Drumul către tine însuţi – 2


21
Calitatea disciplinei oferite de părinţii ce-şi iubesc copilul este superioară celei oferite de părinţii neiubitori. Dar acesta este doar începutul. Făcîndu-şi timp să observe şi să se gîn-dească la nevoile copilului, părinţii iubitori deseori se chinuie cumplit cînd trebuie să ia o decizie şi vor suferi, în adevăra¬tul sens al cuvîntului, odată cu copilul lor. Copiii nu sînt orbi la acest fapt. Ei îşi vor da seama cînd părinţii sînt dispuşi să sufere împreună cu ei şi, deşi s-ar putea să nu răspundă ime¬diat cu recunoştinţă, vor învăţa să sufere. „Dacă părintele meu este dispus să sufere odată cu mine”, îşi vor spune ei, poate „atunci suferinţa nu e atît de rea, iar eu ar trebui să fiu dispus la rîndu-mi să sufăr.” Acesta este începutul autodisciplinei.
Timpul şi calitatea timpului pe care părinţii îl dedică copi¬ilor le indică celor mici gradul în care sînt valoroşi pentru pă¬rinţii lor. Unii părinţi care în mod fundamental nu-şi iubesc copiii, în încercarea de a-şi acoperi această lipsă de grijă, îşi declară frecvent iubirea faţă de copiii lor, spunîndu-le în mod repetat şi mecanic cît sînt ei de importanţi, fără însă a le dedi¬ca timp suficient şi de calitate. Copiii nu sînt niciodată com¬plet dezamăgiţi de aceste vorbe nesincere. în mod conştient, s-ar putea ca ei să se agate de ele, vrînd să creadă că sînt iu¬biţi, dar inconştient ştiu că vorbele părinţilor nu se potrivesc cu faptele lor.
Pe de altă parte, copiii care sînt cu adevărat iubiţi, deşi în momentele de iritare ar putea simţi în mod conştient sau ar putea declara că sînt neglijaţi, în mod inconştient ştiu că sînt importanţi. Această cunoaştere este mai valoroasă decît au¬rul. Pentru că atunci cînd copiii ştiu că sînt apreciaţi, cînd se simt cu adevărat apreciaţi în adîncul lor, atunci se simt im¬portanţi.
Sentimentul de a fi apreciat — „sînt o persoană apreciată” — este esenţial pentru sănătatea mintală şi este o piatră de te¬melie pentru autodisciplină. Este un produs direct al iubirii părinteşti. O astfel de convingere trebuie să fie cîştigată în co¬pilărie. Este extrem de dificil să o dobîndeşti atunci cînd eşti adult. Reciproc, cînd copiii au învăţat prin iubirea părinţilor lor să se simtă apreciaţi, este aproape imposibil ca vicisitudi¬nile perioadei adulte să le distrugă spiritul.
22
Disciplina
Sentimentul de a fi apreciat este o piatră de temelie pentru autodisciplină, pentru că atunci cînd cineva se consideră pe sine însuşi valoros, acel cineva va avea grijă de sine însuşi în toate felurile pe care le consideră necesare. Autodisciplină în¬seamnă grijă de sine. De exemplu — pentru că discutăm despre procesul amînării satisfacţiei, al programării şi ordo¬nării timpului — să examinăm chestiunea timpului. Dacă ne simţim pe noi înşine valoroşi, atunci simţim că şi timpul nos¬tru este valoros; şi dacă simţim că timpul nostru este valoros, atunci vrem să-1 folosim cum se cuvine. Femeia analist finan¬ciar care îşi amîna treburile nu punea mare preţ pe timpul ei. Dacă ar fi pus, nu şi-ar fi permis să-şi risipească cea mai ma¬re parte din zi într-un mod atît de nefericit şi neproductiv. Faptul că în copilărie fusese „închiriată” în timpul vacanţelor unor părinţi adoptivi plătiţi; deşi părinţii ei puteau avea gri¬jă de ea cum se cuvine, dar nu voiau, nu a rămas fără conse¬cinţe. Ei nu o apreciau. Nu voiau să aibă grijă de ea. Aşa că a crescut simţind că nu este apreciată, că nu merită atîta atenţie din partea părinţilor încît ei să aibă grijă de ea; prin urmare, nu a mai avut grijă de ea însăşi. Nu a simţit că merită să se autodisciplineze. In ciuda faptului că era o femeie inteligentă şi competentă, îi lipsea cea mai elementară instruire în auto-disciplină, pentru că îi lipsea o evaluare realistă a propriei va¬lori şi a valorii timpului ei. Atunci cînd a putut să-şi dea sea¬ma că timpul ei este valoros, a urmat în mod natural faptul că a vrut să-1 organizeze, să-1 protejeze şi să-1 folosească la ma¬xim.
