Posted in CARTE ÎN SERIE

Drumul către tine însuţi – 3


Responsabilitatea

Nu putem soluţiona problemele vieţii dacă nu le soluţio¬năm. Această afirmaţie ar putea părea o tautologie stupidă sau o afirmaţie care se demonstrează pe sine, totuşi pare din¬colo de înţelegerea celei mai mari părţi a rasei umane. Acest lucru se întîmplă pentru că trebuie să acceptăm responsabili¬tatea pentru o problemă înainte de a o rezolva. Nu putem re¬zolva o problemă spunînd „nu este problema mea”. Nu pu¬tem rezolva o problemă sperînd că altcineva o va rezolva în locul nostru. Pot rezolva o problemă doar atunci cînd spun: „Aceasta este problema mea şi depinde de mine să o rezolv.” Dar mulţi, atît de mulţi caută să evite durerea problemelor lor, spunîndu-şi: „Această problemă mi-a fost cauzată de alţi oameni, de circumstanţe sociale dincolo de controlul meu şi prin urmare depinde de alţi oameni sau de societate să-mi re¬zolve această problemă. în realitate, nu este problema mea personală.”
Oamenii merg atît de departe din punct de vedere psiho¬logic din dorinţa de a evita asumarea responsabilităţii pentru Problemele personale, încît, deşi acest lucru este aproape tot-
30
Disciplina

deauna trist, uneori este aproape ridicol. Un ofiţer de carieră din armată, staţionat în Okinawa, avînd serioase probleme cu băutura, a fost trimis la o evaluare psihiatrică, şi, pe cît posi¬bil, pentru a primi ajutor psihiatric. El a negat că este alcoolic sau chiar că alcoolul ar fi fost o problemă personală pentru el, spunînd: „Nu există nimic de făcut seara în Okinawa în afa¬ră de a bea.”
„îţi place să citeşti?”, l-am întrebat. „O, da, îmi place să citesc, bineînţeles.” „Atunci de ce nu citeşti seara în loc să bei?” „E prea mult zgomot în cazarmă pentru a citi.” „Ei bine, atunci de ce nu te duci la bibliotecă?” „Biblioteca e prea departe.”
„E mai departe biblioteca decît barul unde te duci?” „Ei bine, nu citesc atît de mult. Nu sînt foarte interesat de acest lucru.”
„îţi place să pescuieşti?”, l-am interogat eu. „Bineînţeles, îmi place mult să pescuiesc.” „De ce nu pescuieşti în loc să bei?” „Pentru că trebuie să muncesc toată ziua.” „Nu poţi să pescuieşti noaptea?” „Nu, în Okinawa nu se poate pescui noaptea.” „Ba se poate”, am spus eu. „Cunosc mai multe organizaţii care se ocupă de pescuitul de noapte, aici. Vrei să te pun în le¬gătură cu vreuna dintre ele?”
„Ei, în realitate nu prea-mi place să pescuiesc.” „Ceea ce te-am auzit spunînd”, am limpezit eu lucrurile, „este că există şi alte lucruri de făcut în Okinawa în afară de a bea, dar lucrul pe care îţi place cel mai mult să-1 faci în Oki¬nawa este să bei.”
„Da, bănuiesc că aşa e.”
„Dar băutura te face să ai necazuri, aşa că eşti faţă în faţă cu o problemă reală, nu-i aşa?”
„Această insulă blestemată oricum te determină să bei.” Am tot încercat un timp, dar ofiţerul nu era interesat cîtuşi de puţin să vadă băutura ca pe o problemă personală, pe care ar fi putut-o rezolva cu sau fără ajutor, şi i-am spus coman¬dantului lui, cu tot regretul, că nu este un om cu simţ de răs-
RESPONSABILITATEA
31
pundere. A continuat să bea şi a trebuit să se despartă de ser¬viciul său la mijlocul carierei.
O tînără soţie, de asemenea din Okinawa, şi-a tăiat uşor venele cu o lamă de ras şi a fost dusă în salonul de urgenţe, unde am întîlnit-o. Am întrebat-o de ce a făcut acest lucru.
