Posted in CARTE ÎN SERIE

Drumul către tine însuţi – 1


M. SCOTT PECK este psihiatru şi autor al mai multor cărţi de mare succes în Statele Unite. Şi-a făcut studiile la Harvard şi şi-a luat titlul de doctor în medicină la Case Western Reserve. A avut mai multe funcţii administrative în guvernul american, apoi a devenit director medical al Clinicii de psihiatrie de la New Milford Hospital. Practică psihiatria şi la cabinetul său particular din New Milford, Connecticut.
Drumul către tine însuţi este o carte devenită deja clasică şi s-a vîndut în peste 6 milioane de exemplare. Este primul volum dintr-o trilogie ce mai cuprinde Further Along the Road Less Traveled şi The Road Less Traveled and Beyond. În ultimul timp, M. Scott Peck şi-a dedicat cea mai mare parte a timpului şi a resurselor financiare dezvoltării Foundation for Community Encouragement (Fundaţia pentru încurajarea comunităţii), o organizaţie nonprofit la a cărei înfiinţare el şi soţia sa Lily au contribuit în 1984.
DR. M. SCOTT PECK

****

Disciplina
Probleme si dureri

Viaţa e dificilă.
Acesta este un mare adevăr, unul dintre cele mai mari adevăruri*. Este un mare adevăr, pentru că, odată ce ne dăm seama de el, îl transcendem. Odată ce ştim cu adevărat că viaţa e dificilă — odată ce cu adevărat am înţeles şi am acceptat acest fapt — viaţa nu mai e dificilă. Pentru că odată acceptat, faptul că viaţa e dificilă nu mai contează.
Multă lume nu vede pe de-a-ntregul adevărul faptului că viaţa e dificilă. în schimb, oamenii se plîng mai mult sau mai puţin zgomotos sau subtil de enormitatea problemelor lor, a greutăţilor şi dificultăţilor lor, de parcă viaţa ar fi în general uşoară sau ar trebui să fie uşoară. Ei îşi exprimă zgomotos sau subtil convingerea că dificultăţile lor reprezintă un tip unic de năpastă, care n-ar trebui să existe şi că ele au căzut anume pe capul lor, al familiei lor, al tribului, clasei, naţiunii, rasei lor sau chiar al speciei şi nu pe al altora. Cunosc bine acest fel de a te văita, pentru că şi eu i-am plătit tributul.
Viaţa înseamnă o serie de probleme. Vrem să suspinăm din cauza lor sau vrem să le rezolvăm? Vrem să-i învăţăm şi pe copiii noştri să le rezolve?
Disciplina reprezintă setul fundamental de instrumente cerut pentru a soluţiona problema vieţii. Fără disciplină nu putem soluţiona nimic. Printr-o disciplină parţială putem re¬zolva doar unele probleme. Cu o disciplină totală putem so¬luţiona toate problemele.
* Primul dintre „Cele Patru Nobile Adevăruri” pe care le-a pre¬dat Buddha este „Viaţa este suferinţă.”
14
Disciplina
Viaţa este dificilă pentru că procesul de a te confrunta cu probleme şi de a le soluţiona este unul dureros. Problemele, în funcţie de natura lor, deşteaptă în noi frustrare, mîhnire, tristeţe, singurătate, vină, regret, mînie, frică, anxietate, chin sau disperare. Acestea sînt sentimente inconfortabile, deseori foarte inconfortabile, deseori la fel de dureroase ca o durere fizică, egalînd uneori cele mai rele dureri fizice. într-adevăr, acest lucru se întîmplă din cauza durerii pe care o simţim atunci cînd evenimentele sau conflictele pe care le trăim se transformă în probleme. Şi pentru că viaţa posedă o serie ne-sfîrşită de probleme, ea este totdeauna dificilă şi plină de du¬rere — ca şi de bucurie, de altfel.
Totuşi, abia în acest întreg proces de confruntare cu pro¬blemele şi de soluţionare a lor viaţa îşi găseşte sensul. Proble¬mele sînt tăietura ce face distincţia între succes şi eşec. Ele ne provoacă curajul şi înţelepciunea; într-adevăr, problemele sînt cele ce creează curajul şi înţelepciunea. Din cauza proble¬melor pe care le avem, creştem din punct de vedere mintal şi spiritual. Cînd dorim să încurajăm dezvoltarea spiritului uman, noi provocăm şi încurajăm capacitatea umană de a so-luţiona probleme, exact aşa cum în mod deliberat le dăm co¬piilor la şcoală probleme de rezolvat. Prin durerea pe care o suferim rezolvînd şi confruntîndu-ne cu probleme — învă¬ţăm. Aşa cum spunea Benjamin Franklin: „Lucrurile care dor instruiesc.” Din acest motiv, oamenii înţelepţi învaţă să nu se teamă de probleme, ci să le spună bun venit şi astfel să spu¬nă bun venit durerii aduse de probleme.
