiferent dacă o asemenea schimbare avea de-a face sau nu cu problema, fie venea la următoarea şedinţă de terapie cu mine (cu reparato¬rul) disperată: „Mă depăşeşte. Ce să fac?” Această femeie avea o gîndire pătrunzătoare şi analitică şi, atunci cînd nu amîna treburile, era capabilă să soluţioneze probleme com¬plexe la serviciu. Totuşi, atunci cînd era confruntată cu o pro¬blemă personală, se comporta ca şi cum ar fi fost total lipsită de inteligenţă. Problemele apăreau pe rînd. Odată ce devenea conştientă de o problemă personală, se simţea atît de des¬cumpănită, încît avea nevoie de o soluţie imediată, nefiind dispusă să-şi tolereze disconfortul atît cît să poată să analize¬ze problema. Soluţia la problemă reprezenta pentru ea o sa¬tisfacţie, dar nu era capabilă să amîne această satisfacţie mai mult de un minut sau două, ceea ce avea ca rezultat faptul că soluţiile erau de obicei nepotrivite, iar familia ei într-o vînzo-leală continuă. Din fericire, datorită perseverenţei în terapie, încetul cu încetul a fost capabilă să înveţe cum să se discipli¬neze şi să-şi găsească timpul necesar pentru a analiza proble¬mele de familie, ca şi pentru a dezvolta soluţii eficiente şi bi¬ne chibzuite.
Nu vorbim aici despre defecte esoterice în rezolvarea de probleme, asociate doar cu oamenii care manifestă în mod clar tulburări de natură psihiatrică. Femeia analist financiar este ca oricare dintre noi. Cine dintre noi poate spune că a re-
REZOLVAREA PROBLEMELOR ŞI TIMPUL
27
uşit să-şi dedice suficient timp pentru a analiza problemele copiilor sau tensiunile din interiorul familiei? Cine dintre noi este atît de disciplinat încît să nu fi spus niciodată resemnat în faţa unei astfel de probleme: „Mă depăşeşte”?
Da fapt, în abordarea rezolvării problemelor există un de¬fect mai primitiv şi mai distructiv decît încercarea nerăbdă¬toare şi nepotrivită de a găsi soluţii într-o clipă, un defect chiar mai ubicuu şi mai universal. Este speranţa că probleme¬le se vor rezolva de la sine. Un agent de vînzări de 30 de ani, necăsătorit, care mergea la o terapie de grup într-un orăşel, a în¬ceput să se întîlnească cu fosta soţie a unui alt membru al grupului, de care ea divorţase de curînd şi care era bancher. Agentul de vînzări ştia că bancherul este un om permanent furios şi plin de resentimente din cauză că îl părăsise soţia. Ştia că nu era onest nici faţă de grup, nici faţă de bancher să nu îşi mărturisească relaţia cu soţia bancherului. Ştia de ase¬menea că e aproape inevitabil ca mai devreme sau mai tîrziu bancherul să afle despre relaţia lui stabilă. Ştia că singura so¬luţie a problemei era să mărturisească grupului relaţia sa şi să suporte mînia bancherului cu sprijinul grupului. Dar nu a fă¬cut nimic. După trei luni, cînd bancherul a aflat de legătură, după cum era de aşteptat, s-a înfuriat şi s-a folosit de acest in¬cident pentru a părăsi grupul de terapie. Cînd a fost confrun¬tat de către grup cu comportamentul său distructiv, agentul de vînzări a spus: „Ştiam că dacă aş fi vorbit despre acest lu¬cru, s-ar fi iscat ceartă şi bănuiesc că am simţit că dacă nu fac nimic, poate că aş fi putut ieşi basma curată fără ceartă. M-am gîndit că dacă voi aştepta mai multă vreme, problema va dispărea.”
Problemele nu dispar. Ele trebuie rezolvate sau altfel vor rămîne pentru totdeauna o barieră în calea creşterii şi dezvol¬tării spiritului.
Grupul i-a arătat în termeni clari agentului de vînzări că tendinţa de a evita rezolvarea problemei prin ignorarea ei, în
isperanţa că va ieşi basma curată, era de fapt marea lui proble¬mă. Patru luni mai tîrziu, agentul de vînzări şi-a împlinit o fantezie, părăsindu-şi brusc slujba din domeniul vînzărilor şi începînd o afacere proprie cu reparaţii de mobilă, care nu-i mai cerea să călătorească. Grupul a deplîns faptul că a riscat
28
Disciplina
totul pe o carte şi 1-a chestionat în privinţa înţelepciunii de a face această mutare în pragul iernii, dar agentul de vînzări i-a asigurat că se va descurca îndeajuns de bine ca să depăşeas¬că această fază a afacerii. Subiectul a fost abandonat. Apoi, la începutul lui februarie, el a anunţat că va trebui să părăseas¬că grupul, pentru că nu mai poate plăti consultaţiile. Era falit şi trebuia să înceapă să-şi caute o altă slujbă. în cinci luni, re¬parase doar opt piese de mobilier. Cînd a fost întrebat de ce nu începuse să-şi caute mai devreme o slujbă, el a răspuns: „Ştiam de acum şase săptămîni că banii mei se duc rapid, dar nu puteam crede că o să ajung pînă aici. Chestiunea nu părea atît de urgentă, dar, băieţi, acum e chiar urgentă.” Bineînţeles că îşi ignorase problema. încet, a început să se lumineze că pî¬nă nu îşi rezolva problema cu ignorarea problemelor nu va putea trece de primul pas — cu toată terapia din lume.
Această înclinaţie de a ignora problemele este, încă o dată, o simplă manifestare a indisponibilităţii de a amîna satisfac¬ţia. A te confrunta cu problemele este, aşa cum am spus, du-reros. A te confrunta de bunăvoie, din vreme, cu o problemă, înainte de a fi forţat de circumstanţe, înseamnă a lăsa la o parte ceva plăcut sau mai puţin dureros pentru ceva mai dureros, înseamnă a alege să suferi acum în speranţa unei satisfacţii viitoare mai degrabă decît să alegi să continui satisfacţia pre¬zentă în speranţa că suferinţa viitoare nu va mai fi necesară.
Ar putea părea că agentul de vînzări care îşi ignora pro¬blemele atît de evidente era din punct de vedere emoţional imatur sau primitiv psihologic, dar încă o dată vă spun că el este ca orice om, iar imaturitatea şi primitivismul lui există în noi toţi. Un mare general, comandant de armată, ne-a spus: „Singura mare problemă în această armată, şi bănuiesc că în orice organizaţie, este că majoritatea comandanţilor vor sta uitîndu-se la problemele din unităţile lor, privindu-le drept în faţă, fără a face nimic, ca şi cum problemele ar dispărea dacă ei ar sta îndeajuns de mult.” Generalul nu vorbea despre oa¬meni slabi sau anormali din punct de vedere mintal. El vor¬bea despre ceilalţi generali şi colonei, oameni maturi care şi-au dovedit competenţa şi care sînt formaţi în disciplină.
Părinţii sînt conducători şi, în ciuda faptului că de obicei sînt prost pregătiţi pentru aceasta, sarcina lor poate să fie pî-
REZOLVAREA PROBLEMELOR ŞI TIMPUL
29
nă la ultima picătură la fel de complexă precum aceea de a conduce o companie sau o corporaţie. Şi la fel ca şi conducă¬torii în armată, majoritatea părinţilor vor percepe problemele copiilor sau pe cele ivite din relaţia cu aceştia cu luni sau ani înainte de a trece la o acţiune eficientă, dacă o vor face vreo¬dată. „Ne-am gîndit că poate o va depăşi”, spun părinţii cînd vin la psihiatru cu copilul ce are o problemă care durează de cinci ani. Respectînd complexitatea faptului de a fi părinte, trebuie spus că deciziile părinteşti sînt dificile şi că deseori copiii reuşesc să „depăşească” problema. Dar aproape nicio¬dată nu strică să încercăm să-i ajutăm să o depăşească sau să privim mai atent problema. Şi deşi copiii deseori chiar o „de¬păşesc”, deseori nu se întîmplă aşa; şi pentru că există atîtea probleme, cu cît problemele copiilor sînt mai mult ignorate, cu atît devin din ce în ce mai mari, mai dureroase şi.mai greu de soluţionat.

Drumul către tine însuţi – 1


M. SCOTT PECK este psihiatru şi autor al mai multor cărţi de mare succes în Statele Unite. Şi-a făcut studiile la Harvard şi şi-a luat titlul de doctor în medicină la Case Western Reserve. A avut mai multe funcţii administrative în guvernul american, apoi a devenit director medical al Clinicii de psihiatrie de la New Milford Hospital. Practică psihiatria şi la cabinetul său particular din New Milford, Connecticut.
Drumul către tine însuţi este o carte devenită deja clasică şi s-a vîndut în peste 6 milioane de exemplare. Este primul volum dintr-o trilogie ce mai cuprinde Further Along the Road Less Traveled şi The Road Less Traveled and Beyond. În ultimul timp, M. Scott Peck şi-a dedicat cea mai mare parte a timpului şi a resurselor financiare dezvoltării Foundation for Community Encouragement (Fundaţia pentru încurajarea comunităţii), o organizaţie nonprofit la a cărei înfiinţare el şi soţia sa Lily au contribuit în 1984.
DR. M. SCOTT PECK