„Ca să mă omor, bineînţeles.”
„De ce ai vrut să te omori?”
„Fiindcă nu mai suport această insulă nenorocită. Trebuie să mă trimiteţi înapoi în Statele Unite. O să mă ucid dacă tre¬buie să mai stau aici.”
„De ce e atît de dureroasă viaţa în Okinawa?”, am întrebat
eu.
Ea a început să plîngă, văicărindu-se: „Nu am nici un prieten aici şi sînt singură tot timpul.”
„Asta e rău. Cum de n-ai putut să-ţi faci nici un prieten?”
„Pentru că locuiesc într-un cartier stupid din Okinawa şi nici unul dintre vecinii mei nu vorbeşte engleza.”
„De ce nu te duci pînă în cartierul american sau la Clubul soţiilor de ofiţeri, ca să-ţi faci prieteni?”
„Pentru că soţul meu ia maşina ca să meargă la serviciu.”
„Nu poţi să-1 conduci tu la serviciu, din moment ce tot stai singură şi te plictiseşti toată ziua?”, am întrebat-o.
„Nu. Este o maşină la care schimbi manual vitezele şi nu ştiu cum să conduc o astfel de maşină, ci doar pe cele cu schimbător automat de viteze.”
„De ce nu înveţi cum să conduci o maşină cu schimbător manual de viteze?”
Ea s-a uitat fix la mine: „Pe aceste drumuri? Trebuie să fii nebun!”
Nevrozele si tulburările de caracter

Mulţi oameni care vin să vadă un psihiatru suferă de ceea ce se numeşte fie o nevroză, fie o tulburare de caracter. Spus în cele mai simple cuvinte, aceste două stări reprezintă tulbu¬rări ale responsabilităţii şi de asemenea reprezintă stiluri opuse de raportare la lume şi la problemele ei. Nevroticul îşi asumă prea multe responsabilităţi, persoanele cu tulburări de
32
Disciplina
caracter nu îndeajuns de multe. Cînd nevroticii sînt în conflict cu lumea, presupun în mod automat că ei sînt de vină. Cele două persoane tocmai descrise aveau tulburări de caracter: sergentul simţea că pentru beţia lui era de vină oraşul Okinawa şi nu el, iar femeia de asemenea nu se vedea pe sine jucînd vreun rol în propria-i izolare. O femeie nevrotică, pe de altă parte, suferind de asemenea de singurătate şi izolare în ora¬şul Okinawa, s-a plîns: „Mergeam cu maşina la Clubul soţi¬ilor de ofiţeri pentru a-mi căuta prieteni, dar acolo nu mă simţeam în largul meu. M-am gîndit că celelalte soţii nu mă plac. Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine. Ar trebui să fiu capabilă să-mi fac prieteni mult mai uşor. S-ar cuveni să fiu mai prietenoasă. Vreau să ştiu ce e cu mine, de sînt atît de ne¬populară.” Această femeie îşi asumă întreaga responsabilitate pentru singurătatea ei, simţind că doar ea este de vină. în cur¬sul terapiei, a descoperit că este o persoană neobişnuit de in¬teligentă şi de ambiţioasă şi că devenea cu uşurinţă nefericită alături de celelalte soţii de sergenţi, ca şi cu soţul ei, pentru că era considerabil mai inteligentă şi mai ambiţioasă decît cei¬lalţi. A putut astfel să-şi dea seama că singurătatea şi prin ur¬mare problemele ei nu se datorau în mod necesar unei greşeli sau unui defect personal. în cele din urmă, a divorţat, a absol¬vit o facultate în timp ce-şi creştea copiii, a devenit redactor la o revistă şi s-a căsătorit cu un editor de succes.