Mulţi dintre noi nu sînt atît de înţelepţi. Temîndu-ne de durerea implicată, aproape toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, încercăm să evităm problemele. Le amînăm în spe¬ranţa că vor dispărea. Le ignorăm, le uităm, pretindem că nu există. Luăm chiar medicamente care să ne ajute să le igno¬răm, încercînd ca prin amorţirea noastră faţă de dureri să ui¬tăm problemele care le cauzează. Mai degrabă încercăm să ocolim problemele decît să le înfruntăm. încercăm să fugim de ele, în loc să suferim trecînd prin ele.
Această tendinţă de a evita problemele şi suferinţele ine¬rente lor reprezintă baza oricărei boli mintale umane. Pentru că mulţi dintre noi au această tendinţă într-un grad mai ma-
PROBLEME ŞI DURERI
15
re sau mai mic, mulţi dintre noi sînt bolnavi mintal într-un grad mai mare sau mai mic, lipsiţi, adică, de o sănătate min¬tală completă. Unii dintre noi sînt în stare să facă ocoluri extra¬ordinare pentru a evita problemele şi suferinţa pe care ele o cauzează şi să depăşească mult limita a ceea ce este în mod clar bine şi raţional, în încercarea de a găsi o cale mai uşoară de ieşire, construind cele mai elaborate fantezii în care să tră¬iască, uneori excluzînd total realitatea. Sau aşa cum spune succint şi elegant Cari Jung: „Nevroza este totdeauna un sub¬stitut pentru o suferinţă legitimă.”*
Dar substitutul însuşi ajunge în cele din urmă mai dureros decît suferinţa legitimă pe care el ar fi trebuit să o evite. Ne¬vroza devine ea însăşi cea mai mare problemă. într-adevăr, mulţi vor încerca să evite această durere şi această problemă, construind nevroza etaj peste etaj. Din fericire, totuşi, unii po¬sedă curajul de a-şi înfrunta nevrozele şi de a începe — de obicei, cu ajutorul psihoterapiei — să înveţe cum să experi¬menteze suferinţa legitimă. In orice caz, atunci cînd evităm suferinţa legitimă rezultată din confruntarea cu probleme, evităm în acelaşi timp maturizarea pe care acea problemă o solicită de la noi. Din acest motiv, în bolile mintale cronice în¬cetăm să ne dezvoltăm, ajungem să ne blocăm. Iar fără a fi vindecat, spiritul uman începe să se micşoreze.
De aceea trebuie să inculcăm în noi şi în copiii noştri mij¬loacele de a dobîndi sănătatea spirituală şi mintală. Prin acest lucru vreau să spun că trebuie să ne învăţăm pe noi înşine şi pe copiii noştri necesitatea de a suferi şi valoarea ce provine din aceasta, necesitatea de a înfrunta în mod direct probleme¬le şi de a experimenta suferinţa implicată aici. Am afirmat că disciplina reprezintă setul fundamental de instrumente cerut pentru a soluţiona problemele vieţii. Va deveni limpede că aceste instrumente sînt tehnici de a suferi, mijloace prin care să trăim durerea cauzată de probleme, astfel încît să le dep㬺im şi să le soluţionăm cu succes, învăţînd şi dezvoltîndu-ne în cadrul acestui proces. Cînd ne învăţăm pe noi înşine şi pe
* Collected Works of C. G. Jung, Bollingen Ser., Nr. 20, ed. a 2-a, Princeton, N.J., Princeton University Press, 1973, trad. engl. R.F.C. Huli, voi. II, Psychology and Religion: West and East, 75.