Ca rezultat al trăirii unei iubiri şi griji părinteşti consisten¬te de-a lungul copilăriei, astfel de copii norocoşi vor intra în perioada adultă nu doar cu un simţ intern profund al pro¬priei valori, dar de asemenea cu un profund sentiment intern de siguranţă. Toţi copiii sînt îngroziţi de abandon şi pe bună dreptate. Frica de abandon începe în jurul vîrstei de şase luni, imediat ce copilul este capabil să se perceapă pe sine ca fiind un individ separat de părinţii săi. Odată cu această percepţie de sine ca individ, îşi dă seama că este complet neajutorat, to¬tal dependent şi în întregime la mila părinţilor, în ce priveşte toate formele de întreţinere şi mijloacele de supravieţuire. Pentru copil, abandonarea de către părinţi echivalează cu
PĂCATELE TATĂLUI
23
moartea. Mulţi părinţi, chiar dacă sînt relativ ignoranţi sau duri, sînt în mod instinctiv sensibili la frica de a fi abandona¬ţi a copiilor lor şi prin urmare le vor oferi în fiecare zi de su¬te şi mii de ori asigurarea de care au nevoie: „Să ştii că mama şi tata n-or să te părăsească”; „Bineînţeles că mama şi tata vor veni după tine”; „Mama şi tata nu au să uite de tine.” Dacă aceste cuvinte se potrivesc cu faptele, lună după lună, an du¬pă an, pînă în vremea adolescenţei, copilul îşi va pierde frica de a fi abandonat şi va dobîndi un sentiment profund că lu¬mea este un loc sigur şi că există întotdeauna protecţie cînd are nevoie de ea. Un astfel de copil, care simte că lumea e un loc sigur, are posibilitatea de a amîna o satisfacţie sau alta, es¬te sigur că ocazia satisfacţiei, cum ar fi căminul şi părinţii, es¬te totdeauna acolo, valabilă cînd are nevoie de ea.
Dar mulţi oameni nu sînt atît de norocoşi. Un număr sub¬stanţial de copii sînt în realitate abandonaţi de părinţii lor în timpul copilăriei prin moarte, prin dezertare, neglijenţă tota¬lă sau, ca în cazul femeii analist financiar, printr-o simplă ab¬senţă a grijii faţă de ea. Alţii, deşi nu sînt abandonaţi în fapt, nu reuşesc să primească de la părinţi asigurarea că nu vor fi abandonaţi. Există părinţi care, de exemplu, în dorinţa lor de a întări disciplina cît se poate de repede şi de uşor, vor folosi pentru a-şi atinge acest scop ameninţarea cu abandonul în¬tr-un mod deschis sau subtil. Mesajul pe care ei li-1 dau copi¬ilor este: „Dacă nu faci exact ceea ce îţi spun, nu am să te mai iubesc şi poţi să-ţi închipui ce înseamnă asta.” înseamnă, bi¬neînţeles, abandon şi moarte. Aceşti părinţi îşi sacrifică iubi¬rea în nevoia lor de a-şi controla şi domina copiii, iar răspla¬ta este că acei copii vor fi excesiv de înspăimîntaţi de viitor. Deci aceşti copii abandonaţi fie psihologic, fie în realitate in¬tră în perioada adultă lipsiţi de sentimentul că lumea este un loc sigur şi protector. Dimpotrivă, ei percep lumea ca fiind periculoasă şi înspăimîntătoare şi nu vor fi dispuşi să aban¬doneze vreo satisfacţie sau sentiment de securitate prezent pentru promisiunea unei satisfacţii şi a unui sentiment de se¬curitate mai mari în viitor, deoarece viitorul le pare cu adevă¬rat îndoielnic.