****

Disciplina
Probleme si dureri

Viaţa e dificilă.
Acesta este un mare adevăr, unul dintre cele mai mari adevăruri*. Este un mare adevăr, pentru că, odată ce ne dăm seama de el, îl transcendem. Odată ce ştim cu adevărat că viaţa e dificilă — odată ce cu adevărat am înţeles şi am acceptat acest fapt — viaţa nu mai e dificilă. Pentru că odată acceptat, faptul că viaţa e dificilă nu mai contează.
Multă lume nu vede pe de-a-ntregul adevărul faptului că viaţa e dificilă. în schimb, oamenii se plîng mai mult sau mai puţin zgomotos sau subtil de enormitatea problemelor lor, a greutăţilor şi dificultăţilor lor, de parcă viaţa ar fi în general uşoară sau ar trebui să fie uşoară. Ei îşi exprimă zgomotos sau subtil convingerea că dificultăţile lor reprezintă un tip unic de năpastă, care n-ar trebui să existe şi că ele au căzut anume pe capul lor, al familiei lor, al tribului, clasei, naţiunii, rasei lor sau chiar al speciei şi nu pe al altora. Cunosc bine acest fel de a te văita, pentru că şi eu i-am plătit tributul.
Viaţa înseamnă o serie de probleme. Vrem să suspinăm din cauza lor sau vrem să le rezolvăm? Vrem să-i învăţăm şi pe copiii noştri să le rezolve?
Disciplina reprezintă setul fundamental de instrumente cerut pentru a soluţiona problema vieţii. Fără disciplină nu putem soluţiona nimic. Printr-o disciplină parţială putem re¬zolva doar unele probleme. Cu o disciplină totală putem so¬luţiona toate problemele.
* Primul dintre „Cele Patru Nobile Adevăruri” pe care le-a pre¬dat Buddha este „Viaţa este suferinţă.”
14
Disciplina
Viaţa este dificilă pentru că procesul de a te confrunta cu probleme şi de a le soluţiona este unul dureros. Problemele, în funcţie de natura lor, deşteaptă în noi frustrare, mîhnire, tristeţe, singurătate, vină, regret, mînie, frică, anxietate, chin sau disperare. Acestea sînt sentimente inconfortabile, deseori foarte inconfortabile, deseori la fel de dureroase ca o durere fizică, egalînd uneori cele mai rele dureri fizice. într-adevăr, acest lucru se întîmplă din cauza durerii pe care o simţim atunci cînd evenimentele sau conflictele pe care le trăim se transformă în probleme. Şi pentru că viaţa posedă o serie ne-sfîrşită de probleme, ea este totdeauna dificilă şi plină de du¬rere — ca şi de bucurie, de altfel.
Totuşi, abia în acest întreg proces de confruntare cu pro¬blemele şi de soluţionare a lor viaţa îşi găseşte sensul. Proble¬mele sînt tăietura ce face distincţia între succes şi eşec. Ele ne provoacă curajul şi înţelepciunea; într-adevăr, problemele sînt cele ce creează curajul şi înţelepciunea. Din cauza proble¬melor pe care le avem, creştem din punct de vedere mintal şi spiritual. Cînd dorim să încurajăm dezvoltarea spiritului uman, noi provocăm şi încurajăm capacitatea umană de a so-luţiona probleme, exact aşa cum în mod deliberat le dăm co¬piilor la şcoală probleme de rezolvat. Prin durerea pe care o suferim rezolvînd şi confruntîndu-ne cu probleme — învă¬ţăm. Aşa cum spunea Benjamin Franklin: „Lucrurile care dor instruiesc.” Din acest motiv, oamenii înţelepţi învaţă să nu se teamă de probleme, ci să le spună bun venit şi astfel să spu¬nă bun venit durerii aduse de probleme.
Mulţi dintre noi nu sînt atît de înţelepţi. Temîndu-ne de durerea implicată, aproape toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, încercăm să evităm problemele. Le amînăm în spe¬ranţa că vor dispărea. Le ignorăm, le uităm, pretindem că nu există. Luăm chiar medicamente care să ne ajute să le igno¬răm, încercînd ca prin amorţirea noastră faţă de dureri să ui¬tăm problemele care le cauzează. Mai degrabă încercăm să ocolim problemele decît să le înfruntăm. încercăm să fugim de ele, în loc să suferim trecînd prin ele.
Această tendinţă de a evita problemele şi suferinţele ine¬rente lor reprezintă baza oricărei boli mintale umane. Pentru că mulţi dintre noi au această tendinţă într-un grad mai ma-
PROBLEME ŞI DURERI
15
re sau mai mic, mulţi dintre noi sînt bolnavi mintal într-un grad mai mare sau mai mic, lipsiţi, adică, de o sănătate min¬tală completă. Unii dintre noi sînt în stare să facă ocoluri extra¬ordinare pentru a evita problemele şi suferinţa pe care ele o cauzează şi să depăşească mult limita a ceea ce este în mod clar bine şi raţional, în încercarea de a găsi o cale mai uşoară de ieşire, construind cele mai elaborate fantezii în care să tră¬iască, uneori excluzînd total realitatea. Sau aşa cum spune succint şi elegant Cari Jung: „Nevroza este totdeauna un sub¬stitut pentru o suferinţă legitimă.”*
Dar substitutul însuşi ajunge în cele din urmă mai dureros decît suferinţa legitimă pe care el ar fi trebuit să o evite. Ne¬vroza devine ea însăşi cea mai mare problemă. într-adevăr, mulţi vor încerca să evite această durere şi această problemă, construind nevroza etaj peste etaj. Din fericire, totuşi, unii po¬sedă curajul de a-şi înfrunta nevrozele şi de a începe — de obicei, cu ajutorul psihoterapiei — să înveţe cum să experi¬menteze suferinţa legitimă. In orice caz, atunci cînd evităm suferinţa legitimă rezultată din confruntarea cu probleme, evităm în acelaşi timp maturizarea pe care acea problemă o solicită de la noi. Din acest motiv, în bolile mintale cronice în¬cetăm să ne dezvoltăm, ajungem să ne blocăm. Iar fără a fi vindecat, spiritul uman începe să se micşoreze.
De aceea trebuie să inculcăm în noi şi în copiii noştri mij¬loacele de a dobîndi sănătatea spirituală şi mintală. Prin acest lucru vreau să spun că trebuie să ne învăţăm pe noi înşine şi pe copiii noştri necesitatea de a suferi şi valoarea ce provine din aceasta, necesitatea de a înfrunta în mod direct probleme¬le şi de a experimenta suferinţa implicată aici. Am afirmat că disciplina reprezintă setul fundamental de instrumente cerut pentru a soluţiona problemele vieţii. Va deveni limpede că aceste instrumente sînt tehnici de a suferi, mijloace prin care să trăim durerea cauzată de probleme, astfel încît să le dep㬺im şi să le soluţionăm cu succes, învăţînd şi dezvoltîndu-ne în cadrul acestui proces. Cînd ne învăţăm pe noi înşine şi pe
* Collected Works of C. G. Jung, Bollingen Ser., Nr. 20, ed. a 2-a, Princeton, N.J., Princeton University Press, 1973, trad. engl. R.F.C. Huli, voi. II, Psychology and Religion: West and East, 75.
16
Disciplina
copiii noştri disciplina, învăţăm cum să suferim şi cum să ne dezvoltăm. Ce sînt aceste instrumente, aceste tehnici de a su¬feri, aceste mijloace de a experimenta într-un mod construc¬tiv durerea provenită din probleme, pe care eu le numesc dis¬ciplină? Ele sînt în număr de patru: amînarea satisfacţiei, acceptarea responsabilităţii, devoţiunea faţă de adevăr şi echilibrul. Aşa cum va deveni clar, acestea nu sînt instrumen¬te complexe, a căror aplicare cere un antrenament extensiv. Din contră, ele sînt instrumente simple şi aproape toţi copiii devin experţi în folosirea lor pînă la vîrsta de 10 ani. Totuşi, regi şi preşedinţi uită deseori să le folosească, iar acest lucru le aduce prăbuşirea. Problema nu rezidă în complexitatea acestor instrumente, ci în voinţa de a le folosi. Ele sînt instru¬mente prin care ne confruntăm cu durerea în loc de a o evita, iar dacă cineva caută să evite suferinţa legitimă, atunci va evita folosirea acestor instrumente. Prin urmare, după ce vom analiza fiecare dintre aceste instrumente, va trebui să examinăm, în următoarea secţiune, voinţa de a le utiliza, care este iubirea.
Amînarea satisfacţiei

Nu demult, o femeie de treizeci de ani, analist financiar, mi se plîngea de mai multe luni de tendinţa ei de a amîna lu¬crurile la slujbă. Am analizat împreună sentimentele pe care le avea faţă de patroni şi felul cum acestea se leagă de senti¬mentul faţă de autoritate în general şi, în particular, faţă de părinţii ei. Am examinat atitudinile ei în ce priveşte munca şi succesul şi cum se raportează ele la căsnicia ei, la identitatea ei sexuală, la dorinţa ei de a-şi concura soţul şi la sentimente¬le ei de teamă în ceea ce priveşte această competiţie. Totuşi, în ciuda tuturor acestor măsuri şi a migălosului demers psiha¬nalitic, ea a continuat să amîne lucrurile la fel ca întotdeauna, în cele din urmă, într-o zi, am îndrăznit să privim evidenţa în faţă. „îţi plac prăjiturile?”, am întrebat-o. Ea mi-a răspuns că da. „Care parte a prăjiturii îţi place mai mult?”, am continuat, „blatul sau glazura?” „Oh, glazura” a răspuns ea entuziast. „Şi cum mănîhci o prăjitură?” am chestionat-o, simţindu-mă
AMÎNAREA SATISFACŢIEI
17
cel mai stupid psihiatru care a existat vreodată. „Mănînc gla¬zura mai întîi, bineînţeles”, mi-a răspuns. De la felul cum obişnuia să mănînce prăjiturile am trecut la examinarea felu¬lui în care obişnuia să muncească şi, aşa cum era de aşteptat, am descoperit că în fiecare zi îşi dedica prima oră de la servi¬ciu părţii celei mai aducătoare de satisfacţii a muncii ei, iar în cele şase ore rămase se învîrtea în jurul restului de sarcini ne¬plăcute. I-am sugerat că, dacă se va forţa să îndeplinească partea neplăcută a muncii în prima oră, va fi liberă apoi să se bucure de celelalte şase. I-am spus că mie mi se pare că o oră neplăcută urmată de şase ore plăcute era o situaţie preferabi¬lă aceleia în care o oră plăcută este urmată de şase neplăcute. Ea a fost de acord şi, fiind o persoană cu o voinţă puternică, nu şi-a mai amînat treburile.
A amîna satisfacţia este un proces de programare a dure¬rii şi a plăcerii în viaţă, astfel încît plăcerea să sporească prin întîlnirea şi trăirea mai întîi a durerii şi astfel prin depăşirea ei. Este singura cale decentă de a trăi.
Acest instrument sau proces de programare este învăţat de majoritatea copiilor destul de devreme în viaţă, uneori în¬că de la vîrsta de cinci ani. De exemplu, cînd un copil de cinci ani joacă un joc cu un prieten, îi va sugera prietenului lui să facă prima mutare, pentru ca el să se poată bucura de pro-pria-i mutare mai tîrziu. La vîrsta de şase ani, copilul ar pu¬tea începe să mănînce întîi blatul prăjiturii şi apoi glazura. Pe toată durata şcolii elementare această capacitate timpurie de a amîna satisfacţia este exersată zilnic, în special prin rezolva¬rea temelor pentru acasă. Pe la vîrsta de 12 ani, unii copii sînt capabili să se aşeze la masa de lucru fără vreun îndemn pă¬rintesc şi să-şi termine temele pentru acasă înainte de a se ui¬ta la televizor. Spre vîrsta de 15,16 ani ne aşteptăm ca un ado¬lescent să aibă un astfel de comportament şi să-1 considere normal.
Pentru profesori este totuşi clar că un număr substanţial de adolescenţi sînt departe de a atinge această normă. în timp ce mulţi au o capacitate bine dezvoltată de a amîna satisfac¬ţia, unii adolescenţi de 15 sau 16 ani par a nu fi dezvoltat de¬loc o astfel de capacitate; într-adevăr, ea pare că lipseşte cu to¬tul la unii. Aceştia sînt elevii cu probleme. în ciuda
18
Disciplina
inteligenţei lor medii sau peste medie, notele lor sînt mici pentru că pur şi simplu nu muncesc. Ei sar peste un curs sau altul sau peste toată şcoala din cauza unui capriciu de mo¬ment. Sînt impulsivi, iar impulsivitatea se răspîndeşte în via¬ţa lor socială. Se iau frecvent la bătaie, încep să aibă de-a face cu drogurile şi să aibă necazuri cu poliţia. Motoul lor este: „Distrează-te acum şi plăteşte mai tîrziu.” Aşa intră în scenă psihologii şi psihoterapeuţii. Dar de cele mai multe ori e prea tîrziu. Aceşti adolescenţi sînt iritaţi de orice încercare de a interveni în stilul lor de viaţă impulsiv şi chiar atunci cînd iritarea poate fi depăşită prin căldura sufletească, prietenia şi atitudinea de a nu-i judeca pe care le arată psihoterapeutul, impulsivitatea lor este deseori atît de gravă, încît îi face să nu poată participa în vreun fel semnificativ la procesul de psiho¬terapie. Ei lipsesc de la şedinţe. Evită orice chestiune impor¬tantă şi dureroasă. Astfel că, de obicei, încercarea de a inter¬veni eşuează, iar aceşti copii ajung să părăsească şcoala doar pentru a urma tiparul eşecului, care îi conduce frecvent spre mariaje dezastruoase, accidente, spitale psihiatrice sau închi¬sori.
De ce se întîmplă toate acestea? De ce majoritatea dezvoltă o capacitate de a amîna satisfacţia, în timp ce o minoritate substanţială eşuează, deseori ireversibil, în a-şi dezvolta această capacitate? Răspunsul nu este, din punct de vedere ştiinţific, cunoscut în întregime. Rolul factorilor genetici nu este clar. Variabilele nu pot fi suficient controlate pentru a aduce do¬vezi ştiinţifice. Dar multe semne indică în mod clar că părin¬ţii sînt un factor determinant.
PĂCATELE TATĂLUI
19
Păcatele tatălui