Chiar şi tiparele de vorbire ale nevroticilor şi ale persoane¬lor cu tulburări de caracter sînt diferite. Discursul unui ne¬vrotic se remarcă prin expresii precum: „S-ar cuveni să…”, „Ar trebui…” şi „N-ar trebui…”, indicînd că imaginea de sine a individului reprezintă un bărbat sau o femeie inferiori, ca¬re totdeauna dau greş, totdeauna fac alegeri greşite. Discur¬sul unei persoane cu tulburare de caracter se bazează mult pe expresii precum: „Nu pot…”, „Nu aş putea…”, „E nevoie să…” şi „A fost necesar să…”, demonstrînd imaginea de sine a unei fiinţe care nu are puterea de a alege, al cărei compor¬tament este în întregime condus de forţe exterioare aflate cu totul în afara controlului său. Aşa cum se poate imagina, comparativ cu persoanele cu tulburări de caracter, cu nevro¬ticii se poate lucra mai uşor prin psihoterapii, pentru că ei îşi asumă responsabilitatea pentru dificultăţile pe care le au şi-şi dau seama astfel că au probleme. Cu cei cu tulburări de ca-
NEVROZELE ŞI TULBURĂRILE DE CARACTER
33
racter este mult mai dificil, dacă nu imposibil, de lucrat, pen¬tru că nu se văd pe ei înşişi ca sursă a propriilor probleme; ei cred că lumea are nevoie să fie schimbată şi nu ei înşişi şi ast¬fel eşuează în a recunoaşte că e necesar să se analizeze pe si¬ne, în realitate, multe persoane sînt nevrotice şi în acelaşi timp au şi tulburări de caracter; astfel, vorbim de „nevrozele de caracter” pentru a indica faptul că, în anumite zone ale vieţii lor, aceste persoane sînt dominate de vinovăţie în virtu¬tea faptului că şi-au asumat o responsabilitate care nu este tocmai a lor, în timp ce în alte zone ale vieţii eşuează în a-şi asuma cu realism responsabilitatea. Din fericire, odată ce unor astfel de persoane le-a fost restabilită credinţa şi încre¬derea în sine, în cadrul procesului psihoterapeutic, prin aju¬torarea lor în ceea ce priveşte partea nevrotică a personalităţii, deseori este posibil să-i angrenăm într-o examinare şi corectare a indisponibilităţii de a-şi asuma responsabilitatea cuvenită. Puţini dintre noi scapă fără nevroze sau tulburări de ca¬racter, cel puţin într-o anume măsură (de aceea, în mod esen¬ţial, oricine poate beneficia de psihoterapie dacă el sau ea es¬te serios dispus/ă să participe la acest proces). Motivul acestui fapt este că problema de a distinge pentru ce sîntem şi pentru ce nu sîntem responsabili este una dintre cele mai mari din existenţa umană. Ea nu a fost niciodată complet so¬luţionată; pe întreg parcursul vieţii noastre trebuie să evalu¬ăm şi să reevaluăm continuu pentru ce sîntem responsabili în acest mereu schimbător curs al evenimentelor. Nici această evaluare şi reevaluare nu sînt lipsite de durere, dacă sînt în¬deplinite în mod adecvat şi conştient. Pentru a îndeplini fie¬care dintre aceste procese în mod adecvat trebuie să fim dis¬puşi şi capabili să suferim o continuă examinare de sine. Iar această disponibilitate nu este inerentă nici unuia dintre noi. într-un sens, toţi copiii au tulburări de caracter vizibile în ten¬dinţa lor instinctivă de a-şi nega responsabilitatea în multe dintre conflictele în care se găsesc ei înşişi. Astfel, doi fraţi ca¬re se bat se vor acuza întotdeauna unul pe celălalt pentru declanşarea bătăii şi fiecare dintre ei va nega cu totul că el ar fi vinovatul. în mod similar, toţi copiii au nevroze datorate faptului că, instinctiv, îşi vor asuma responsabilitatea pentru anumite privaţiuni pe care le trăiesc, dar nu le înţeleg încă.