în rezumat, pentru a dezvolta la copii capacitatea de a amîna satisfacţia, este necesar ca ei să aibă modele de auto-
24
Disciplina
disciplină, sentimentul propriei valori şi, într-o anumită mă¬sură, încredere în siguranţa propriei existenţe. Aceste „stăpî-niri” sînt ideal dobîndite prin autodisciplină şi printr-o grijă sinceră şi consistentă din partea părinţilor; ele sînt cele mai preţioase daruri cu care taţii şi mamele îi pot binecuvînta. Cînd aceste daruri nu le sînt oferite de către părinţi, este po¬sibil ca ele să fie dobîndite din alte surse, dar în acest caz pro¬cesul dobîndirii lor constă invariabil într-o luptă dîrză, dese¬ori durînd toată viaţa şi deseori fără succes.
Rezolvarea problemelor şi timpul

După ce am atins cîteva dintre căile prin care iubirea pă¬rintească sau lipsa ei pot influenţa în general dezvoltarea au-todisciplinei şi, în particular, capacitatea de a amîna satisfac¬ţia, să examinăm acum cîteva dintre căile mai subtile şi totuşi mult mai devastatoare prin care dificultăţile de a amîna satis¬facţia afectează vieţile celor mai mulţi adulţi. Pentru că deşi majoritatea dintre noi, din fericire, dezvoltăm suficient o ca¬pacitate de a amîna satisfacţia pentru a termina un liceu sau o facultate şi a ne lansa în perioada adultă fără a face vreo escală prin închisoare, dezvoltarea noastră tinde totuşi să fie imperfectă şi incompletă, cu rezultatul că şi capacitatea noas¬tră de a rezolva problemele vieţii va fi tot imperfectă şi in¬completă.
La vîrsta de 37 de ani, am învăţat cum să fac reparaţii. îna¬inte, aproape toate încercările mele de a face reparaţii minore la instalaţiile sanitare, de a drege jucăriile sau de a asambla piesele de mobilă după instrucţiunile hieroglifice cu care erau însoţite au sfîrşit în confuzie, eşec şi frustrare. în ciuda faptu¬lui că reuşisem să fac o şcoală medicală şi să-mi întreţin fami¬lia ca funcţionar şi psihiatru cu mai mult sau mai puţin suc¬ces, mă consideram totuşi un mecanic prost. Eram convins că am o deficienţă cumva înnăscută sau că de la natură îmi lip¬seau anumite calităţi tainice, responsabile pentru iscusinţa de mecanic. Apoi, într-o zi, la sfîrşitul celui de-al 37-lea an al meu, ieşind la plimbare într-o duminică de primăvară, am dat peste un vecin care tocmai îşi repara maşina de tuns iar-
REZOLVAREA PROBLEMELOR ŞI TIMPUL
25
bă. După ce l-am salutat, am remarcat: „O, Doamne, chiar te admir! N-am fost niciodată în stare să repar astfel de lucruri sau să fac ceva în genul ăsta.” Vecinul meu, fără nici un mo¬ment de ezitare, mi-a replicat: „Asta pentru că nu-ţi faci timp.” Mi-am reluat plimbarea cumva descumpănit de răs¬punsul lui definitiv, spontan şi simplu ca al unui înţelept. „Doar nu cred că el are dreptate, nu-i aşa?”, m-am întrebat. Cumva, mi-a rămas în minte ce mi-a spus şi data următoare cînd s-a ivit ocazia de a face o mică reparaţie am reuşit să-mi reamintesc faptul că trebuia să-mi fac timp. Se blocase frîna de mînă a automobilului unei paciente, iar ea ştia că, pentru a o elibera, trebuia intervenit sub tabloul de bord, dar nu ştia ce anume trebuie făcut. M-am lăsat în jos pe podeaua de sub lo¬cul din faţă al maşinii. Apoi mi-am făcut timp să-mi găsesc o poziţie confortabilă. Odată ce m-am simţit confortabil, mi-am făcut timp să analizez situaţia. Am analizat-o cîteva minute. La început, tot ce am văzut a fost o încurcătură confuză de sîrme, cabluri şi stinghii din care nu înţelegeam nimic. Dar în¬cet, încet, fără grabă, am reuşit să-mi concentrez privirea asu¬pra mecanismului frînei şi să-i dibuiesc configuraţia. Şi aşa a devenit clar pentru mine că exista un resort care împiedica eli¬berarea frînei. Am studiat pe-ndelete resortul pînă cînd mi-a devenit clar că, dacă îl apăsam de sus cu vîrful degetului, el s-ar fi mişcat cu uşurinţă şi-ar fi eliberat frîna. Aşa am şi fă¬cut. O singură mişcare, o uşoară atingere cu vîrful degetului şi problema s-a rezolvat. Eram un maestru mecanic!