Aceste lucruri nu se întîmplă pentru că în casele copiilor care nu au dobîndit o autodisciplină lipseşte disciplina impusă de părinţi. Deseori, aceşti copii sînt pedepsiţi frecvent şi sever de-a lungul întregii lor copilării — pălmuiţi, loviţi, izbiţi cu pumnul, bătuţi şi biciuiţi de către părinţii lor chiar şi pentru infracţiuni minore. Dar disciplina aceasta este fără sens. Pen¬tru că este o disciplină nedisciplinată.
Un motiv pentru care ea nu are sens este acela că părinţii înşişi nu sînt disciplinaţi şi servesc astfel ca model de indisci¬plină pentru copiii lor. Ei sînt părinţi de tipul: „fă cum spun eu, nu cum fac eu”. De multe ori, ei apar beţi în faţa copiilor lor. Se ceartă violent în faţa copiilor, fără înfrînare, demnitate sau raţionalitate. Pot fi neîngrijiţi. Fac promisiuni pe care nu şi le ţin. Propriile lor vieţi sînt frecvent şi în mod evident tul¬burate şi în neorînduială, iar încercările de a ordona vieţile copiilor lor le par acestora din urmă fără prea mult sens. Da¬că tatăl o bate pe mamă în mod regulat, ce sens mai are pen¬tru un băiat faptul că mama sa îl bate, pentru că el, la rîndul lui, şi-a bătut sora? Are vreun sens pentru el cînd i se spune că trebuie să înveţe să-şi controleze pornirile? Pentru că atun¬ci cînd sîntem foarte tineri nu avem avantajul de a face com-paraţii, părinţii apar ca figuri zeieşti în ochii noştri de copii. Cînd părinţii fac lucrurile într-un anumit fel, pentru copii acesta este felul în care ele trebuie făcute. Atunci cînd copilul îşi vede zilnic părinţii comportîndu-se disciplinat, sobru, cu demnitate şi avînd capacitatea de a-şi ordona propriile lor vieţi, el va ajunge să simtă pînă în străfundurile fiinţei sale că acesta este felul adevărat de a trăi. în cazul în care copilul îşi vede în fiecare zi părinţii trăind fără sobrietate sau fără disci¬plină autoimpusă, el va simţi pînă în străfundurile fiinţei lui că acesta este adevăratul mod de a trăi.
Totuşi, un lucru chiar mai important decît modelul părin¬ţilor este dragostea. Chiar şi în cele mai haotice şi dezordona¬te familii iubirea sinceră este prezentă uneori şi din astfel de familii pot ieşi copii cu o disciplină autoimpusă. Şi nu de pu¬ţine ori există părinţi cu profesii respectabile — doctori, avo¬caţi, femei din lumea bună şi filantropi — care-şi duc viaţa în¬tr-o ordine şi bună cuviinţă strictă, dar cărora le lipseşte dragostea şi care îşi trimit copiii într-o lume care este tot atît de indisciplinată, distructivă şi dezorganizată ca pentru orice copil provenit dintr-o familie împovărată şi haotică.
Iubirea este, în ultimă instanţă, totul. Misterul iubirii va fi examinat în mai multe părţi din această lucrare. Totuşi, de dragul coerenţei, ar putea fi de folos în acest punct să fac o
20
Disciplina
scurtă, dar şi limitată menţiune asupra ei şi asupra legături¬lor pe care le are cu disciplina.
Cînd iubim ceva, acel ceva este valoros pentru noi. Iar cînd ceva este valoros pentru noi, petrecem mult timp împre¬ună, timp în care ne bucurăm şi în care avem grijă de acel ce¬va. Observaţi un adolescent îndrăgostit de maşina lui şi luaţi aminte la timpul pe care-1 petrece admirînd-o, lustruind-o, reparînd-o, reglînd-o. Sau fiţi atent cum se comportă o per¬soană în vîrstă cu iubita sa grădină de trandafiri şi la timpul pe care îl petrece îngrijind-o şi studiind-o. Aşa e şi atunci cînd ne iubim copiii; petrecem mult timp admirîndu-i şi avînd gri¬jă de ei. Le dăm din timpul nostru.
Disciplina bună cere timp. Cînd nu avem timp de dat co¬piilor noştri sau nu avem timp pe care să fim dispuşi să-1 dăm, nu putem nici măcar să-i observăm îndeajuns de atent pentru a vedea cum îşi exprimă, în mod subtil, nevoia de dis¬ciplina pe care le-am putea-o acorda. Dacă nevoia lor de dis¬ciplină este atît de vizibilă încît să ajungă la ştirea noastră, se prea poate să ignorăm în continuare această nevoie funda¬mentală a lor, pentru că e mai uşor să-i lăsăm să-şi vadă sin¬guri de drum — „Nu mai am energie să mă ocup de ei as¬tăzi.” Sau, în cele din urmă, dacă sîntem îndemnaţi la acţiune de obrăzniciile lor şi de iritarea noastră, deseori vom impune disciplina cu brutalitate, cu mînie în loc de chibzuinţă, fără a examina problemele sau fără a avea măcar răgazul de a ne gîndi ce formă de disciplină este mai potrivită în acea situaţie.
Părinţii care-şi dedică timpul copiilor chiar cînd acest lu¬cru nu este cerut de obrăzniciile lor îşi vor da seama că ei au o subtilă nevoie de disciplină, la care vor răspunde cu îndem¬nuri, mustrări blînde, organizîndu-le timpul sau lăudîndu-i, toate acestea administrate cu atenţie şi grijă. Vor observa cum îşi mănîncă prăjitura, felul cum învaţă, cînd spun minciuni subtile, cînd fug de problemele pe care le au în loc de a da piept cu ele. îşi vor face timp să realizeze aceste mici corecţii şi ajustări, ascultînd ce spune copilul, răspunzîndu-i la între¬bări, adăugind ceva aici, tăind ceva acolo, citindu-i cîte ceva, povestindu-i, îmbrăţişîndu-1 şi sărutîndu-1, admonestîndu-1 puţin sau lovindu-1 uşor cu palma pe spate.
PĂCATELE TATĂLUI

Sprijin pentru sufletele „bolnave”


Interviu de Octavian D. Curpaș: Adina Sas-Simoniak – un jurnalist din Chicago cu preocupări culturale și inepuizabile resurse creștine

Adina a venit pe lume într-o zi de iarnă, pe 10 ianuarie, în cel mai frumos sătuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, din județul Arad și ca orice copil și-a iubit părinții, care din nefericire, astăzi nu se mai află printre noi. Pe tatăl ei îl descrie ca pe un om cu ochi bucuroși și verzi, plini de savoarea vieții și cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mică. Un om pasionat de poezie și care a scris o poezie plastică și accesibilă, încărcată de sentimentalism, de la el moștenind de altfel, Adina, pasiunea pentru versuri, literatură, artă, dar și fascinația marilor taine ale lumii și setea de cunoaștere. Mama, de profesie asistentă medicală, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul că s-a aflat mereu în slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine apreciau la ea cel mai mult consacrarea și dragostea sinceră pentru cei suferinzi. Dacă femeia care i-a dat viață Adinei Sas – Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizică a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, însă sub aspect interior, pentru că și-a dorit dintotdeauna să fie un sprijin pentru sufletele „bolnave”.

Tavi: Să ne întoarcem la ziua în care te-ai născut. Când s-a întâmplat acest eveniment, unde și ce ai vrea să ne spui despre părinții tăi?

Adina: Tavi, în primul rând, îți mulțumesc pentru inițiativa acestui interviu. Interviul are o parte bună, aceea că pot împărtăși publicului despre Dumnezeul pe care Îl iubesc, dar și o parte mai puțin bună, ca să zic așa, deoarece prin acesta mă fac vulnerabilă, mă deschid, îmi iau jos vălul care mă făcea „misterioasă”… Începutul a fost în 10 ianuarie și așa cum ai ghicit, n-am să îți spun anul în care m-am născut ci doar că m-am născut în cel mai frumos sătuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, județul Arad. Tatăl meu, plecat la Domnul, ca de altfel toți din familia mea, a fost un om pasionat de poezie, a scris o poezie plastică și accesibilă, încărcată de sentimentalism… L-am iubit pe tata cu ochii lui bucuroși și verzi, plini de savoarea vieții și cu sufletul mare, prea mare pentru lumea asta mică. De la el am moștenit pasiunea pentru poezie, literatură, artă, dar și fascinația marilor taine ale lumii și setea de cunoaștere. Mama a fost un om practic, a fost mereu în slujba oamenilor, fiind asistentă medicală; toți oamenii din satele din împrejurimi apreciau consacrarea și dragostea ei sinceră pentru cei suferinzi. Dacă ea s-a ocupat să vindece fizic pe oameni, eu i-am urmat într-un fel chemarea, dar sub aspect interior, astfel îmi doresc să fiu un sprijin pentru sufletele „bolnave”.

Tavi: Care este cea mai frumoasă amintire pe care o păstrezi din vremea copilăriei?

Adina: Îmi amintesc multe experiențe frumoase din copilărie, totuși, legată de primii muguri ai talentului actoricesc, îmi amintesc vag, mai mult știu din ce îmi spuneau părinții și vecinii, că pe la 4 ani, supărată fiind că bunica m-a pedepsit datorită unei năzbâtii, mi-am făcut „bagajul”- o bocceluță în care mi-am pus câteva haine, o pereche de pantofiori, o bucată de pâine și o sticlă de plastic cu apă și… am plecat de acasă. O, nu, nu pe furiș, pur și simplu mi-am luat rămas-bun de la ai mei și le-am spus că merg să locuiesc în pădure, unde este libertate să fac ce vreau, departe de „răutatea” bunicii și de pedepsele aplicate. Și fiindcă tata îmi tot striga din prag că acolo sunt lupi furioși, am luat și o bâtă mare proptită de poartă, cu care bunicul „bătea” nucii… Am privit spre pădure și cu ochii la deal, m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmărit îndeaproape fără să știu. Sigur că m-am mai oprit pe drum și unor persoane mirate le-am explicat că tocmai am decis să îmi părăsesc căminul și să iau drumul sălbăticiei, că pot fi mâncată de lupi dar, decât să fiu certată pentru lucruri „de nimic” mai bine să mă „pape” lupul, că mi-ar plăcea să îi văd pe toți ai mei cum se rup în două de plâns după mine, dacă cumva îmi vor mai găsi osemintele… Îmi plăcea mult să joc acel rol de victimă. Dar, nu am făcut prea mulți pași, că o vecină intuind care este situația, m-a invitat la o „cafea” de vorbă, înainte de a merge să îmi dedic viața „pustiului pădurii”. Și acolo, la un pahar de sirop de căpșuni și întinzându-ne la multă vorbărie, a apărut Moș Ene care m-a trimis direct în brațele iubitoare ale bunicii ce aștepta cuminte semnalul la care putea să mă „recupereze”. De asemenea, tot în jurul acestei vârste am compus primul cântecel pe care îl cântam pe „scenă” (banca de la stradă), imitând chitara, pianul, îmbrăcată cu hainele mamei strânse cu tot felul de cordoane și încălțată cu pantofii ei. Așa că, toți trecătorii beneficiau de un spectacol gratuit care, se spune că nu era rău, Dumnezeu înzestrându-mă cu voce frumoasă.

Tavi: Cum ai descrie anii de liceu și ce a avut special acea perioadă pentru tine?