34
Disciplina
întotdeauna copiii care nu sînt iubiţi de părinţi mai degrabă îşi vor asuma ei înşişi acest lucru, decît să vadă că părinţii sînt deficitari în capacitatea lor de a iubi. Sau tinerii adolescenţi care nu au încă succes la fete sau în sport mai degrabă se vor vedea pe sine ca fiinţe umane deficitare decît ca boboci ce în¬floresc mai tîrziu sau chiar la timp şi perfect normal, cum se în-tîmplă de obicei. însă printr-o vastă experienţă şi printr-o în¬delungată şi reuşită maturizare vom dobîndi capacitatea de a vedea lumea şi locul nostru în ea aşa cum sînt în realitate şi astfel vom fi în stare să stabilim în mod realist responsabilita¬tea ce ne revine nouă şi cea care revine lumii.
Sînt multe lucruri pe care părinţii le pot face pentru a-şi sprijini copiii în acest proces de maturizare. Ocaziile apar sin¬gure de mii de ori pe măsură ce copilul creşte, părinţii putînd să-şi confrunte copilul cu tendinţa lui de a evita sau de a scăpa de asumarea răspunderii pentru propriile-i acţiuni să-1 asigure că în unele situaţii nu e vina lui. Dar pentru a sesiza aceste oportunităţi, aşa cum am spus, părinţii trebuie să fie sensibili la nevoile copilului şi dispuşi să le împlinească. Iar acest lucru solicită dragostea şi dorinţa lor de a-şi asuma res¬ponsabilitatea pentru creşterea copiilor.
Dimpotrivă, chiar dincolo de simpla insensibilitate sau neglijenţă, părinţii pot face multe pentru a împiedica acest proces de maturizare. Nevroticii, din cauza disponibilităţii lor de a-şi asuma responsabilitatea, pot fi părinţi excelenţi dacă nevroza lor e relativ uşoară şi nu sînt copleşiţi de responsabi¬lităţi inutile, care să sece energiile necesare responsabilităţilor părinteşti. Oamenii cu tulburări de caracter sînt părinţi de-zastruoşi, complet inconştienţi de faptul că deseori îşi tratea¬ză copilul cu o atitudine distrugătoare. Se spune că: „nevroti¬cii se fac pe ei înşişi să se simtă mizerabil, cei cu tulburări de caracter îi fac pe ceilalţi să se simtă mizerabil”. îndeosebi pă¬rinţii cu tulburări de caracter îşi fac copiii să se simtă mizera¬bil. La fel ca şi în alte zone ale vieţii lor, ei eşuează şi în misiu¬nea de părinţi, în a-şi asuma responsabilitatea ce li se cuvine.
Tendinţa lor este mai degrabă de a scăpa de copii într-o mie de feluri decît să le dea atenţia de care au nevoie. Cînd copiii sînt delincvenţi sau au dificultăţi la şcoală, părinţii cu tulburări de caracter vor arunca imediat vina pe sistemul şco-
NEVROZELE ŞI TULBURĂRILE DE CARACTER
35
Iar sau pe alţi copii, care, vor insista ei, au o „influenţă rea” asupra propriului copil. Această atitudine, bineînţeles, igno¬ră problema reală. Pentru că ocolesc responsabilitatea, părin¬ţii cu tulburări de caracter servesc ca modele pentru irespon¬sabilitatea copiilor lor. în cele din urmă, în efortul de a evita responsabilitatea în vieţile lor, deseori părinţii cu tulburări de caracter vor arunca această responsabilitate pe umerii copii¬lor lor: „Voi, copii, o să mă înnebuniţi” sau: „Singurul motiv pentru care rămîn căsătorit/ă cu mama/tatăl vostru sînteţi voi, copiii” sau: „Mama voastră şi-a distrus nervii din cauza voastră” sau: „Aş fi putut să fac şi eu o facultate şi să reuşesc în viaţă dacă n-ar fi trebuit să vă întreţin.” în acest fel, aceşti părinţi îi spun de fapt copilului lor: „Tu eşti responsabil pen¬tru calitatea mariajului meu, a sănătăţii mele mintale şi pen-tru lipsa mea de succes în viaţă.”