De fapt, nu am ştiinţa sau timpul de a dobîndi această şti¬inţă de a repara diferite defecţiuni mecanice, datorită faptu¬lui că am ales să-mi concentrez timpul asupra unor chestiuni fără legătură cu mecanica. Aşa că, de obicei, încă mai dau fu¬ga la cel mai apropiat atelier de reparaţii. Dar acum ştiu că este vorba de o alegere. Am făcut această alegere şi nu sînt nici blestemat, nici nu am un defect genetic, nici nu sînt incapabil sau neputincios. Şi ştiu că eu şi oricare alt individ normal putem rezolva orice problemă dacă sîntem dispuşi să ne fa¬cem timp pentru ea. Această idee este importantă, pentru că rnulţi oameni pur şi simplu nu îşi fac timp pentru a rezolva multe dintre problemele lor spirituale, sociale sau intelectu¬ale, aşa cum nici eu nu mi-am făcut timp să rezolv probleme
L
26
Disciplina
mecanice. înainte de iluminarea mea în ce priveşte mecanica, mi-aş fi băgat stînjenit capul sub tabloul de bord al maşinii pacientei, aş fi smuls imediat cîteva fire, fără nici cea mai va¬gă idee despre rolul lor şi apoi, după ce n-aş fi rezolvat nimic, m-aş fi spălat pe mîini şi aş fi declarat că „sînt depăşit”. Chiar aceasta este calea prin care multă lume abordează alte dileme ale vieţii cotidiene. Femeia analist financiar menţionată mai devreme era o mamă iubitoare şi devotată celor doi copii ai ei, dar destul de neajutorată. Era vigilentă şi îndeajuns de preocupată pentru a percepe situaţia în care copiii aveau unele probleme emoţionale sau cînd ceva nu funcţiona în creşterea lor. Dar atunci apuca inevitabil una din următoarele două căi de acţiune: fie făcea prima schimbare care îi venea în minte pe moment — făcîndu-i să mănînce mai mult la micul dejun sau trimiţîndu-i mai devreme la culcare, indiferent dacă o asemenea schimbare avea de-a face sau nu cu problema, fie venea la următoarea şedinţă de terapie cu mine (cu reparato¬rul) disperată: „Mă depăşeşte. Ce să fac?” Această femeie avea o gîndire pătrunzătoare şi analitică şi, atunci cînd nu amîna treburile, era capabilă să soluţioneze probleme com¬plexe la serviciu. Totuşi, atunci cînd era confruntată cu o pro¬blemă personală, se comporta ca şi cum ar fi fost total lipsită de inteligenţă. Problemele apăreau pe rînd. Odată ce devenea conştientă de o problemă personală, se simţea atît de des¬cumpănită, încît avea nevoie de o soluţie imediată, nefiind dispusă să-şi tolereze disconfortul atît cît să poată să analize¬ze problema. Soluţia la problemă reprezenta pentru ea o sa¬tisfacţie, dar nu era capabilă să amîne această satisfacţie mai mult de un minut sau două, ceea ce avea ca rezultat faptul că soluţiile erau de obicei nepotrivite, iar familia ei într-o vînzo-leală continuă. Din fericire, datorită perseverenţei în terapie, încetul cu încetul a fost capabilă să înveţe cum să se discipli¬neze şi să-şi găsească timpul necesar pentru a analiza proble¬mele de familie, ca şi pentru a dezvolta soluţii eficiente şi bi¬ne chibzuite.