Adina: Am absolvit liceul de matematică-fizică Ioan „Slavici” (azi „Moise Nicoară”) din Arad. Încă din copilărie am cochetat cu ideea de a fi actriță, așa că și în liceu mi-am alimentat mult dorința aceasta și am făcut pași „faptici”, înscriindu-mă în trupa „Teatru veșnic tânăr” din Arad, o trupă de tineri talentați, selectați de actrița Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lecții de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatru de Stat din Arad, un om care a pus în mine temelia pe care am clădit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit însă și tentația păcatului, dorința avidă de glorie, de a fi cineva, dar a fost și un timp în care m-am înfruptat cu literatura clasicilor pe care îi iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat în câteva piese de teatru, am realizat câteva momente poetice unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a plăcut momentul poetic: „A venit toamna…” de Nichita Stănescu.

Tavi: Să înțeleg că nu ai avut și alte opțiuni, doar… Teatrul?

Adina: În adolescență am studiat muzica clasică și folk și o vreme m-am gândit să dau examen la Conservator, dar dragostea de Teatru a învins.

Tavi: În ce an ai devenit studentă la Teatru și când ai absolvit facultatea?

Adina: Am reușit la Academia de Teatru din Tg. Mureș, secția Actorie în 1991 devenind licențiată în actorie în 1995.

Tavi: Ce materii ți s-au părut cele mai interesante și ce roluri ți-au plăcut?

Adina: Mi-au plăcut – Arta vorbirii scenice, Tehnica vorbirii scenice, Istoria Teatrului Universal, Istoria Culturii și civilizației, Dansul, Canto. Sigur că au fost interesante și materii ca: Acrobație, Scrimă, Pantomimă. Am savurat fiecare curs, mi-a plăcut să cunosc cât mai mult și m-am străduit să îmi însușesc aceste cunoștințe pentru a fi o actriță bună. În facultate am jucat Eleva din Lecția a lui Eugen Ionescu (Regia Radu Dobre Basarab)- mi-a plăcut mult acest rol, a fost greu dar frumos. De asemenea, la clasă am jucat-o pe Sonia, într-o dramatizare după „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legată.

Tavi: Ai avut ceva în comun cu personajele pe care le-ai interpretat?

Adina: N-aș putea spune că am avut cu toate ceva în comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindcă l-am trăit. Adică, pur și simplu m-am transpus în personaj, iubindu-l așa cum era, chiar negativ. Am vrut să merg pe linii noi, fără să mă inspir din ce au făcut alții. L-am considerat rolul meu și trebuia să îl trăiesc în modul meu, unic, cu toate celulele ființei mele.

Tavi: Ai avut vreo experiență deosebită în perioada studenției?

Adina: Da, am avut o experiență care mi-a schimbat sensul, viața, tot, m-a renăscut dintr-un alt „aluat”. Este cea mai frumoasa experiență din viața mea. Încă înainte de a da admitere la teatru l-am cunoscut pe Simi, actualul meu soț. El era creștin, eu credeam în tot felul de filosofii, îl citisem pe Kant, Schopenhauer și era un mare amalgam în mintea mea. Bunicii m-au dus la biserică, copil fiind, dar crescând mi-am zis că Dumnezeu nu este „modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trăi. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorința de a știi dacă Isus există. Și dacă da, sincer, vroiam să iau cumva legătura cu El pentru a mă schimba și pe mine și pentru a gusta pacea Sa. Interesant este că, în nevoia mea de a-L găsi am dorit să acopăr acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINȚĂ care ne iubește, ne ascultă rugăciunea și dorește să comunice cu noi. Aceasta am înțeles când am citit Noul Testament si am început pentru prima oară să mă rog sincer și spontan. Și așa, m-am apropiat tot mai mult de brațele Lui deschise. Cu cât mă apropiam mai mult de Dumnezeu cu atât simțeam mai acut nevoia de purificare, fiindcă în lumina Sa clară îmi vedeam hainele murdare ale trăirii mele fără El. Grea de păcate am căzut la picioarele Lui și L-am rugat să mă primească așa cum eram și să îmi șteargă păcatele cu Sângele Său. Alegându-L pe El ca Domn și Mântuitor personal, am făcut cea mai bună alegere, fiindcă Domnul a dat gust vieții mele și m-a împlinit.

Tavi: S-a văzut o diferență în viața ta?

Adina: Da! „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă, cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a văzut o mare diferență în modul meu de a gândi, în raportarea la semeni, iar valorile creștine au doborât idolii non-valorilor din viața mea.

Tavi: Totuși ai decis să nu profesezi. De ce?

Adina: Am văzut că mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (și aceasta este ceva trecător în această lume), dar Hristos mi-a dat viață veșnică, a revărsat iubirea Sa în viața mea… Cum să mai trăiești într-o lume iluzorie, jucându-te de-a viața, când poți să trăiești deplin și să te bucuri de prezența lui Dumnezeu?

Tavi: Care a fost următorul pas după absolvirea Academiei de Teatru?

Adina: După absolvirea Academiei de Teatru m-am ambiționat să „atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii „Viața spirituală” la Televiziunea din Arad și am reușit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat în fiecare sâmbătă o oră de emisiune creștină, program care s-a retransmis în fiecare duminică dimineața. O scurtă perioadă am realizat și emisiunea „Agenda culturală” în cadrul căreia am avut bucuria să îi iau un interviu regretatei actrițe Leopoldina Bălănuță, o actriță de mare valoare pe care am admirat-o mult.

Tavi: Să trecem la viața ta particulară. Când te-ai căsătorit cu Simi și când ați venit în Statele Unite?

Adina: M-am căsătorit cu Simi în decembrie 1995, iar în aprilie 1997 am venit în Statele Unite.

Tavi: Cum a continuat cariera ta peste ocean?

Adina: Fiindcă sunt sentimentală, mi-a trebuit mult timp să înțeleg că „aici trebuie să îmi fac rostul”, m-am simțit ca un lăstar rupt din trupul copacului și mă dureau nervurile de atîta dor de ai mei, de țară, de prieteni, de „acasă”… După câteva săptămâni de la sosirea în Chicago am început să realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditații creștine ș uneori prezentam emisiunea), iar când aceasta și-a încheiat activitatea, am colaborat cu Televiziunea Creștina Română din Chicago. O scurtă perioadă am realizat emisiuni creștine, de turism, dar și recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

Tavi: Vorbește-ne despre activitatea ta publicistică. La ce ziare și reviste ai colaborat și ai publicat?

Adina: Debutul a fost în revista „Oastea Domnului” unde am publicat câteva articole. De asemenea, am publicat în „Flacăra Rusaliilor”, „Cuvântul Adevărului”, „Meridianul Românesc”, „Genesis”, apoi, timp de câțiva ani, am editat revista Televiziunii Creștine Române: „Creștinul în acțiune”. În aprilie 2003 a văzut lumina tiparului prima ediție a revistei „Orizont creștin”, pe care am publicat-o câțiva ani, iar din 2008 am început să realizez site-ul: http://www.orizontcreștin.org
Revista „Orizont creștin” este probabil singura care i-a unit pe creștinii din diferite confesiuni: ortodocși, baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie și adventiști. Încă de la început am dorit ca aceasta să-i unească pe creștini în jurul lui Hristos și nu în jurul unei orientări sau biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoți, creștini, cu condeiul în mână, arzând de dragul Domnului și pe paginile revistei niciodată nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbătut doar subiecte comune din Sf. Scripturi și teme care ne unesc. Revista a fost distribuită în toată comunitatea română din Chicago și împrejurimi, în bisericile române de aici și a fost bine primită, mai ales că a fost un fel de revistă-caleidoscop care cuprindea: articole creștine, articole diverse, rubrici ca: „Știați că…?” (curiozități), „Punct turistic”, „File de istorie”, „De la gospodine… pentru gospodine!”, „Sănătate”, „Colțul de literatură”, „Maxime și cugetări”, rebus, etc. În 2002 am publicat prima mea carte de versuri: „Perpendiculara pe un colț de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat două cărți de versuri: „Semnul vieții” (o plachetă cu versuri ale pictoriței Dorothea Fleiss din Germania și fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) și cartea de versuri „Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.
Și, sigur, am avut bucuria să îmi văd scrierile publicate pe site-uri creștine: http://www.bruxellesmission.org, http://www.pasi.ro, http://www.saltmin.com, mihaimarin.wordpress.com, http://www.crestini.com, http://www.confluențe.ro , etc.

Tavi: Ești un creștin implicat, activ?

Adina: Dacă a fi implicat, activ înseamnă a te „arunca” în apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un creștin activ. Fac însă prea puțin din câte ar trebui să fac, dar mă doare durerea lumii și am o mare pasiune de a câștiga suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Tavi: Ce altceva mai faci în prezent, pe lângă scris? Care e preocuparea ta de căpătâi la ora actuală?

Adina: În primul rând, mă străduiesc să fiu o mamă și o soție bună. Sunt binecuvântată de Domnul avându-l pe Simi și doua fetițe: Shanea, de 5 ani și jumătate și Mayra, care a împlinit în iunie 2 ani. În al doilea rând, mă ocup de consiliere spirituală. Sunt multe femei singure, neînțelese, în depresie și au nevoie de cineva să le asculte, să nu le condamne, să le pună sub picioare fasciculul de lumină care este credința și care le conduce la Dumnezeu. De asemenea, mă întâlnesc aproape zilnic cu persoane care sunt în căutarea lui Dumnezeu și le ajut să găsească drumul spre cer.

Tavi: Pentru că ești actriță, te-ai gândit vreodată să faci film creștin?

Adina: Da, de multe ori. Și încă mă gândesc. Aștept însă ca Dumnezeu, dacă va fi voia Lui, să mă direcționeze întra-colo, să îmi deschidă o ușă… Mi-ar plăcea să fac și teatru creștin, considerându-l o formă contemporană eficientă de evanghelizare.

Tavi: Ai dori să ne relatezi o anumită experiență pe care ai avut-o cu Dumnezeu?

Adina: Da, aș vrea să vă povestesc cum Domnul, în îndurarea Sa cea mare, ne-a dăruit-o pe Shanea, minunea pe care o așteptam de 10 ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea și, după două eșecuri, după perioade în care mă simțeam umilită, ca apoi să devin resemnată, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfătuiește: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii, Luigi Mitoi s-a rugat pentru mine și mi-a făcut ungerea cu untdelemn, conform Cuvântului Domnului. Răspunsul a venit în scurt timp. Am rămas însărcinată, spre marea noastră bucurie. Dar iată că, după 8 săptămâni au reapărut exact aceleași simptome premergătoare pierderii sarcinii, așa cum s-a întâmplat cu două sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul și El m-a vindecat imediat. Din acel moment, perioada de sarcină a decurs fără nici o complicație, fără să întrerup lucrarea la care eram chemată. Pe 17 decembrie 2006 s-a născut Shanea, care este o binecuvântare pentru noi, ca și Mayra, de altfel. Domnul a făcut multe minuni în viața mea și consider că acesta este modul Lui obișnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecătorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), este un Dumnezeu „activ”, aș putea zice, care comunică cu noi și intervine în viața noastră, dacă Ii dăm voie.

Tavi: Ce hobby-uri ai?

Adina: Sunt pasionată de Domnul, aș vrea să-L explorez și să cresc în relația cu El. Îmi place să citesc Sf. Scriptură, fiindcă găsesc în ea refugiu și răspuns la dilemele mele. Îi citesc cu plăcere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala și unele cărți mi se „lipesc” de mâini. Consider un hobby dar și o responsabilitate să vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: http://www.orizontcrestin.org și pe care vă invit să îl vizitați. Sunt fascinată de drumeții, îmi place muntele, dar și marea, pădurea, pescuitul, fotbalul, muzica. Freamăt la frumos, la artă.

Tavi: După părerea ta, care este cheia succesului spiritual?