16
Disciplina
copiii noştri disciplina, învăţăm cum să suferim şi cum să ne dezvoltăm. Ce sînt aceste instrumente, aceste tehnici de a su¬feri, aceste mijloace de a experimenta într-un mod construc¬tiv durerea provenită din probleme, pe care eu le numesc dis¬ciplină? Ele sînt în număr de patru: amînarea satisfacţiei, acceptarea responsabilităţii, devoţiunea faţă de adevăr şi echilibrul. Aşa cum va deveni clar, acestea nu sînt instrumen¬te complexe, a căror aplicare cere un antrenament extensiv. Din contră, ele sînt instrumente simple şi aproape toţi copiii devin experţi în folosirea lor pînă la vîrsta de 10 ani. Totuşi, regi şi preşedinţi uită deseori să le folosească, iar acest lucru le aduce prăbuşirea. Problema nu rezidă în complexitatea acestor instrumente, ci în voinţa de a le folosi. Ele sînt instru¬mente prin care ne confruntăm cu durerea în loc de a o evita, iar dacă cineva caută să evite suferinţa legitimă, atunci va evita folosirea acestor instrumente. Prin urmare, după ce vom analiza fiecare dintre aceste instrumente, va trebui să examinăm, în următoarea secţiune, voinţa de a le utiliza, care este iubirea.
Amînarea satisfacţiei

Nu demult, o femeie de treizeci de ani, analist financiar, mi se plîngea de mai multe luni de tendinţa ei de a amîna lu¬crurile la slujbă. Am analizat împreună sentimentele pe care le avea faţă de patroni şi felul cum acestea se leagă de senti¬mentul faţă de autoritate în general şi, în particular, faţă de părinţii ei. Am examinat atitudinile ei în ce priveşte munca şi succesul şi cum se raportează ele la căsnicia ei, la identitatea ei sexuală, la dorinţa ei de a-şi concura soţul şi la sentimente¬le ei de teamă în ceea ce priveşte această competiţie. Totuşi, în ciuda tuturor acestor măsuri şi a migălosului demers psiha¬nalitic, ea a continuat să amîne lucrurile la fel ca întotdeauna, în cele din urmă, într-o zi, am îndrăznit să privim evidenţa în faţă. „îţi plac prăjiturile?”, am întrebat-o. Ea mi-a răspuns că da. „Care parte a prăjiturii îţi place mai mult?”, am continuat, „blatul sau glazura?” „Oh, glazura” a răspuns ea entuziast. „Şi cum mănîhci o prăjitură?” am chestionat-o, simţindu-mă
AMÎNAREA SATISFACŢIEI
17
cel mai stupid psihiatru care a existat vreodată. „Mănînc gla¬zura mai întîi, bineînţeles”, mi-a răspuns. De la felul cum obişnuia să mănînce prăjiturile am trecut la examinarea felu¬lui în care obişnuia să muncească şi, aşa cum era de aşteptat, am descoperit că în fiecare zi îşi dedica prima oră de la servi¬ciu părţii celei mai aducătoare de satisfacţii a muncii ei, iar în cele şase ore rămase se învîrtea în jurul restului de sarcini ne¬plăcute. I-am sugerat că, dacă se va forţa să îndeplinească partea neplăcută a muncii în prima oră, va fi liberă apoi să se bucure de celelalte şase. I-am spus că mie mi se pare că o oră neplăcută urmată de şase ore plăcute era o situaţie preferabi¬lă aceleia în care o oră plăcută este urmată de şase neplăcute. Ea a fost de acord şi, fiind o persoană cu o voinţă puternică, nu şi-a mai amînat treburile.
A amîna satisfacţia este un proces de programare a dure¬rii şi a plăcerii în viaţă, astfel încît plăcerea să sporească prin întîlnirea şi trăirea mai întîi a durerii şi astfel prin depăşirea ei. Este singura cale decentă de a trăi.
Acest instrument sau proces de programare este învăţat de majoritatea copiilor destul de devreme în viaţă, uneori în¬că de la vîrsta de cinci ani. De exemplu, cînd un copil de cinci ani joacă un joc cu un prieten, îi va sugera prietenului lui să facă prima mutare, pentru ca el să se poată bucura de pro-pria-i mutare mai tîrziu. La vîrsta de şase ani, copilul ar pu¬tea începe să mănînce întîi blatul prăjiturii şi apoi glazura. Pe toată durata şcolii elementare această capacitate timpurie de a amîna satisfacţia este exersată zilnic, în special prin rezolva¬rea temelor pentru acasă. Pe la vîrsta de 12 ani, unii copii sînt capabili să se aşeze la masa de lucru fără vreun îndemn pă¬rintesc şi să-şi termine temele pentru acasă înainte de a se ui¬ta la televizor. Spre vîrsta de 15,16 ani ne aşteptăm ca un ado¬lescent să aibă un astfel de comportament şi să-1 considere normal.