Nu vorbim aici despre defecte esoterice în rezolvarea de probleme, asociate doar cu oamenii care manifestă în mod clar tulburări de natură psihiatrică. Femeia analist financiar este ca oricare dintre noi. Cine dintre noi poate spune că a re-
REZOLVAREA PROBLEMELOR ŞI TIMPUL
27
uşit să-şi dedice suficient timp pentru a analiza problemele copiilor sau tensiunile din interiorul familiei? Cine dintre noi este atît de disciplinat încît să nu fi spus niciodată resemnat în faţa unei astfel de probleme: „Mă depăşeşte”?
Da fapt, în abordarea rezolvării problemelor există un de¬fect mai primitiv şi mai distructiv decît încercarea nerăbdă¬toare şi nepotrivită de a găsi soluţii într-o clipă, un defect chiar mai ubicuu şi mai universal. Este speranţa că probleme¬le se vor rezolva de la sine. Un agent de vînzări de 30 de ani, necăsătorit, care mergea la o terapie de grup într-un orăşel, a în¬ceput să se întîlnească cu fosta soţie a unui alt membru al grupului, de care ea divorţase de curînd şi care era bancher. Agentul de vînzări ştia că bancherul este un om permanent furios şi plin de resentimente din cauză că îl părăsise soţia. Ştia că nu era onest nici faţă de grup, nici faţă de bancher să nu îşi mărturisească relaţia cu soţia bancherului. Ştia de ase¬menea că e aproape inevitabil ca mai devreme sau mai tîrziu bancherul să afle despre relaţia lui stabilă. Ştia că singura so¬luţie a problemei era să mărturisească grupului relaţia sa şi să suporte mînia bancherului cu sprijinul grupului. Dar nu a fă¬cut nimic. După trei luni, cînd bancherul a aflat de legătură, după cum era de aşteptat, s-a înfuriat şi s-a folosit de acest in¬cident pentru a părăsi grupul de terapie. Cînd a fost confrun¬tat de către grup cu comportamentul său distructiv, agentul de vînzări a spus: „Ştiam că dacă aş fi vorbit despre acest lu¬cru, s-ar fi iscat ceartă şi bănuiesc că am simţit că dacă nu fac nimic, poate că aş fi putut ieşi basma curată fără ceartă. M-am gîndit că dacă voi aştepta mai multă vreme, problema va dispărea.”
Problemele nu dispar. Ele trebuie rezolvate sau altfel vor rămîne pentru totdeauna o barieră în calea creşterii şi dezvol¬tării spiritului.