Adina: A rămâne în Hristos. Îmi amintesc acum o rugăciune pe care i-o adresa Domnului Oswald J. Smith și care suna așa: „Doamne, iată mâinile mele. Ți le consacru. Ajută-mă să nu atingă nimic care nu este pe placul Tău! Și aici sunt picioarele mele. Ți le dăruiesc Ție. Nu le lăsa să alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lăsa să privească la lucruri care-L pot întrista pe Duhul Sfânt! Urechile mele să n-asculte ceea ce Te dezonorează pe Tine! Gura mea să nu rostească niciodată cuvinte pe care Tu nu vrei să le auzi! Mintea mea să nu rețină nici un gând și nici o imaginație care nu este curată! Iar inima mea să nu iubească altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta înseamnă dependența de Domnul, dăruire totală Lui, rămânere în El. La o astfel de trăire ne cheamă Dumnezeu pentru a deține cheia succesului spiritual.

Tavi: Ce planuri de viitor ai?

Adina: Nu aș vrea să las din mână condeiul, deși grija pentru sufletul oamenilor a devenit primordială pentru mine. Dacă Dumnezeu mă ține sănătoasă, aș dori să public o carte de versuri și eseuri: „Clepsidra cu sentimente” și lucrez la un roman despre viața trăită fără Domnul și întoarcerea mea în brațele Sale. Mai am încă multe de spus despre dragostea lui Dumnezeu, de aceea vreau să stau la dispoziția Domnului, ca El să îmi deschidă oportunități de a-L sluji. Sunt flexibilă în mâinile Sale și liniștită. Sunt liniștită ca lutul în mâinile olarului care îl modelează să fie frumos și folositor.

Tavi: Cum crezi că ar trebui să fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influentă în lume?

Adina: Eu cred că Biserica trebuie să fie o torță în lumea aceasta de întuneric și păcat. Creștinii ar trebui să iasă din zidurile ei frumoase cu scaune confortabile și să meargă în lume, în tranșee, acolo unde se moare, acolo unde este durere și deznădejde. Menirea Bisericii este de a fi un spital pentru cei suferinzi, aici Duhul mângâie, leagă rănile, ridică poveri. Ne-am obișnuit să nu avem probleme, să ascultăm cuminți predica și să plecăm acasă cu conștiința împăcată că am fost la Casa Domnului. Sau poate, dacă avem un pic de „râvnă” ne îndreptăm atenția spre cei din țară (vorba unui creștin: „toți fac misiune în România, aici, în „Ierusalimul” nostru, ce facem?”). Și are dreptate. În Chicago, de exemplu, sunt câteva zeci de mii de români care nu au o întâlnire personală cu Domnul. Pentru ca biserica să fie influentă trebuie, în primul rând să fie îmbrăcată cu putere de sus, fiindcă numai Duhul Sfânt poate să scoată un om din mocirla păcatului. Apoi, cred că biserica trebuie să își cunoască bine menirea de evanghelizare și să înceapă această misiune cu „Ierusalim”- ul unde ne-a așezat Domnul și în al treilea rând, să folosească resursele mass mediei (care este o putere) pentru a răspândi Vestea Bună.

Octavian D. Curpaș
Phoenix, Arizona

Sursa: http://www.stateleunite.net/index.php?c=335

A fi sau a nu fi (incinerat)? Asta- i intrebarea !!!


Se dau următoarele situații:

Policarp, episcopul Smirnei, a fost ars pe rug cam pe la 155 d.Hr. Martiriul lui Policarp, primul martirologiu creștin, reprezintă una dintre cele mai cunoscute scrieri din corpusul Părinții apostolici, care ar trebui să facă parte din lista de lecturi a oricărui creștin care vrea să fie și nițel cult. Nu depăn aici toată istoria acestui martir (altminteri interesantă), ci o evoc doar pentru finalul său: în urma incinerării sale au rămas numai oasele (calcinate, îmi imaginez) pe care alți creștini le-au adunat și le-au depozitat „unde se cuvenea” (ὅπου καὶ ἀκόλουθον ἦν), expresie prin care probabil ar trebui să înțelegem un mormânt.

Un fost prezbiter penticostal a murit recent la vârsta de 103 ani. Era bătrân, dar n-a murit de moarte bună, ci a murit incinerat, fiindcă a lăsat nesupravegheată o veioză. Nu știu toată povestea, dar de la veioza respectivă a izbucnit un incendiu din care bătrânul nu s-a putut salva. Probabil că s-a asfixiat în somn de la monoxidul de carbon rezultat. Presupun că a rămas din el cam cât a rămas și din Sergiu Nicolaescu: câțiva pumni de cenușă, resturi carbonizate.

Mărturisesc că n-am simpatie pentru crematorii și incinerări, dar că nu mă omor nici după înmormântările clasice românești cu sicriul descris și cu morții pe care vine lumea să-i „vadă”. („Ai văzut mortul? Cum arată?” „Cum să arate? Cam cât de bine poate să arate un mort!”). Că tot veni vorba, eu unul am să las prin testament ca la înmormântarea mea să se închidă sicriul. Cei care vor să vadă imagini cu mine pot să scotocească pe blog. Cred că cele postate acolo mă arată mai în formă decât voi fi vreodată la propria mea înmormântare.

Dacă Sergiu Nicolaescu mi-ar fi cerut părerea, i-aș fi spus că e „creștinește” (adică mai în ton cu uzanța de secole) să fie înhumat și că incinerarea nu dă bine (teologic și procedural). „Țărână ești și în țărână te vei întoarce”. Evident, dacă regizorul ar fi fost un hermeneut abil ar fi putut să mă combată cu ideea că în sens larg și cu incinerarea tot în țărână te întorci, dar nu atât de literal (și ceremonios) ca în cazul îngropării normale.

Dar Sergiu Nicolaescu nu mi-a cerut părerea, așa că urmează să fie incinerat „într-un cadru restrâns” (zice o publicație) sâmbătă, la ora 12.00.

Biserica Ortodoxă oftează adânc că nu-și poate trece în palmares slujba cu mare alai a unei celebrități de talia lui Nicolaescu. Ca și când defunctul n-ar fi avut bani să-și permită, la o adică, o slujbă somptuoasă, „Biserica s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare a regizorului Sergiu Nicolaescu pentru ca mormântul său să devină loc de omagiere pentru numeroşii admiratori care i-au apreciat filmele de excepţie realizate de-a lungul unei cariere prodigioase” (citat din comunicatul Patriarhiei).

Alte voci din perimetrul ortodoxiei oftează mai cu năduf. „A nimici singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre pe aici, înseamnă a alege să desconsiderăm această lume, să îmbrăţişăm nihilismul, atitudine ce ne plasează duhovniceşte în vecinătatea sinuciderii.” Nu comentez afirmația aceleiași voci cum că S.N. ar fi „creat multe valori, de talie mondială” (!) fiindcă încă n-am descoperit acele valori. De „mondială” să nu mai vorbim!

În orice caz, nici eu nu-mi pot reprima un oftat: Dacă „singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre” prin viață sunt oasele dintr-un mormânt, atunci cred că am cam făcut umbră pământului degeaba.

Enfin, Gigi Becali teologhisește mai aferat decât toți: „Dacă-l incinerează pe Sergiu Nicolaescu îl trimit direct în iad, căci la șapte ani, atunci când se mântuie sufletul, nu i se mai poate face slujbă din cauză că e incinerat.”

Toată această discuție se învârte în jurul unui aspect marginal: formalitățile. Pentru Becali (care exprimă aici concepția ortodoxului mediu binevoitor), mântuirea e o chestiune „procedurală”. Ai parastasul de șapte ani, ești mântuit. Nu ai parastase la intervale regulate, ești condamnat la focul iadului din cauză de „viciu procedural”.

Comunicatul BOR, articolul din Adevărul și declarațiile pline de bune intenții ale lui Becali ocolesc miezul chestiunii: importantă pentru mântuirea unui om este credința acelui om și modul în care s-a concretizat ea în viața respectivului. Dacă un om a trăit după preceptele lui Hristos și a lăsat în urmă parfumul unei vieți hristice, contează mai puțin dacă va avea înmormântare „potrivit normelor în vigoare” sau, dimpotrivă, incinerare.

Cei care cred că Dumnezeu are nevoie de o mică „bază de pornire” (în speță, oasele) ca să poată „opera” învierea unui om au o părere cam nedemnă despre Cel care poate să cheme lucrurile din nimic. Nu întâmplător am început această postare cu două cazuri privitoare la creștini care au sfârșit arși. Evident, cei doi (și miile de martiri arși pe rug în istoria Bisericii) nu și-au dorit asta. Sergiu Nicolaescu și-a dorit. Dar mă tem că nu e asta singura diferență dintre el și Policarp, episcopul Smirnei. Dar nu-mi șade mie să comentez cu privire la ele. Le va fi aflat el singur deja, în locul în care se află.

Sursa: http://vaisamar.wordpress.com/2013/01/04/a-fi-sau-a-nu-fi-incinerat-despre-ceea-ce-conteaza-in-cele-din-urna/

Vieţi transformate – Eli Henteş


* Interviuri de la Radio Vocea Evangheliei, Timişoara*

“Simţeam un gol tot mai adânc în inima mea; la un moment dat credeam că banii vor fi cei care vor completa fericirea şi golul. Am avut bani…nici asta…”

Eli Henteş a lucrat că actriţă la Teatrul de păpuşi din Târgu Mureş, apoi a devenit manechin.
În familia ei au fost persoane care s-au ocupat de vrăjitorii, iar aceste practici au lasat o amprentă puternică asupra gândirii doamnei Eli Henteş. Mai târziu a avut probleme de sănătate şi boli grele.
*
Eli Henteş:
– Bunicii din partea tatălui se ocupau cu magia albă, aşa zisa magie albă. O practică ocultă, dăunătoare, pe care, din nefericire astăzi în România o practică foarte mulţi. Şi cei care o practică nu stiu că aceasta îi duce în iad.
Bunica mea se ocupa cu ghicitul şi cu descântatul. Nu aveam decât vreo 8 – 10 anişori când obişnuiam să stau de-a dreapta ei la masă şi să urmăresc aranjamentele cărţilor şi toată practica, care îşi pusese amprenta pe fiinţa mea crudă. Astfel încât mai târziu, după ani, începusem să practic şi eu. Mai în joacă, mai în glumă, dar fără să-mi dau seama că de fapt eram o marionetă în mâna Satanei.
Le ghiceam colegilor mei şi ei erau tare încântaţi că Eli le ghiceşte. Veneau cu ceşti de cafea, bineînţeles veneau cu o prăjitură, cu un măr, cu un dar ca să le ghicesc, iar eu nu vedeam ceva rău în asta şi nici ei.
Dar, pe zi ce trecea, această practică mă lega tot mai puternic cu nişte legături demonice invizibile, care nu le putea rupe nimeni. Omeneşte nu puteau fi rupte, decât de o putere dumnezeiască. Mă distram bineînţeles, dar colegii îmi spuneau că tot ceea ce le spun eu este adevărat.
Pentru că nu-mi găsisem bucuria şi fericirea nici acolo, am început să fac anumite cursuri, de ghizi, de manechini, devenisem manechin…

Reporter:
– Ce urmăreaţi prin toate acestea, ce căutaţi atunci? Ce vă lipsea?

Eli Henteş:
– Simţeam un gol tot mai adânc în inima mea; la un moment dat credeam că banii vor fi cei care vor completa fericirea şi golul. Am avut bani… nici asta. Pe urmă îmi spuneam: “Cei care fac turnee trebuie să fie fericiţi”. În acei ani eram foarte elegantă, eram tânără, drăguţă, curtată, aveam bani, făceam turnee în ţară, în străinătate, dar… departe de a fi adevărata fericire.
Făceam la sfârşit de săptămână chefuri cu bancuri porcoase şi dans până dimineaţa. Toţi eram departe de Dumnezeu.