Pentru profesori este totuşi clar că un număr substanţial de adolescenţi sînt departe de a atinge această normă. în timp ce mulţi au o capacitate bine dezvoltată de a amîna satisfac¬ţia, unii adolescenţi de 15 sau 16 ani par a nu fi dezvoltat de¬loc o astfel de capacitate; într-adevăr, ea pare că lipseşte cu to¬tul la unii. Aceştia sînt elevii cu probleme. în ciuda
18
Disciplina
inteligenţei lor medii sau peste medie, notele lor sînt mici pentru că pur şi simplu nu muncesc. Ei sar peste un curs sau altul sau peste toată şcoala din cauza unui capriciu de mo¬ment. Sînt impulsivi, iar impulsivitatea se răspîndeşte în via¬ţa lor socială. Se iau frecvent la bătaie, încep să aibă de-a face cu drogurile şi să aibă necazuri cu poliţia. Motoul lor este: „Distrează-te acum şi plăteşte mai tîrziu.” Aşa intră în scenă psihologii şi psihoterapeuţii. Dar de cele mai multe ori e prea tîrziu. Aceşti adolescenţi sînt iritaţi de orice încercare de a interveni în stilul lor de viaţă impulsiv şi chiar atunci cînd iritarea poate fi depăşită prin căldura sufletească, prietenia şi atitudinea de a nu-i judeca pe care le arată psihoterapeutul, impulsivitatea lor este deseori atît de gravă, încît îi face să nu poată participa în vreun fel semnificativ la procesul de psiho¬terapie. Ei lipsesc de la şedinţe. Evită orice chestiune impor¬tantă şi dureroasă. Astfel că, de obicei, încercarea de a inter¬veni eşuează, iar aceşti copii ajung să părăsească şcoala doar pentru a urma tiparul eşecului, care îi conduce frecvent spre mariaje dezastruoase, accidente, spitale psihiatrice sau închi¬sori.
De ce se întîmplă toate acestea? De ce majoritatea dezvoltă o capacitate de a amîna satisfacţia, în timp ce o minoritate substanţială eşuează, deseori ireversibil, în a-şi dezvolta această capacitate? Răspunsul nu este, din punct de vedere ştiinţific, cunoscut în întregime. Rolul factorilor genetici nu este clar. Variabilele nu pot fi suficient controlate pentru a aduce do¬vezi ştiinţifice. Dar multe semne indică în mod clar că părin¬ţii sînt un factor determinant.
PĂCATELE TATĂLUI
19
Păcatele tatălui

Aceste lucruri nu se întîmplă pentru că în casele copiilor care nu au dobîndit o autodisciplină lipseşte disciplina impusă de părinţi. Deseori, aceşti copii sînt pedepsiţi frecvent şi sever de-a lungul întregii lor copilării — pălmuiţi, loviţi, izbiţi cu pumnul, bătuţi şi biciuiţi de către părinţii lor chiar şi pentru infracţiuni minore. Dar disciplina aceasta este fără sens. Pen¬tru că este o disciplină nedisciplinată.
Un motiv pentru care ea nu are sens este acela că părinţii înşişi nu sînt disciplinaţi şi servesc astfel ca model de indisci¬plină pentru copiii lor. Ei sînt părinţi de tipul: „fă cum spun eu, nu cum fac eu”. De multe ori, ei apar beţi în faţa copiilor lor. Se ceartă violent în faţa copiilor, fără înfrînare, demnitate sau raţionalitate. Pot fi neîngrijiţi. Fac promisiuni pe care nu şi le ţin. Propriile lor vieţi sînt frecvent şi în mod evident tul¬burate şi în neorînduială, iar încercările de a ordona vieţile copiilor lor le par acestora din urmă fără prea mult sens. Da¬că tatăl o bate pe mamă în mod regulat, ce sens mai are pen¬tru un băiat faptul că mama sa îl bate, pentru că el, la rîndul lui, şi-a bătut sora? Are vreun sens pentru el cînd i se spune că trebuie să înveţe să-şi controleze pornirile? Pentru că atun¬ci cînd sîntem foarte tineri nu avem avantajul de a face com-paraţii, părinţii apar ca figuri zeieşti în ochii noştri de copii. Cînd părinţii fac lucrurile într-un anumit fel, pentru copii acesta este felul în care ele trebuie făcute. Atunci cînd copilul îşi vede zilnic părinţii comportîndu-se disciplinat, sobru, cu demnitate şi avînd capacitatea de a-şi ordona propriile lor vieţi, el va ajunge să simtă pînă în străfundurile fiinţei sale că acesta este felul adevărat de a trăi. în cazul în care copilul îşi vede în fiecare zi părinţii trăind fără sobrietate sau fără disci¬plină autoimpusă, el va simţi pînă în străfundurile fiinţei lui că acesta este adevăratul mod de a trăi.