Grupul i-a arătat în termeni clari agentului de vînzări că tendinţa de a evita rezolvarea problemei prin ignorarea ei, în
isperanţa că va ieşi basma curată, era de fapt marea lui proble¬mă. Patru luni mai tîrziu, agentul de vînzări şi-a împlinit o fantezie, părăsindu-şi brusc slujba din domeniul vînzărilor şi începînd o afacere proprie cu reparaţii de mobilă, care nu-i mai cerea să călătorească. Grupul a deplîns faptul că a riscat
28
Disciplina
totul pe o carte şi 1-a chestionat în privinţa înţelepciunii de a face această mutare în pragul iernii, dar agentul de vînzări i-a asigurat că se va descurca îndeajuns de bine ca să depăşeas¬că această fază a afacerii. Subiectul a fost abandonat. Apoi, la începutul lui februarie, el a anunţat că va trebui să părăseas¬că grupul, pentru că nu mai poate plăti consultaţiile. Era falit şi trebuia să înceapă să-şi caute o altă slujbă. în cinci luni, re¬parase doar opt piese de mobilier. Cînd a fost întrebat de ce nu începuse să-şi caute mai devreme o slujbă, el a răspuns: „Ştiam de acum şase săptămîni că banii mei se duc rapid, dar nu puteam crede că o să ajung pînă aici. Chestiunea nu părea atît de urgentă, dar, băieţi, acum e chiar urgentă.” Bineînţeles că îşi ignorase problema. încet, a început să se lumineze că pî¬nă nu îşi rezolva problema cu ignorarea problemelor nu va putea trece de primul pas — cu toată terapia din lume.
Această înclinaţie de a ignora problemele este, încă o dată, o simplă manifestare a indisponibilităţii de a amîna satisfac¬ţia. A te confrunta cu problemele este, aşa cum am spus, du-reros. A te confrunta de bunăvoie, din vreme, cu o problemă, înainte de a fi forţat de circumstanţe, înseamnă a lăsa la o parte ceva plăcut sau mai puţin dureros pentru ceva mai dureros, înseamnă a alege să suferi acum în speranţa unei satisfacţii viitoare mai degrabă decît să alegi să continui satisfacţia pre¬zentă în speranţa că suferinţa viitoare nu va mai fi necesară.
Ar putea părea că agentul de vînzări care îşi ignora pro¬blemele atît de evidente era din punct de vedere emoţional imatur sau primitiv psihologic, dar încă o dată vă spun că el este ca orice om, iar imaturitatea şi primitivismul lui există în noi toţi. Un mare general, comandant de armată, ne-a spus: „Singura mare problemă în această armată, şi bănuiesc că în orice organizaţie, este că majoritatea comandanţilor vor sta uitîndu-se la problemele din unităţile lor, privindu-le drept în faţă, fără a face nimic, ca şi cum problemele ar dispărea dacă ei ar sta îndeajuns de mult.” Generalul nu vorbea despre oa¬meni slabi sau anormali din punct de vedere mintal. El vor¬bea despre ceilalţi generali şi colonei, oameni maturi care şi-au dovedit competenţa şi care sînt formaţi în disciplină.
Părinţii sînt conducători şi, în ciuda faptului că de obicei sînt prost pregătiţi pentru aceasta, sarcina lor poate să fie pî-
REZOLVAREA PROBLEMELOR ŞI TIMPUL
29
nă la ultima picătură la fel de complexă precum aceea de a conduce o companie sau o corporaţie. Şi la fel ca şi conducă¬torii în armată, majoritatea părinţilor vor percepe problemele copiilor sau pe cele ivite din relaţia cu aceştia cu luni sau ani înainte de a trece la o acţiune eficientă, dacă o vor face vreo¬dată. „Ne-am gîndit că poate o va depăşi”, spun părinţii cînd vin la psihiatru cu copilul ce are o problemă care durează de cinci ani. Respectînd complexitatea faptului de a fi părinte, trebuie spus că deciziile părinteşti sînt dificile şi că deseori copiii reuşesc să „depăşească” problema. Dar aproape nicio¬dată nu strică să încercăm să-i ajutăm să o depăşească sau să privim mai atent problema. Şi deşi copiii deseori chiar o „de¬păşesc”, deseori nu se întîmplă aşa; şi pentru că există atîtea probleme, cu cît problemele copiilor sînt mai mult ignorate, cu atît devin din ce în ce mai mari, mai dureroase şi.mai greu de soluţionat.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s