Reporter:
– Răspunsurile pe care le ofereaţi colegilor dumneavoastră atunci când vă solicitau să le ghiciţi, veneau din faptul că intuiaţi ce aveau ei nevoie, sau efectiv simţeaţi că altcineva vă comunică acele lucruri? Era o invenţie a dumneavoastră sau eraţi folosită de Satana ca “transmiţător”?

Eli Henteş:
– Bineînţeles că toate acestea erau dictate de Satan, pentru că lucra în subconştientul meu, iar gura mea debita ceea ce vroia Satan să comunice şi oamenii erau încântaţi.
Mă întorc iarăşi puţin la bunica mea. Mereu casa ei era plină de oameni evlavioşi din sat, cărora bunica le ghicea şi oamenii credeau că e un dar dumnezeiesc. Dar era ceva demonic, drăcesc. Nici preotul din sat nu-şi făcea probleme. Oamenii erau întunecaţi de puterea malefică a celui rău şi veneau la bunica mea ca la un purtător de mesaje divine. Era ceva cumplit.
Peste ani, credeam că sunt şi eu purtătoare a acelor mesaje divine, însă a venit o zi binecu-vântată când într-adevăr mi-am dat seama că tot ceea ce am făcut era un păcat cumplit, care mă ducea în iad. Dar Dumnezeu a trebuit să mă treacă prin încercări.
Copilul meu s-a îmbolnăvit destul de rău, încât la 3 ani zăcea pe pat. Avea o pareză şi la mâ-nă şi la picior, de câteva zile se hrănea doar cu ceai.
Să-ţi vezi singurul tău copil bolind, să-l vezi efectiv în pragul morţii, este ceva cumplit. Stăteam lângă pătuţul lui şi plângeam, spunându-i lui Dumnezeu: “Doamne, ia viaţa mea şi dă-o propriului meu copil. Aş vrea să-l văd că trăieşte, Doamne. Eu nu mai contez, dar copilul meu să nu se chinuie.”
Soţul meu nu suporta suferinţa copilului şi din pricina aceasta venea foarte rar pe acasă. Începuse să bea, venea băut şi bineînţeles că asta agrava situaţia mea. Durerea era şi mai profundă.
În această stare, Dumnezeu mi-a descoperit nişte oameni minunaţi, o familie minunată de oameni cu adevărat pocăiţi. Prin această familie – familia Lungu din Târgu-Mureş – părinţii mei spirituali de altfel, prin aceşti oameni minunaţi
L-am cunoscut pe Cristos. Prin modul lor de a trăi, prin viaţa lor de zi cu zi în familie – pentru mine a fost un exemplu extraordinar.
Uneori credeam că joacă teatru, dar fiind vecinii mei, am început să-i cunosc mai îndea-proape. Ei mi-au spus: “Eli, orice vei cere lui Dumnezeu cu credinţă vei primi”. Într-o zi mi-au adus o Biblie şi mi-au spus: “Apucă-te şi citeşte Biblia şi roagă-te aşa cum ştii tu să te rogi. Simplu, nu poveşti învăţate”.
În suferinţa mea, nu aveam de ce să mă agăţ. De cine să mă agăţ? De soţul meu care pleca de acasă şi se îmbăta? Cui să-i spun oful meu? Copilului meu care avea 3 anişori şi ceva şi zăcea în pat… el ce să înţeleagă?
Atunci am început pur şi simplu să vorbesc cu Domnul. M-am dus pentru prima oară la o biserică evanghelică. Îmi aduc aminte că am plâns cu lacrimi fierbinţi şi am spus: “Doamne, dacă exişti, te rog să-mi vindeci copilul. Şi vreau ca această minune să se petreacă chiar astăzi sub ochii soţului meu.”
La biserică începuse rugăciunea şi eu m-am rugat printre primii. Am simţit în acel moment o putere extraordinară peste fiinţa mea, am simţit că Duhul lui Dumnezeu lucrează chiar în acel moment şi chiar am spus în rugăciune: “Doamne, medicii nu i-au mai dat şanse copilului meu decât maxim 2 ani. Dar Tu, care eşti doctorul doctorilor, arată-i soţului meu, care nu crede în Dumnezeu, că Tu exişti”. În cele din urmă, cu lacrimi în ochi, i-am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a ascultat rugăciunea, pentru că am simţit efectiv că Dumnezeu s-a atins de copilul nostru.
Acasă m-a întâmpinat soţul meu şi mi-a spus: “Eli, minunea s-a petrecut. Fiul nostru a fost vindecat!” I-am spus soţului meu că am simţit şi am strigat: “Slavă Ţie Doamne! Îţi mulţumesc!”. Băieţelul a venit în faţa mea şi acum putea să mişte mânuţele şi picioarele perfect.

Reporter:
– Acest miracol v-a apropiat mai mult de Dumnezeu?

Eli Henteş:
– Da, însă s-a mai întâmplat ceva foarte interesant. Practica magiei, care-şi pusese ampren-ta pe fiinţa mea, m-a urmărit mult timp, şi Diavolul nu se dă biruit atât de uşor.
Înainte de a mă pocăi cu adevărat, începu-sem să studiez tot felul de practici. Prima dată am studiat practicile oculte şi tainele chiromanţiei, după aceea am trecut la Yoga, apoi la teozofie, dar toate acestea parcă mă legau şi mai puternic de Satan şi simţeam că Duhul lui Dumnezeu îmi vorbeşte că nu e bine ceea ce fac.
Chiar şi Yoga, cu toate că par doar exerciţii fizice extraordinare la prima vedere, în realitate nu sunt trasate de Dumnezeu, ci sunt o faţadă a întunerecului, a Diavolului, ca să cuprindă mai uşor tinerii în cursă.
Sunt faţade pe care Satan le foloseşte aşa cum se foloseşte chiar şi de televiziune – ne aduce în faţă anumite emisiuni, chiar şi creştine, dar în realitate… cât la sută sunt de altă natură, ca să ne rupă de tot ce este dumnezeiesc?
După studierea teozofiei, Duhul lui Dum-nezeu mi-a vorbit. Am stat în post şi în rugăciune şi pur şi simplu am auzit şoapta Duhului: “Opreş-te-te! Opreşte-te până nu este prea târziu!”. Dar am început să-i spun Domnului: “Doamne, dar învăţ atâtea lucruri extraordinare!”. Duhul lui Dumnezeu îmi spunea: “Îţi este de ajuns Scrip-tura şi ceea ce-ţi voi descoperi Eu prin Duhul Meu pe parcurs”.
M-am oprit, dar într-o noapte mă trezesc lovită peste picior, ca o lovitură de palmă. Locuiam la etajul III la bloc şi afară era undeva un neon care bătea cumva spre cameră. Mi-am zis: “Cu sigu-ranţă soţul meu s-a dus la baie şi cine ştie cum m-am dezvelit şi m-a lovit peste picior.” Dar nu era soţul meu. La picioarele patului era Satan. Efectiv l-am văzut nu numai cu ochi spirituali, ci
l-am văzut şi prin ochi fizici. Lumina bătea din spatele lui. I-am văzut fizicul, era rânjit înspre mine. Mi-am dat seama că este Satan. Stătea pe margi-nea patului la picioarele mele. Soţul meu era lângă mine, sforăia.
M-am îngrozit. Pentru că deja ştiam cum să mă rog Domnului, m-am acoperit cu pătura, m-am întors spre soţul meu şi am început să mă rog: “Doamne, îndepărtează-l te rog pe cel rău. Îndepărtează-l şi ia-mi Doamne duhul de frică”. Ştiam că Satana lucrează foarte mult şi prin duhul de frică, care, dacă te cuprinde, poate pune stăpânire pe tine. Domnul a îndepărtat duhul de frică şi am adormit foarte repede.
A doua noapte, a venit Satana în vis din nou. A început să mă acuze, să-mi spună: “Tu mi-ai slujit mie, tu trebuie să-mi slujeşti în continuare. Tu ai ghicit, ai făcut tot felul de practici, chiar Yoga, ai studiat asta, ai făcut asta”.
Atunci am spus: “Chiar dacă am făcut aşa, eu acum vreau să-I slujesc Stăpânului meu”. El zicea: “Te voi distruge”. Căuta în vis să mă distrugă, dar m-am trezit. Şi m-a cuprins iarăşi frica. Am luat Scriptura şi până spre dimineaţă am citit.
A treia noapte, din nou a venit Satana, tot în vis, în chipul unui om credincios. Însă ceea ce-mi spunea Satana – chiar din Evanghelia după Matei citisem – era răstălmăcit, deci nu era Cuvântul clar al lui Dumnezeu. Atunci am spus: “Pleacă Satano de aici, pentru că tu nu eşti omul lui Dumnezeu, nu eşti trimisul lui Dumnezeu”.
În acel moment, i s-a transfigurat chipul. Privirea îi era diabolică şi rânjetul la fel. Atunci a căutat din nou să mă omoare prin vis, dar am stri-gat şi cu adevărat am reuşit să mă rog şi să spun: “Sângele lui Cristos să te facă să dispari şi să te mustre”. Atunci el s-a spulberat în mii şi mii de bucăţi.
*
Viaţa mea se schimbase total. Din Eli care spunea bancuri chiar porcoase, de astă dată măr-turiseam ce a făcut Domnul în viaţa mea, cum Dumnezeu mi-a vindecat copilul, l-a îndepărtat pe Diavol şi mi-a dat atâta pace.
Până atunci ochii mei erau plini de lacrimi. Nu mă simţeam împlinită. Soţul meu venea tot mai băut acasă, mă bătea, părinţii mei şi rudele mele nu mă înţelegeau.
Între timp, soţul meu, care înainte îmi spunea zilnic că mă iubeşte, m-a părăsit pentru altă femeie. Pe moment o iertam pe amanta soţului meu, dar peste puţin timp îmi repugna din inimă o ciudă şi o mânie cumplită.
Colegii spuneau: “Cum, Eli nu ne mai ghi-ceşte?” Până le-am ghicit, până dansam cu ei, până mergeam cu ei, eram bună, apoi, dintr-o dată, Eli s-a stricat de cap. Acum eram toată numai zâmbet, numai pace şi mergeam să le spun o nouă experienţă cu Cristos.
Am fost operată de cancer de mai multe ori. Îmi era milă de fiul meu care nu era împăcat cu Domnul şi de soţul meu, care se clătinase foarte mult pe cale, din pricina bolii mele.
Dumnezeu m-a vindecat şi de cancer. Pur şi simplu mi-a dispărut tumoarea, după ce mai mulţi fraţi şi surori s-au rugat pentru mine.

Vieţi transformate – cu Ligia Seman


clip_image002
* Interviu de la Radio Vocea Evangheliei, Timişoara *

“A avut loc acea tragedie… când părinţii mei au divorţat. Mi-aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba, pe mine şi pe sora mea: ‘La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?’ Iar noi răspundeam: ‘La amândoi, la amândoi!’
Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil. Acel strigăt al disperării sufletului meu de copil nu a fost ascultat de cei mari. Şi atunci ceva s-a prăbuşit în mine.”

Ligia Seman este scriitoare, autoarea roma-nelor „Handicapul conştiinţei”, „Funiile dra-gostei” şi „Tragedie şi triumf”.
*
Reporter:
– Doamnă Ligia Seman, titlurile romanelor dumneavoastră parcă vorbesc despre un subiect comun. Tind să cred că există undeva… se simte undeva subiectul durere.