Deoarece copiilor le lipseşte capacitatea de a-şi da seama cît de nepotrivite sînt aceste lucruri, ei vor accepta deseori această responsabilitate, şi în măsura în care o acceptă, vor deveni nevrotici. Aşa ajung părinţii cu tulburări de caracter să crească, aproape invariabil, copii nevrotici sau cu tulburări de caracter. Părinţii înşişi îşi aruncă păcatele asupra copiilor lor.
Aceşti indivizi cu tulburări de caracter nu sînt ineficienţi şi distructivi doar în rolul de părinţi; aceleaşi trăsături de ca¬racter acţionează de obicei asupra căsniciei lor, a prietenilor şi a înţelegerilor de afaceri — asupra oricărei zone a existenţei în care nu reuşesc să-şi asume responsabilitatea pentru calita¬tea vieţii lor. Acest lucru este inevitabil, pentru că, aşa cum am spus, nici o problemă nu poate fi soluţionată pînă cînd in¬dividul nu-şi asumă responsabilitatea de a o soluţiona. Cînd indivizii cu tulburări de caracter dau vina pe altcineva — so¬ţie, copil, prieten, părinte, patron — sau pe altceva — influ¬enţe rele, şcoala, guvernul, rasismul, sexismul, societatea, //Sistemul” — pentru problemele lor, problemele persistă. Ni¬mic nu se împlineşte. Debarasîndu-se de responsabilitate, poate că se simt mai confortabil cu ei înşişi, dar au încetat să-şi rezolve problemele vieţii, au încetat să se dezvolte spiri¬tual şi au devenit o greutate lipsită de viaţă pentru societate. Ei au aruncat propria durere pe umerii societăţii. O vorbă din
36
Disciplina
anii ’60 (atribuită lui Eldridge Cleaver) se adresează nouă tu¬turor, celor din toate timpurile: „Dacă nu eşti parte din solu¬ţie, eşti parte din problemă.”
Fuga de libertate
Un psihiatru pune diagnosticul de tulburare de caracter atunci cînd tiparul evitării responsabilităţii este relativ unul bine conturat în individul diagnosticat. Totuşi, aproape orica¬re dintre noi încearcă uneori să evite — în feluri care pot fi foarte subtile — durerea de a-şi asuma responsabilitatea pen¬tru propriile probleme. Pentru tratamentul propriei mele subtile tulburări de caracter, la vîrsta de 30 de ani, îi sînt da¬tor lui Mac Badgely. La vremea aceea, Mac era directorul cli¬nicii de psihiatrie unde îmi completam perioada de reziden-ţiat. în această clinică, eu şi colegii mei rezidenţi ne distribuiam pacienţii prin rotaţie. Poate pentru că eram mai devotat pacienţilor mei decît colegii mei rezidenţi, datorită educaţiei mele, m-am descoperit lucrînd mai multe ore decît ei. In mod normal, ei îşi vedeau pacienţii o dată pe săptămînă. Deseori, eu îi vedeam de două, trei ori pe săptămînă. Ca ur¬mare, îi priveam pe colegii mei rezidenţi părăsind clinica la ora patru şi jumătate în fiecare după-amiază şi ducîndu-se aca¬să, în timp ce eu îmi programam întîlniri pînă la ora opt, no¬uă seara, iar sufletul îmi era plin de resentimente. Pe măsură ce deveneam mai resentimentar şi mai epuizat, mi-am dat seama că trebuia făcut ceva. Aşa că m-am dus la doctorul Bodgely şi i-am explicat situaţia. L-am întrebat dacă nu pot fi exceptat pentru cîteva săptămîni atunci cînd îmi va veni rîn-dul să accept noi pacienţi, pentru a avea timp să-i prind din urmă pe colegii mei. Credea el oare că aşa ceva e cu putinţă? Sau poate avea o altă soluţie la această problemă? Mac m-a ascultat foarte atent şi receptiv, fără să mă întrerupă. Cînd am terminat, după un moment de tăcere, mi-a spus cu simpatie: „Ei bine, văd că ai într-adevăr o problemă.”