Totuşi, un lucru chiar mai important decît modelul părin¬ţilor este dragostea. Chiar şi în cele mai haotice şi dezordona¬te familii iubirea sinceră este prezentă uneori şi din astfel de familii pot ieşi copii cu o disciplină autoimpusă. Şi nu de pu¬ţine ori există părinţi cu profesii respectabile — doctori, avo¬caţi, femei din lumea bună şi filantropi — care-şi duc viaţa în¬tr-o ordine şi bună cuviinţă strictă, dar cărora le lipseşte dragostea şi care îşi trimit copiii într-o lume care este tot atît de indisciplinată, distructivă şi dezorganizată ca pentru orice copil provenit dintr-o familie împovărată şi haotică.
Iubirea este, în ultimă instanţă, totul. Misterul iubirii va fi examinat în mai multe părţi din această lucrare. Totuşi, de dragul coerenţei, ar putea fi de folos în acest punct să fac o
20
Disciplina
scurtă, dar şi limitată menţiune asupra ei şi asupra legături¬lor pe care le are cu disciplina.
Cînd iubim ceva, acel ceva este valoros pentru noi. Iar cînd ceva este valoros pentru noi, petrecem mult timp împre¬ună, timp în care ne bucurăm şi în care avem grijă de acel ce¬va. Observaţi un adolescent îndrăgostit de maşina lui şi luaţi aminte la timpul pe care-1 petrece admirînd-o, lustruind-o, reparînd-o, reglînd-o. Sau fiţi atent cum se comportă o per¬soană în vîrstă cu iubita sa grădină de trandafiri şi la timpul pe care îl petrece îngrijind-o şi studiind-o. Aşa e şi atunci cînd ne iubim copiii; petrecem mult timp admirîndu-i şi avînd gri¬jă de ei. Le dăm din timpul nostru.
Disciplina bună cere timp. Cînd nu avem timp de dat co¬piilor noştri sau nu avem timp pe care să fim dispuşi să-1 dăm, nu putem nici măcar să-i observăm îndeajuns de atent pentru a vedea cum îşi exprimă, în mod subtil, nevoia de dis¬ciplina pe care le-am putea-o acorda. Dacă nevoia lor de dis¬ciplină este atît de vizibilă încît să ajungă la ştirea noastră, se prea poate să ignorăm în continuare această nevoie funda¬mentală a lor, pentru că e mai uşor să-i lăsăm să-şi vadă sin¬guri de drum — „Nu mai am energie să mă ocup de ei as¬tăzi.” Sau, în cele din urmă, dacă sîntem îndemnaţi la acţiune de obrăzniciile lor şi de iritarea noastră, deseori vom impune disciplina cu brutalitate, cu mînie în loc de chibzuinţă, fără a examina problemele sau fără a avea măcar răgazul de a ne gîndi ce formă de disciplină este mai potrivită în acea situaţie.
Părinţii care-şi dedică timpul copiilor chiar cînd acest lu¬cru nu este cerut de obrăzniciile lor îşi vor da seama că ei au o subtilă nevoie de disciplină, la care vor răspunde cu îndem¬nuri, mustrări blînde, organizîndu-le timpul sau lăudîndu-i, toate acestea administrate cu atenţie şi grijă. Vor observa cum îşi mănîncă prăjitura, felul cum învaţă, cînd spun minciuni subtile, cînd fug de problemele pe care le au în loc de a da piept cu ele. îşi vor face timp să realizeze aceste mici corecţii şi ajustări, ascultînd ce spune copilul, răspunzîndu-i la între¬bări, adăugind ceva aici, tăind ceva acolo, citindu-i cîte ceva, povestindu-i, îmbrăţişîndu-1 şi sărutîndu-1, admonestîndu-1 puţin sau lovindu-1 uşor cu palma pe spate.
PĂCATELE TATĂLUI

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s