Ligia Seman:
– Înainte de a veni eu pe lume, părinţii mei nu se înţelegeau prea bine şi de aceea mama mea a făcut 13 avorturi.
Nu-mi aduc aminte din acei ani decât de ultimele zile când mama mai era în casa noastră. Era la începutul clasei I. Stăteam amândouă la acelaşi birou, iar ea îmi dădea peste mâini atunci când eu greşeam câte o literă sau un bastonaş. Parcă am şi acum în faţa ochilor acea scenă: acea pagină de caiet în care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau să curgă din ochii mei… şi mama rupea pagină cu pagină, mă lovea peste degete, iar eu plângeam… voiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abţine.
Când nu împlinisem 7 ani, iar sora mea avea 4 ani, a avut loc o tragedie în viaţa mea. Părinţii mei au divorţat. Îmi aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba şi pe mine şi pe sora mea: „La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?” Iar noi răspundeam: „La amândoi, la amândoi! Şi la mama şi la tata!”
Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil, dar acest strigăt nu a fost ascultat de cei mari. Atunci ceva s-a prăbuşit în mine.
Am rămas la vârsta de 6 ani doar cu tatăl meu şi cu surioara mea care avea 4 ani. N-a fost uşor. Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copiii care aveau lângă ei o mamă. Eu, în loc să am o mamă şi un tată, îl aveam doar pe tatăl meu şi pe bunica mea, dar loc de mamă tot nu
ne-au putut ţine…
Înainte de a divorţa părinţii mei, am fost un copil puternic. Mi-aduc aminte că-mi plăcea să mă iau la întrecere cu toţi ceilalţi copii şi luptam cu orice chip să fiu mai tot timpul ‘prima’ – mă căţăram prin toţii copacii şi nu-mi era frică…
În urma acelor traume datorate tragediei din familia mea, puţin câte puţin am început să-mi pierd încrederea că aş mai putea fi o învingătoare.
După ce părinţii mei au divorţat, mai venea câteodată mama la noi în locul în care ştia că ne jucăm, eu şi surioara mea. Ne aducea dulciuri. Dar tatăl meu ne învăţase că trebuie să fugim de ea.
Mi-aduc şi-acum aminte de acele scene: fi-gura disperată a mamei, cum întindea braţele după noi, cum tânjeam şi eu după îmbrăţişarea ei, cum doream să mă ospătez din dulciurile pe care ea ni le aducea… şi totuşi cum fugeam de ea. Fugeam de ea ca şi cum ar fi fost un duşman… şi ea rămâ-nea în urma noastră ţipând de durere, cu părul negru răvăşit şi cearcăne mari în jurul ochilor de atâta plâns şi suferinţă…
M-am trezit în adolescenţă neputincioasă de a mă integra în societate. Nu aveam aproape deloc încredere în mine. Adeseori mă retrăgeam în ca-mera mea, la biroul acela de care erau legate singu-rele amintiri cu mama de pe vremea când încă mai eram împreună. Mi-amintesc că atunci când eram tristă din pricină că tatăl meu mă pedepsea, puneam capul pe masă şi plângeam mult. Mama mea demult nu mai exista în gândurile mele.
Acolo, la biroul acela, mi-aduc aminte că am luat pentru prima dată un caiet în mână şi am început să-mi fac planuri. În acele clipe m-am gân-dit pentru prima dată: dacă nu am cui să împărtă-şesc durerea mea, am să scriu despre ea şi aceasta va fi descărcarea mea emoţională.
Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greşite ale părinţilor, că eu, copilul care eram aşa de îndurerat, trebuie să scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greşelile acestea, care aduc atâtea lacrimi şi determină dezvoltări emoţio-nale anormale.

Reporter:
– Din nefericire, o foarte mare parte dintre copiii de astăzi cresc în familii monoparentale, în familii cu un singur părinte, deoarece părinţii au divorţat. Din păcate, mulţi cititori înţeleg toate aces-tea pentru că au trecut prin astfel de drame sufleteşti.

Ligia Seman:
– Spunea Linda Dillow, autoarea cărţii „Partenera creatoare”: „Cel mai important lucru pe care-l poate face o mamă pentru copii ei este să-l iubească pe tatăl lor, iar cel mai important lucru pe care tatăl poate să-l facă pentru copiii săi este s-o iubească pe mama copiilor. Un copil poate fi iubit atât de mamă cât şi de tată, dar dacă aceştia nu se iubesc unul pe celălalt, copilul are un puternic sentiment de nesiguranţă”.
În decursul anilor am putut vedea diferenţa între ceea ce a însemnat o familie monoparentală în care am crescut eu şi un cămin în care domneşte pacea şi dragostea. Despre soţul meu, Timotei pot să spun că este cel mai minunat dar pe care mi l-a dat Dumnezeu pe pământ după darul mântuirii.
Privind la dezvoltarea emoţională corectă a fetiţelor noastre, Ruth-Diana şi Rebeca, la puterea lor de a lupta şi de a fi învingătoare, noi putem vedea clar diferenţa între ele şi ceea ce eram eu, copil crescut într-un mediu necreştin şi care a su-ferit consecinţele rupturii unei familii.

Reporter:
– Experienţa dumneavoastră de viaţă, experienţa de copil şi stările acelea emoţionale negative pe care le-aţi trăit şi-au pus amprenta asupra dezvoltării emoţionale. Care a fost momentul când aţi debutat în literatură?

Ligia Seman:
– Am debutat în viaţa literară scriind poezie la cenaclul literar “Lucian Blaga” din Hunedoara. Aveam 14 ani, în 1985.
Atunci vedeam sensul existenţei mele într-o viitoare carieră literară. În sfârşit, credeam că găsisem o activitate prin care să reuşesc să estom-pez durerile trecutului. Mi se părea că în împărăţia cuvintelor găsisem un sens al existenţei mele, dar nu era aşa. Era doar artă. Erau doar poeţi şi scriitori.
Mi se repeta mereu că am şansa de a ajunge departe într-o carieră literară, ceea ce mi se părea nemaipomenit atunci. Visurile acestea însă şi refu-giul în arta scrisului nu schimbau nimic în interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă de a mă integra în societate.
Am încercat chiar să mă sinucid, deşi eram doar o adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viaţa nu mai are nici un sens. Până într-o zi.
La vârsta de 14 ani, mergând la o biserică neoprotestantă, L-am cunoscut pe Cristos. Sufletul meu rănit, lipsit de iubirea maternă, era avid de iubire. Când am fost pentru prima dată într-o biserică neoprotestantă, am văzut că oamenii aceia Îl iubeau cu adevărat pe Cristos şi că totodată se iubeau unii pe alţii.
Dar mama mea era din neam de preoţi ortodocşi. Îmi spuneau despre asta rudele ei, spuneau că nu e bine să aleg această cale nouă. Dar tocmai această cale, adică Hristos, aducea vindecare rănilor trecutului meu. Braţele Lui, cu a căror dulceaţă şi alin începusem să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioşie, gingăşie şi siguranţă decât ar fi făcut-o braţele mamei mele, după care sufletul meu tânjise.
Mi se descoperise Dumnezeu cu frumu-seţea Lui, cu singura iubire statornică şi atotcu-prinzătoare din Univers. Cum să renunţ la ea, când am căutat-o atât de mult timp şi atât de deznădăjduit ?
Dar, pentru că eram în vremea comunis-mului şi tatăl meu era educat în spirit ateist, s-a arătat foarte ostil hotărârii mele. Mă iubea foarte mult şi avea impresia că toate visurile lui cu privire la viitorul meu se prăbuşeau. Când eu am hotărât să aleg această cale, mi-aduc aminte de o scenă tristă care mi-a marcat viaţa.
Într-o seară, după ce am fost la biserică, tatăl meu tocmai pentru că mă iubea şi avea impresia că din cauză că l-am ales pe Cristos viitorul meu este umbrit, în felul lui disperat de a acţiona, m-a pus într-un colţ, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a spus: „Dacă nu te laşi de Cristos am să te omor!”
Acum, deşi au trecut peste 20 de ani de atunci mi-aduc aminte atât de clar acea scenă. Îmi zvâcnea inima în piept. Mâna părintelui meu era deasupra mea. Îmi aduc aminte că în acele momente, de dragul lui Cristos, când tatăl meu era cu un cuţit în mână deasupra mea, eram gata să-mi dau viaţa pentru Cel care şi-a dat şi El viaţa pentru mine.

Reporter:
– Aţi scris şi cu ură faţă de acele traume prin care aţi trecut? Sau, odată cu momentul cunoaşterii lui Cristos, a intervenit şi momentul vindecării de tot ce însemna trecut?

Ligia Seman:
– Nu, n-am scris niciodată cu ură. Dar, după ce l-am primit pe Cristos a trebuit să renunţ şi la cenaclu, cu toate că mi-a fost foarte greu. A trebuit însă să iau această hotărâre deoarece Dumnezeu era total exclus din literatura din acea vreme şi nu doar atât – pentru că trăiam în vremea vechiului regim, se ştia că pentru a ajunge în vârful piramidei trebuia neapărat să-ţi foloseşti talentul şi în scopul de a compune “ode” conducătorului şi patriei şi eu nu aş fi putut să fac acest compromis.
Scriitorul care era coordonatorul cenaclului nostru m-a întrebat: „Cum să renunţi la toate acestea, la cariera literară, când ai aşa multe şanse? Şi pentru ce,” îmi spunea el, “să ajungi la inculţii aceia!?”. Am ieşit din biroul acela cu ochii în lacrimi, dar cu inima plină de pace şi cu simţământul că eram o biruitoare – reuşisem să renunţ de dragul Lui la ceea ce nu crezusem vreodată că aş avea puterea să renunţ.
Citind prefaţa unei cărţi concepută de fratele Iosif Ţon, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod cu totul special. Citez un pasaj: “Ne aflăm la mo-mentul întoarcerii poporului român spre spiri-tualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra gene-raţie de credincioşi evanghelici să îndrăzneas-că să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântu-lui lui Dumnezeu să aducem din nou frumuseţea în literatură.”

Reporter:
– Este Domnul Isus Cristos o prezenţă reală, este o persoană cu care comunicaţi în fiecare zi? Sau este doar o noţiune, un principiu, un surogat care să vă umple durerile sufletului?

Ligia Seman:
– Isus Cristos a devenit pentru mine cel mai minunat prieten din univers. Isus Cristos este prezent cu mine în fiecare dimineaţă, de când deschid ochii şi până seara târziu. El a promis celor care Îl urmează că va fi cu ei în fiecare zi, în fiecare clipă, până la sfârşitul veacurilor.
Aşa cum spune în „Cântarea Cântărilor”, El este Preaiubitul inimii şi eu cred că fiecare om este creat în aşa fel, încât să aibă nevoie de iubirea lui Cristos, de prezenţa Lui şi totodată el să se dăruiască lui Cristos. Dumnezeu a dat totul din iubire pentru noi, L-a dat pe Fiul Său şi nu eşti împlinit decât dacă dai şi tu totul.

Reporter:
– La final, cum v-aţi descrie? Cu titlurile romanelor semnate Ligia Seman eu v-aş descrie: “Un handicap al conştiinţei, care a cunoscut tragedia şi triumful şi care a fost legată de Cristos cu funiile dragostei.”

Ligia Seman:
– Cartea „Funiile dragostei” are un motto. Este un verset din Osea: „V-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste”. A fost o zi în viaţa mea în care Dumnezeu m-a tras cu funiile dragostei Lui. Puteam să mă împotrivesc acestor funii ale dragostei Lui, dar, dacă m-aş fi împotrivit, acele funii m-ar fi rănit şi toată viaţa mea ar fi continuat să fie o rană, o viaţă cu handicapuri interioare. N-aş fi cunoscut vreodată calea de la tragedie spre triumf, n-aş fi avut şansa de a-i putea ridica şi încuraja pe alţii prin scrierile mele.
Dacă eu m-aş fi împotrivit acelor funii ale dragostei cu care Dumnezeu mă trăgea spre El, pentru binele meu, pentru împlinirea mea, atunci aş fi luptat împotriva scopului pentru care am fost creată.
Profetul Ieremia spune “păgânii îşi irosesc durerile”, dar acei care sunt creştini, care L-au primit pe Cristos şi care merg în aceeaşi direcţie cu voia lui Dumnezeu, în direcţia funiilor dragostei cu care sunt traşi de El, acei oameni transformă durerile trecutului şi le folosesc pentru a fi mai sen-sibili faţă de nevoile semenilor, mai gingaşi faţă de problemele lor, devin plini de înţelegere şi milă, ştiu cum să încurajeze, să ridice pe alţii, să dea soluţii.
În Apocalipsa ni se spune: “Şi a fost des-chisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.”
Cărţile care au cu adevărat valoare veşnică sunt acelea pe care mâna Marelui Maestru le scrie pe tăbliţa inimii noastre. Viaţa noastră poate fi cea mai valoroasă operă de artă, manuscrisul divinităţii sau poate fi produsul propriilor noastre gânduri, alegeri şi acţiuni. Cele mai măreţe lucruri pe care le putem face pe pământ nu sunt neapărat lucrurile spectaculoase: a scrie cărţi, a învăţa pe alţii, a fi în faţă… Spectaculos în ochii lui Dumnezeu este dra-gostea, şi ea înseamnă multe fapte făcute în umbră, pe lângă care poate oamenii trec indiferenţi şi insensibili, dar penelul Marelui Maestru consem-nează şi răsplăteşte.