M-am luminat la faţă, simţindu-mă înţeles. „Mulţumesc”, i-am spus. „Ce crezi că ar trebui să fac în situaţia asta?” La în-
FUGA DE LIBERTATE
37
trebarea aceasta, Mac a răspuns: „Iţi spun, Scott, că tu eşti cel care are o problemă.”
Nu prea era răspunsul pe care îl aşteptam. „Da”, am spus uşor enervat. „Ştiu că am o problemă. De aceea am venit să te văd. Ce crezi că s-ar cuveni să fac în situaţia asta?” Mac mi-a răspuns: „Scott, pari să nu fi ascultat ceea ce am spus. Eu te-am auzit şi am fost de acord cu tine. Tu eşti cel ce are o problemă.”
„Pentru Dumnezeu”, i-am spus, „ştiu că am o problemă. Ştiam asta cînd am intrat aici. întrebarea este ce am să fac în situaţia asta?” „Scott”, a replicat Mac, „vreau să mă asculţi. Ascultă atent ce am să-ţi mai spun o dată. Sînt de acord cu ti¬ne. Tu eşti cel ce are o problemă. Anume, tu ai o problemă cu timpul. Timpul tău. Nu al meu. Nu este problema mea. Este problema ta cu timpul tău. Tu, Scott Peck, ai o problemă cu timpul tău. Este tot ce pot să spun despre acest lucru.”
M-am întors şi am ieşit cu paşi mari şi furios din biroul lui Mac. Şi am rămas furios. L-am urît pe Mac Badgely. Trei luni l-am urît. Simţeam că are o tulburare de caracter urîtă. Cum altfel ar fi putut să fie atît de crud? Eu mă dusesem la el cu umilinţă, cerîndu-i un mic ajutor, un mic sfat şi nenorocitul nu fusese dispus să-şi asume atîta responsabilitate cît să în¬cerce măcar să mă ajute, cît să-şi facă treaba lui de director al clinicii. Dacă în calitatea lui de director al clinicii nu trebuia să ajute la descurcarea unor astfel de probleme, ce naiba tre¬buia să facă altceva?
Dar după trei luni, am ajuns cumva să-mi dau seama că Mac avea dreptate, că eu, şi nu el, aveam o tulburare de ca¬racter. Timpul meu era responsabilitatea mea. Depindea de mine şi numai de mine să decid cum vreau să-mi folosesc şi să-mi ordonez timpul. Dacă voiam să-mi investesc timpul mai mult decît colegii mei rezidenţi în munca pe care o fă¬ceam, atunci era alegerea mea şi consecinţele acestei alegeri erau responsabilitatea mea. Se poate să fi fost dureros pentru mine să privesc cum colegii mei plecau de la birou cu două, trei ore înaintea mea şi se poate să fi fost dureros să-mi aud soţia plîngîndu-se că nu sînt îndeajuns de devotat familiei, dar aceste dureri erau consecinţa alegerii pe care o făcusem. Dacă aş fi vrut să nu le suport, atunci eram liber să aleg să nu ‘ucrez atît de mult şi să-mi structurez timpul în alt fel. Mun-
38
Disciplina
ca mea grea nu era o sarcină aruncată pe umerii mei de soar¬ta necruţătoare sau de necruţătorul director al clinicii, era modul în care eu alesesem să-mi trăiesc viaţa şi să-mi ordo¬nez priorităţile. Cînd mi-am dat seama de aceasta, am ales să nu-mi schimb stilul de viaţă. Dar mi-am schimbat atitudinea şi astfel resentimentul faţă de colegi s-a evaporat. Pur şi sim¬plu nu mai avea sens să-i acuz pe ei pentru faptul că alesese¬ră un stil de viaţă diferit de al meu, cînd eu fusesem complet liber să aleg să fiu ca ei, dacă aş fi dorit. A fi supărat pe ei în¬semna a fi supărat pe propria-mi alegere de a fi diferit de ei, o alegere de care, de fapt, eram mulţumit.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s