Reporter:
Dragii noştri cititori, se pare că nu există casă sau nu există suflet în care să nu fie o durere, de un fel sau de altul.
Poate aveţi dureri ale conştiinţei, poate aţi cunoscut în viaţă tragedia sau triumful şi aveţi ne-voie de dragoste. Isus Cristos este singurul care vă poate oferi dragoste adevărată, este singurul care nu se schimbă ieri, azi şi în veci.

“I prayed to God to have a little brother, though my parents did not want to have another child”


Florence1
Interview with German Singer Florence Joy Büttner – by Octavian D. Curpas

Florence Joy Enns (Büttner) is a famous young German singer, writer and actress. She likes to travel and has visited several countries from Europe, Israel and the United States. Florence plays guitar and the piano, and she speaks her native German and very good English. Most of her songs from the album “Hope” are in English.
In 2006, Florence Joy Büttner was invited to perform in the (dome) church of Munich for the inauguration of the Soccer World Championship. One year after this astonishing performance, she started acting in the role of a sweet girl called “Jasmin” in a German daily soap “Ahornallee”. Also, Florence wrote a book called I want to live truthfully and real, which tells about her journey through the German casting show “Star Search 2” and mostly how she lives her life with Jesus Christ.
Florence was born in a city called Zeven, in the north of Germany close to Hamburg; she has an older sister and a younger brother. Her family has lived in Zeven, Tostedt, Dresden, Munich and Cologne. Sometimes she moved with her family because of work, but the last move was because of marriage. Florence has two children; her son Lennox was born in 2009, and her baby girl Kiana was born in 2012.
***

Florence9
Octavian D. CURPAS: Can you tell me something about your husband? When and where did you meet? How would you describe your husband?

Florence JOY: My husband is German. His name is Thomas Enns. We met in a concert in 2006; I was singing and he was playing with his string ensemble, supporting my song. Yes he is an artist, musician and singer. He is the leader of a bimonthly youth event called “base”, and he studied business administration at the University of Cologne. He is a fully devoted Christian, totally excited about God. He is a very loving and sensitive person, the most wonderful husband and a great father.

Octavian D. CURPAS: You are a very busy woman. What is it like to be a mom of two children?

Florence JOY: It was always my dream to be a mom and it is a big blessing to me. Of course it has challenges but all in all, it is a wonderful blessing from God to me.

Octavian D. CURPAS: At what age did you become a Christian? What made you decide to give your life to the Lord? Which Christian denomination do you belong to?

Florence JOY: I was raised in a Christian family. When I was 13, God revealed his love to me and that he is my heavenly and true father. I wanted to get water baptized; this was the start, when I wanted to live for Jesus. I am in a church that belongs to the German branch of the Assemblies of God. To me the denomination is not so important. The most important thing is my personal relationship to Christ.

Octavian D. CURPAS: I just listened to one of your songs in German and I really enjoyed it even though I didn’t understand much. The title is “Mein Ziel” and I found it on youtube. (http://www.youtube.com/watch?v=6AOYTqDyMFA) What’s the message of this song? When and where have you been singing?

Florence JOY: The song says: “You are my goal, you are my passion, you are my way, you are my strength. I look for you and I run to you and leave the past behind. You are always there – You are my reason, my goal.” The “You” in this song is Jesus Christ. I performed this song in the dome (church) of Munich. It was a church service live on the national TV station in Germany for the inauguration of the Soccer World Championship 2006. It was a big privilege to sing at the inauguration of the soccer World Cup. I had the opportunity to share my testimony for Christ live on the national TV station.

Octavian D. CURPAS: You collaborated with Hillsong for some songs in German. What songs and when and how did it happen?

Florence JOY: It started in 2005, when we recorded the first German Hillsong album and I was the lead singer on that CD. Since then, I was invited to some Hillsong conferences and to record another of their CDs.

Octavian D. CURPAS: How many albums do you have? Is “Hope” your first album?

Florence JOY: Yes it was the first and the only one. There are 13 songs on there. Most of the songs are in English and one is in German.

Octavian D. CURPAS: What’s your favorite song and why? Which of your songs best defines you?

Florence JOY: It still is “Only hope”, which is the main song of my album, and that’s why the album is called hope. This song tells about the hope we have in Jesus and that He has a plan for our lives.

Octavian D. CURPAS: Tell me a few words about your book: „Ich möchte wahr und echt leben“.

Florence JOY: The title means “I want to live truthfully and real” and that is the theme of the book. The book tells about my journey through the German casting show “Star search 2” and mostly how I live my life with Jesus Christ. It also tells a bit about my family and my surroundings at that time after winning star search.

Octavian D. CURPAS: How many times have you visited the U.S. and what states? What comes into your mind when you think of Arizona?

Florence JOY: I’ve been to the U.S. five times, three times in Florida and two in California. If I think of Arizona, it means hot weather, horses, and cowboys. I like the friendly people in the U.S. a lot and the huge churches, for example Calvary Chapel.

Octavian D. CURPAS: Why is Israel an important country for you and for your husband?

Florence JOY: It’s the Holy Land, the land of God’s people. We support a mission’s project, called AEBM (American European Bethel Mission). We have been in Israel several times with this mission organization and helped poor people.

Octavian D. CURPAS: What countries do you want to visit in the future?

Florence JOY: I would love to fly to Australia.

Octavian D. CURPAS: What do you know about Romania?

Florence JOY: The only connection I had with Romania was a friend in my former church who was Romanian.

Octavian D. CURPAS: Which holiday do you like the most and why?

Florence JOY: I like Christmas, because of the message that Jesus came into our world as a human being. I also like the setting with snow and lights and the smell of cake in my kitchen…

Octavian D. CURPAS: Are there any steps one should take to remain on track spiritually?

Florence JOY: For me it is important to read the Bible regularly, to not neglect the church, to attend church services even if you are on the road many times. For me it is important to pray with my friends together. Prayer is a fellowship with my God. I can lay down all my burdens and it reminds me that God is in control.

Octavian D. CURPAS: What is the greatest prayer God has ever answered for you?

Florence JOY: He answered my prayer when I was still very young (5 years old). It was my first “big” prayer. I prayed to God to have a little brother, though my parents did not want to have another child. Through some circumstances, which were a miracle, the mind of my mom was changed and I got a little baby brother.

Octavian D. CURPAS: What is coming up new for you?

Florence JOY: Right now we are concentrating on “Base,” the big youth events we have. We are writing songs for “Base” and hopefully for a “Base” CD. Of course, right now I am a fulltime Mother of two wonderful children.

Octavian D. CURPAS: If you would have to deliver a message for this generation, what would you say?

Florence JOY: I would say, you are loved unconditionally and totally by Jesus Christ. You are created for a purpose. The love of Jesus can and will set you free from everything. Try Jesus; do not write him out of your life. Be open and search out if there really is a God.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona, U.S.A

click this link: http://www.femeiastie.ro/destine-fara-sablon/interviuri/performance-at-soccer-world-cup-2006-a-highlight-of-young-germ

Primăvara din sufletul nostru !


OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Pentru că în sufletul meu este veşnic primăvară, chiar dacă afară este un ger de crapă pietrele.

Cu toţii suntem bucuroşi de venirea primăverii.

În sfârşit, am scăpat de gerul cumplit al iernii, acum bucurându- ne de răcoroasa primăvară. Este foarte plăcut să zăreţti păsărelele cântând din nou la ferestrele oamenilor; să vezi floricelele ieşind din nou de sub plapuma umedă a pământului. Cerul este plin de nori pufoşi ca neaua şi, arătând albastru ca marea.

Copacii sunt din nou plini de viaţă ,desmorţindu-se parcă de gerul ce îi cuprinsese iarna trecută şi, din nou, plini de flori frumos colorate şi parfumate.

Gospodarii muncesc pe câmpuri mai cu spor, având mai mult chef de muncă. Femeile pregătesc pentru familiile lor mâncare. Copiii sunt veseli, auzindu-i râzând prin toate părţile.

O noapte de primăvară este ca atunci, când începi un nou început de viaţă ; este plăcut să zăreşti luna sclipind pe cerul întunecat al scurtei nopţi.
Soarele când se zăreşte din nou pe cerul palid al dimineţii, nu are nici o urma de încălzire, dar spre bucuria noastră, a tuturora, peste puţin timp începe a se încălzi, iar fluturaşii zboară neasemuit de frumos, din floare-n floare, făcându- şi jocul lor superb, iar albinuţele jucăuşe culeg vesele polenul florilor parfumate.

Anotimpul primavara este desmorţeala întregii naturi şi a animalelor, când totul este ca un nou început de viaţă, un anotimp nemaipomenit de fermecător.

* Gânduri de- ale nepoatei mele – Raluca Elena( Februarie,2012)

Perlele bucuriei – Ioan 1


Printre copaci pluteste o ceata gri; de pe frunze cad picaturi reci de ploaie.. Iar durerile de reumatism imi chinuie picioarele…
Stau cu ochii inchisi cufundata in fotoliu, cu Biblia in poala si am parte de o fericire de parca prin suflet mi s- ar prelinge perle de bucurie…
Cuvintele Lui m- au impresionat puternic, m- au transformat, mi- au daruit viata, mi- au inviorat inima si duhul. Am simtit cum din aceste cuvinte emana o putere si in dimineata asta trista, am devenit constienta: CUVANTUL, care este Dumnezeu, a devenit OM ! De aceea, tot ce rosteste acest OM, este Cuvantul lui Dumnezeu!
Cuvantul Lui este o putere dinamica… El transforma viata cotidiana, alunga tristetea si da curaj in ciuda durerii si a neputintei de a spune ” da” vietii. Numai Dumnezeu poate sa faca sa ni se rostogoleasca in suflet perlele puterii si ale bucuriei, ca sa- l invioreze.
Oare, nu ar trebui sa ne dedicam mult mai des si cu mai multa intensitate acestui Cuvant, chiar daca drumul spre taina perlelor bucuriei pare adesea neatragator?
Acest Cuvant eficient al lui Dumnezeu nu vine spre noi dintr- o directie oarecare, nascocita de oameni, ci vine spre noi numai din Sfanta Scriptura, care este insuflata de Dumnezeu ( 2 Timotei 3: 16). Isus a cunoscut in intregime taina Scripturii atunci cand a fost ispitit de Satan in pustie.
Din Cuvantul lui Dumnezeu nu izvoraste numai o bucurie impresionanta.. Mai izvoraste si puterea de a birui raul si motivatia necesara pentru indeplinirea sarcinilor zilnice. Cuvantul Lui da rabdarea de a indura durerile si puterea de a iubi copilul bolnav pe langa care treci pe strada…

Acestea sunt perlele bucuriei, care vor sa ne invioreze inimile! 🙂